Legea 10/2001. Decizia nr. 667/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 667/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 21-10-2015 în dosarul nr. 667/2015

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA NR. 667

Ședința publică din data de 21 octombrie 2015

Președinte - V.-I. S.

Judecător - A.-C. B.

Judecător - E. S.

Grefier - C. C.

Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanta B. I. D., cu domiciliul ales la Cabinet avocat I. G. din București, ., parter, sector 4, împotriva sentinței civile nr. 2720/26 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâții P. C. Lipănești cu sediul în ., . cu sediul în . și S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, ., sector 5.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 8 octombrie 2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când, având nevoie de timp pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului, Curtea a amânat succesiv pronunțarea pentru datele de 15 octombrie 2015 și respectiv 21 octombrie 2015, iar după deliberare a decis următoarea soluție:

CURTEA,

Asupra recursului civil de față;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr._, reclamanta B. I. D. în contradictoriu cu pârâții P. C. Lipănești și . și S. Român prin Ministerul Finanțelor a solicitat anularea dispoziției nr.286 din 17.05.2010 emisă de P. comunei Lipănești, restituirea în natură a imobilului reprezentat de M. compus din construcție, teren și anexe situat în comuna Lipănești, . obligarea la plata sumei de 1.000.000 lei în cazul în care nu se restituie în natură imobilul. Cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că imobilul a fost proprietatea bunicului său patern S. S. până în anul 1934 când a decedat. De drept proprietatea acestui bun a continuat prin moștenire legală de fiica acestuia A. Dida) S., căsătorită Constatinescu B..

În stabilirea filiației, contestatoarea a arătat că A. C. B. a fost mama lui Dor N. Constatinescu B., care, la rândul său a avut o fiică D. Constatinescu B., căsătorită B. I. D..

Susține contestatoarea că prin notificarea adresată intimaților au fost depuse acte prin care s-a probat trecerea în proprietatea statului în baza Decretului nr. 83/1949, iar prin dispoziția contestată s-a stabilit respingerea cererii motivat de faptul că nu a fost dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului.

Actele care au însoțit notificarea erau suficiente pentru a institui prezumția dreptului de proprietate asupra imobilului așa cum stabilește art. 24 din lege, caz în care, în condițiile în care intimații ar fi avut îndoieli față de această situația aveau obligația să solicite în scris convocarea la ședință și un supliment de acte.

Capătul doi de cerere vizează acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imposibilității restituirii în natură și își găsește justificarea în Decizia civilă nr. 33/2008 a ICCJ care a stabilit că în cazul în care există neconcordanță între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

. întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată întrucât contestatoarea nu a făcut dovada unui titlu de proprietate asupra imobilului construcție și teren în suprafață de 5000 mp, împrejurarea invocată de către contestatoare că într-o . documente se precizează că a existat o moară care ar fi fost proprietatea unui anume S. și acesta este autorul său nefiind de natură a face dovada dreptului de proprietate.

Imobilul nu se află la dispoziția autorităților locale fiind proprietatea unei terțe persoane.Consideră că față de aceste aspecte pretinsul proprietar trebuie să se îndrepte cu cererea sa împotriva proprietarilor aparenți motiv pentru care apreciază că P. comunei Lipănești și . calitate procesuală pasivă.

La data de 1.02.2011 contestatoarea a formulat precizare la acțiune, prin care a arătat că prezenta contestație este îndreptată împotriva Primarului comunei Lipănești, a Comunie Lipănești, a Statului Român prin MFP, a numiților Halichias C. și S. E..

La termenul de judecată din data de 1 februarie 2011, tribunalul a dispus introducerea în cauză a numiților Halichias C. și S. E..

Intimatul S. Român prin MFP, reprezentat în teritoriu de DGFP Prahova a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active întrucât prevederile Legii 10/2001 referitoare la emiterea titlurilor de valoare nominală de către MFP au fost abrogate prin noul act normativ Legea nr. 247/2005, astfel că prezența Ministerului Finanțelor Publice în aceste cauze nu se justifică.

În cauză a fost efectuată expertiza de specialitate construcții de către expert Dubuleac L., precum și expertiza topo de către expert M. S..

Obiecțiunile formulate de intimații P. comunei Lipănești și . respinse ca neîntemeiate cu motivarea că lucrările au avut la bază obiectivele stabilite de instanță prin încheierea de ședință în care au fost încuviințate a fi efectuate cele două expertize.

Prin sentința civilă nr.2843/14.11.2011, pronunțată de Tribunalul Prahovaîn primul ciclu procesual, s-a admis în parte acțiunea, s-a anulat dispoziția nr.286/17.05.2010 emisă de intimată, intimata a fost obligată la restituirea în natură a imobilului constând în teren în suprafață de 2340 mp., situat în com. Lipănești, ., identificat potrivit rap.de expertiză întocmit de expert M. S. și schiței de plan aferentă, parte integrantă a raportului de expertiză, iar pentru construcția imposibil de restituit în natură, a obligat aceeași intimată la plata despăgubirilor în cuantum de 9382 lei, conform raportului de expertiză întocmit în cauză de expert Dubuleac L.. A respins capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata sumei de 1.000.000 lei, ca prematur formulată, admițând excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin MFP, acțiunea formulată împotriva acestuia, fiind respinsă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin decizia nr. 1383/04.04.2012, Curtea de Apel Ploiești a admis recursul formulat de recurenta-reclamantă B. I. D., casând în parte sentința pronunțată de instanța de fond și trimițând cauza spre rejudecare Tribunalului Prahova pentru a se pronunța pe capătul de cerere privind modalitatea de reparație pentru suprafața de 2034 mp.

În considerentele deciziei de casare, s-a precizat că prima instanță a dispus, în mod corect, restituirea în natură a terenului liber în suprafață de 2340 mp. și acordarea despăgubirilor bănești pentru construcția demolată, însă a omis în totalitate să decidă măsura reparatorie cuvenită și pentru terenul în suprafață de 2034 mp., urmând ca instanța de fond să accepte sau nu, una din măsurile reparatorii prevăzute de lege și solicitate prin acțiune.

Cauza a fost înregistrată, din nou, pe rolul Tribunalului Prahova, sub nr._ .

Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr.4810 din 3 octombrie 2012, pronunțată în cel de-al doilea ciclu procesual, a respins în parte contestația ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului cu destinație moară, compus din construcție, teren și anexe situat în ., în subsidiar, solicitând obligarea pârâților la plata sumei evaluate provizoriu de 1.000.000 lei, în măsura în care nu se dispune restituirea în natură a imobilului preluat abuziv, cu cheltuieli de judecată.

La data de 1.02.2011, reclamanta și-a modificat și precizat cererea, solicitând, în principal, constatarea preluării fără titlu a imobilului cu destinație moară, compus din construcție, teren și anexe, situat în ., constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3325/18.12.2003 și a certificatului de moștenitor nr. 100/2003 la BNP L. M. și L. M. L., dispunerea restituirii în natură și lăsării în deplină proprietate și liniștită posesia a imobilului cu destinație moară sus-menționat, în subsidiar, la cap.3, solicitând acordarea de măsuri reparatorii prin compensarea cu un alt imobil egal ca valoare sau despăgubiri bănești evaluate provizoriu la 1.000.000 lei, în măsura în care nu se poate dispune restituirea în natură a imobilului preluat abuziv, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2843/14.11.2011, Tribunalul Prahova a admis în parte acțiunea, a anulat dispoziția nr. 286/17.05.2010 emisă de intimată, intimata a fost obligată la restituirea în natură a imobilului constând în teren în suprafață de 2340 mp., situat în com. Lipănești, ., identificat potrivit rap.de expertiză întocmit de expert M. S. și schiței de plan aferentă, parte integrantă a raportului de expertiză, iar pentru construcția imposibil de restituit în natură, a obligat aceeași intimată la plata despăgubirilor în cuantum de 9382 lei, conform raportului de expertiză întocmit în cauză de expert Dubuleac L..

În urma exercitării căii de atac a recursului împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond, Curtea de Apel Ploiești a casat doar în parte hotărârea respectivă, apreciind că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la diferența de suprafață de teren solicitată, respectiv de 2034 mp.

Din analiza materialului probator administrat în cauză, tribunalul a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate în patrimoniul autorului acesteia, cu privire la întreaga suprafață de teren de 5.000 mp., respectiv pentru suprafața de teren rămasă de 2.034 mp., ce face obiectul prezentei rejudecări, cu care este învestită prezenta instanță.

Astfel, din actul de vânzare întocmit la data de 10.03.1943, rezultă că la acea dată suprafața terenului aferent morii era de cca.2.500 mp., iar potrivit procesului-verbal întocmit la data de 22.03.1926, terenul aferent morii era de aproximativ 3.000 mp.

Reclamanta, potrivit art.1169 Cod civil, nu a dovedit deținerea în proprietate de către autorul acesteia a unei suprafețe de teren având o întindere superioară celor menționate anterior, respectiv de aprox. 5.500 mp., iar instanța de fond (din primul ciclu procesual) deja s-a pronunțat cu privire la restituirea în natură, în favoarea reclamantei a suprafeței de 2.340 mp., potrivit înscrisurilor depuse la dosar.

De altfel, nici instanța de fond (din primul ciclu procesual) și nici instanța de control judiciar nu s-au pronunțat în sensul reținerii existenței în patrimoniul autorului reclamantei a suprafeței de teren de 5.500 mp. Solicitată de aceasta prin notificare și prin cererea modificată și precizată.

Față de toate aceste considerente, tribunalul a respins în parte contestația ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii reclamanta B. I. D., în termen legal, a declarat recurs.

A susținut recurenta că inițial, prin sentința civilă nr.2843/14.11.2011 pronunțata de Tribunalul Prahova, s-a admis contestația formulata împotriva dispoziției nr.286/17.05.2010 prin care s-a respins cererea de restituirea a imobilului teren în suprafața de 5500 mp și construcție „moară" și s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafața de 2340 mp și obligarea intimaților la plata sumei de 9382 lei pentru construcție.

