Acţiune în constatare. Decizia nr. 33/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 33/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 16-01-2013 în dosarul nr. 27484/325/2010*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.33
Ședința publică din 16 ianuarie 2013
PREȘEDINTE: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
GREFIER: M. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta R. S. împotriva Deciziei civile nr.676/A din 05.10.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R. REPREZENTAT DE MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru reclamanta recurentă R. S. avocat P. V., lipsă fiind pârâtul intimat S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul reclamantei recurente depune la dosar împuternicire avocațială și învederează instanței că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Avocat P. V., pentru reclamanta recurentă R. S., solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea hotărârii recurate și admiterea apelului în sensul casării hotărârii instanței de fond și trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță, cu cheltuieli de judecată. Depune la dosar chitanță reprezentând onorariul avocațial în sumă de 500 lei.
CURTEA
În deliberare constată că prin Decizia civilă nr.676/A din 05.10.2012, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a respins apelul declarat de reclamanta R. S. împotriva Sentinței civile nr.1106 din 24.04.2012, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.
În consecință, Tribunalul a confirmat hotărârea primei instanțe care a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a respins acțiunea formulată de către aceasta împotriva pârâtului.
Pentru a hotărî, astfel prima instanță a reținut că:
Cu referire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei instanța a constatat că reclamanta a solicitat instanței să se constate că imobilul constând în teren în suprafață de 630 mp, înscris în CF nr._ Timișoara, i-a fost preluat abuziv, fără titlu valabil de S. R., în temeiul Decretului nr.437/1979, imobilul fiind expropriat, fără plata vreunei juste despăgubiri.
Una dintre condițiile pentru a fi parte într-un proces civil (înțeles în sens larg) sau pentru exercitarea unei acțiuni civile, este aceea a calității procesuale active pentru reclamantă, care presupune existența unei identități între titularul dreptului afirmat (fostă proprietară a terenului expropriat) și persoana respectivă și a calității procesuale pasive a pârâtului, reprezentată de identitatea între subiectul pasiv al raportului juridic litigios și persoana pârâtului, în acest sens fiind dispozițiile art.41 Cod procedură civilă.
Reclamanta este cea care are obligația să justifice atât calitatea sa procesuală activă, dar și cea pasivă a pârâtului, instanța fiind datoare să verifice îndeplinirea condiției calității procesuale a părților din proces, excepția lipsei calității procesuale a vreuneia dintre părți fiind o excepție de fond, dirimantă, absolută și peremptorie.
În cauza dedusă judecății, din verificarea înscrisurilor depuse la dosar – extras CF nr._ Timișoara și Certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis pe numele Uzinelor Textile Timișoara SA - nu rezultă că reclamanta ar avea vreo calitate în această cauză, deoarece nu s-a constatat existența unei identități între titularul dreptului afirmat și persoana reclamantei.
Chiar dacă nu s-a invocat și nu s-a discutat calitatea procesuală a pârâtului, instanța, față de aceleași două înscrisuri depuse la dosar, a constatat că nu există identitate nici între pârâtul chemat în judecată și titularul dreptului de proprietate înscris în cartea funciară, respectiv Societatea comercială Uzinele Textile Timișoara SA.
Așa fiind, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, cu consecința respingerii cererii.
În baza art.274 C.pr.civ. instanța a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de pârât.
Contra acestei sentințe, uzând de dreptul conferit de legea procesuală civilă, a declanșat calea de atac a apelului reclamanta R. S., solicitând anularea în tot a sentinței atacate și pe cale de consecință trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Timișoara.
În susținerea căii de atac, după reiterarea situației de fapt, a învederat în esență, că deși nu mai este titulara dreptului de proprietate asupra terenului respectiv, își justifică un interes legitim, personal, născut și actual în formularea prezentei acțiuni prin care a solicitat instanței să constate că imobilul constând în teren în suprafața de 630 mp, înscris în CF nr._ Timișoara, proprietatea sa, a fost preluat abuziv, fără titlu valabil de S. R. în temeiul Decretului nr.437/1979, având în vedere că, acest teren i-a fost expropriat abuziv, pentru care a formulat cerere de restituire în baza Legii nr.247/2005, însă care nu i-a fost soluționat favorabil și pentru care nu i s-a acordat o justă despăgubire.
Pe de alta parte, având în vedere obiectul cererii chemare în judecată a apreciat apelanta că, în mod corect acțiunea a fost formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, S. R. efectuând exproprierea, iar în acest gen de cauze, statul este reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru aspectele mai sus menționate, având în vedere că instanța de fond a soluționat cauza fără a intra în judecarea fondului, apelanta a solicitat în temeiul art.297 Cod procedură civilă, anularea în tot a sentinței civile atacate și pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Timișoara.
Tribunalul a apreciat că este nefondat apelul declarat de reclamanta R. S., reținând argumentele mai jos redate.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, cu observarea exactă și riguroasă a celor două cauze ale demersului judiciar (causa debendi și causa petendi, chemate să înlesnească judecătorului decelarea interesului litigios alegat și justa determinare a limitelor raportului procesual); cum și a Deciziei având nr.33 dată, în interesul legii, la 09.06.2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite (a cărei dezlegare, - statua la acea epocă, imperativul al.3 apartenent art.329 C.pr.civ., în versiunea atunci în vigoare; așa cum acum o face, aceeași lege procedurală civilă, în versiunea ce i-a fost dată de Legea nr.202/2010, prin al său art.330 ind.7 -, se impune cu forță obligatorie tuturor instanțelor), pusă în corelație cu exigențele art.6 apartenent Legii nr.213/1998 și, mai apoi, cu exigențele noului ambient legislativ, acela conturat – ulterior soluționării recursului în interesul legii deja supra anunțat -, de Legea nr.10/2001, în versiunea ce i-a fost dată prin legea modificatoare completatoare cu nr.1/2009 (care, prin acțiunea conjugată a celor două principii de drept intertemporal, consacrate legislativ de al.2 apartenent art.15 din Constituție și art.1 apartenent legii civile, pentru unitate și obligativitate generală se cere a fi aplicat imediat) – în al căror perimetru, particularitățile dreptului subiectiv alegat și, implicit, ale disputei procesuale, decelabile prin raportare la finalitatea urmărită; ca și ale contextului temporal legislativ, impun a fi plasată verificarea jurisdicțională și, implicit, controlul judiciar -, apelul, pentru considerațiile ce succed (și care vor substitui integral motivarea primei instanțe) s-a constatat a fi nefondat.
Așa cum, cu îndestulătoare evidență rezultă din expunerea rezumativă a actelor și lucrărilor dosarului; și cum, îndeajuns de credibil, o confirmă probatoriul administrat și nu neagă petiționara, cea din urmă (prevalând calitatea de fost coproprietar tabulari devălmaș a imobilului identificat topografic cu nr.1812/2 în CF nr._ Timișoara teren preluat în patrimoniul statului, cu titlu de expropriere în temeiul Decretului nr.437/1997, a recurs, direct, la concursul justiției pentru retrocedarea jurisdicțională, pe calea dreptului comun al revendicării, configurată legislativ de al.(2) apartenent art.6 din Legea nr.213/1998, a proprietății imobiliare supra individualizată cantitativ și topografic, de care pretins a fost spoliată în limita cotei de 1/2, în intervalul temporal conturat legislativ de același art.6 apartenent Legii nr.213/1998.
Context în care, într-un raționament de logică juridică (conturat prin observarea exactă și riguroasă a epocii pretinsei spolieri, aceea a regimului totalitar comunist; conjugată cu modul în care ea a operat) a devenit neîndoielnică – impunându-se cu puterea evidenței - și concluzia că în speță se tinde – ca o consecință a constatării jurisdicționale a ineficacității operațiunii de preluare -, la retrocedarea jurisdicțională, pe calea dreptului comun al revendicării, a unei proprietăți imobiliare circumscrisă sferei de incidență a Legii nr.10/2001, prin eludarea imperativului celui din urmă act normativ; chemat (așa cum judicios, a tins la a acredita și prima instanță), ca act normativ special, confirmativ de drepturi, cu evidentă vocație reparatorie și aplicație generală în materia reparării injustițiilor și abuzurilor puterii totalitare, instalată la 6 martie 1945, să redea forța juridică anterioară dreptului de proprietate aneantizat prin acte ale puterii comuniste, pe calea unei proceduri nejurisdicționale sui generis, de el configurată legislativ, în chiar scopul retrocedării către foștii proprietari a proprietăților imobiliare, de care, cei din urmă, au fost deposedați abuziv, cu sau fără titlu valabil, în folosul statului, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (a cărei obligativitate a fost, de altfel, consacrată și legislativ, prin norma legală circumscrisă noului alineat 4, introdus în corpul art.46 apartenent legii speciale reparatorii cu nr.10/2001, prin legea modificatoare completatoare având nr.1/2009). Și care – așa cum, îndeajuns de tranșant și constant a statuat doctrina reputată în materie; și, mai apoi, tot constant și tranșant a confirmat jurisprudența - conferă destinatarilor săi - identificabili în persoana foștilor proprietari și a moștenitorilor lor legali sau testamentari - doar o vocație revendicativă (în accepția de aptitudine, de capacitate), a cărei conversie în drept rămâne subsumată cerinței declanșării - în termenul și condițiile de exigență impuse de imperativul art.22 apartenent legii reparatorii speciale -; și, nu în ultimul rând, parcurgerii și finalizării deja anunțatei proceduri administrative speciale (identificabilă a fi și singura cale legală deschisă foștilor proprietari spoliați, pentru valorizarea dreptului patrimonial potestativ conferit lor legislativ - acela de a cere și a obține retrocedarea proprietăților imobiliare de care au fost spoliați în intervalul temporal, conturat legislativ de art.1 apartenent și el aceleiași legi reparatorii speciale -; cum se arată a avea fizionomia vocația revendicativă).