Prin decizia civilă nr.1383/4.04.2012 pronunțata de Curtea de Apel Ploiești s-a constatat nulitatea recursului formulat de intimați, s-a admis recursul formulat de B. I. D. și s-a dispus casarea cu trimitere întrucât prima instanță nu a stabilit nicio măsură reparatorie pentru terenul în suprafața de 2034 mp identificat prin raportul de expertiză ca aparținând fostei proprietăți.

Rejudecând cauza după casare, Tribunalul Prahova nu s-a conformat disp.art.315 Cod pr.civilă și nu s-a pronunța pe cererea de acordare a uneia din măsurile reparatorii, pe considerentul nepus în discuția părților în sensul că din contractul de vânzare întocmit la data de 10.03.1943, rezultă că la acea data suprafața terenului aferent morii era de cca. 2500 mp iar potrivit procesului-verbal întocmit la 22.03.1926, terenul aferent morii era de aproximativ 3000 mp.

Reclamanta, potrivit art.1169 Cod civil, nu a dovedit deținerea în proprietate de către autorul acesteia a unei suprafețe de teren având o întindere superioară celor menționate anterior (2500 mp, respectiv de aprox.5500 mp, iar instanța de fond (din primul ciclu procesual) deja se pronunțase cu privire la restituirea în natura în favoarea reclamantei a suprafeței de 2340 mp, potrivit înscrisurilor depuse la dosar.

S-a arătat de recurenta că, în prim rând, tribunalul avea obligația legală de a se conforma în tot disp.art.315 Cod pr.civilă și să se pronunțe exclusiv pe una din măsurile reparatorii cuvenite recurentei pentru suprafața de 2034 mp așa cum a stabilit Curtea de Apel Ploiești în primul ciclu procesual.

Odată cu anularea recursului declarat de intimați, tribunalul nu mai avea căderea legală de a analiza întinderea dreptului ci, ca urmare a admiterii recursului contestatoarei, doar cu tipul măsurii reparatorii cuvenite acesteia pentru suprafața de 2034 mp.

În cel de-al doilea rând, prin modalitatea în care a apreciat că restituirea în natură a terenului de 2340 mp este suficientă față de actele de proprietate aflate la dosarul cauzei, reprezintă pentru a doua oară o nepronunțare asupra acțiunii.

Indiferent de actul pe care ar fi vrut să-l aibă în vedere, restituirea în natură a suprafeței de 2340 mp nu va însemna niciodată 3000 mp menționați în procesul-verbal, ori 2500 mp menționați în actul de vânzare.

Astfel fiind, obligată să se pronunțe pentru acordarea uneia din măsurile reparatorii în baza art.315 Cod pr.civilă, instanța de fond trebuia să dispună obligatoriu una din măsurile reparatorii pentru diferența dintre 2500 mp și 2340 mp sau 3000 mp și 2340 mp.

În măsura în care nu se pronunță în niciun fel pe măsurile reparatorii cuvenite pentru 160 mp sau 660 mp (ca diferențe între restituire și acte), hotărârea este nulă și urmează a fi casată pentru a doua oară.

A aratat recurenta că a treia critică se aflat în directă legătură și cu motivul precedent, anume că tribunalul avea obligația să pună în discuția părților orice problemă legată de întinderea dreptului de proprietate pentru că vizează calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru suprafața de 2034 mp.

Mai mult decât obligația de a pune în discuția părților o asemenea problemă legată de calitatea părții, tribunalul avea obligația legală de a-și exercita rolul activ în aflarea adevărului prin suplimentarea probatoriului pentru a îndepărta orice neînțelegere cu privire la întinderea dreptului de proprietate menționată în actele și lucrările dosarului, conform disp.art.129 Cod pr.civilă.

Fiind consemnate in considerentele sale ca actele aflate la dosarul cauzei menționează in mod diferit 2500 mp si 3000 mp, instanța de fond avea obligația să dispună orice probă pe care o consideră necesară pentru a lămuri cu exactitate întinderea dreptului de proprietate.

A mai susținut recurenta că în mod aparte de primele trei motive de recurs, argumentele primei instanțe probează o oarecare superficialitatea în analiza probatoriului, situație care determină în mod direct pronunțarea unei hotărâri nelegale și netemeinice.

Rezumând respingerea acordării măsurilor reparatorii pentru cei 2034 mp de suprafețele menționate în procesul-verbal și contractul de vânzare-cumpărare din 1943, instanța de fond a ignorat în totalitate existența unui al doilea contract de vânzare-cumpărare din 1941 care trebuia coroborat cu adresa nr.401/7.01.1956 a Sfatului Popular al raionului Ploiești și adresa nr.766/31.01.1956 a Sfatului Popular al raionului Ploiești, în egală măsură în care a ignorat în totalitate concluziile raportul de expertiză care a procedat la identificarea suprafeței de teren pe baza vecinătăților arătate în contractul de vânzare cumpărare din 1943.

Analizând pe rând cele două omisiuni ale instanței de fond, suprafața de 2034 mp este probată ca urmarea a dobândirii unei suprafețe de 23 ha prin contractul de vânzare-cumpărare din 1941.

Conform adreselor nr.401 din 7.01.1956 și nr.766/31.01.1956 ale Sfatului Popular al raionului Ploiești, instituțiile statului român comunică predarea morii și terenului aferent de 22 ha către Sfatul popular local (actuala Primărie Lipănești).

Așadar, construcția moară a primit prin două acte de vânzare-cumpărare un teren aferent de 22 ha din care recurenta este îndreptățită oricând să solicite restituirea oricărei suprafețe care nu depășește suprafața înscrisă în actele de dobândire.

Însă, în mod aparte de aceasta prima omisiune, instanța de fond a ignorat în totalitate faptul că raportul de expertiză a determinat ca suprafața de 2034 mp aparține fostului amplasament ca urmare a mențiunilor de vecinătate înscrise în actul de vânzare-cumpărare din 1943.

Având ca obiectiv încuviințat de instanță identificarea conform actelor de proprietate, expertiza tehnică a reținut că terenul din actul de vânzare-cumpărare din 1943 se învecinează la răsărit și nord cu Mănăstirea Z..

Astfel, apărările intimaților care menționează că terenul în suprafață de 2034 mp a fost restituit în baza Legii 18/1991, determină obligatoriu includerea suprafeței de 2034 mp în fosta proprietate întrucât doar în această formă fosta proprietate poate să se învecineze la est cu Mănăstirea Z..

Atâta vreme cât proprietatea Mănăstirei Z. a rămas neschimbată în timp, vecinătatea estică reprezintă punct fix în identificarea fostului amplasament menționat în acte și care determină includerea celor 2034 mp în fosta proprietate a autoarei recurentei.

Având în vedere că instanța de fond nu s-a pronunțat pe măsurile reparatorii cuvenite pentru suprafața de 2034 mp, recurenta solicită casarea cu trimitere pentru a nu fi prejudiciați de un grad de jurisdicție.

Prin decizia civilă nr. 4222/18.12.2012, Curtea de Apel Ploiești a admis recursul declarat de reclamanta B. I. D., a casat sentința civilă nr. 4810/3.10.2012 pronunțată de Tribunalul Prahova și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că prin cererea de chemare în judecată, contestatoarea B. I. a solicitat anularea dispoziției nr. 286 din data de 17.05.2010 emisă în baza Legii nr. 10/2001 de . și obligarea intimatei-pârâte în principal la restituirea în natură a imobilului cu destinația de moară, compus din construcție, teren și anexe, situat în . și în subsidiar acordarea de măsuri reparatorii .

Prin dispoziția nr. 286 din data de 17.05.2010, contestată în prezenta cauză, P. comunei Lipănești a dispus respingerea notificării nr. 718/08.08.2011 formulată de contestatoarea –recurentă B. I. –D. cu motivarea că nu a fost dovedit dreptul de proprietate cu privire la imobilul solicitat.

La rândul său, contestatoarea B. I. D., în calitate de moștenitoare a defunctului S. S., decedat în 1934, a solicitat prin notificarea înregistrată sub nr. 718/08.08.2001 restituirea în natură sau prin echivalent, a imobilului constând în imobil compus din teren în suprafață de 5500 m.p., moara cu accesorii și dependințe și clădirea administrativă cu 3 camere cu destinația de birouri.

La data de 26 aprilie 2011 Tribunalul Prahova a admis pentru contestatoare proba cu expertiză tehnică specialitatea topografie, având ca obiectiv identificarea și poziționarea pe schița de plan a terenului solicitat a fi restituit prin notificare, evaluarea, urmând ca la efectuarea lucrării expertul să aibă în vedere și acordarea de măsuri reparatorii prin compensare, în sensul ca acesta să facă o propunere de acordare a terenului în compensare, în raport de răspunsul la adresa ce se va înainta primăriei din care va rezulta dacă există sau nu construcții pe acesta.

Expertul topo M. S. a arătat în raportul întocmit că terenul revendicat este situat în partea de NV a comunei Lipănești în satul Z., cu acces din DJ 217, că este împrejmuit parțial, iar suprafața terenului din măsurători este de 4374 m.p. din care 2288 m.p. au fost atribuiți lui G. Gh. S., conform Titlului de proprietate nr._/1991(la măsurători 2034 m.p.), iar terenul liber ce putea fi restituit în natură a fost identificat ca fiind în suprafață de 2340 m.p.

Prin sentința civilă nr. 2843 din data de 14 noiembrie 2011 Tribunalul Prahova a admis în parte acțiunea, a anulat dispoziția nr.286/17.05.2010 emisă de intimată, și a obligat- o la restituirea în natură a imobilului constând în teren în suprafață de 2340 mp., situat în com. Lipănești, ., identificat potrivit rap.de expertiză întocmit de expert M. S. și schiței de plan aferentă, parte integrantă a raportului de expertiză, iar pentru construcția imposibil de restituit în natură, a obligat aceeași intimată la plata despăgubirilor în cuantum de 9382 lei, conform raportului de expertiză întocmit în cauză de expert Dubuleac L.. S-a respins capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata sumei de 1.000.000 lei ca prematur formulat.

Sentința a fost casată în parte de Curtea de Apel Ploiești, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare, prin decizia civilă nr. 1383 din data de 4 aprilie 2012, reținându-se omisiunea instanței de fond de a se pronunța pe capătul de cerere privind modalitatea de reparație cu privire la restul terenului solicitat, respectiv suprafața 2034 m.p.

Cu ocazia rejudecării cauzei Tribunalul Prahova a apreciat că recurenta-contestatoare nu a făcut dovada, conform art. 1169 C.pr.civ., că autorul acesteia a avut în proprietate și suprafața de 2.034 m.p., astfel că a respins în parte contestația formulată împotriva dispoziției nr. 286/17.05.2010 emisă de P. comunei Lipănești.

Curtea a mai reținut că potrivit actului de vânzare întocmit la data de 10.03.1943 (fila 34 dosar de fond), rezultă că la acea dată suprafața terenului aferent morii „revendicate” era de cca.2.500 mp., iar potrivit procesului-verbal întocmit la data de 22.03.1926 (fila 11 dosar de fond, verso), terenul aferent morii era de aproximativ 3.000 mp.

Curtea a apreciat că sunt fondate criticile aduse de recurenta –contestatoare soluției instanței de fond, în sensul că prin modalitatea în care a apreciat că restituirea în natură a terenului de 2340 mp este suficientă față de actele de proprietate aflate la dosarul cauzei, sentința reprezintă pentru a doua oară o nepronunțare asupra întregii acțiuni.

Potrivit disp. art. 315 C.pr.civ. în caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Indiferent de actul pe care ar fi vrut să-l aibă în vedere, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acordării uneia din măsurile reparatorii prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru diferența dintre 2500 mp și 2340 mp sau 3000 mp și 2340 m.p. menționați în actele mai sus menționate.

Pe de altă parte, nici raportul de expertiză efectuat în fața instanței de fond nu a lămurit, în raport de actele de proprietate și celelalte înscrisuri prezentate de recurenta contestatoare, situația faptică și juridică a suprafeței de teren aferentă morii preluate prin efectul Decretului nr. 83/1949.

Expertul topo nu a menționat atunci când a procedat la identificarea terenului ce a avut în vedere la efectuarea măsurătorilor în această modalitate, respectiv dacă a ținut cont actele de proprietate și celelalte înscrisuri prezentate de contestatoare. Acesta nu face vorbire de conținutul acestora și nici nu precizează în ce masură a putut identifica în teren imobilul astfel cum este descris în aceste înscrisuri, sau dacă a efectuat măsurătorile doar raportat la indicațiile contestatoarei prezente.

Ca atare, a motivat Curtea, nu se poate verifica de instanța de recurs, în raport de înscrisurile prezentate de recurenta -contestatoare și de situația existentă pe teren astfel cum a fost prezentată de expertul topo, care este suprafața reală pentru care recurenta – contestatoare este îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii, în lipsa mențiunilor expertului privind criteriile pe care le-a avut în vedere la identificarea imobilului.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr._ .

Intimații . C. L., au formulat întâmpinare fata de obiectul cererii de rejudecare, prin care au solicitat respingerea, apreciind că din analiza întregului material probator administrat in cauza rezultă că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate pretins de către reclamanta în ceea ce privește suprafața solicitata suplimentar de 2034 mp. – lucru ce reiese in mod evident din înscrisurile in care se arata ca la momentul 22.03.1926 suprafața aferenta morii era de aproximativ 3000 mp, iar ia momentul 10.03.1943 terenul aferent aceleiași mori era de aproximativ 2500 mp asa cum rezulta din Actul de Vânzare Cumpărare. Au mai apreciat intimații că instanța de fond din primul ciclu procesual a atribuit reclamantei suprafața de 2340 mp aferent morii in baza actului de vânzare în care se menționează ca suprafața aferenta morii este de aproximativ 2500 mp, in consecința reclamanta nemaifiind astfel îndreptățită sa primească o alta suprafața de teren – în acest sens trebuind să se pronunțe instanța.

Intimații au mai arătat că nu sunt de acord cu susținerea reclamantei potrivit căreia instanța de control judiciar a hotărât deja că aceasta este îndreptățita la atribuirea suprafeței de teren de 2034 mp sau ca aceasta ar fi făcut dovada ca a deținut o suprafața de teren mai mare de 2340 mp., iar în ceea ce privește solicitarea reclamantei de a dispune obligarea autorității publice locale la atribuirea unei alte suprafețe de teren, apreciază că din analiza probelor administrate in cauza s-a stabilit deja ca imobilul teren ce excede suprafeței de 2340 mp nu poate fi atribuit reclamantei in natura, întrucât acesta a fost deja reconstituit unei alte persoane.

Totodată, cât privește acordarea unui alt teren, intimații au reiterat împrejurarea potrivit căreia in dosarul cauzei au depus o adeverința din care rezulta ca pe raza comunei Lipănești exista deficit de teren, astfel încât nu se poate atribui in natura o suprafața de teren de 2034 mp așa cum solicita reclamanta.

De asemenea, s-a susținut că obligarea autorității publice locale sa atribuie reclamantei un teren in intravilanul localității, așa cum a susținut apărătorul acesteia, nu poate fi admisa întrucât nu s-a făcut dovada ca la momentul deposedării imobilului teren de 2034 mp acesta se afla in intravilan, atribuirea in natura prin echivalent nu se poate face decât avându-se în vedere imobilul, respectiv regimul lui juridic la momentul preluării, cererea reclamantei in acest sens a fost formulata după . nu exista nicio dovada la dosarul cauzei din care sa rezulte ca autoritatea publica locala ar dispune de astfel de terenuri.

Cat privește acordarea de despăgubiri, intimații au menționat ca dispozițiile legii nr. 10/2001 nu prevăd posibilitatea, in acest cadru procesual, ca autoritatea publica locala sa fie direct obligata la plata unor despăgubiri bănești – mai mult, exista o întreaga procedura in ceea ce privește acordarea de către S. R. a despăgubirilor pentru imobilele preluate in mod abuziv – în acest context reclamanta neavând deschisa calea, in acest cadru procesual, la acordarea de despăgubiri, ci putând solicita cel mult obligarea autorității publice locale la emiterea unei dispoziții de acordare de despăgubiri

S-a precizat însă în acest sens ca instanța nu a fost investita cu un astfel de capăt de cerere (obligarea autorității publice locale sa emită o dispoziție pentru acordarea de despăgubiri), iar stabilirea unor eventuale despăgubiri nu este de competenta instanțelor de judecata, ci de competenta unor instituții abilitate prin lege ale căror concluzii se pot ataca in instanța. Intimații au apreciat că este prematura o astfel de cerere, câtă vreme nu s-a făcut dovada ca s-a emis o dispoziție de acordare a despăgubirilor si s-a parcurs procedura administrativa specifica .

F. de toate aceste considerente, intimații au solicitat să se respingă cererea reclamantei ca neîntemeiata - in considerarea argumentelor referitoare la dovedirea întinderii dreptului de proprietate si respectiv ca inadmisibila - in ceea ce privește solicitarea de acordare de despăgubire.

Pe linia considerentelor deciziei de casare, instanța de rejudecare a dispus suplimentarea probatoriului cu o completare a raportului de expertiză întocmit în cauză de același expert, respectiv expert M. S., pentru a lămuri, în raport de actele de proprietate și celelalte înscrisuri prezentate de reclamantă și existente la dosar, situația faptică și juridică a suprafeței de teren aferentă pct. „Moara”, preluată în anul 1949, dispunându-se ca expertul să precizeze expres actele avute în vedere la identificarea terenului și efectuarea măsurătorilor și, să țină cont de actele de proprietate și celelalte acte menționate, respectiv de actele depuse cu privire la pct. „M.” și terenul aferent acestuia, și anume, Contractul de vânzare-cumpărare (fila 32 – primul dosar de fond) și cele două adrese emise de pârâți – Contractul de arendare și Adresele nr. 401/07.01.1956 și nr. 766/31.01.1956, aflate la filele 13-16 din primul dosar de fond, fără a se limita doar la indicațiile reclamantei.

In cauză a fost astfel administrată, în completare, proba cu înscrisuri și expertiză tehnică specialitatea topografie completare, fiind întocmită și o nouă completare a expertizei, urmare a obiecțiunilor și solicitărilor formulate de reclamantă și realizându-se și audierea expertului, citat în instanță pentru a furniza lămuriri suplimentare asupra aspectelor menționate în decizia de casare nr. 4222/18.12.2012.

Prin sentința civilă nr.2720/26.11.2014 pronunțată de Tribunalul Prahova în cel de-al treilea cioclu procesual, s-a respins în parte, în fond după casare cu trimitere, contestația formulată de reclamanta B. I. D. împotriva dispoziției nr. 286/17.05.2010 emisă de P. C. Lipănești, privind restituirea în natură, prin compensare sau prin echivalent bănesc a terenului de 2034 mp., ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Pe linia considerentelor celei de-a doua decizii de casare, respectiv a deciziei nr. 4222/18.12.2012 a Curții de Apel Ploiești, instanța de rejudecare a încercat să lămurească aspectele considerate neclare și nesoluționate ca atare prin considerentele deciziei menționate, respectiv problema acordării uneia din măsurile reparatorii prevăzute de legea nr. 10/2001 pentru diferența dintre suprafețele de 2500 mp și 2340 mp sau 3000 mp și 2340 mp, menționate în actele de proprietate aflate la dosarul cauzei.

În acest sens, s-a dispus refacerea raportului de expertiză, care s-a considerat de către instanța de casare, că nu ar fi lămurit în raport de înscrisurile dosarului situația faptică și juridică asupra suprafeței de teren aferentă morii preluate prin efectul decretului nr. 83/1949, dispunându-se în mod expres ca expertul să lămurească modalitatea concretă de identificare a terenului, în raport de actele de proprietate și celelalte înscrisuri prezentate de contestatoare.