În alți termeni, la retrocedarea jurisdicțională, pe calea dreptului comun – inițiată ulterior apariției Legii nr.10/2001 -, a unei proprietăți imobiliare al cărui mod de preluare în patrimoniul statului, în intervalul temporal configurat legislativ de deja evocatul art.1 apartenent legii reparatorii speciale în discuție, fiind consacrat abuziv, ex lege, o propulsează ipotezei particularizate legislativ de lit.i) apartenentă al.(1) al art.2 care (conturând, alături de restul cazurilor de preluare, enumerate în corpul aceluiași art.2, limitele de incidență ale legii reparatorii speciale în discuție) încorporează și imobilele preluate în patrimoniul statului fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.
Așa stând lucrurile, cum anterior apariției Legii nr.10/2001, restitutio in integrum (repunerea în starea de mai înainte), ca efect al constatării jurisdicționale a ineficacității actului de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, configurat legislativ de art.480-481 C.civ., ori al responsabilității civile – ambele apartenente legii vechi - și, finalmente, de al.(2) apartenent art.6 din Legea nr.213/1998; și cum legea reparatorie specială, ca lege nouă, - cu aplicație generală în materia daunelor generate de preluările abuzive de către puterea totalitară instalată la 6 martie 1945-, a înglobat domeniului său de activitate și imobilele supuse operațiunilor de preluare fără titlu și, respectiv, cu titlu nevalabil ori chiar in fapt, îndeajuns de legitimă devine și concluzia că legea veche, aceea deja supra anunțată, suportă inevitabil – prin acțiunea conjugată a celor două principii de drept intertemporal, consacrate legislativ de al.(2) apartenent art.15 din Constituție și art.1 apartenent legii civile -, efectele aplicării imediate a legii noi (acțiunea ei întinzându-se exclusiv asupra situațiilor juridice pendinte și efectelor viitoare ale raporturilor juridice anterioare). Și, mai apoi, că cea din urmă reglementare specială - rezumându-se la a conferi destinatarilor săi, prin a ei normă permisivă înscrisă în art.46, prerogativa de a opta pentru dreptul comun, doar în ipoteza particularizată de exigențele imperativului al.(1) apartenent deja constant evocatului său art.46, aceea a acțiunilor aflate în curs de judecată la data intrării in vigoare a legii, 14.02.2001 -, a suprimat dreptul comun în limita paralelismului legislativ (acela al ineficacității actelor de preluare); și, fără a elimina accesul la justiție a perfecționat și extins sistemul reparator (restitutio in integrum) care, prin normele procedurale speciale, a fost subordonat verificării jurisdicționale. Ceea ce, observând cu rigoare scopul și finalitatea legii reparatorii speciale (care, prin ale sale art.1 și 2 – supuse interpretării sistematice -, îngăduie identificarea cu ușurință a condițiilor cerute imperativ, pentru înglobarea bunului spre a cărui restituire se tinde, sferei sale de aplicare – acelea de a fi un bun imobil preluat abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; și de a nu fi fost restituit până la . legii speciale în discuție, în condițiile de exigență ale al.2 apartenent Legii nr.213/1998 care, în termeni inderogabili, subsumează retrocedarea jurisdicțională a bunurilor preluate de stat fără un titlu valabil, în perioada regimului totalitar comunist, cerinței constatării jurisdicționale a ineficacității actului de preluare și, cu precădere, inexistenței unei legi speciale de reparații -); în corelație cu principiile ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia respectării dreptului de proprietate privată, consacrate de art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Fundamentale și Libertăților Omului (chemat să garanteze un drept deja existent în patrimoniul celui care reclamă protecția internațională, respectiv, un drept aflat sub protecția Convenției și a Protocoalelor ce-i sunt asociate, recunoscut jurisdicțional sau administrativ, ulterior ratificării de către România a Convenției prin Legea nr.30/1994 și a intrării în vigoare pentru România a Convenției, iar nu dreptul la reparație pentru prejudicii a căror cauză inițială nu constituie o încălcare a Convenției), trimite cu puterea evidenței și la concluzia că admisibilitatea acțiunii guvernată de legea veche, aceea a dreptului comun (ce poartă asupra retrocedării proprietăților imobiliare supuse spolierii în intervalul temporal vizat de legea nouă, acela deja supra conturat) rămâne subsumată cerinței ca momentul inițierii activității jurisdicționale să fie anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001; iar pentru ipoteza contrară, aceea a recurgerii la concursul justiției ulterior apariției Legii nr.10/2001, cerinței existenței unei recunoașteri jurisdicționale a ineficacității operațiunii de preluare și, implicit, a dreptului de proprietate, anterior intrării în vigoare a celei din urmă legi speciale, obiectivată printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie – expresie a prejudicialității în procesul civil - ce are a se privi a fi și singura aptă a conferi legitimare procesuală activă fostului proprietar spoliat și a atrage garanțiile internaționale pentru respectarea bunului.
Detașându-se astfel, îndeajuns de legitimă și concluzia că inexistența pendinte în fața instanțelor judecătorești a unei acțiuni fondată pe dreptul comun, la epoca intrării in vigoare a Legii nr.10/2001 (care să-i îngăduie fostului proprietar spoliat valorizarea dreptului de opțiune, consacrat legislativ de legea specială prin al său art.46, pentru ipoteza recurgerii și la beneficiul legii reparatorii); și nici a unui act jurisdicțional, - obiectivat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie -, care să statueze prejudicial asupra ineficacității operațiunii de spoliere și a dreptului de proprietate, atrage, inexorabil, soluția - anticipată, de altfel, legislativ și de alin.(2) apartenent deja constant evocatului art.6 din Legea nr.213/1998 -, aceea a inadmisibilității demersurilor judiciare declanșate, (contra oricăreia dintre autoritățile publice), pe calea dreptului comun, începând cu 14.02.2001 – data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 -, pentru retrocedarea proprietăților imobiliare circumscrise ipotezelor particularizate legislativ de cea din urmă lege reparatorie specială, ca efect al constatării jurisdicționale a ineficacității actului de preluare, prin eludarea termenelor și căilor procedurale consacrate legislativ de Legea nr.10/2001 (așa cum tranșant și majoritar, ulterior apariției Legii nr.10/2001, au statuat reputați doctrinari - Fl. Baiaș, B.D., I.A., G.C.F., M.N., V.M.C. și FL.A.Baiaș, cei trei din urmă în „Revista română de drept privat” nr.2/2008; și mai apoi, tot majoritar și tranșant a confirmat, la acea epocă, jurisprudența; și cum, în contextul noului ambient legislativ, recent jurisprudențial a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr.9735 din 30.XI.2009 și, respectiv, decizia civilă nr.2489 din 23.04.2010 și, nu în ultimul rând, prin decizia civilă având nr.5933 din 10.XI.2010).
Și aceasta, pentru că, nevalorizarea vocației revendicative ce legea reparatorie specială a conferit foștilor proprietari spoliați – pe calea procedurii speciale de ea configurată legislativ -, atrage inexorabil, nu doar sancțiunea instituită legislativ de aceeași Legi nr.10/2001, prin al său art.22 al.(5), aceea a pierderii dreptului de a mai revendica jurisdicțional proprietatea imobiliară, ci însuși dreptul de proprietate.
Fără însă, ca o așa sancțiune (aceea a pierderii dreptului de proprietate) – conchid tranșant deja nominalizații doctrinari M.N., V.M.C. și FL.A.Baiaș - să constituie o încălcare a principiului garantării proprietății private, câtă vreme, norma constituțională circumscrisă art.44 din Constituția României spune, în termeni a căror acuratețe nu îngăduie interpretări ori speculații, că „conținutul și limitele dreptului de proprietate se stabilesc prin lege”; iar instituirea unor termene de exercitare ori valorificare a unui drept, cum este dreptul la acțiunea în revendicare, își are sorgintea în necesitatea de ordin general a clarificării rapide și definitive a situației juridice a unor imobile al căror titlu de proprietate se pretinde a fi incert, ori aflat de multă vreme în litigiu. Ceea ce – statuează aceiași reputați doctrinari -, (conferind legitimitate privării persoanelor îndreptățite de bunurile lor, ca o consecință a nerespectării termenelor și procedurilor de restituire; și propulsând decăderea din dreptul de proprietate categoriei măsurilor legale, apte a sancționa, pentru rațiuni de ordine publică, pasivitatea și neglijența foștilor proprietari spoliați) concordă și exigențelor art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană.