În sensul arătat, s-a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză de către expert topo M. S., pentru a lămuri situația suprafeței aferente punctului Moara, preluată în anul 1949, cu precizarea de a ține cont în mod expres de contractul de vânzare cumpărare aflat la fila 32 în primul dosar de fond, de cele două adrese emise de pârâți sub nr. 401/07.01.1956 și 766/31.01.1956, precum și de contractul de arendare aflat la primul dosar de fond.

Cu ocazia refacerii și respectiv a completării raportului de expertiză dispus în cauză, față de sesizarea expertului privind nedepunerea la dosarul cauzei a unora din înscrisurile de care s-a făcut vorbire de către contestatoare, instanța a dispus efectuarea de demersuri în vederea completării probatoriului cu înscrisurile apreciate ca fiind utile soluționării cauzei, astfel încât la dosar au fost depuse și înscrisuri noi (f. 33-35, 53-58, 69, 70, 90-94).

Astfel, s-au făcut adrese către Arhivele Naționale ale României, care au comunicat la dosar copie de pe Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 3522/17.10.1953, precum și sentința nr. 176/1942 pronunțată de fostul Tribunal al județului Prahova - Secția I.

În raport de înscrisurile depuse la dosar, atât cele existente anterior, cât și cele nou atașate cu ocazia celei de a doua rejudecări, expertul desemnat a întocmit raportul de expertiză topo depus la filele 45-49 dosar, ulterior instanța admițând obiecțiunile formulate de reclamantă la acest raport de expertiză - completare, și dispunând refacerea acestuia cu noi precizări în raport de aspectele expres învederate de reclamantă și de înscrisurile depuse al dosar. Mai mult, urmare a depunerii la dosar a celei de a doua completări a raportului de expertiza (f. 81, 82), față de necesitatea solicitării unor precizări și clarificări suplimentare, s-a dispus în cauză și citarea expertului, care a fost prezent personal în instanță la termenul din 29.10.2014, când a răspuns interpelărilor reclamantei, precum și a instanței, în vederea clarificării situației deduse judecății pe linia considerentelor de casare menționate.

Cu toate acestea, în ciuda demersurilor repetate și insistente în vederea completării probatoriilor, tribunalul a constatat că în cauză nu s-au confirmat sub aspect probatoriu criticile și susținerile reclamantei, astfel încât capetele de cerere formulate de aceasta și trimise pentru a doua oară spre rejudecare de Curtea de Apel Ploiești nu au putut fi lămurite sub aspect probatoriu, astfel încât să justifice admiterea acestora.

Pe de o parte, deși s-au făcut demersuri insistente pentru completarea probatoriului cu înscrisuri și expertiza tehnică, nu s-a putut retine probarea cu certitudine a susținerilor reclamantei privind suprafața exactă și regimul juridic al terenului pretins in suprafață de 2034 m.p.- singura suprafață identificată cu certitudine ca fiind „teren aferent morii” rezultând a fi cea de 2340 m.p. poziționată prin perimetrul_-_-_-_-_ pe schița de plan aferentă raportului de expertiză topografică completare întocmit în prezenta rejudecare la data de 2.10.2013, aflată la fila 49 dosar – teren pe care este amplasat edificiul „moară construcție deteriorată”.

Această concluzie, este argumentată de expertul desemnat urmare a verificării actelor de proprietate în succesiunea lor, astfel cum au fost depuse la dosarul cauzei – si care au relevat situația faptică, respectiv suprafața de 2340 m.p. rezultată din măsurători -ca fiind cea de 2500 m.p. reținută din acte, cu precizarea că diferența rezultată se justifică prin aproximarea terenului si lipsa unor măsurători topografice anterioare riguroase cu aparate de măsură performante- amplasarea și vecinătățile, conform planului anexat, precum și situația juridică, respectiv faptul că terenul în cauză a fost identificat ca atare pe baza actului de vânzare-cumpărare din 10.03.1943, care la pct. 1 menționează expres „locul cu moară în suprafață de 2500 m.p. împreună cu moara de apă” (fila 34 primul dosar fond), având în vedere de asemenea, Sentințele civile nr. 208/1938 și 789/1938, adresele nr. 401 și 766/1956, evidențele din Registrul agricol pe anii 1951-1962 și celelalte înscrisuri depuse la dosarul cauzei.

Astfel, în condițiile în care obiectul principal al prezentei cauze, astfel cum a fost precizat, constă în cererea de restituire în natură a imobilului cu destinație „M.” compus din construcție, teren și anexe, se constată că probatoriile administrate au relevat cu certitudine numai terenul aferent morii in suprafață de 2340 m.p.- restul terenului pretins de reclamantă, în suprafață de 2034 m.p. neputând fi reținut cu certitudine din actele vechi depuse, din încercările de identificare topografică și nici din situația actuală constată în legătură cu acesta - fiind vorba în prezent de o suprafață atribuită unei terțe persoane prin Titlul de proprietate nr._/1991, fiind parțial înstrăinat prin contract de vânzare-cumpărare autentic în anul 2003, existând neconcordanțe în legătură cu vecinătățile acestuia consemnate în acte față de cele constatate pe teren – împrejurări care nu pot justifica cererea reclamantei privind restituirea în natură a suprafeței menționate, alături de cea a cărei restituire s-a dispus deja, ca fiind aferenta construcției „M.” ce a făcut obiectul cererii formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 rep.

Pe de altă parte, în ce privește capătul de cerere subsidiar al acțiunii formulate, privind acordarea de despăgubiri pentru terenul solicitat în cazul în care nu se dispune restituirea sa în natură, tribunalul, în rejudecare, a constatat că, față de împrejurările arătate anterior, nereținându-se temeiuri clare pentru restituirea în natură, nu se poate dispune nici acordarea de despăgubiri – cu atât mai mult cu cât, prin adresa nr. 4266/25.09.2012 emisă de ., aceasta a comunicat că nu dispune de suprafețe de terenuri libere, la nivel de localitate având deficit de teren arabil.

De altfel, a motivat tribunalul, chiar dacă s-ar putea analiza temeinicia cererii subsidiare formulate de reclamantă, se constată că potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rep., dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Legea instituie deci în materie o procedură specială ce trebuie urmată în cazul solicitării de despăgubiri, iar urmare a modificărilor si completărilor aduse Legii nr.10/2001, prin Legea nr.247/2005, competenta privind modalitatea de acordare si stabilire a cuantumului masurilor reparatorii, revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor, care emite la finalul procedurii o decizie ce va cuprinde si cuantumul despăgubirilor ce vor consta in titluri de despăgubiri – iar evaluarea făcuta eventual prin expertiza tehnica in cadrul procedurii contestației întemeiate pe dispozițiile art.26 din Legea nr.10/2001 este provizorie si nu leagă Comisia Centrala in procedura stabilita prin art.16 alin.(1)-(2), finalizata prin emiterea raportului de evaluare ce va conține cuantumul despăgubirilor in limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire – dispozițiile Legii 10/2001 neprevăzând, în acest cadru procesual, posibilitatea ca autoritatea publică locală să fie în mod direct obligată la plata unor despăgubiri bănești de genul celor solicitate de reclamantă în prezenta cauză, a apreciat instanța de fond.

Având deci în vedere împrejurările reținute, în urma aprofundării cauzei sub aspect probatoriu pe linia considerentelor deciziei de casare nr. 4222/2012, tribunalul a constatat că prezenta acțiune, sub aspectul restituirii în natură, prin compensare sau prin echivalent bănesc a terenului de 2034 mp. - singurul capăt de cerere ce a făcut obiectul prezentei casări cu trimitere spre rejudecare - apare ca fiind neîntemeiată, motiv pentru care, a respins în parte cererea formulată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs contestatoarea B. I.-D., criticând-o ca nelegală și netemeinică.

1. Recurenta a susținut critica întemeiată pe disp.art.304 pct.5 cod procedura civila rezultată din încălcarea disp.art.315 din același cod și art.3 cod civil, apreciind că tribunalul a încalcat în mod deliberat obligațiile instituite de instanța care a dispus casarea cu trimitere în doua rânduri și a refuzat judecarea cauzei sub motivarea că probele dispuse de instanța nu pot clarifica cu certitudine întinderea dreptului de proprietate cuvenit recurentei contestatoare.

F. a intra în toate detaliile parcursului procesual al cauzei, recurenta a apreciat demn de reținut faptul că instanța de recurs a dispus casarea cu trimitere în doua rânduri, având în vedere că tribunalul a omis să se pronunțe asupra masurilor reparatorii cuvenite pentru suprafața de 2034 mp imposibil de restituit în natura (prima data) și pentru ca să dispună una din masurile reparatorii prevăzute de legea 10/2001 pentru diferența dintre suprafețele de 2500 mp și 2340 mp sau 3000mp și 2340 mp, menționate în actele de proprietate aflate la dosarul cauzei (a doua oara).

Având obligația de a determina una din masurile reparatorii pentru 160 mp, fie 660 mp, tribunalul a ales să respingă în parte acțiunea, cu motivarea că probele pe care le-a administrat în baza deciziei de casare nu sunt lămuritoare.

In mod cu totul separat de faptul că instanța de fond avea obligația instituita de art. 315 Cod proc.civilă de a dispune administrarea oricăror probe menite să o lămurească, tribunalul a inteles să respingă cererea de efectuare a unei noi expertize sau de a se reveni cu adrese către intimați pentru a comunica copia registrelor agricole aferente anilor 1949-1952, motivând că instanța este pe deplin lămurită. Din motivarea sentinței atacate, se desprinde ideea că instanța de fond a respins aceste cereri nu pe motiv că este lămurită, ci pentru că nu este lămurită. Ori de cate ori instanța se considera nelămurita, fie dispune din oficiu probe suplimentare, fie solicita reclamantului să producă probe.