De altă parte, alături de argumentele deja prevalate, în favoarea concluziei supra conturate, cu forța evidenței pledează și statuările jurisdicției de contencios constituțional, obiectivate în corpul deciziilor având nr.73/1995; 184/2004; 373/2005; 246/2007 și, nu în ultimul rând, 1285/2008, prin care, în limitele exclusivității de competență, curtea constituțională, observând cu rigoare scopul și finalitatea legilor reparatorii speciale, a conchis, îndeajuns de tranșant și, clarificator că „întinderea și amploarea măsurilor reparatorii, precum și oportunitatea luării unor asemenea măsuri sunt atributul suveran al legiuitorului”.
Și, mai apoi, - chemată să rezolve chestiunea aplicării în timp a legilor de restituire a proprietăților, venite în conflict cu legile anterioare sub imperiul cărora s-a născut dreptul subiectiv în favoarea Statului - că, „chiar dacă legea anterioară, sub imperiul căreia a luat naștere dreptul de proprietate al statului, nu era corespunzătoare prevederilor constituției anterioare și actualei legi fundamentale, dreptul de proprietate al Statului, astfel constituit, nu este stins ca efect al intrării în vigoare a legii noi, deoarece legea posterioară nu poate să aducă atingere modalității în care legea anterioară a constituit dreptul respectiv, fără a retroactiva”.
Și, finalmente, că în așa situație, născându-se dreptul foștilor proprietari de a li se restitui imobilele, în aplicarea legilor noi, în viitor; protecția dreptului de proprietate asupra acestor imobile, consacrată constituțional de art.44 apartenent Constituției, devine aplicabilă numai după dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor; până atunci, statuează aceeași jurisdicție de contencios constituțional, persoanele îndreptățite la retrocedarea acestui drept nelegitimând calitatea de proprietar”.
Neavând aptitudinea de a furniza motive pentru a tranșa disputa procesuală pendinte în favoarea petiționarului-revendicant, nici Decizia nr.33, dată în interesul legii la 09.06.2008 - anterior apariției legii modificatoare completatoare cu nr.1/2009 -; ci dimpotrivă, de a pleda, la rândul ei, în susținerea legitimității soluției supra anunțate.
În adevăr (chemată, în condițiile de exigență ale al.1 apartenent art.329 C.pr.civ. – în versiunea atunci în vigoare -, să statueze, pe calea recursului în interesul legii, asupra „admisibilității acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr.10/2001”), Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite a tranșat cu valoare obligatorie pentru toate instanțele, atât chestiunea „raportului dintre Legea nr.10/2001 – ca lege specială în materia imobilelor preluare abuziv - și Codul civil – ca lege generală, în materia revendicării” -; cum și chestiunea „raportului dintre Legea nr.10/2001, - ca lege specială internă -, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului”.
Context în care, statuând – în limitele exclusivității de competență, ce i-a fost conferită în materia asigurării interpretării și aplicării unitare a legii și, implicit, a uniformizării jurisprudenței, cu observarea exactă și riguroasă a scopului și finalității Legii nr.10/2001; și, cu precădere, a ei sferă de cuprindere, jurisdicția supremă a stabilit, în termeni indeniabili, îndeajuns de clarificator, că, în rigoarea principiului axiomatic, exprimat de specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală, are a fi rezolvat în favoarea legii speciale, „fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul – în discuție -, să fie încorporat în textul legii speciale” (abstracție făcând că, ulterior, soluția avansată pe calea recursului în interesul legii, - prin norma legală, deja evocată pe parcursul expunerii rezumative, aceea înscrisă în noul al.4 introdus, prin Legea nr.1/2009, în corpul art.46 apartenent Legii nr.10/2001-, a primit și consacrare legislativă).
Și, reținând – în limita celui de-al doilea posibil conflict -, (cu observarea riguroasă și a jurisprudenței, „din ultimii ani” a instanței europene, obiectivată prin hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea exigențelor art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, date în cauzele Brumărescu, R., S., J., P. și, nu în ultimul rând, P.) că „în procedura de aplicare a Legii nr.10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art.1 al.(1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art.20 al.(2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr.30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art.11 al.(2) din legea fundamentală”, aceeași jurisdicție supremă, a conchis, în aceiași termeni indeniabili și clarificatori că „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate”.
Cu precizarea că – în situația prevalării unui „bun” aflat sub protecția Convenției și a Protocoalelor ce-i sunt asociate - „aceeași prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”; (cea din urmă cerință - lasă a se înțelege jurisdicția supremă, găsindu-și incidență, în ipoteza prevalării de către ambii subiecți aflați în ecuația procesuală, a unui „bun” în accepția art.1 din Primul Protocol Adițional aa Convenția Europeană -, instituie în sarcina instanței obligația de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea riguroasă a principiului securității raporturilor juridice).
Ceea ce, urmare logică a unor așa aserțiuni, ce, de altfel, se extrag axiomatic din întreaga economie a amplului aparat argumentativ, elaborat în fundamentarea soluției interpretative (prin preluarea rezumativă și a argumentelor alegate în susținerea deciziei cu nr.53 dată, la 04.06.2007, și ea în interesul legii de către aceeași jurisdicție supremă, în rezolvarea concursului dintre art.35 apartenent Legii nr.33/1994 și dispozițiile aceleiași Legi nr.10/2001; acelea că „persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun”; și, respectiv, că „adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, NU încalcă art.6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă”, așa cum se observă a face Legea nr.10/2001 care, deși „prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în finalul procedurii administrative nejurisdicționale, prin al său art.26; legea prevede calea contestației în instanță, căreia i-au fost conferite prerogative jurisdicționale depline”), conturează îndeajuns de legitim, și concluzia (recent, de altfel, confirmată jurisprudențial și de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin deja anunțata Decizie având nr.5933 din 10.XI.2010) că, decizia în interesul legii, supusă pendinte analizei, consacrând cu titlu principal prevalența legii reparatorii speciale, a conferit caracter excepțional acțiunii în revendicare de drept comun, a cărei valorizare a subsumat-o identificării existenței unor neconcordanțe între cea din urmă lege specială reparatorie internă și prevederile (cum și interpretarea oferită lor prin hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului) Convenției; și, nu în ultimul rând, condiției de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate constituit deja în beneficiul unui terț, sau securității raporturilor juridice.
Și, mai apoi, că preferabilitatea reglementării internationale în fața legii interne speciale, este inexorabil, atrasă de prevalarea de către reclamantul-revendicant, în legitimarea calității de proprietar, a unui „bun”, apt a-l sustrage pe al său titular obligației de a recurge la procedura configurată legislativ de legea reparatorie specială; și, ca o consecință firească, a înlătura și incidența chestiunii raportului dintre norma generală și cea specială.
Or, în așa situație (observând particularitățile dreptului subiectiv pendinte alegat – care, așa cum pe parcursul expunerii rezumative s-a tins a se demonstra, s-a arătat a avea fizionomia juridică a unui drept la reparație, pentru un prejudiciu derivat din operațiunea de spoliere, înfăptuită în 1977, anterior ratificării de către România a Convenției Europene prin Legea nr.30/1994, și, pe cale de consecință, inaptă de a constitui o încălcare continuă a Convenției, imputabilă autorităților române și a fi susceptibilă de a-și exercita efectele în limitele temporale, asupra cărora instanța europeană are căderea ratione temporis, a se pronunța -; prin raportare la rigoarea principiilor statuate de către Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, pe calea Deciziei având nr.33 dată, la 09.06.2008, în interesul legii – amplu redate în corpul părții expozitive -, puse în corelație cu principiile consacrate jurisprudențial de către instanța de contencios european, pentru conturarea domeniului de aplicare al art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenție) cu forța evidenței s-a impus și concluzia, că problema de drept tranșată de jurisdicția supremă, aceea a preferabilității reglementării internaționale, s-a reținut a fi extranee pricinii. Și aceasta, pentru că, absența din patrimoniul petiționarilor-revendicanți a unui drept (recunoscut jurisdicțional sau administrativ, ulterior ratificării de către România a Convenției prin Legea nr.30/1994; și anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001) apt a antrena garanțiile internaționale, consacrate de art.1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție și a-l legitima pe cel din urmă subiect procesual, ca titular al dreptului de proprietate, reclamat jurisdicțional după . Legii nr.10/2001, pe calea dreptului comun) obstaculează și identificarea vreunei neconcordanțe între legea internă specială și dispozițiile Convenției Europene a Dreptului Omului.
În alte cuvinte, a unui „bun”(în sensul autonom al sistemului convențional) care, așa cum tranșant a statuat jurisprudențial Curtea Europeană a Drepturilor Omului – până în octombrie 2010 - în pricinile repetitive, ce au urmat tripticului de cauze P., S. și, P. (finalizate cu condamnări ale României pentru încălcări ale art.1 din Protocolul 1) are a se privi ca având două accepțiuni apte a atrage inexorabil protecția convenției și a Protocoalelor ce-i sunt asociate. Acelea de „bun actual” și, respectiv, de valoare patrimonială - echivalentă unui drept de creanță în temeiul căruia un reclamant poate pretinde că are speranța legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate decurgând din existența unei legislații de restituire, confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor -, a cărei existență, lasă a se înțelege instanța de contencios european, poate deriva și din „simpla constatare a nevalabilității titlului statului printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, chiar dacă nu a fost menționată în dispozitivul unei hotărâri judecătorești irevocabile, ci obiectivată doar în considerente”. În același context temporal, aceeași jurisdicție europeană, statuând axiomatic și că nu se circumscrie sferei de protecție a art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, speranța de a redobândi un vechi drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv o perioadă îndelungată - care, având fizionomia unei creanțe condiționale, prin nerealizarea condiției (ce presupune recunoașterea jurisdicțională națională, cu putere de lucru judecat; sau chiar pe calea unei dispoziții administrative, nesupusă controlului jurisdicțional, a calității de persoană îndreptățită) se stinge – (cauza Prințul Hans –A. II de Liechtenstein c.Germaniei din 27 iunie 2001; și, mai apoi, cauzele contra României, Z. din 14 decembrie 2006, Caracas din 29 iunie 2006, Țetu din 7 februarie 2008 sau C. din 11 iunie 2002).