Insa, a nu face niciuna din primele doua și a mai și respinge cererile formulate de contestatoare, pentru ca apoi să respingă acțiunea pe motiv că nu este lămurita, dovedește refuz de soluționare a unei cereri, a apreciat recurenta. Acesta este cazul tipic de denegare de justiție în care o instanța alege să respingă acțiunea pe motiv că probele administrate nu sunt lămuritoare, și asta în condițiile în care s-a stabilit în doua cazuri de către instanța casare că avea obligația instituita de art.315 Cod proc.civilă să dispună doar asupra unor masuri reparatorii.

Daca expertul determina în prim ciclu procesual că terenul aferent morii avea 4374 mp, același expert, dupa ce intra în posesia actului nou din 1941 în care se vorbește de 23 ha și a foilor din Registrul agricol în care se menționează suprafața de 5000 mp aferenta morii și data în folosința locuitorilor abia prin HCM 3522/1953 – stabilește că terenul aferent morii este de doar 2340 mp.

Indicând aceasta poziție suspecta a expertului, în condițiile în care actele noi confirmau situația stabilita în prim ciclu procesual și faptul că vecinătățile din acest al doilea raport de expertiza nu respecta vecinătățile din actele de proprietate, instanța a ales să respingă cererea de efectuare a unei alte expertize pe motiv că nu poate aduce lămuriri noi.

In egala măsura, a precizat recurenta, daca instanța nu era lămurită avea obligația impusă de art.315 Cod proc.civilă de a solicita de la Primăria comunei L. o copie a dosarului de Lege 18/1991 cu toate actele care au stat la baza emiterii titlului de proprietate pentru cei 2034 mp. In ipoteza în care exista act de proprietate pentru cei care au obținut titlu pe cei 2034 mp, însemna că era corect, iar daca nu exista act de proprietate pentru cei 2034 mp, insemna că au fost preluați de la autorii contestatoarei și atribuiți abia în anul 1953 prin HCM, iar instanța de fond trebuia să dispună una din masurile reparatorii pe care le-a stabilit decizia de casare.

2. Referitor la critica întemeiată pe disp.art.304 pct.5, 6 și 7 Cod procedura civila, recurenta a precizat că, în contra celor stabilite de art.315 Cod proc.civilă, instanța de fond reanalizează întinderea dreptului de proprietate și nu se pronunța pe masurile reparatorii asupra cărora Curtea de Apel Ploiești i-a cerut să se pronunțe prin doua decizii de casare. Instanța nu își motivează în niciun fel care este actul în care se menționează doar 2340 mp, în egala măsura în care nu motivează în niciun fel care sunt argumentele pentru care a îndepărtat actele din perioada 1941-1956 în care sunt menționate 3000 mp, 5000 mp, 22 ha sau 23 ha. Instanța nu motivează în niciun fel care sunt argumentele pentru care omologhează modificarea vecinătăților stabilite în al doilea raport de expertiza față de vecinătățile conținute de actele de proprietate.

Dupa ce a arătat la fila 11 alineat 3 că instanța de casare i-a instituit sarcina obligatorie de a stabili masurile reparatorii cuvenite diferențelor de suprafețe dintre restituirea în natura a celor 2340 mp și actele de proprietate aflate la dosarul cauzei, Tribunalul Prahova a apreciat că probele noi nu sunt de natura să lămurească intinderea dreptului de proprietate și respinge acțiunea pe acest argument.

Obiectul deciziei de casare viza felul măsurii reparatorii (efect al admiterii recursului contestatoarei), nicidecum reanalizarea întinderii dreptului de proprietate. Pronunțându-se asupra a ceea ce nu a fost subiect de casare și nepronunțându-se asupra a ceea ce instanța de casare a dispus, instanța de fond a încalcat normele procesuale ale art.315 Cod proc.civilă, a susținut recurenta.

Aparte de faptul că în mod procedural instanța se pronunța pe ceea ce nu mai era în obiectul sau de analiza (măcar pentru faptul că în doua rânduri a fost admis doar recursul recurentei contestatoare și doar în ceea ce privește criticile sale), instanța de fond înțelege să modifice în mod abuziv și nelegal conținutul actelor de proprietate aflate la dosarul cauzei și alege să mențină în mod cu totul injust doar restituirea unei suprafețe inferioare tuturor actelor de proprietate sau a actelor de autoritate emise de unitatea administrativa, a menționat recurenta.

Niciodată 2340 mp nu vor însemna nici 2500 mp, nici 3000 mp nici 23 ha. Cea mai mica suprafața menționata în actele invocate de recurenta contestatoare face trimitere la 2500 mp, iar actele din 1941 și 1956 determina o suprafața de 23 ha aferentă construcției moara.

Câtă vreme instanța care a dispus casarea a găsit că se impune trimiterea cauzei pentru stabilirea acelor masuri reparatorii prevăzute de lege în raport de actele de proprietate, instanța de fond avea obligația să determine actul pe care urmează sa-l aibă în vedere și să dispună masurile reparatorii.

Nu s-a indicat care este actul avut în vedere și nu s-a motivat în niciun fel de ce a fost îndepărtat actul din 1941 care determina 23 ha, sau cel din 1956 care determina 22 ha aferent morii, ori copia registrului agricol din 1953 care determina 5000 mp la pct. Iazul morii, dați în folosința prin HCM din 1953. In mod cu totul aparte, dacă acest HCM din 1953 stabilește atribuirea de loturi locuitorilor care nu dețin pământ în localitate, pentru a fi dat în folosința cuiva, trebuia să fie luate de la altcineva sau să fi fost ale statului. Nu exista nicio logica sa-l dai în folosința cuiva care îl are deja. Pentru că iar, este fără logica daca altcineva a avut 5000 mp, să solicite titlu de proprietate doar pentru 2034 mp. Sunt aspecte pe care contestatoarea le-a indicat instanței de fond și asupra cărora a solicitat probe suplimentare, dar pe care instanța le-a respins, pentru ca ulterior, în hotărâre, să motiveze că nu este lămurită, a precizat recurenta.

Recurenta a menționat că a atras atenția instanței de fond asupra faptului că a doua expertiza o contrazice pe prima (deși nu au fost acte noi care să stabilească suprafețe mai mici decât prima oara) și că a doua expertiza nu respecta vecinătățile din actele de proprietate. A solicitat o noua expertiza, iar instanța a respins cererea, motivând că nu poate aduce lămuriri. A arătat instanței că Primăria a depus alte acte decât cele pe care le-a prezentat la expertiza și a solicitat instanței să revină cu adrese la Primărie pentru a depune actele indicate de expert, dar instanța a respins proba pe motiv că sunt niște acte la dosar. A solicitat copia registrelor agricole aferente perioadei 1949-1951, pentru care instanța a făcut adrese, dar la care nu s-a răspuns niciodată. A cerut insistent ca expertul să realizeze lucrarea pe baza actelor de pana în 1949 (când s-a preluat), nu pe baza actelor din 1953-1955 (când era deja la stat), iar instanța a ales să respingă orice cerere de revenire cu adrese, ori să solicite expertului un asemenea punct de vedere.

Pentru niciuna din aceste situații, instanța de fond nu oferă o argumentare iar faptul că nu s-a lămurit se datorează propriei culpe de neimplicare cu rol activ în aflarea adevărului.

Mai mult, a învederat recurenta, instanța înțelege să modifice conținutul actelor de proprietate pe considerentul că nu sunt schițe anterioare anului 1949. Actul este act și poate fi contrazis doar de un act contrar. Fără ca Primăria ori altcineva să fi depus vreun act contrar, instanța a apreciat că o suprafața menționata . proprietate poate fi modificata.

In egala măsura, instanța de fond în mod cu totul nelegal, stabilește respingerea acordării unei din masurile reparatorii având ca argumentare situația nelămurita a întinderii dreptului de proprietate, iar în subsidiar, faptul că masurile reparatorii se stabilesc în cadrul procedurii speciale prevăzute prin Titlul VII al Legii 247/2005.

Deci, art.315 Cod proc.civilă nu se aplică, iar decizia pronunțata de Curtea de Apel Ploiești dovedește lipsă de pregătire profesionala în interpretarea și aplicarea Legii 10/2001. Unitățile administrative nu au dreptul să acorde masuri reparatorii prin dispoziții, iar instanțele resping acțiunile în care se solicita masuri reparatorii de către persoanele îndreptățite. Să zicem că doar confunda stabilirea cuantumului despăgubirilor cu acordarea despăgubirilor. Recurenta a menționat că este o motivare străina de natura cererii formulate, instanțele de judecata - chiar și fără doua decizii de casare - având obligația legala de a se pronunța și asupra dreptului la masuri reparatorii (restituirea în natura fiind una din cele 3).

3. În privința cazului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7-9 Cod procedura civila, recurenta a arătat că instanța pronunța o hotărâre nelegala în raport de actele de proprietate și probele dosarului, solicitând expres îndepărtarea concluziilor și lămuririlor expertizei din acest ciclu procesual ca și consecința a omologării concluziilor aceluiași expert din primul ciclu procesual, dreptul de proprietate asupra celor 2034 mp fiind stabilit definitiv și irevocabil prin anularea recursului formulat de unitatea administrativa și omologarea primului raport de expertiza în baza căruia s-a dispus restituirea în natura a celor 2340 mp. Odată dispusă restituirea în natura a celor 2340 mp prin omologarea întregului raport de expertiza, nicio alta proba ulterioara nu mai poate contrazice ceea ce a fost stabilit cu putere de lucru judecat Odată omologat raportul de expertiza prin restituirea în natura a celor 2340 mp, sarcina instanțelor de trimitere era limitata la acordarea acelor masuri reparatorii prevăzute de Legea 10/2001 pentru restul suprafeței de 2034 mp.