Pentru că, recent, - nuanțând aplicarea noțiunii autonome de „bun”-, aceeași instanță de contencios european să afirme, în termeni indeniabili, în cauza-pilot M. A. și alții c. României din 12 octombrie 2010 că „existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului” – parag.140 -; și, finalmente, că „transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art.1 din Protocolul nr.1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi”.
Ceea ce, se verifică a fi îndeajuns de clarificator, pentru a fi îndreptățită și concluzia că, (pierzând prin inacțiune, prerogativa procesuală de a accede cu succes, la concursul justiției, pe calea dreptului comun al revendicării, pentru retrocedarea jurisdicțională a proprietății imobiliare de care a fost spoliat în perioada regimului totalitar comunist; și, mai apoi, prin nevalorizarea vocației revendicative ce legea reparatorie specială i-a conferit, dreptul de a mai cere și obține măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, pe calea procedurii speciale configurată legislativ de legea reparatorie în discuție) cererea petiționarei-revendicante, ce poartă asupra constatării jurisdicționale a ineficacității actului de preluare a nemișcătorului, spre a cărui retrocedare jurisdicțională tinde, s-a constatat a fi lipsită de orice finalitate. Abstracție făcând, că subsumându-se revendicării jurisdicționale și, nu în ultimul rând, fiind intrinsecă ei, constatarea jurisdicțională a ineficacității titlului statului spoliator, are doar o valoare argumentativă aptă a conferi legitimitate retrocedării jurisdicționale, iar nu configurația unei chestiuni prejudiciale, circumscrisă unui petit veritabil – așa cum, nejudicios, tinde la a acredita petiționara -, ce se impune a fi tranșat distinct, și nu împreună cu acțiunea în revendicare, găsită a fi inadmisibilă.
De aceea, reluând recapitulativ cele deja spuse, și apreciind că excepția inadmisibilității primează față de lipsa de legitimare procesuală activă, tribunalul a constatat a fi nefondat apelul, context în care (considerând că soluției supra conturate, - aceea a inadmisibilității demersului judiciar pendent, inițiat pe calea dreptului comun, după . Legii nr.10/2001, fără a se prevala încălcarea unui drept aflat sub protecția art.1 din Protocolul 1 la Convenție -, nu i se poate imputa nici că ar nesocoti garanțiile oferite de parag.1 apartenent art.6 din Convenția Europeană, respectiv, că ar nega dreptul de acces la justiție, câtă vreme, cu valoare de principiu Curtea Europeană a apreciat că un așa drept nu este unul absolut, sustras oricărei cenzuri legale; și mai apoi, că Statelor le este îngăduit a limita garanția în discuție, sub condiția ca limitările aduse, să nu altereze substanța însăși a dreptului –cauza Philis c.Greciei -; iar obiectivul urmărit prin restricție să fie legitim și apt a asigura în permanență un raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul spre care se tinde – cauza Ashingdane c. Regatului Unit-) în baza disp.art.296 C.pr. civ. a respins apelul declanșat de către reclamanta R. S. contra sentinței civile nr._ dată, la 24.04.2012 în dosarul pendent, având nr._, de Judecătoria Timișoara, pe care a păstrat-o, substituind însă în totalitate aparatul argumentativ al primei instanțe.
Împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs reclamanta R. S., solicitând admiterea recursului și casarea ambelor hotărâri cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivare, reclamanta recurentă a invocat dispozițiile art.304 pct.5, 6, 7, 8 și 9 C.pr.civ., arătând cu privire la primul caz de casare (art.304 pct.5 C.pr.civ.) că instanța a ignorat dispozițiile art.129 al.4 și 6 C.pr.civ., în sensul că nu a pus în discuție excepția inadmisibilității, iar cu privire la soluția instanței de a substitui motivarea a arătat că încalcă dispozițiile art.295, 296 și 297 C.pr.civ.
Cu privire la cazul prevăzut de art.304 pct.6 C.pr.civ., a arătat că trebuie reiterate argumentele invocate mai sus (referitoare la cazul prevăzut de art.304 pct.5 C.pr.civ.), precizând, în plus, că potrivit principiului disponibilității, reglementat de art.129 al.6 C.pr.civ., cadrul procesual și conținutul cererii este stabilit de reclamant, instanța neputând să-l schimbe.
Astfel, a învederat că cererea de apel viza doar argumentarea calității procesual active, iar, prin decizia pronunțată, instanța de apel a oferit o expunere foarte detaliată și explicită cu privire la aspecte care nu au fost invocate prin cererea de apel sau din oficiu.
În legătură cu cazul prevăzut de art.304 pct.7 C.pr.civ., recurenta a susținut că întreaga motivare se rezumă la a oferi o explicație a procedurii care trebuia urmată pentru retrocedare, fără să se pronunțe asupra excepției calității procesuale active, precum și cu privire la existența dreptului de proprietate pe care, în devălmășie cu soțul, îl avea asupra parcelei de 630 mp teren.
Din perspectiva dispozițiilor art.304 pct.8 C.pr.civ., a arătat că în măsura în care există la dosar dovada clară că ea a fost la momentul deposedării proprietara imobilului, instanța de apel ar fi putut respinge apelul, doar în măsura în care ar fi interpretat în mod greșit această dovadă, schimbându-i în acest sens înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic sau dacă ar fi interpretat în mod greșit cererea dedusă judecății.
Cât privește cazul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., recurenta a susținut că soluția dispusă nu face referire la vreo normă juridică care ar îndreptăți instanța de apel să pronunțe o astfel de decizie, instanța de apel omițând să se pronunțe atât cu privire la starea de fapt, cât și cu privire la aplicarea legii de către prima instanță, nefiindu-i permis să substituie, potrivit art.296 C.pr.civ., motivarea primei instanțe.
Pârâtul intimat S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice a fost citat cu mențiunea de a formula întâmpinare, dar nu a dat curs acestei solicitări.
În urma examinării deciziei atacate, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art.304 pct.5, 6, 7, 8 și 9 C.pr.civ., Curtea apreciază că este neîntemeiat recursul reclamantei, pentru argumentele de mai jos.
Într-adevăr, prima instanță a reținut excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, însă excepția inadmisibilității acțiunii primează în raport cu excepția lipsei calității procesuale active.
Or, acțiunea de față formulată de reclamantă este o acțiune de drept comun, fiind invocate expres dispozițiile art.480 și 481 din Codul civil, astfel încât în mod corect instanța de apel a reținut excepția inadmisibilității acțiunii, întrucât o acțiune poate fi respinsă ca inadmisibilă chiar dacă reclamantul are calitate procesuală activă, ceea ce, în speță, face de prisos cercetarea calității procesuale active a reclamantei.
În acest sens, al inadmisibilității acțiunii, trebuie reținut că situația juridică a imobilului în litigiu, odată cu . Legii nr.10/2001, este supusă dispozițiilor acestui act normativ, care reglementează atât problema imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, cât și a celor preluate fără titlu valabil (art.2).
Astfel, în ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art.6 al.2 din Legea nr.213/1990 stabilește că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”.
Prin urmare, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială (Legea nr.10/2001) și legea generală (Codul civil) se rezolvă în favoarea legii speciale, așa încât, după . Legii nr.10/2001, persoanele îndreptățite nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art.480 C.civ., chiar dacă nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 sau nu au declanșat în termenul legal o atare procedură, aspect care a fost tranșat și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.33/2008, dată în interesul legii.
Astfel, câtă vreme recurenta nu a invocat și nici nu poate fi reținut de către instanță vreun argument împotriva excepției inadmisibilității acțiunii de față, Curtea apreciază că nu se justifică solicitarea recurentei de casare a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în speță neputându-se reține încălcarea prevederilor art.304 pct.5, 6, 7, 8 și 9 C.pr.civ., întrucât nu au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, instanța nu a acordat ceea ce nu s-a cerut în raport de obiectul cererii, hotărârea cuprinde motivele pe care se sprijină și a fost dată cu aplicarea corectă a legii.
Pe cale de consecință, în baza art.312 al.1 C.pr.civ., Curtea urmează că respingă recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta R. S. împotriva Deciziei civile nr.676/A din 05.10.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 16 ianuarie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
F. Ș. G. O. RUJIȚA R.
Grefier,
M. M.
Red.GO/24.01._
Tehnored.MM/2 ex/04.03.2013
Instanță fond: Judecătoria Timișoara – jud.R. B.
Inst.apel: Tribunalul A. – jud.Z. H., D. D.
| ← Cereri. Decizia nr. 6/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Acţiune în declararea simulatiei. Decizia nr. 1727/2013.... → |
|---|