Insa, separat de aceasta problema procedurala, a susținut recurenta, acest al doilea raport de expertiza nu are susținere în actele de proprietate în raport de vecinătățile actului de vânzare cumpărare din 10 martie 1943, în care se menționează foarte clar că la nord și răsărit se învecinează cu Mânăstirea Z., iar la vest cu lotul E. S.. Modificarea limitei estice de către expert prin explicarea unei exproprieri a suprafeței de 2034 mp de la Mânăstirea Z. nu este reala. În ipoteza în care nu s-ar fi luat de la autorii reclamantei și s-ar fi luat de la mănăstire, obligatoriu trebuia să existe la Primăria Lipanești act de expropriere sau mențiunea în registrul agricol că terenul a aparținut Mănăstirii Z.. Atât timp cat nu exista nicio mențiune referitoare la vreo expropriere, iar unitatea administrativă nu a susținut niciodată un asemenea fapt, sunt afirmații nesusținute.

Trecând în tot peste faptul că niciodată nu s-au operat exproprieri de la instituția de cult și că nu exista din partea acestei mănăstiri nicio cerere de restituire, instanța de judecata urmează să compare „lămuririle expertului" cu registrele agricole aferente anilor 1951-1954 depuse la termenul din 1.10.2014. Chiar daca expertul a susținut că în registrele agricole S. G. a deținut inca din anul 1951 o suprafața de 2800 mp în intravilan, instanța trebuia să retina că preluarea a operat în 1949 (astfel încât este posibil orice în 1951), iar pe de alta parte trebuie să retină că expertul a făcut afirmații neadevărate referitoare la amplasarea celor 2800 mp consemnați în anul 1951.

Susținerea expertului că S. G. a deținut la nivelul anului 1951 o suprafața de 2800 mp (pe care a amplasat o construcție de 300 mp) este în mod radical contrazisă de copia registrului agricol, în care se menționează indubitabil curți construcții 300 mp și în câmp arabil 2500 mp. Așadar, suprafața de 2500 mp din anul 1951 nu este nici intravilan și nici în vatra satului, cum a afirmat nereal expertul, ci în câmp și arabil.

La fel de important, a învederat recurenta, în partea dreapta a foii, la rubrica construcții se menționează casă locuit construita în 1952. Deci, nu putea să aibă casă în 1949, daca a fost construita în 1952. Pe de alta parte, solicitând instanței aplicarea prezumțiilor față de actul de partaj, expertul a susținut că acest S. G. a deținut 2800 mp, care nu au făcut parte din suprafața totala care a aparținut defunctului străbunic S. S.. Logica juridica și realitatea actelor obliga la identificarea în actul de partaj a existenței numitului S. G. ca vecinătate a vreunuia din cele 5 loturi din partaj.

Daca Mănăstirea Z. apare ca vecinătate atât pentru lotul 2 cuvenit bunicii A. C. B., cat și pentru lotul 3 cumpărat ulterior de bunica reclamantei, iar iazul morii apare și pentru lotul 3 cat și lotul 4, pentru niciunul din loturi nu exista vreo mențiune că oricare lot s-ar învecina cu acest S. G., de unde și concluzia că acesta nu exista pana la momentul exproprierii din anul 1949.

Oricum, în mod cu totul aparte, că nu exista nicio mențiune a vecinătății cu acest S. G., este aproape absurd ca cineva să accepte existența a 2800 mp în interiorul a peste 100 ha care au aparținut lui S. S..

In cel de-al treilea rând, cu valoare de act de recunoaștere, recurenta a precizat că instanța urmează să aibă în vedere adresa nr.401/7.01.1956 a fostului Sfat Popular al raionului Ploiești în care se menționează, mai clar decât poate înțelege expertul, o moara țărăneasca cu terenul aferent de 22 ha, fosta proprietate S. S., trecute în proprietatea statului în baza Decretului 83/1949.

Mai mult, decât faptul că autoritățile comuniste recunosc trecerea în proprietatea statului a morii și a terenului aferent de 22 ha de la S. S. (nimeni altul decât străbunicul patern al reclamantei), contractul de arendare încheiat în 1956 de fostul Sfat Popular al raionului Ploiești și C. G. are ca obiect o moara țărăneasca fosta proprietate S. S. în punctul Z., situat în spatele mănăstirii. Așadar, în anul 1956 Mănăstirea Z. nici nu fusese expropriata, în egala măsura în care era încă învecinată cu moara lui S. S., nicidecum cu S. G., cum susține nereal expertul.

Atâta vreme cat actele noi aduse în sprijinul celei de-a doua expertize sunt de natura să determine o suprafața superioara celei solicitate și identificate în primul raport de expertiza și la dosar exista dovada ca bunica A. C. B. a fost expropriată cu cele doua loturi în suprafața de 55 ha revenite în urma partajului și a actului de vânzare cumpărare din 1941, iar la dosar exista copie după registrul agricol din 1951 în care se menționează clar că S. G. a deținut doar 300 mp (restul pana la 2800 mp erau arabil și în câmp, nu vatra satului) iar autoritățile statului menționează clar moara și terenul aferent de 22 ha, toate actele probează existența dreptului de proprietate, a arătat recurenta.

Pornind de la dovada irefutabila a dreptului de proprietate asupra celor 2034 mp, deciziile de casare sunt cele care au determinat obligativitatea stabilirii și acordării masurilor reparatorii pentru terenul imposibil de restituit în natura, a precizat recurenta.

Desi apreciază că se poate dispune și restituirea în natura în raport de dispozițiile legale referitoare la cererea a doua persoane pentru același teren, masurile reparatorii sunt cele pe care le-a avut în vedere decizia de casare ori partea de hotărâre intrata în puterea lucrului judecat, a susținut recurenta.

Nu este mai puțin adevărat că instanța poate avea în vedere oricare din masurile reparatorii prevăzute de lege, indiferent de poziția procesuala adoptată de contestatoare, însa ceva tot trebuie acordat, a menționat recurenta.

A susținut că modalitatea de despăgubire în bani se afla, daca nu sub autoritate de lucru judecat, în mod cert sub puterea lucrului judecat, conform sentinței civile 2843/14.11.2011, rămasă definitiva și irevocabila prin anularea recursului formulat de . soluționat contestația formulata împotriva Dispoziției nr.286/17.05.2010 emisă de P. comunei L., Tribunalul Prahova a dispus anularea actului și obligarea autorității administrative să restituie terenul în suprafața de 2340 mp (care oricum nu însemna 2500 mp sau 3000 mp) și plata de despăgubiri în valoare de 9382 RON pentru construcția demolata. Recursul comunei L. formulat împotriva acestei sentințe a fost anulat, astfel încât obligația de plata a sumei de 9382 RON a devenit definitiva și irevocabila. Or, atâta timp cat art. 6 din Legea 10/2001 determina prin imobil „teren cu sau fără construcție", obligația de plata este definitiv și irevocabil determinata ca modalitate de despăgubire în speța.

In subsidiar, a menționat recurenta, a solicitat obligarea unității administrative de a acorda un alt imobil în valoare de 50.850 euro și care să îndeplinească aceleași caracteristici tehnice (intravilan, curți construcții, gaze, curent, canalizare etc.) în schimbul suprafeței de 2034 mp imposibil de restituit. In primul rând, unitatea administrativa este cea care a generat imposibilitatea de restituire în natura prin aceea că a operat o constituire a dreptului de proprietate pentru un teren față de care a știut tot timpul că nu a aparținut moștenitorilor S. G..

Este instituția care a deținut actele de preluare și care a administrat moara și terenul aferent de 22 ha, a să cum rezulta din actele de arendare și corespondența din anul 1956.

Aparte de faptul că este acea măsura reparatorie prevăzuta concomitent de Legea 10/2001 (sub imperiul căreia s-a promovat acțiunea) și Legea 165/2013 modificata prin Legea 368/2013, măsura compensării are în vedere tocmai împrejurarea că autoarea reclamantei a fost expropriata de o suprafața de 55 ha, din care se poate oricând atribui prin compensare o suprafața de 2034 mp, a apreciat recurenta.

Atâta vreme cat este o măsura prevăzuta de lege și exista dovada că autoarea reclamantei a fost expropriata de o suprafața care însumează aproximativ 550.000 mp, exista certitudinea că aceasta măsura este posibila oricând.

La data de 1.10. 2015, intimata . a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizand actele si lucrarile dosarului, prin prisma criticilor formulate si a textelor de lege aplicabile spetei, Curtea constata ca recursul este nefondat, pentru urmatoarele considerente:

1. Prima critica vizeaza imprejurarea ca instanta de fond ar fi incalcat disp. art. 315 VCPC, respectiv ”a încalcat în mod deliberat obligațiile instituite de instanța care a dispus casarea cu trimitere în doua rânduri și a refuzat judecarea cauzei sub motivarea că probele dispuse de instanța nu pot clarifica cu certitudine întinderea dreptului de proprietate cuvenit recurentei contestatoare.”.

Verificand sustinerile recurentei, Curtea constata, insa, ca sunt neintemeiate, motiv pentru care le va inlatura, ca atare.

In acest sens, Curtea reaminteste ca, potrivit primei decizii de casare, s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiasi instante pentru a se pronunta asupra capatului de cerere privind modalitatea de reparatie pentru suprafata de 2034 mp, iar prin cea de a doua decizie de casare, instanta de recurs a dispus rejudecarea cauzei pentru ca, pe baza probatoriilor, sa se lamureasca care este suprafata exacta de teren pentru care recurenta-contestatoare este indreptatita la masuri reparatorii si a i se acorda acesteia in forma reglementata de lege.

Asadar, raportat la cea de a doua decizie de casare, respectiv Decizia nr. 4222/18 decembrie 2012, in urma careia s-a pronuntat hotararea a carei reformare se solicita prin prezentul demers judidiar, Curtea de Apel a retinut ca ”..potrivit actului de vânzare întocmit la data de 10.03.1943 (fila 34 dosar de fond), rezultă că la acea dată suprafața terenului aferent morii „revendicate” era de cca.2.500 mp., iar potrivit procesului-verbal întocmit la data de 22.03.1926 (fila 11 dosar de fond, verso), terenul aferent morii era de aproximativ 3.000 mp.” si ca ”Indiferent de actul pe care ar fi vrut să-l aibă în vedere, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acordării uneia din măsurile reparatorii prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru diferența dintre 2500 mp și 2340 mp sau 3000 mp și 2340 m.p. menționați în actele mai sus menționate. ”.

Curtea mai retine ca, pe linia deciziei de casare, tribunalul a dispus completarea raportului de expertiza topo, precum si refacerea acestuia, prin obligarea expertului M. S. sa raspunda in scris la obiectiunile formulate de recurenta-reclamanta si interpelarea acestuia in sedinta de judecata din 29.10.2014, fiind, de asemenea, depuse la dosar o . inscrisuri noi privind dreptul de proprietate asupra terenului in litigiu.

De asemenea, considerandu-se lamurit asupra situatiei de fapt si de drept analizata in prezenta cauza, judecatorul fondului a respins motivat cererea recurentei-reclamante privind efectuarea unei alte expertize, apreciind ca, fata de completarea probatoriilor anterior mentionate, nu mai era necesara o alta expertiza.

Prin urmare, Curtea constata ca, raportat la obligatiile procedurale trasate prin cea de a doua decizie de casare, prima instanta nu a incalcat disp. art. 315 VCPC, astfel cum eronat se sustine.

Recurenta-reclamanta a inteles sa citeze trunchiat, in mod deliberat, pasaje din considerentele sentintei recurate, pentru a contura ideea ca ” instanta de fond a respins aceste cereri, pe motiv ca nu este lamurita.”.

In realitate, insa, ceea ce a aratat prima instanta a vizat imprejurarea ca, in ciuda completarii probatoriului, pretentiile recurentei-reclamante nu au putut fi dovedite, mentionandu-se astfel: ” tribunalul a constatat că în cauză nu s-au confirmat sub aspect probatoriu criticile și susținerile reclamantei, astfel încât capetele de cerere formulate de aceasta și trimise pentru a doua oară spre rejudecare de Curtea de Apel Ploiești nu au putut fi lămurite sub aspect probatoriu, astfel încât să justifice admiterea acestora.” .

Asadar, lecturand cu atentie considerentele citate in paragraful anterior, se observa faptul ca judecatorul fondului nu a aratat ca nu este lamurit asupra pretentiilor deduse judecatii, ci ca solicitarile recurentei-reclamante nu au putut fi dovedite astfel incat sa justifice admiterea lor.

Cat priveste sustinerea potrivit careia, desi s-a indicat pozitia pretins suspecta a expertului care a aratat in primul ciclu procesual ca terenul aferent morii avea 4374 mp, pentru ca, in al doilea ciclu procesual, sa stabileasca o suprafata mai mica, respectiv 2340 mp, desi actele noi depuse demonstrau existenta unei suprafete mult mai intinse (23 ha in actul din 1941, 5000 mp in 1953), totusi, prima instanta a respins, in mod eronat, cererea privind efectuarea unei noi expertize, Curtea o va inlatura, ca neintemeiata.

In acest sens, Curtea retine ca respingerea probei s-a facut motivat, instanta de fond aratand ca este lamurita asupra aspectelor ce trebuiau analizate pe linia deciziei de casare, astfel incat doar o situatie contrara ar fi putut fi considerata abuziva, prin incalcarea dreptului recurentei-reclamante de a-si proba pretentiile.

2. O alta critica formulata de catre recurenta-reclamanata vizeaza faptul ca ,” în contra celor stabilite de art.315 Cod proc.civilă”, instanța de fond reanalizează întinderea dreptului de proprietate și nu se pronunța pe masurile reparatorii asupra cărora Curtea de Apel Ploiești i-a cerut să se pronunțe prin doua decizii de casare.

Curtea va inlatura, insa, ca neintemeiata, aceasta sustinere, constatand, pe de o parte, ca potrivit considerentelor celei de a doua decizii de casare, judecatorul fondului trebuia sa stabileasca exact suprafata de teren pentru care recurenta-reclamanta era indreptatita la masuri reparatorii si acest lucru nu se putea realiza, evident, decat prin analizarea dreptului de proprietate.

Pe de alta parte, Curtea constata ca, prin cea de a doua decizie de casare, nu s-a impus instantei de fond stabilirea masurilor reparatorii, ci s-a trasat in sarcina judecatorului fondului obligatia de a stabili, pe baza materialului probator completat conform deciziei de casare, care este suprafata exacta de teren pentru care s-a dovedit dreptul de proprietate si daca este indreptatita recurenta-reclamanta la masuri reparatorii conform dispozitiilor Legii 10/2001.

Concluzionand, Curtea retine ca, prin Decizia nr. 4222/18 decembrie 2012, instanta de recurs a stabilit obligatia primei instante de a pronunta asupra acordarii masurilor reparatorii pentru diferenta de teren ce va fi dovedita, iar aceasta obligatie implica verificarea temeiniciei si legalitatii pretentiilor solicitate si nu, in mod necesar, solutia de admitere a cererii si acordarea de masuri reparatorii.

Dreptul recurentei-reclamante de a beneficia de masuri reparatorii cu privire la suprafata de teren de 2340 mp a fost stabilit, cu autoritate de lucru judecat, prin Decizia nr. 1383/4 aprilie 2012 pronuntata de Curtea de Apel in acest dosar, respectiv prin prima decizie de casare, cand s-a trimis cauza spre rejudecare tribunalului pentru a se pronunta pe capatul de cerere privind modalitatea de reparatie pentru suprafata de 2034 mp.

Asadar, prima instanta nu a reanalizat dreptul de proprietate asupra terenului in suprafata de 2340 mp pentru care s-a stabilit deja indreptatirea de a beneficia de masuri reparatorii, ci a verificat justetea pretentiilor pentru diferenta de teren pretinsa, astfel cum s-a impus prin cea de a doua decizie de casare.

Raportat la aceste considerente, Curtea apreciaza ca sustinerea recurentei-reclamante potrivit careia obiectul deciziei de casare viza doar felul masurii reparatorii, nicidecum reanalizarea intinderii dreptului de proprietate, este eronata.

Instanta de fond a respectat integral dispozitiile instantei de casare si a conchis ca singura suprafata identificata cu certitudine este cea de 2340 mp, nedovedindu-se dreptul de proprietate asupra terenului de 2034 mp.

De asemenea, prima instanta a constatat cu privire la diferenta de teren ” dintre 2500 mp si 2340 mp sau 3000 mp si 2340 mp” mentionata prin cea de a doua decizie de casare, ca suprafata de 2500 mp retinuta din acte se regaseste in materialitatea sa in cei 2340 mp rezultati din masuratori, diferenta justificandu-se prin aproximarea terenului si lipsa unor masuratori topografice anterioare riguroase cu aparate de masura performante, terenul fiind identificat ca atare pe baza contractului de vanzare-cumparare din 10.03.1943, precum si pe baza Sentintelor civile nr. 208/1938 si nr. 789/1938, adresele nr. 401 si nr. 766/1956, evidentele din Registrul agricol pe anii 1951-1962.

Curtea observa, astfel, ca, fata de actele indicate in mod expres prin cea de a doua decizie de casare, respectiv procesul verbal din 22.03.1926, in care terenul aferent morii aparea ca fiind de 3000 mp si contractul de vanzare incheiat la 10.03.1943, in care suprafata de teren aferenta morii era de 2500 mp, instanta de fond a stabilit atat situatia faptica, cat si juridica, a terenului aferent morii.

Astfel, judecatorul fondului a aratat ca suprafata de teren de 2340 mp rezulta din cuprinsul contractului de vanzare din 10.03.1943 si ca diferenta de teren pana la 2500 mp mentionati in acest act de proprietate se justifica prin lipsa masuratorilor riguroase si a schitelor de plan la acea vreme.

Cat priveste sustinerea potrivit careia instanța de fond nu motivează în niciun fel care sunt argumentele pentru care omologhează modificarea vecinătăților stabilite în al doilea raport de expertiza față de vecinătățile conținute de actele de proprietate, Curtea constata ca este absolut firesc sa nu coincida vecinatatile in cele doua rapoarte de expertiza, avand in vedere imprejurarea ca, la efectuarea lucrarilor, au fost avute in vedere suprafete diferite.

Astfel, se retine ca, in primul ciclu procesual expertul a stabilit vecinatatile terenului raportat la suprafata de 4374 mp identificata in urma masuratorilor (din 5000 mp solicitati prin actiune), suprafata ce includea si terenul de 2288 mp atribuit lui Gh. G. S. ( suprafata reala iesita din masuratori fiind de 2034 mp, fila 131 dosar fond), pe cand, in al doilea ciclu procesual, expertul a aratat ca a avut in vedere suprafata de 2500 mp, avand in vedere Sentinta nr. 176/1942 a Tribunalului Prahova si actul de vanzare din 1943 ( fila 48 dosar fond).

In acest sens, Curtea constata ca, atat timp cat recurenta-reclamanta a sustinut ca terenul ce face obiectul litigiului a fost preluat in mod abuziv de stat in 1949, era firesc ca, la verificarea justetei pretentiilor sale, sa fie avute acte anterioare acestei date, aspect avut in vedere, de altfel, si prin cea de a doua decizie de casare, care a indicat cele doua acte mentionate in paragrafele anterioare, respectiv procesul verbal din 22.03.1926, in care terenul aferent morii aparea ca fiind de 3000 mp si contractul de vanzare incheiat la 10.03.1943, in care suprafata de teren aferenta morii era de 2500 mp.

Prin urmare, nu prezinta relevanta imprejurarea ca, in actele invocate de catre recurenta-reclamanata ulterioare anului 1949, se mentioneaza suprafete de 23 ha aferente constructiei moara, cu atat mai mult cu cat acestea nu reprezinta acte de proprietate, ci sunt acte administrative ale unitatii administrativ teritoriale.

Pe de alta parte, este de netagaduit ca autoarea recurentei-reclamante a avut in proprietate mai mult decat 2500 mp, caci, potrivit contractului de vanzare-cumparare din 1941, a dobandit suprafata de 23 ha denumita ”Silistea, ....din mosia Z.”, iar conform Sentintei nr. 208/29 aprilie 1941 pronuntata de Tribunalul Prahova in dosar nr. 5275/1938, a devenit proprietara terenului de 32 ha din mosia Z., ( filele 32 dosar fond, prim ciclu procesual, filele 69 dosar fond, al doilea ciclu procesual).

Insa, ceea ce este esential, este faptul ca niciunul dintre actele de proprietate mai sus mentionate nu include terenul aferent morii, imprejurare ce rezulta, dincolo de orice indoiala rezonabila, din cuprinsul actului de vanzare din 10 martie 1943, in care, vanzatorul I. Sp. S., precizeaza ca ”locul cu moara in suprafata de cca 2500 mp ...” ( impreuna cu alte doua locuri, respectiv cel al fostului conac din satul Z. si lunca si prundul de garla de pe apa Teleajenului), a ”ramas in indiviziune intre mostenitorii def. S. N. S., conform sentintei civile a Trib. Prahova Sect. I-a Nr. 176/942.”. ( fila 34 dosar fond, prim ciclu procesual).

Curtea remarca, de asemenea, un aspect extrem de important, care, fata de principiul potrivit careia partii nu i se poate agrava situatia in propria cale de atac si fata de faptul ca, potrivit primei decizii de casare, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, ca recurenta-reclamanta este indreptatita sa primeasca masuri reparatorii pentru suprafata de 2340 mp, nu mai poate schimba situatia de fapt si de drept retinuta.

Acest aspect vizeaza faptul ca, prin actul de vanzare din 10 martie 1943, vanzatorul I. Sp. S., i-a instrainat autoarei recurentei-reclamante, respectiv numitei A. (Dida) N. C. B., dreptul sau de mostenire ”care este o cincime (1/5) in succesiunea defunctului meu tata S. N. S. asupra urmatoarelor imobile situate in ., jud. Prahova: 1. Locul cu moara in suprafata de circa 2500 mp....”, imobil asupra caruia, asa cum s-a aratat mai sus, ramasesera in indiviziune mostenitorii defunctului S. N. S., situatie fata de care, asadar, vanzatorul nu putea transmite mai mult decat o cincime din dreptul de proprietate asupra terenului aferent morii.

Insa, raportat la suprafata de teren cu privire la s-a statuat cu autoritate de lucru judecat ca s-a facut dovada dreptului de proprietate, orice alte sustineri cu privire la neanalizarea sau nesolicitarea de catre instanta de fond a unor acte reprezentand registre agricole, corespondenta purtata intre primarie si alte persoane fizice privind concesionarea terenului aferent morii, a dosarului privind reconstituirea dreptului de proprietate conform Legii 18/1991, vor fi inlaturate, ca neintemeiate, cat timp nu s-au depus alte acte de proprietate care sa probeze pretentiile recurentei-reclamante cu privire la diferentele de teren.

De asemenea, Curtea va inlatura, ca neintemeiata, si sustinerea potrivit careia instanta de fond a modificat continutul actelor de proprietate, caci, asa cum s-a retinut in paragrafele anterioare, instanta de fond a stabilit ca suprafata de 2500 mp ce rezulta din actul de vanzare se regaseste, in realitate, din masuratori, in cei 2340 mp, aspect ce nu echivaleaza cu schimbarea continutului contractului.

Referitor la critica recurentei-reclamante care vizeaza motivarea instantei de fond privind stabilirea masurilor reparatorii in cadrul procedurii speciale prevazuta prin Titlul VII al Legii 247/2005, Curtea apreciaza ca nu prezinta relevanta in cauza, atat timp cat se conchide ca, pentru diferenta de teren de 2034 mp nu s-a probat temeinicia solicitarii de acordare a masurilor reparatorii, respectiv nu s-a facut dovada dreptului de proprietate asupra acestui teren.

3. O alta critica a recurentei-reclamante vizeaza imprejurarea ca instanța pronunța o hotărâre nelegala în raport de actele de proprietate și probele dosarului, caci, odată omologat raportul de expertiza prin restituirea în natura a celor 2340 mp, sarcina instanțelor de trimitere era limitata la acordarea acelor masuri reparatorii prevăzute de Legea 10/2001 pentru restul suprafeței de 2034 mp.

Curtea constata, insa, ca recurenta-reclamanta este in eroare, intrucat, asa cum am retinut si in preambulul considerentelor prezentei hotarari, prin Decizia nr. 1383/4.04.2012, s-a casat in parte hotararea primei instante, mentinandu-se solutia pentru restituirea in natura a terenului in suprafata de 2340 mp si acordarea de despagubiri pentru constructia imposibil de restituit si trimitandu-se cauza spre rejudecare pentru solutionarea capatului de cerere privind modalitatea de reparatie pentru suprafata de 2034 mp.

Asadar, instanta de recurs nu a stabilit ca reclamanta era indreptatita la masuri reparatorii pentru suprafata de 2034 mp, caci formularea ”pentru a se pronunta pe capatul de cerere” presupune verificarea justetei pretentiilor deduse judecatii, fara a se impune instantei de fond solutia de admitere sau respingere a acestui capat de cerere. Dispozitivul deciziei de casare este foarte clar si stabileste obligatia judecatorului fondului de a se pronunta si asupra capatului de cerere pe care l-a omis a-l cerceta in primul ciclu procesual.

Totodata, prin cea de a doua decizie de casare, nr. 4222/18 decembrie 2012, hotararea instantei de fond a fost casata si trimisa spre rejudecare avand in vedere faptul ca se impunea completarea probatoriilor ”pentru a se lamuri care este suprafata exacta de teren pentru care recurenta-contestatoare este indreptatita la masuri reparatorii si a i se acorda acesteia in forma reglementata de lege”.

Prin urmare, nici prin aceasta din urma decizie nu s-a stabilit obligatia primei instante de a se stabili doar felul masurii reparatorii pentru suprafata de 2034 mp, cum eronat se sustine prin motivele de recurs.

Cat priveste sustinerea potrivit careia al doilea raport de expertiza nu are corespondent in actele de proprietate in raport de vecinatatile actului de vanzare din 1943, intrucat modificarea limitei estice de catre expert, explicata de acesta printr-o expropriere a terenului de 2034 mp de la Manastirea Z., nu ar fi reala, atat timp cat nu exista nicio mentiune in evidenta primariei referitoare la aceasta masura, Curtea constata ca nu prezinta relevanta supozitia expertului, caci nici cu privire la terenul ce face obiectul prezentei contestatii nu exista actul concret de expropriere (existand doar referiri cu privire la aceasta masura in continutul actelor administrative ale comunei).

Tot astfel, nu prezinta relevanta aprecierile expertului cu privire la mentiunile din registrul agricol referitoare la suprafetele cu care a fost inregistrat numitul S. G. in 1951, atat timp cat recurenta-reclamanta nu a facut dovada dreptului de proprietate asupra diferentei de teren de 2034 mp.

Pe linia deciziei de casare, tribunalul trebuia sa stabileasca situatia juridica si faptica a terenului in litigiu si nu sa analizeze legalitatea dreptului de proprietate al succesorului in drepturi al numitului S. G..

Curtea remarca, in acest sens, ca dovada dreptului de proprietate nu se poate face prin deductii (respectiv ca S. G. nu ar fi putut detine 2800 mp in interiorul a peste 100 ha ce au apartinut lui S. S.), ci trebuie avute in vedere dispozitiile Legii 10/2001 si cele ale dreptului comun privind proba dreptului de proprietate.

Or, cu exceptia actului de proprietate din 1943, in care se mentioneaza suprafata de circa 2500 mp reprezentand terenul aferent morii, restul documentelor prezentate de catre recurenta-reclamanta nu fac dovada dreptului de proprietate asupra diferentei de teren de 2034 mp (pretins a fi teren aferent morii), ci vizeaza alte suprafete din cuprinsul mosiei Z., potrivit vecinatatilor mentionate in acestea (actul de vanzare din 1941, sentinta civila nr. 208/1941).

Tot astfel, imprejurarea ca, in actele administrative ale primariei se mentioneaza, ulterior anului 1949 cand s-a realizat exproprierea, faptul ca au fost trecute in proprietatea statului o moara taraneasca cu terenul aferent de 22 ha fosta proprietate S. S., nu reprezinta o dovada a dreptului de proprietate asupra diferentei de teren de 2034 mp.

Cum, in speta, recurenta-reclamanta nu a administrat probe prin care sa faca dovada acestui drept de proprietate, Curtea constata ca, in mod legal, prima instanta a constatat ca aceasta nu este indreptatita sa beneficieze de masuri reparatorii si cu privire la aceasta diferenta de teren.

F. de toate aceste considerente, Curtea apreciaza ca recursul este nefondat, motiv pentru care, in temeiul disp. art. 312 VCPC, il va respinge, ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B. I. D., cu domiciliul ales la Cabinet avocat I. G. din București, ., parter, sector 4, împotriva sentinței civile nr. 2720/26 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâții P. C. Lipănești cu sediul în ., . cu sediul în . și S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, ., sector 5.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 21 octombrie 2015.

Președinte,Judecători,

V.-I. StănescuAndra-C. BotezElena S.

Grefier,

C. C.

Operator de date cu caracter personal

Notificare nr. 3120/2006

Red. VIS

Tehnored.CC

2 ex/_20 nov. 2015.

d.f. nr._ Tribunalul Prahova

j.f. C. A. M.

← Grăniţuire. Decizia nr. 641/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI		Validare poprire. Decizia nr. 125/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Partaj judiciar. Decizia nr. 394/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Strămutare. Sentința nr. 77/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Rectificare carte funciară. Decizia nr. 397/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Grăniţuire. Decizia nr. 641/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Validare poprire. Decizia nr. 125/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 200/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 212/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 213/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI