Acţiune în constatare. Decizia nr. 343/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 343/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 28-02-2013 în dosarul nr. 4908/325/2007*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 343/R
Ședința publică din 28 Februarie 2013
PREȘEDINTE: A.-M. N.
JUDECĂTOR: Dr. L. L.
JUDECĂTOR: M. G.
GREFIER: D. K.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de reclamanta recurentă P. E. împotriva deciziei civile nr. 665/03.10.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ în contradictoriu cu pârâții intimați C. L. al Municipiului Timișoara, M. Timișoara prin Primar, C. Județean T., M. E. și Finanțelor publice prin DGFP T., L. L. M., I. E. și M. S. C., având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns în reprezentarea reclamantei recurente, lipsă, avocat L. N., în reprezentarea pârâților intimați C. L. al Municipiului Timișoara și M. Timișoara prin Primar, răspunzând consilier juridic S. V., lipsă fiind restul părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, instanța constată că prin registratura instanței, s-a depus la dosar de către pârâtul intimat C. Județean T., la data de 15.02.2013, întâmpinare, iar la data de 26.02.2013 de către pârâții intimați C. L. al Municipiului Timișoara și M. Timișoara prin Primar, întâmpinare, calificată ca fiind concluzii scrise urmare a nerespectării dispozițiilor art. 308 alin. 2 Cod procedura civilă, comunicând un exemplar al acestor înscrisuri cu reprezentanta reclamantei recurente.
Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentanta reclamantei recurente solicită admiterea recursului, casarea cu reținerea pricinii spre rejudecare, iar pe fond admiterea acțiunii precizate și completate. În situația în care instanța va aprecia că nu există motiv de casare, solicită modificarea deciziei în sensul admiterii apelului și schimbarea în parte a sentinței pronunțate de judecătorie, respectiv admiterea acțiunii completate și precizate, cu cheltuieli de judecată efectuate pe tot parcursul procesului. Depune la dosar chitanța nr. LN 0145/08.01.2013 reprezentând onorariu de avocat.
Reprezentanta pârâților intimați C. L. al Municipiului Timișoara, M. Timișoara prin Primar, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei recurate.
CURTEA
Deliberând, reține următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 665/03.10.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, a fost respins apelul declarat de apelanta P. E. împotriva sentinței civile nr.9416/11.07.2008 pronunțata de Judecătoria Timișoara, în contradictoriu cu intimații M. Timișoara prin Primar, C. Județean T., M. E. si Finanțelor reprezentat de DGFP Timis (in nume propriu si in calitate de de reprezentant al Statului R.), Statul R. prin C. L. al Municipiului Timisoara(in nume propriu si in calitate de succesor al defunctei M. M.), Luckacs L. M., I. E. si M. S. C..
Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. nr.4908/325 la data de 25.03.2007 reclamanta P. E. a chemat in judecata pârâții Statul R. reprezentat de C. L. al Municipiului Timișoara, M. Timișoara reprezentat de Primarul municipiului Timișoara, C. Județean T., in calitate de succesor al fostului Consiliu Popular al Județului T. si M. E. și Finanțelor si a solicitat să se constate nulitatea absoluta a deciziei nr.639/12 10.1985, emisă de fostul Consiliu Popular al Județului T. de trecere in proprietatea statului a imobilului înscris in CF nr._ ind. Timișoara, nr. top._/1-_/2/VII și în CF. nr_ col. Timișoara, situat în Timișoara, . (fostă Bvd. 6 Martie) nr. 51, constând din apartamentul nr. 7 (fost 14a), compus din doua camere, o bucătărie, o baie, un antreu, o încăpere în pivniță, o boxă de lemne sub scări, având 7,29% părți comune indivize și 100/2279 mp. teren în folosință, să se constate că imobilul descris mai sus a trecut în proprietatea Statului R. fără titlu legal valabil, sa se dispună rectificarea cărților funciare amintite, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtului 1 asupra imobilului în discuție și al reînscrierii dreptului de proprietate al reclamantei ca bun propriu condiționat de restituirea despăgubirilor de 18.562 lei pe care le-a încasat pentru construcții, actualizate cu rata inflației, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, a fost proprietara imobilului descris mai sus si ca a fost preluat în proprietate, în baza Decretului nr. 223/1974, de către Statul Român în anul 1985 pe baza deciziei nr. 639/12.10.1985 a fostului Consiliu Popular al Județului T., emisă în temeiul acestui act normativ, odată cu plecarea sa din țară. Prin această decizie s-au stabilit în favoarea sa despăgubiri în sumă de 18.562 lei, pe care le-a încasat, iar statul și-a intabulat dreptul de proprietate în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ neconstituțional raportat la prevederile art.12 si 34 din Constituția Republicii Socialiste Romania din 1965, în vigoare la acea dată si, contrar totodată, angajamentelor internaționale de la acea vreme ale României în materia drepturilor omului - Acordul de la Helsinki din 1975, Declarația Universala a Drepturilor Omului din 1948, dar și art. 481 cod civil care nu a fost niciodată modificat ori abrogat și care, ca dispoziție cuprinsa ., nu putea fi înlăturat printr-un simplu decret. Ca, de altfel, suma stabilită cu titlu de despăgubiri era una modică în raport cu valoarea imobilului, concluzia fiind că decizia administrativă de preluare este lovită de nulitate fiind emisă cu încălcarea legii și, pe cale de consecință, titlul statului este nevalabil, fiind incidente astfel dispozițiile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1999 privind proprietatea publică, în sensul că imobilul în discuție nu se regăsește printre cele la care face referire textul, pentru că nu a intrat în proprietatea statului in temeiul unui titlu valabil.
Ca atare, conform art. 6 alin. 2 și 3 din aceeași lege, reclamanta a arătat ca este îndreptățita sa revendice acest imobil pe calea dreptului comun, ținând seama ca si-a păstrat calitatea de proprietar, susținere confirmată de dispozițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 republicată, conform cărora persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.
Că, față de argumentele expuse mai sus este justificată cererea de rectificare a cărților funciare, în sensul restabilirii situației anterioare, respectiv a radierii dreptului de proprietate al pârâtului 1 și reînscrierii dreptului sau, in temeiul dispozițiilor art.34 pct 1 din Legea nr. 7/1996 republicată, condiționat de restituirea sumei primite, actualizată cu rata inflației.
De asemenea, reclamanta a arătat ca apartamentul in litigiu a purtat anterior apartamentării înscrise în cartea funciară numărul 14/a, sub care a figurat in evidentele Direcției Patrimoniu a Primăriei Municipiului Timișoara și anterior, in evidențele fostei R.A. Urbis, nu a fost vândut de Statul Român chiriașului, solicitând totodată a nu fi confundat cu apartamentul care figurează la numărul 7 în evidențele Direcției Patrimoniu a Primăriei Municipiului Timișoara, situat în același imobil, dar având o altă componență (o cameră, o bucătărie, o cămară și o boxă).
În final, reclamanta a arătat ca, fiind proprietar tabular al imobilului, Statul Român, trebuie să fie reprezentat în cauză de C. L. al Municipiului Timișoara, în calitate de administrator al patrimoniului municipiului, conform art. 36, alin.2 lit.c din Legea nr. 215/2001 republicată. De asemenea, a apreciat că în cauză este necesar să figureze ca pârât și M. Timișoara reprezentat prin Primar, conform art. 62 alin.1 teza finala din Legea nr. 215/2001 republicată si ca a înțeles să cheme în judecată și Ministerul Finanțelor Publice spre a-i fi opozabila hotărârea, față de faptul că restituirea prețului încasat cu ocazia preluării imobilului în litigiu va intra în bugetul statului. In ceea ce privește C. județean T., prin scriptul de la fila 109, reclamanta a arătat ca a înțeles sa îl cheme in judecata in calitate de succesor al fostului Consiliu popular al jud. T., cel care a emis decizia a cărei nulitate absoluta o invoca.
Paratul C. L. al Municipiului Timișoara a formulat întâmpinare (filele 19-22) si a solicitat respingerea acțiunii, in principal ca inadmisibila, iar in subsidiar ca neîntemeiata si nelegala, cu motivarea ca imobilul situat în Timișoara, ., nr.51, înscris în CF ind.nr._ Timișoara, nr.top._/1-_/2/VII si in CF col. nr._, nu se mai află în evidenta mijloacelor fixe ale instituției fiind retrocedat către I. E. si M. I. în baza sentinței civile nr._/01.06.1998 a Judecătoriei Timișoara, pronunțata în dosar nr.3039/1998, prin care s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanții M. I. si I. E. împotriva Statului Român, s-a constatat nulitatea actului de naționalizare cu privire la imobilul in cauză si s-a dispus repunerea în situația anterioară prin radierea dreptului de proprietate a Statului Român si restabilirea situației anterioare de CF. Că, in baza acestei hotărâri, imobilul în speță, a fost predat notificatorilor M. S. C. si I. E. prin procesul verbal de restituire nr.D_/13.01.2003.
În considerarea celor menționate mai sus, paratul a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.
În ceea ce privește fondul cauzei, pârâtul a arătat ca acțiunea promovată de către reclamantă este o formă atipică a acțiunii în revendicare, specifica sistemului de carte funciară, iar reclamanta urmărește restituirea imobilului preluat de către stat, in condițiile in care o astfel de cerere poate fi soluționată numai pe calea legii speciale care guvernează astfel de raporturi juridice, respectiv Legea nr.10/2001, conform principiului de drept "specialia generalibus derogant", cu respectarea procedurilor si competentelor reglementate de acest act normativ.
Că, după apariția Legii 10/2001 acțiunea în revendicare a imobilelor nu mai este posibilă, iar o acțiune fondata de dispozițiile Legii 10/2001 este condiționată de parcurgerea procedurii administrative obligatorie prealabilă sesizării instanțelor judecătorești.
De asemenea, pârâtul a arătat că, în conformitate cu dispozițiile art.6 alin.2 din Legea 213/1998 privind proprietatea publică si regimul juridic al acesteia bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi de reparație.
Din interpretarea acestui text de lege în coroborare cu prevederile art.1, 2 si 47 din Legea 10/2001, rezultă că redobândirea dreptului de proprietate de către foștii proprietari sau moștenitorii acestora se poate realiza exclusiv în condițiile legii speciale, potrivit aceluiași principiu "specialia generalibus derogant". În conformitate cu art.22, alin.1 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 republicata in temeiul art. VII din Titlul I a Legii 247/2005, persoana îndreptățită va notifica în termen 6 luni de la . prezentei legi, persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură. Termenul de 6 luni a fost prelungit succesiv prin O.U.G. 109/2001 si O.U.G. 145/2001 si, întrucât reclamanta nu a depus notificarea în termenul legal prevăzut de legea specială, nu poate beneficia sub nici o formă de prevederile Legii 247/2005 care stabilește un cadru legal pentru depunerea cererilor doar pentru terenurile situate în intravilanul si extravilanul localităților.
În final, pârâtul a invocat faptul că Legea 10/2001 este o lege specială, care a suprimat acțiunea dreptului comun în ipoteza ineficacități actelor de preluare subsumate sferei sale de aplicare si, fără a elimina accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-1 prin norme speciale controlului judecătoresc. Prin apariția legii speciale, dreptul comun a fost părăsit si înlocuit cu normele de drept special si cu o procedură administrativă obligatorie si prealabilă sesizării instanțelor judecătorești, pe care reclamanta nu a parcurs-o în acest context. Astfel, purtând asupra retrocedării proprietății unui imobil circumscris domeniului de aplicare a Legii 10/2001, cererea reclamantei este nefondată, devreme ce, în orice sistem de drept, accesul la justiție se realizează după reguli procedurale cu caracter general sau special.
Că, imobilul înscris în înscris in CF ind.nr._ Timișoara, nr.top.l2679/1-2679/2/VII si în CF col. nr.372, a trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului 223/1974 care a respectat prevederile Constituției perioadei respective sub imperiul căreia a fost adoptat, astfel că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu conform art.6 din Legea 213/1998 care prevede că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale si bunurile dobândite de stat in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, daca au intrat in proprietatea statului in temeiul unui titlu valabil cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte si a legilor in vigoare la data preluării lor de către stat. Concluzia care rezulta este că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale doar acele imobile trecute in baza unui titlu care era valabil in momentul preluării de către stat, prin titlu, in accepțiunea art.6 din lege, înțelegându-se orice act sau fapt juridic prin care statul a dobândit dreptul de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile, atât prin unul din modurile de dobândire a dreptului de proprietate de drept comun reglementate de Codul civil, cat si prin moduri specifice perioadei 06.03._89. Legea impune o tripla condiție pentru ca actul sa fie valabil, respectiv ca acesta sa fie obținut cu respectarea Constituției perioadei respective, a tratatelor internaționale la care România era parte si a legilor in vigoare la data preluării lor de către stat.
De asemenea, prin titlu, in accepțiunea art. 1, alin.2 din Normele privind aplicarea Legii nr. 112/1995, se înțelege trecerea acelor imobile cu destinație de locuința in proprietatea statului, in baza unor prevederi legale in vigoare la data respectiva.
Cu alte cuvinte, titlul, in accepțiunea acestei legi, reprezintă aplicare la o situație anume determinata a prevederilor unui act normativ in baza căruia s-a dispus trecerea in proprietatea statului (prin urmare este suficient ca actul administrativ de preluare sa fi fost emis in baza unui act normativ in vigoare la acea data, indiferent de neconformitatea preluării cu dispozițiile actului normativ respectiv) si nu situația în care s-a procedat la o simpla preluare in fapt a imobilelor, astfel că ca atare afirmațiile făcute de reclamantă cu privire la modul de preluare a imobilului in litigiu de către Statul R., sunt lipsite de relevanta juridica atâta timp cat prin art. 46 din Legea nr. 10/2001 sunt validate actele de înstrăinare a unor astfel de imobile, încheiate cu buna credința.
Parata D.G.F.P. T., in calitate de reprezentant al Ministerului E. si Finanțelor (in baza delegației nr._/20.04._) a formulat întâmpinare (filele 25-26) si a invocat excepțiile inadmisibilității cererii de chemare in judecata si a lipsei calității procesuale active a pârâtului Ministerului E. si Finanțelor, cu motivarea în ceea ce privește prima excepție că, daca se ține cont de faptul că bunul imobil in discuție a trecut in proprietatea statului la data 12.10.1985, deci in perioada 05.03._89, se poate afirma că reclamanta trebuia sa urmeze si să respecte procedura prevăzuta de legea speciala aplicabila pentru revendicarea bunurilor de natura celui in cauza, respectiv Legea 10/2001 care la art.1 precizează ca imobilele preluate in mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice in perioada 06.03._89, precum si cele preluate de stat in baza Legii 139/1940 asupra rechizițiilor si nerestituite, se restituie, in natura, in condițiile prezentei legi.
În ceea ce privește invocarea de către reclamantă a incidentei dispozițiilor art. 6 din Legea 213/1998, pârâta a arătat că este neîntemeiata si nelegala, intrând in contradicție cu însăși temeiurile de drept invocate in acțiune pe de o parte, dat fiind că din prevederile art. 6 alin. 2 care stipulează ca „ bunurile preluate de stat fără un titlu valabil inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicat de foștii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”, nu rezulta ca bunul imobil poate fi revendicat pe calea dreptului comun, iar pe de alta parte, chiar textul de lege menționat face trimitere la legea speciala de reparație care in situația de fata este Legea 10/2001 - privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv perioada 06. Martie 1945 - 22 Decembrie 1989.
Referitor la excepția calității procesuale pasive a pârâtului M. E. si Finanțelor, pârâta a invocat-o in primul rând întrucât reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a deciziei nr. 639/12. 10. 1985 emisă de fostul Consiliu Popular al Județului T., situație in care, nefiind emis de M. E. si Finanțelor, calitatea procesuala pasiva este a Consiliului L. al Municipiului Timișoara, care a preluat atribuțiile instituției care a emis decizia nr. 639/12. 10. 1985, iar în al doilea rând, întrucât in situația aplicării Legii 10/2001 ca lege speciala in materie se impune scoaterea din cauza a Ministerului E. si Finanțelor, pe considerentul ca, prin art. 1 alin. 1 din Hotărârea nr. 361/28.04.2005, a fost înființata Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietăților, organ de specialitate al administrației publice centrale, fără personalitate juridica, in subordinea cancelariei primul ministru, instituție căreia trebuie sa se adreseze reclamanta pentru rezolvarea cererii sale de anulare a deciziei nr. 639/12. 10. 1985 si implicit de restituire a bunului imobil situat in Timișoara ..
Pârâtul C. Județean T. a formulat întâmpinare (filele 29-30) și a invocat excepția inadmisibilității cererii, cu motivarea ca reclamanta trebuie sa urmeze procedurile prevăzute de Legea nr.10/2001 si că, chiar dacă în temeiul art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998, instanța ar constata lipsa de valabilitate a titlului de trecere în proprietatea statului, ar fi incidente dispozițiile imperative ale art. 6 alin. 2 din aceeași lege, conform cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, or legea specială de reparație este Legea nr. 10/2001, care privește și actele de preluare făcute în baza Decretului nr. 223/1974, iar Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, la cap. II, pct. 1.5, lit. B, reglementează expres și situația Decretului nr. 223/1974, considerând că preluările în baza acestui decret sunt abuzive indiferent dacă au fost fără plată sau cu plată, cum este cazul reclamantei. Mai mult, deși reclamanta refuză aplicarea Legii nr. 10/2001 în partea privitoare la procedura administrativă obligatorie, o invocă totuși în sprijinul afirmațiilor sale, considerând că este aplicabilă în parte, citând incomplet prev. art. 2 alin. 2. conform cărora persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercita după primirea dispoziției sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi.
In ceea ce privește petitul având ca obiect rectificarea cărții funciare, pârâtul a invocat excepția lipsei calității sale procesuale, cu motivarea că imobilul în litigiu nu este nici proprietatea publică sau privată a județului T. și nici în administrarea paratului.
La termenul de judecata din data de 31.05.2007 (fila 40) reclamanta a procedat la precizarea acțiunii in sensul ca a chemat în judecată și pârâții M. M., L. L. M. F., I. E. și M. S. C., pentru ca hotărârea ce se va pronunța in aceasta cauza sa le fie opozabila, cu motivarea ca au fost indicați de paratul C. L. al municipiului Timișoara ca fiind proprietarii imobilului în baza sentinței civile nr._/01.06.1998 a Judecătoriei Timișoara, că această hotărâre nu îi este opozabilă, întrucât nu a fost parte în respectivul proces și că, totodată, contractul de vânzare-cumpărare pe care l-a încheiat cu Statul Român în anul 1978 nu a fost anulat, efectele sale continuând să se producă și în prezent, în considerarea faptului că preluarea fără titlu valabil a apartamentului face ca proprietatea asupra acestuia să îi revină în continuare, conform prevederilor art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, care se aplică prin analogie. De asemenea, reclamanta a arătat ca, pe de alta parte, acești pârâți nu sunt intabulați ca proprietari ai apartamentului in litigiu
La termenul de judecata din 28.06.2007, având în vedere prev. art.137, alin.2 Cod pr. civilă, instanța a unit cu fondul cauzei excepțiile invocate de pârâți.
Prin cererile făcute la termenele de judecată din 06.12.2007 si 10.01.2008 (filele 164 si 180), având în vedere că pârâta M. M. figurează decedată în evidențele Direcției de evidență a persoanelor, actul de deces fiind înregistrat sub nr.1067/2007, reclamanta a completat si precizat cererea introductivă, solicitând instanței să constate vacantă succesiunea defunctei M. M., decedată la 01.04.2007, sens in care a chemat in judecata paratul Statul roman prin C. L. al municipiului Timișoara.
In drept, au fost invocate prev. art.724 Cod civil si art.68, alin.1 din Legea 36/1995.
Aceasta din urmă cerere a fost completată la termenul de judecata din data de 23.01.2008 (fila196) în sensul lărgirii cadrului procesual și chemării în judecată și a pârâtului M. E. si Finanțelor in reprezentarea Statului roman ca titular al succesiunii vacante, potrivit disp. art.5, alin.1 coroborat cu art.1, alin.1, lit.b din OG 128/1998 .
F. de completarea cererii, paratul C. L. al Municipiului Timișoara a formulat întâmpinare prin scriptul intitulat Note de ședință (fila 194) si a invocat excepția lipsei calității sale procesuale, cu motivarea că potrivit art.3, pct.56 din HG nr.208/2005 M. E. si Finanțelor reprezintă Statul roman ca subiect de drepturi și obligații in fața instanțelor precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ.
Prin concluziile scrise formulate in cauză, reclamanta a precizat că apartamentul care formează obiectul cererii introductive a purtat anterior operațiunii de apartamentare înscrisă în cartea funciară numărul 14/a, sub care a figurat în evidențele Direcției Patrimoniu a Primăriei Municipiului Timișoara și, anterior, în evidențele fostei R.A. Urbis, ca nu a fost vândut de Statul Român chiriașului și nici nu poate fi confundat cu apartamentul nr. 7 din evidențele Direcției Patrimoniu a Primăriei Municipiului Timișoara, care este situat în același imobil, dar cu o altă componență (o cameră, o bucătărie, o cămară și o boxă). Această stare de fapt este confirmată atât de conținutul contractului de vânzare-cumpărare nr. 78/1 1.12.1973 prin care reclamanta a cumpărat de la stat apartamentul nr. 14/a compus din 2 camere de locuit, bucătărie, baie, antreu, cu suprafața utilă de 40,60 mp, cu 7,29% părți comune, cât și de conținutul contractului de vânzare-cumpărare nr. 782/R/26.06.1997 prin care numitul G. M. a cumpărat de la stat apartamentul nr. 7, compus din 1 cameră, bucătărie, cămară, boxă, cu suprafața de 30,61 mp., cat si de concluziile expertizei topografice administrată în cauză, potrivit cărora apartamentul în litigiu a avut inițial nr. 14a și are în prezent nr. 7 și se află tot în proprietatea Statului Român. Concluzia este așadar că sunt nefondate susținerile Consiliului L. al municipiului Timișoara în sensul că apartamentul în litigiu ar fi fost vândut lui G. M. sau că ar fi fost restituit prin sentința civilă nr._/01.06.1998 a Judecătoriei Timișoara pârâților L. L. M., lliescu E. și M. S. C.. Faptul că apartamentul nu figurează în evidențele scriptice ale Direcției Patrimoniu nu are semnificație juridică în condițiile în care, potrivit situației de carte funciară constatată de expertul topograf, acest apartament se află în proprietatea statului.
Prin sentința civilă nr. 9416/11.07.2008, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale a paratului C. Județean T..
A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale a paratului M. E. și Finanțelor.
A fost admisă excepția lipsei calității procesuale a paratului Statul R. prin C. L. al Municipiului Timișoara, si-n consecința:
A fost respinsă acțiunea formulata de reclamanta P. E. împotriva pârâtului Statul R. prin C. L. al Municipiului Timișoara, ca fiind formulata împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva.
A fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii.
A fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta P. E., împotriva pârâților M. Timișoara prin Primar, C. Județean T., M. E. și Finanțelor, reprezentant de Direcția Generala a Finanțelor Publice T., Statul R. prin M. E. și Finanțelor, reprezentant de Direcția Generala a Finanțelor Publice T., Luckacs L. M., I. E. și M. S. C..
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că, la data de 11.12.1973 intre OJTCVL Timișoara si reclamanta P. E. s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr.14/a situat la parterul imobilului din Timișoara, ..51, compus din 2 camere de locuit, bucătărie, baie si antreu, cu o cotă de indiviză de 4,47% din suprafața de folosință comună a imobilului (fila 37).
Dreptul de proprietate al reclamantei a fost intabulat in CF col nr._ (fila 35) si CF ind._ Timișoara (fila 34) asupra apartamentului nr.7, fost 14a, compus din 2 camere, o bucătărie, o baie, un antreu, o boxa de lemne sub scări si o încăpere in pivnița, cu 7,29 % din p.c.i. si 1002279 mp teren in folosința, înscris sub nr. top._/1-_/2 din CF col. si_/1-_/VII in CF ind._.
Prin decizia nr.639 din 12.04.1985 a Consiliului popular al jud. T., Comitetul Executiv- Biroul Permanent (fila 31), având in vedere cererea reclamantei P. E. de înstrăinare către stat a apartamentului nr.7 (fost 14a) compus din: 2 camere, o bucătărie, o baie, un antreu, o boxa de lemne sub scări, o încăpere in pivniță, cu cota de 7,29% părti comune indivize, situat in imobilul din Timișoara, Bvd. 6 Martie, nr.51, înscris in CF col nr._ si CF ind._ Timișoara, s-a decis, in conformitate cu prevederile Decretului nr.223/1974, trecerea acestui apartament in proprietatea statului, in administrarea operativa directa a Întreprinderii de construcții, reparații si administrare locativa Timișoara, s-a aprobat plata sumei de 18.562 lei către reclamanta, reprezentând contravaloare a construcțiilor si s-a retras dreptul de folosința asupra suprafeței de 100 mp din terenul de 2279 mp.
La data de 26.06.1997, intre . G. M. s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr.7 din imobilul situat in Timișoara, Bvd. 16 Decembrie 1989, compus din 1 camera de locuit, cu o suprafața de 30,61 mp, precum si o bucătărie, o cămară și o boxă (fila 79).
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 03.09.1993, sub nr._, M. I. si I. E. au chemat in judecată Statul roman prin CLMT si au solicitat sa se constate ca trecerea imobilului din Timișoara, Bvd.6 Martie, nr.51 in proprietatea statului si intabularea acestuia in CF_ Timișoara s-a făcut cu aplicarea abuziva a Decretului de naționalizare nr.92/1950 si sa se dispună restabilirea situației anterioare de carte funciara (filele 75-76).
Prin sentința civilă nr.1035 pronunțată la 27.01.1994, Judecătoria Timișoara a constatat nulitatea actului de naționalizare cu privire la imobilul înscris in CF col.nr._ Timișoara, CF ind.7852 si 5070 cu nr. top._/1, casa si curte in Bvd. 6 Martie nr.51 in suprafața de 7496 mp., respectiv nr. top._/2, casa si curte in Bvd.6 Martie nr.51/A in suprafața de 783 mp, a dispus radierea dreptului de proprietate al Statului roman înscris in baza Decretului nr.92/1950, a constatat ca M. I. si I. E. culeg după defunctul M. S., cu titlu de moștenire, cate ½ parte fiecare din masa succesorala, respectiv cota de ¾ parți M. I. si ¼ I. E. din întregul imobil si a dispus intabularea celor doi in cărțile funciare de mai sus.
Potrivit considerentelor acestei hotărâri, M. I. si defunctul său tată, M. S., au fost proprietarii tabulari ai imobilului casa si curte înscris in CF 7852 Timișoara si 5070 Timișoara, având nr. top._/1 si_/2, împărțit in doua numere de ./A. După aplicarea agresivă a Decretului nr.921950, statul roman s-a intabulat in cele doua cărți funciare, iar in anul 1973 a vândut doua apartamente din imobilul descris mai sus, ceea ce a dus la deschiderea cărții funciare colective_ cu nr. top._/1-_/2, pentru imobilul casa si curte cu doua corpuri de clădire in suprafața de 2279 mp.
Astfel, conform evidentelor CF col_ (filele 85-90 si 135-142), la data primei apartamentări au existat 20 de apartamente, cu numere consecutive, de la 1 la 20. Apartamentul nr.7, cu 7,29 % p.c.i, apare ca fiind fost 14/a, iar apartamentul 14, cu 3,18% p.c.i., ca fost nr. 7.
La data de 30 mai 1978, conform Încheierii CF nr.3340, apartamentul nr.14 (fost 7), cu 62/2279 din teren in folosința a fost vândut soților Szygyarto A. si E. si transcris in CF_.
Sub B4 din CF col._, in baza Încheierii CF nr.3342 din 30.05.1978, a fost intabulat dreptul de proprietate al reclamantei asupra apartamentului nr.7, cu 7,29 % pci si 100/2279 din teren in folosința, iar sub B5, in baza Încheierii CF nr.2489 din 13.05.1985 a fost intabulat dreptul de proprietate al Statului roman asupra acestui apartament, cu titlu de cumpărare.
Sentința civila nr.1035/1994 a rămas definitivă la data de 10.03.1994, astfel cum rezultă din adresa nr.2114/21.06.1994 emisa de ICRAL, Biroul fond locativ către Centrul 4FL si procesul verbal de predare primire a imobilului către M. I. si I. E.. Conform adresei nr.2114/21.06.1994, predarea s-a realizat in baza sentinței civile definitive nr.1035/1994 a Judecătoriei Timișoara si doar cu privire la apartamentele nr.1-13 si 15-20 (filele 73 si 74).
Conform CF col_ Timișoara in extras (fila 77) si in extenso (fila 137), la data de 24.05.1994 conform Încheierii CF_, a fost radiat dreptul de proprietate al statului asupra apartamentelor 1-13 si 15-20 si intabulat dreptul de proprietate al lui M. I., cu cota de 3/4, cu titlu de cumpărare si moștenire si I. E., cu cota de 1/4, cu titlu de moștenire, sub B9 si 10. La data de 06.08.1996, prin Încheierea CF nr._, in baza deciziei civile nr.1547/1995 a Curții Supreme de Justiție, a fost radiat dreptul de proprietate al proprietarilor de sub B9-10 si s-a restabilit dreptul de proprietate in favoarea proprietarului de sub B1, recte a Statului roman.
Conform evidentelor aceleiași CF col._, in perioada 1997- 1998, in baza Legii 112/1995, Statul roman a vândut apartamentele nr.1, 2, 5, 9 si 18, proprietarii acestora fiind intabulați sub B 14-20.
Prin sentința civila nr._ pronunțata la data de 01.06.1998, in dosar nr.3059/1998 (filele 131-132), Judecătoria Timișoara a admis acțiunea formulata de M. M., L. L. M., I. E. si M. C., a constatat nulitatea absoluta a trecerii in proprietatea statului roman a imobilului compus din apartamentele 1-13 si 15-20 (mai puțin . de Statul roman soților Szygyarto A. si E. si transcris in CF_), înscris in CF_ Timișoara sub nr. top._/1-_/2, situat in Timișoara, Bvd.6 Martie, nr.51, a dispus radierea din CF a dreptului de proprietate al Statului roman asupra acestor apartamente si reînscrierea dreptului de proprietate al moștenitorilor proprietarului tabular M. S., respectiv al numiților M. I. (decedat) si M. M., in cote egale, iar in final a dispus intabularea in CF_ Timișoara a dreptului de proprietate in favoarea pârâților M. M., in cota de 6/16 pârti – in calitate de fost proprietar si L. L. M., in cota de 3/16 părți, I. E., in cota de 4/16 părți si M. S. C., in cota de 3/16 părți, in calitate de moștenitori ai foștilor proprietari.
În baza acestei sentințe, precum si a sentințelor civile 1857/2000, 1819/2000, 1803/2000 si 2137/2000, la data de 09.01.2001, prin Încheierea CF nr.304 s-au radiat drepturile de proprietate de sub B 15-20 – asupra apartamentelor 5, 1, 18 (4a) si 9, iar apoi asupra apartamentelor 1,3-6, 8-13 si 15-20 (mai puțin 7 si 14) a fost intabulat sub B 23-26 dreptul de proprietate al numiților M. M., cu 6/16 parte, L. L. M. F., cu 3/16 parte, M. C. cu 3/16 parte si I. E., cu 4/16 parte. Se observa așadar ca dreptul de proprietate al celor patru proprietari nu a fost înscris in CF colectiva si asupra apartamentului 7, conform dispozitivului hotărârii judecătorești.
Conform Încheierilor CF_ din 18.06.2001,_/19.06.2001,_/12.07.2001,_/12.07.2001,_/19.07.2001,_/12.07.2001 si_/19.07.2001, cota de 4/16 parte din dreptul de proprietate asupra apartamentelor de mai sus (cu excepția apt. nr.7) s-a transmis din patrimoniul Eugeniei I. in al soților V. T. si R., cu titlu de cumpărare si in baza Deciziei civile nr.1322/A/2003 a Tribunalului T..
După cum rezulta din adresa nr.SJ2007-401/19.04.2007 eliberata de Primăria municipiului Timișoara, Direcția Patrimoniu, Serviciul Administrare Imobile (fila 72), apartamentul nr.7 înscris in CF ind._ nr. top._/1-_/2/VII, CF col._ nu se mai afla in evidenta mijloacelor fixe ale Primăriei întrucât a fost retrocedat proprietarilor I. E. si M. I., in baza sentinței civile nr.1035/27.01.1994. In cuprinsul aceleiași adrese, se menționează si ca, in baza sentinței civile nr._/1998 au fost retrocedate 18 apartamente din imobilul situat in Timișoara, Bvd.16 Decembrie 1989, nr.51-51/, înscris in CF_, nr. top._/1-_/2, predate prin procesul verbal de restituire nr.D_/13.01.2003 (fila 78).
Conform celor înscrise pe verso acestui proces verbal, au fost predate următoarele apartamente: nr.1 (de la nr.51/A), 2a, 2a(de la nr.51/A), 3, 3a, 4, 4(de la nr.51/A), 5, 5a(de la nr.51/A), 6, 7, 7a, 8, 8a, 9, 11, 11a si 12.
Se constata așadar ca, la data retrocedării, apartamentarea imobilului cu nr.51 - 51/A nu era aceeași cu apartamentarea evidențiata in CF col._.
Prin adresa nr.SJ2007-401/23.10.2007 (fila 129), Primăria municipiului Timișoara a revenit la adresa nr.SJ2007-401/19.04.2007 si a explicitat ca apartamentul nr.7 (fost 14a) a ieșit din evidenta mijloacelor fixe, in baza contractului de vânzare-cumpărare nr.8947/01.12.1973 încheiat de OCLPP cu reclamanta P. E., ca in anul 1985 a reintrat in proprietatea Statului roman in baza Decretului nr.223/1974, iar in baza sentinței civile nr._/1998 definitiva la 16.10.2002, s-a dispus radierea dreptului de proprietate al Statului roman si reînscrierea dreptului de proprietate al foștilor proprietar tabulari M. I. in cota de ½, decedat la momentul predării si M. M., in cota de ½ parte si ca, din anexa la procesul verbal de restituire către proprietar, reiese ca apartamentul nr.7 a fost vândut chiriașului G. M., prin contractul de vânzare-cumpărare nr.782/R/26.06.1997.
In contradicție cu cele de mai sus, potrivit CF_ Timișoara in extras, eliberat la data de 02.10.2007, apartamentul nr.7 (fost 14a) este proprietate a Statului roman, cu titlu de cumpărare, in administrarea operativa a ICRAL Timișoara, in baza Încheierii CF nr. 2989/1985 (fila 134).
Potrivit expertizei tehnice in specialitatea topografie întocmita de expert S. I. (filele 245-249), apartamentul in litigiu este înscris in CF col._ Timișoara nr. top._/1-_/2 si CF ind._ nr. top._/1-_/2/VII si face parte dintr-un imobil cu doua corpuri si curte. Imobilul_/1-_/2 a fost adus apartamentat din CF 5070 si 7852 Timișoara in CF col._ Timișoara. Apartamentul nr.7 (fost 14/a) există in prezent, astfel cum rezultă din planul de situație al imobilului din Timișoara, Bvd.6 Martie, nr.51 si este proprietatea Statului roman, astfel cum rezultă din evidențele de carte funciară.
Reținând cele de mai sus, având a se pronunța asupra excepțiilor invocate de pârâți, instanța de fond a constatat că, promovând prezenta acțiune, reclamanta a chemat in judecata paratul C. Județean T., in calitate de succesor al fostului Consiliu popular al județului T. care a emis decizia nr.639/12.10.1985 privind trecerea in proprietatea statului a apartamentului nr.7 din imobilul situat in Timișoara, . (fostă Bvd. 6 Martie) nr. 51.
Prin întâmpinarea formulata in cauza, paratul C. județean T. a invocat excepția lipsei calității sale procesuale cu motivarea ca imobilul în litigiu nu este nici proprietatea publică sau privată a județului T. și nici în administrarea paratului.
Întrucât reclamanta a arătat expres motivul chemării in judecata a acestui parat, instanța de fond a constatat ca excepția invocata, cu motivarea de mai sus, este neîntemeiata si sens in care a fost respinsă ca atare.
In ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale a paratului Statul roman, chemat in judecata prin C. L. al municipiului Timișoara, in calitate de proprietar tabular al apartamentului nr.7 înscris in CF nr._ ind. Timișoara, nr. top._/1-_/2/VII și în CF. nr_ col. Timișoara, din imobilul situat in Timișoara, . (fostă Bvd. 6 Martie) nr. 51, instanța de fond a constatat ca la data naționalizării, imobilul din Timișoara, Bvd.6 Martie, nr.51-51/A nu era apartamentat juridic, aceasta operațiune a avut loc in anul 1978, odată cu înstrăinarea de către Statul roman a doua unităti locative – apartamentele 7 si 14.
Astfel, in baza primei înscrieri realizata prin Încheierea nr.1924 din 29.03.1978, s-a înființat CF col._ Timișoara prin unificarea parcelei_/1 înscrisa in CF 7852 cu parcela_/2 înscrisa in CF 5070 Timișoara, rezultând nr. top,_/1-_/2, unde imobilul este evidențiat ca fiind apartamentat in 20 de apartamente, cu numere consecutive de la 1 la 20. Tot atunci a fost înființata si CF individuala pe apartamente nr._ (filele 119-125).
In anul 1978, Statul roman a vândut apartamentele 7 (fost 14a) si 14 (fost 7).
D. apartamentul nr.7 (fost 14a) a revenit in patrimoniul Statului roman, in anul 1985, cu titlu de cumpărare in baza Decretului nr.223/1974, titlu pe care reclamanta a înțeles sa îl conteste prin prezentul proces.
Aceasta situație a rămas neschimbata pana la pronunțarea de către Judecătoria Timișoara a sentinței civile nr._/1998, care a identificat expres numerele apartamentelor cu privire la care titlul statului s-a constatat a fi nevalabil, a dispus restabilirea situației anterioare de carte funciara, a dezbătut succesiunea proprietarilor tabulari anteriori Statului roman si a dispus intabularea dreptului de proprietate al actualilor proprietari. Aceasta hotărâre, a stabilit ca, in concret, noua ordine juridica privește apartamentele 1-13 si 15-20, deci si apartamentul nr.7, fost proprietatea reclamantei.
Ca atare, apartamentul nr.7 a revenit in patrimoniul pârâților M. M., M. S. C., L. L. M. F. si I. E..
In acest sens sunt si evidentele Primăriei municipiului Timișoara, Direcția Patrimoniu, Serviciul Administrare Imobile care, prin adresa nr.SC2008-_/29.05.2008 (fila 259), atesta ca apartamentul nr.7 (fost 14a) a fost predat proprietarilor conform procesului verbal de restituire nr.D_/13.01.2003. De asemenea, din adresa nr.344/29.11.2002 emisa de Primăria municipiului Timișoara, Direcția Patrimoniu, Serviciul Administrare Spatii către Serviciul Public de Administrare, Locuințe si Utilități, Biroul SAD (fila 261) rezulta ca apartamentele care aveau sa fie predate proprietarilor I. E. si M. C. sunt cele cu nr. 1-13 si 15-20.
Cu toate acestea, in evidentele de carte funciara nu exista nicio mențiune in sensul celor mai sus constatate.
In condițiile in care in procesul verbal de restituire nr.D_/13.01.2003 s-a consemnat ca predarea apartamentelor s-a realizat in baza sentinței civile irevocabile nr._/1998, redata mai sus, instanța a constatat ca intre situația juridica a apartamentului in litigiu, astfel cum rezultă din sentința civila nr._/1998, intrata in puterea lucrului judecat si evidentele de carte funciara care ar fi trebuit sa redea aceasta situație, nu exista concordanta, concluzia fiind aceea ca aceste evidente nu reflecta realitatea juridica a apartamentului in litigiu.
In consecința, având in vedere ca apartamentul nr.7 (fost 14a) nu se mai afla in proprietatea statului roman si ca asupra nevalabilității titlului in baza căruia acesta a dobândit dreptul de proprietate s-a tranșat irevocabil printr-o hotărâre judecătoreasca intrata in puterea lucrului judecat, făcându-se aplicarea principiului restitutio in integrum ca efect al ineficacității actelor de preluare, instanța a constatat ca reclamanta nu se găsește in ipoteza reglementata de art.6, alin.2 din Legea 213/1998, potrivit cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparație si ca prezenta acțiune in revendicare a fost formulata împotriva unei persoane care nu justifica legitimare procesuala, respectiv a paratului Statul roman prin C. L. al municipiului Timișoara, motiv pentru care a fost admisă excepția invocata de acest parat, in sensul lipsei calității sale procesuale.
Reținând cele anterior menționate, respectiv ca Statul R. nu este proprietarul apartamentului revendicat si ca, ulterior restabilirii situației juridice anterioare prin revenirea in patrimoniul moștenitorilor foștilor proprietari, imobilul nu se mai încadrează in domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001, instanța a constatat ca excepția inadmisibilității acțiunii, invocata de parații Statul roman prin C. L. al municipiului Timișoara, M. E. si Finanțelor si C. Județean T. prin prisma Legii nr.10/2001, ca lege speciala si derogatorie de la dreptul comun, coroborat cu evocatul art.6, alin.2 din Legea nr.213/1998, este neîntemeiata si a fost respinsă ca atare.
Prin prisma acelorași motive, instanța a constatat ca fiind neîntemeiata si excepția lipsei calității procesuale ridicata de paratul M. E. si Finanțelor, chemat in judecata in nume propriu, pentru opozabilitate, cu motivarea ca despăgubirile încasate de reclamanta cu ocazia preluării imobilului au fost plătite din bugetul statului, unde de asemenea vor intra, actualizate cu rata inflației, ca urmare a obligării acesteia la restituire.
Poziția procesuala a acestui parat, reprezentat de DGFP T., a fost in sensul invocării excepției de mai sus, cu motivarea pe de o parte ca, reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a deciziei nr. 639/12. 10. 1985 care nu a fost emisă de M. E. si Finanțelor, iar pe de alta parte ca, in cazul Legii 10/2001, ca lege speciala in materie, reclamanta trebuia sa se adreseze pentru rezolvarea cererii sale de anulare a deciziei nr. 639/12. 10. 1985 si implicit de restituire a bunului imobil, Autorități Naționale pentru Restituirea Proprietăților, înființata prin art. 1 alin. 1 din HG nr. 361/2005. In același sens, parata DGFP T. a invocat si prev. art.1, pct.4 din Legea 263/2007 privind aprobarea OG nr.209/2005 pentru modificarea si completarea unor acte normative in domeniul proprietății.
Văzând cele de mai sus, coroborat cu faptul ca Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietăților, înființata prin art.1, alin.1 din HG 361/2005este organul de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, cu atribuții in exercitarea controlului aplicării fazei administrative a Legii nr. 10/2001 potrivit art.5 din Titlul II al OUG nr.184/2002 pentru modificarea, completarea și stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării Legii nr.10/2001, instanța de fond a respins excepția ridicata de paratul M. E. si Finanțelor.
In ceea ce privește cererea reclamantei având ca obiect constatarea nulității absolute a deciziei nr.639/12 10.1985, emisă de fostul Consiliu Popular al Județului T., pe motivul ca Decretul nr.223/1974 contravenea prevederilor Constituției RSR din 1965 (art.12 si 34), angajamentelor internaționale ale României in vigoare in acea perioada, cat si art.481 Cod civil, nemodificat vreodată, instanța de fond a constatat ca este neîntemeiata si a fost respinsa ca atare, având in vedere întreaga economie a cauzei, respectiv inaplicabilitatea prev. art.6, alin.2 si 3 din Legea 213/1998 coroborat cu prev. art.2, alin.2 din Legea nr.10/2001.
Referitor la cererea având ca obiect constatarea vacantei succesiunii defunctei M. M., instanța de fond a constatat întemeiata excepția lipsei calității procesuale a paratului Statul roman reprezentat de C. L. al municipiului Timișoara.
Aceasta întrucât, potrivit art.680 Cod civil, in lipsa de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec in proprietatea statului.
In art.25 din Decretul Lege 31/1954 privitor la persoanele fizice si juridice, se prevede ca statul este persoana juridica in raporturile in care participa nemijlocit in nume propriu ca subiect de drepturi si obligații si este reprezentat de M. Finanțelor, afara de cazurile in care legea stabilește anume alte organe in acest scop.
In temeiul acestor dispoziții, in art.85 din Legea nr.36/1995 a notarilor public si activității notariale, s-a prevăzut ca, in lipsa moștenitorilor legali sau testamentari, la cererea reprezentantului statului, notarul public constata ca succesiunea este vacanta, eliberând certificate de vacanta succesorala, după expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii.
In art.75, alin.3 din aceeași lege, se prevede ca, in succesiunea ce urmează a fi declarata vacanta, notarul public, citează autoritatea administrației publice competenta a prelua bunurile.
Întrucât, potrivit art. 3, alin.1 din OG 128/1998 declararea bunurilor trecute în proprietatea privată a statului, precum și predarea acestora se fac la direcțiile generale ale finanțelor publice județene sau a municipiului București, iar conform art. 5, alin.1 din lege bunurile care au trecut în proprietatea privată a statului, se valorifică de către Ministerul Finanțelor Publice prin organele sale teritoriale - direcțiile generale ale finanțelor publice județene sau a municipiului București, concluzia este ca reprezentantul statului in succesiunile vacante este M. E. si Finanțelor, in lipsa altor organe stabilite anume in acest scop prin lege.
Ca atare, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale a paratului Statul roman reprezentat de C. L. al municipiului Timișoara in ceea ce privește constatarea vacantei succesiunii defunctei M. M. si a respins cererea ca fiind formulata împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva.
In ceea ce privește succesiunea defunctei M. M., decedata la data de 1.04.2007 (fila 185), instanța de fond a constatat ca nu este vacanta, intricat reclamanta nu a făcut dovada acestei afirmații, adresa nr.1675/26.11.2007 emisa de Camera notarilor publici Timișoara (fila 167) nereprezentând o dovada in acest sens, din conținutul acesteia reieșind doar ca, in registrul procedurilor succesorale ale circumscripției Judecătoriei Timișoara nu figurează înregistrata procedura succesorala după defuncta.
In cazul succesiunii vacante statul are calitatea de moștenitor potrivit art.652 Cod civil, dobândind moștenirea cu caracter universal, bunurile fiind privite ca un patrimoniu întreg, cuprinzând nu numai activul ci si pasivul
De asemenea, prin prisma art.680 Cod civil, antecitat, in toate cazurile, prin lipsa de moștenitori trebuia sa se înțeleagă nu numai absenta fizica a moștenitorilor ci si absenta lor in sens juridic, determinata de renunțarea la moștenire, ori de înlăturarea lor de la moștenire ca urmare a exheredarii, nedemnității ori revocării pe cale judecătoreasca. Pe de alta parte, lipsa moștenitorilor poate fi totala sau parțiala, in sensul ca fie nu exista moștenitori (legali sau testamentari), fie, chiar daca aceștia exista, vocația lor succesorala concreta nu se întinde asupra întregii mase succesorale.
Art.686 Cod civil prevede ca nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moșteniri ce i se cuvine. Ca atare, fără a deosebi după cum moștenirea se atribuie pe cale testamentara sau legala, moștenitorii au dreptul sa opteze intre acceptarea moștenirii si renunțarea la aceasta. Când succesibilul își însușește titlul de moștenitor înseamnă ca a acceptat in mod voluntar succesiunea, acceptare către poate fi expresa sau tacita si indivizibila, in sensul ca privește întreaga moștenire, fiind inadmisibila o acceptare parțiala.
Văzând cele de mai sus, s-a constatat ca, pe de o parte, pentru a stabili vacanta succesiunii defunctei M. M., reclamanta nu a stabilit cadrul procesual adecvat judecării acestei cereri, respectiv nu a indicat succesibilii acesteia si nu a procedat la chemarea lor in judecata, iar pe de alta parte nu a făcut dovada componentei masei succesorale si in raport de aceasta ca nu exista acte de acceptare tacita a succesiunii.
Pe cale de consecința, instanța de fond a constatat ca cererea formulată de reclamanta este neîntemeiata si a fost respinsă respinsa ca atare.
Împotriva sentinței civile nr. 9416/11.07.2008, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, a declarat apel reclamanta P. E., care a solicitat admiterea apelului si trimiterea cauzei spre rejudecare in fond. In cazul in care se va aprecia că nu există motive de desființare, a solicitat schimbarea sentinței in sensul admiterii cererii completate si precizate, cu cheltuieli de judecată.
În motivare a arătat că în mod greșit prima instanță a respins acțiunea introductivă reținând că, pe de o parte, Statul Român reprezentat de C. L. al Municipiului Timișoara avea calitate procesuală pasivă, iar pe de altă parte, că nu ar fi făcut dovada faptul că numita M. M. ar fi decedat fără posteritate și că succesiunea ei este vacantă și culeasă de către stat ca atare. Tot greșit prima instanță a reținut și împrejurarea că apartamentul în litigiu ar fi fost restituit prin sentința civilă nr._/1998 succesorilor fostului proprietar de la care s-a naționalizat întregul imobil și că această situație nu s-ar fi înscris în cartea funciară asupra apartamentului în cauză.
Sentința civilă nr. 1035/27.01.1994 a Judecătoriei Timișoara prin care o parte dintre apartamentele imobilului s-au restituit numiților M. I. și I. E. a fost anulată ca urmare a admiterii recursului în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă fosta Curte Supremă de Justiție prin decizia civilă nr. 1547/1995 a acestei instanțe. D. consecință, hotărârea de retrocedare a fost lipsită de orice efect. Oricum, nu îi era opozabilă cât timp nu a fost parte în acel dosar.
Nici sentința civilă nr._/01.06.1998 a Judecătoriei Timișoara prin care s-a dispus din nou restituirea unei părți din apartamentele imobilului către numiții M. M., M. C., L. L. M. și I. E. nu îi este opozabilă, pentru că nu a fost parte în dosarul în care s-a pronunțat. Totodată, sentința în discuție nu a fost întabulată niciodată în cartea funciară nr._ ind. Timișoara privind apartamentul în litigiu, deci nu este opozabilă terților.
În anexa procesului-verbal de restituire încheiat de Primăria Municipiului Timișoara-Direcția Patrimoniu cu numiții M. S. C. și I. E. se face referire distinctă la apartamentul nr. 7 și la apartamentul nr. 7a. Despre apartamentul nr. 7 se arată ca ar fi fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 lui G. M., iar despre apartamentul nr. 7a se susține că ar fi lipsit de sarcini. În mod cert apartamentul vândut lui G. M. nu poate fi identic cu cel care s-a preluat de la apelantă în temeiul Decretului nr. 223/1974, pentru că nu corespunde din punct de vedere al componenței. Cât privește apartamentul nr. 7a se cunoaște care este acela, deoarece evidența de carte funciară nu indică un asemenea apartament.
Soluția pronunțată contravine concluziilor raportului de expertiză topografică întocmit de expertul S. I.. Potrivit acestuia, apartamentul în litigiu face parte din imobilul cu două corpuri de clădire situat în Timișoara, . nr. 51, înscris în c.f. nr._ col. Timișoara, nr. top._/1-_/2 și în c.f. nr._ ind. Timișoara, nr. top._/1-_/2/VII. Proprietar asupra acestui apartament a figurat Statul Român cu titlu de naționalizare conform Decretului nr. 92/1950. Apartamentul a fost identificat inițial cu nr. 14a, apoi cu nr. 7,/având 7,29% părți comune și 100/2279 mp teren. În anul 1978 i-a fost vândut de către stat, fiind intabulată ca proprietară cu titlu de cumpărare. Ulterior, cu prilejul plecării din țară a trecut din nou în proprietatea statului, de această dată, în temeiul Decretului nr. 223/1974. În prezent, proprietar tabular al apartamentului este tot Statul Român, cu titlu de cumpărare conform mențiunilor de la pozițiile B2 și B5 din c.f. nr._ ind. Timișoara.
D. consecință a celor expuse mai sus, judecătoria a reținut fără temei că apartamentul care formează obiectul prezentului dosar ar fi fost restituit prin sentința civilă nr._/01.06.1998 a Judecătoriei Timișoara numiților M. M., M. C., L. L. M. și I. E. care nu și-ar fi înscris însă dreptul în cartea funciară. Din considerentele sentinței atacate rezultă că prima instanță a considerat nerelevantă omisiunea de a efectua formalitățile de publicitate imobiliară. Or, aceasta nu poate fi trecută pur și simplu cu vederea ca și când ar fi lipsită de orice relevanță. În condițiile art. 25 alin. 1 din Legea nr. 7/1996 republicată, înscrierile în cartea funciară își produc efectele de opozabilitate față de terți de la data înregistrării cererilor. Prin urmare, nefiind solicitată înscrierea pretinsului drept de proprietate despre care prima instanță reține ca le-ar reveni sus-numiților, el nu îi este opozabil. Acest drept nu i se poate opune și pentru motivul că nu a fost chemată în judecată în procesul având ca obiect restituirea, deși apartamentul în litigiu i-a fost vândut, apoi preluat de stat, în temeiul Decretului nr. 223/1974. D. consecință, cu privire la acest apartament, preluarea nu s-a făcut de la antecesorul numiților M. M., M. S. C., L. L. M. și I. E. pe baza Decretului nr. 92/1950, ci de la apelantă în temeiul Decretului nr. 223/1974.
În concluzie, Judecătoria Timișoara a reținut în mod greșit că apartamentul în litigiu nu s-ar mai afla în proprietatea Statului Român reprezentat de C. L. al Municipiului Timișoara și că, din această cauză, statul nu ar avea calitate procesuală pasivă în dosarul de față, iar dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 invocat de apelantă ca temei de drept al acțiunii introductive, nu ar fi incidente în cauză.
Tot greșit judecătoria a reținut și faptul că nu ar fi dovedit vacanța succesorală în urma defunctei M. M. pe care a chemat-o în judecată, dar în proces a reieșit că a decedat in anul 2007. M. M. a promovat acțiunea în restituirea apartamentelor imobilului din Timișoara, . nr. 51 in calitate de succesoare a lui M. I., împreună cu M. S. C. și L. L. M., comoștenitori ai aceluiași defunct. Venind împreună la moștenirea legală a lui M. I., sus-numiții au vocație succesorală și unul față de celălalt. Mai mult, în cauză, M. S. C. a susținut că defuncta M. M. este bunica lui. Prin adresa nr. 1675/26.11.2007 a Camerei Notarilor Publici s-a confirmat că în urma sus-numitei defuncte nu s-a deschis procedura succesorală. Coroborând această probă cu poziția exprimată în proces de pârâtul M. S. C., care nu a contestat caracterul vacant al succesiunii defunctei M. M., rezultă că Judecătoria Timișoara a soluționat greșit cauza sub acest aspect. Pe de altă parte, în virtutea rolului activ, prima instanță avea obligația de a pune în vedere în mod expres pârâților cu vocație la succesiunea defunctei M. M. să arate dacă ce acte de acceptare a acestei succesiuni au făcut, mai ales că fiind părți în proces avea la îndemână mijloacele de a afla adevărul în această privință, în sensul dispozițiilor art. 129 alin. 5 C.proc.civ.
In drept, art. 297, art. 296 C.proc.civ.
Pârâții intimați M. Timișoara prin Primar și C. L. al Municipiului Timișoara, au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului.
În motivare au arătat că imobilul nu se mai află in evidența mijloacelor fixe ale instituției, fiind retrocedat către I. E. si M. I. în baza Sentinței Civile nr._/01.06.1998 a Judecătoriei Timișoara, în Dosar nr.3039/1998, prin care s-a admis ;acțiunea civila formulata de reclamanții M. I. și I. E. împotriva Statului Român constatându-se nulitatea actului de naționalizare cu privire la imobilul în cauza si s-a dispus repunerea în situația anterioara prin radierea dreptului de proprietate a Statului Român si restabilirea situației anterioare de C.F.
Imobilul în speța, a fost predat către notificatorii M. S. C. si I. E. prin procesul verbal de restituire nr. D_/13.01.2003 în baza Sentinței Civile nr._/01.06.1998 a Judecătoriei Timișoara definitiva si irevocabila.
Față de cele învederate prin întâmpinare, a considerat că instanța de fond în mod corect a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a instituției și în consecință a respins acțiunea reclamantei față de Statul Român prin C.L.M.T. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă.
Pe fondul cauzei, a învederat in esența că acțiunea promovată de către reclamantă este o formă atipică a acțiunii în revendicare, specifică sistemului de carte funciara, iar reclamanta urmărește restituirea imobilului preluat de către stat, o astfel de cerere poate fi soluționată numai pe calea legii speciale care guvernează astfel raporturi juridice, respectiv Legea nr.10/2001, conform principiului de drept „specialia generalibus derogant”, cu respectarea procedurilor si completărilor reglementate de acest act normativ.
După apariția Legii 10/2001 acțiunea în revendicare a imobilelor nu mai este posibila. In acest sens arată că o acțiune fondată pe dispozițiile Legii 10/2001 este condiționata de parcurgerea procedurii administrative, obligatorie si prealabila sesizării instanțelor judecătorești.
In conformitate cu dispozițiile art.6 alin.2 din Legea 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia "bunurile preluate de stat tară un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparație".
Prin interpretarea acestui text de lege în coroborare cu prevederile art. l, 2 si 47 din Legea 10/2001, rezulta ca redobândirea dreptului de proprietate de către foștii proprietari sau moștenitorii acestora se poate realiza exclusiv în condițiile legii speciale, potrivit principiului "specialia generalibus derogant”, respectiv în cauza era aplicabila doar Legea nr. 10/2001.
Preluarea imobilului in litigiu s-a făcut cu titlu valabil, deoarece a fost o consecință a aplicării de către stat a prevederilor Decretului nr. 223/1974. dispoziții ca au fost respectate la momentul preluării și totodată respectându-se si condiția (necesara in regimurile de carte funciara) intabulării dreptului de proprietate Statului R..
Analizând apelul reclamantei, prin prisma actelor de procedură efectuate în primul ciclu procesual, cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 292 al. 2, art. 295 al. 1 și art. 296 C.pr.civ., s-a constatat că acesta este nefondat și a dispus, respingerea acestuia, reținând că din concluziile raportului de expertiză întocmit la fond de către expert S. I. (filele 245-246), rezultă că apartamentul nr.7 din imobilul cu nr. top_/1-_/2, imobil situat in ., nr.51, asupra căruia poartă litigiul pendinte, este fostul apartament 14 A si se află in prezent in proprietatea Statului Român.
Tribunalul a reținut că la data preluării de către stat, apartamentul in cauză avea nr.7, iar reclamanta apelantă P. E. a dobândit proprietatea asupra apartamentului in litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare nr.78/11.12.1973 filele 37-39 fond, apartamentul având la acel moment nr.14 A.
Din extrasul CF aflat la fila 136 fond rezultă că apartamentul fost 14 A a devenit apartamentul nr.7.
Acest apartament a intrat in proprietatea Statului la 03.05.1985 in baza Decretului nr.223/1974 in baza Deciziei nr.639/12.10.1985.
Având în vedere concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul S. I., concluzii anterior menționate, apartamentul cu nr.7 (fost 14 A) se află în prezent în proprietatea Statului, nefăcând obiectul restituirii către pârâții M. C. și I. E., si prin urmare nefăcând obiectul sentinței civile nr._/1998 a Judecătoriei Timișoara definitivă și irevocabilă.
Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art.6 alin.2 din Legea 213/1998, susținând că instanțele judecătorești sunt abilitate in continuare si după . Legii 10/2001 să soluționeze acțiuni pe calea dreptului comun in vederea stabilirii caracterului preluării imobilelor de către stat.
Cu privire la acest aspect, tribunalul a reținut că deși admisibil demersul judiciar inițiat de către reclamanta apelantă (fără ca in prealabil să declanșeze si apoi să parcurgă si să finalizeze procedura administrativă nejurisdicțională prevăzută de Legea 10/2001, a cărei obligativitate a fost consacrată legislativ ulterior deciziei in interesul Legii 33/2008 de către alin.4 al art.46 din Legea 10/2001), nu poate primi eficiență in lipsa unui titlu valabil apt a-i confirma apelantei reclamante dreptul de proprietate pretins.
Prin nevalorizarea vocației conferită de legea specială reparatorie, aceea de retrocedare a proprietății imobiliare preluată de stat in perioada comunistă, în termenul și condițiile de exigență impusă de legea specială în discuție, reclamanta a pierdut cu titlu de sancțiune nu doar dreptul de a revendica jurisdicțional proprietatea imobiliară, ci însuși dreptul de proprietate asupra apartamentului ce face obiectul dosarului de față (apartament ce a trecut în proprietatea Statului Român, urmând ca acesta din urmă să dispună de bun ca un adevărat proprietar).
Prin expirarea termenului de formulare a notificării, dreptul de proprietate asupra apartamentului revendicat de reclamanta apelantă a intrat in patrimoniul statului, prin urmare reclamanta apelantă nu își mai poate justifica legitimarea procesuală activă pentru a cere si a obține jurisdicțional pe calea dreptului comun restituirea imobilului circumscris sferei de incidentă a legii 10/2001, (astfel cum recent a statuat Înalta Curte de Casație si Justiție prin decizia nr.5717/19.05.2009).
In concluzie, pierzând, prin neparcurgerea procedurii administrative prevăzute de legea 10/2001, dreptul de proprietate asupra bunului, reclamanta apelantă nu poate invoca nici existența unui „bun” in accepția Conventiei Europene, precum nici existenta unei simple sperante, cata vreme, prin neparcurgerea procedurii instituita de L 10/2001, au pierdut dreptul de proprietate asupra bunului.
In consecință, petitul având ca obiect constatarea trecerii fără titlu valabil a imobilului apartament 7- fost 14 A in proprietatea Statului Român si rectificarea cărților funciare in sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român si al reînscrierii dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunului este neîntemeiat și a fost corect respins de instanța de fond, tribunalul substituind însă motivarea in sensul celor mai sus reținute.
In raport de aceste considerente, a reținut ca restul petitelor cererii de chemare în judecată sunt accesorii și au fost în mod corect respinse.
Pentru motivele arătate, in baza art.296 Cod proc.civilă, prin dec.civ. 562/A/2.07._ a fost respins apelul ca fiind nefondat, menținându-se hotărârea apelată, cu substituirea motivării celor mai sus arătate.
Împotriva dec.civ. 562/A/2.07.20110a Tribunalului T. a formulat recurs reclamanta P. E., înregistrat la Curtea de Apel Timișoara la data de 24.11.2010 in dosarul_ prin care recurenta a solicitat, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță sau, în subsidiar, modificarea ei în sensul admiterii acțiunii.
În motivare s-a invocat că în mod nelegal a stabilit instanța de apel că neparcurgerea procedurii instituite de Legea 10/2001 are ca efect pierderea dreptului de proprietate și a dreptului la acțiune întemeiat pe dispozițiile art.6 din Legea 213/1998.
A criticat greșita interpretare dată art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO referitoare la bunul aflat în patrimoniul său.
În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct.7, 8, 9 C.pr.civ.
Pe cale de întâmpinare, M. Timișoara prin Primar și C. L. al Municipiului Timișoara au solicitat respingerea recursului.
Legal citate, celelalte părți nu au formulat întâmpinare în cauză.
Prin decizia 167/01.03.2011 Curtea e Apel Timișoara a admis recursul declarat de reclamanta P. E. împotriva deciziei civile nr.562/A/02.07.2010 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .
A hotărât casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul T..
Pentru a se pronunța astfel instanța de recurs a reținut că prin hotărâre apelată, Tribunalul T. a reținut că apartamentul în litigiu a fost preluat de la reclamantă în baza Decretului 223/1974 și că se află în prezent în proprietatea statului, nefăcând obiect al restituirii către pârâții M. C. și I. E..
În continuare, a reținut ca fiind admisibil demersul judiciar inițiat de reclamantă (recuperarea imobilului) însă, cum aceasta nu a urmat procedura specială prevăzută de Legea 10/2001, acest demers nu poate primi eficiență în lipsa unui titlu valabil apt să-i confirme dreptul de proprietate pretins, reclamanta neavând calitate procesual activă pentru a cere pe calea dreptului comun restituirea imobilului și nejustificând un „bun” sau o speranță în accepția Convenției Europene.
Instanța de recurs a constatat, însă, că din interpretarea dispozițiilor art.6 al.1, 3 din Legea nr.213/1998, rezultă că instanțele sunt competente să verifice valabilitatea titlului statului, fără ca Legea nr. 10/2001 sau Decizia nr. 33/2008 să interzică un asemenea control.
Având în vedere că primul petit al cererii reclamantei are în vedere sus-menționata verificare, apariția legii speciale la care se referă art. 6 al. 2 din Legea nr.213/1998 nu are relevanță prin prisma aptitudinii instanței de a stabili valabilitatea preluării imobilului de Statul Român.
În consecință, instanța are aptitudinea de a verifica în ce măsură titlul statului era în concordanță cu Constituția de la acea dată, cu tratatele internaționale la care România era parte și cu legile în vigoare la data preluării de către stat, respectiv cu Codul civil.
A reținut ca nicio dispoziție legală nu împiedică persoanele ce se pretind moștenitorii proprietarii de la care, afirmativ, imobilul a fost preluat fără titlu de stat să solicite instanței să constate că lipsirea de proprietate s-a produs în lipsa unui titlu valabil. Contrar considerentelor instanței de apel, nici Legea nr.10/2001 și nici Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu lipsesc reclamanta de calitatea procesuală de a formula sus-menționatele petite.
În continuare, instanța de recurs a reținut că Decizia nr.33/2008 sus-menționată se impune cu caracter obligatoriu instanțelor judecătorești în temeiul art.329 Cod procedură civilă. Având un veritabil caracter normativ, ea trebuie interpretată ca și legea, în sensul producerii de efecte și nu în sens contrar. Or, decizia prevede că în caz de neconcordanță între legea specială - respectiv Legea nr.10/2001 care impune urmarea unei proceduri speciale pentru restituirea bunului ce intră în sfera ei de reglementare, apartenență ce nu a fost negată de tribunal - și Convenție, acțiunea în revendicare de drept comun este admisibilă în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Pe calea prezentei cereri de chemare în judecată, reclamanta a solicitat și constatarea nevalabilității titlului statului.
În cazul în care acest petit ar fi apreciat ca fiind întemeiat (aceasta presupunând o verificare pe fond de tribunal a celor susținute de reclamantă), statul nu ar putea invoca în favoarea sa un drept de proprietate apt de a nu suporta o atingere în sensul celor mai sus arătate.
În consecință, reclamanta nu și-a pierdut calitatea procesuală pentru a formula prezenta cerere. Reținând contrariul, instanța de apel a procedat la soluționarea apelului fără a cerceta fondul pretențiilor reclamantei și pronunțând, astfel, o hotărâre susceptibilă de casare.
În continuare, instanța de recurs a constatat că apartamentul în litigiu face parte dintr-un imobil care a fost preluat de stat în baza Decretului 92/1950 de la foștii proprietari. Ulterior, apartamentul a fost vândut reclamantei, după care a fost preluat și de la aceasta în baza Decretului 223/1974.
Având în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în primă instanță (filele 245-246), instanța de apel a reținut că apartamentul în litigiu se află în proprietatea statului, el nefăcând obiect al restituirii către pârâții M. C. și I. E. prin sentința civilă nr._/1998 a Judecătoriei Timișoara, expertul concluzionând în acest sens, având în vedere situația de carte funciară a apartamentului revendicat.
Pe de altă parte, prin hotărârea judecătorească mai sus menționată s-a dispus intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra întregului imobil din care face parte apartamentul în litigiu (mai puțin apartamentul nr.14 care nu este identic cu cel revendicat) în favoarea moștenitorilor foștilor proprietari de la care imobilul a fost preluat în baza Decretului 92/1950.
Mai mult, un apartament cu nr.7, însă cu o altă compunere decât cel în litigiu a fost vândut fostului chiriaș G. M. (fila 79 dosar fond), reclamanta promovând în anul 2006 o cerere în nulitate absolută a respectivului contract (filele 63-65 dosar fond).
Raportând compunerea acestui apartament la planul de apartamentare din anul 1978, ar rezulta că, în realitate, fostul chiriaș a cumpărat fostul apartament nr.7, actual 14 (fila 162 dosar apel), respectiv cel ce nu a făcut obiect al restituirii prin sentința civilă nr._/1998 a Judecătoriei Timișoara.
În fine, din evidențele Primăriei Timișoara rezultă că, dimpotrivă, apartamentul în litigiu a fost cel vândut fostului chiriaș (f129 dosar fond), dar și că a fost predat proprietarului (f 259 dosar fond), în orice caz el nemaiaflându-se în evidența mijloacelor fixe ale Primăriei Timișoara (fila 72 dosar fond).
Instanța de recurs a făcut referire la aceste înscrisuri pentru a evidenția echivocul situației apartamentului în litigiu, cel puțin din punct de vedere al limitelor sale materiale.
Or, corecta identificare a acestor limite și, deci, a apartamentului ce face obiect al cererii reclamantei este obligatorie pentru ca o eventuală rectificare a cărții funciare să nu aducă atingere vreunui drept de proprietate valabil constituit.
În consecință, văzând că în mod nelegal a fost reținută lipsa calității procesual active a reclamantei conform celor mai sus arătate, ținând seama și de necesitatea stabilirii fără echivoc a situației materiale și juridice a apartamentului în litigiu, în baza dispozițiilor art.312 al.1, 2, 3, 5 C.pr.civ. raportat la art.304 pct.7, 9 C.pr.civ., instanța a admis recursul declarat de reclamanta P. E. împotriva deciziei civile 562/A/02.07.2010 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ , a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul T..
Dosarul a fost înregistrat după casare la Tribunalul T. în dosarul nr._ la data de 19.04.2011.
Apelanta P. E. a depus o precizare (f.20) prin care solicita a se observa ca in decizia de casare se retine ca in mod nelegal s-a stabilit lipsa calității procesuale active situație in care nu a fost abordat fondul cauzei, reținându-se va apartamentul in litigiu ar fi fost restituit moștenitorilor defunctei M. M., considerent fata de care prin decizia de casare s-a stabilit contrariul.
Deși prin decizia de casare s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare in apel, arata ca nici in prima instanță nu a fost abordat fondul cauzei, așa se si explica împrejurarea ca în apel, solicita in principal desființarea sentinței cu trimitere spre rejudecare la prima instanța pentru motivele arătate in cererea de apel, pe care le susține. Solicita potrivit art. 297 C.proc.civ., in forma sa actuala, anularea sentinței primei instanțe si trimiterea cauzei la prima instanța pentru rejudecare sau de a rejudeca, urmând ca lămurirea aspectelor reținute in decizia de casare cu privire la fond, respectiv la identificarea apartamentului in litigiu sa aibă loc in rejudecare.
Examinând apelul prin prisma motivelor invocate, tribunalul l-a respins reținând faptul că din concluziile suplimentului la raportul de expertiza efectuat in fața instanței de apel si din răspunsul la obiecțiuni, rezulta fără echivoc faptul ca apartamentul din litigiu nr. 7(fost 14A) cu nr. top._/1 -_/2/VII din CF col._ Timișoara este proprietatea Statului Român, care l-a preluat în baza Decretului nr. 223 /1974.
Din înscrisurile depuse la dosar nu s-a putut reține că apartamentul din litigiu ar fi fost vândut numitului G. M., fiindcă acesta a cumpărat fostul apartament 7, actual 14. De altfel si componenta celor doua apartamente este diferită.
Faptul ca acest apartament din litigiu nu mai figurează în evidenta mijloacelor fixe ale Primăriei Timișoara este irelevant din punct de vedere juridic, întrucât el a fost radiat din aceasta evidentă în anul 1978 când a fost vândut reclamantei apelante .
Tribunalul a apreciat ca decisiv în soluționarea prezentei cauze este faptul ca acest imobil fiind preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 223 /1974 de la reclamantă cu despăgubiri in sumă de 18.562 lei, intra sub incidenta Legii nr. 10/2001 iar acțiunea reclamantei apelante este una in revendicare întemeiată pe dreptul comun.
In acest context s-a impus a se rezolva care lege este aplicabila prezentului litigiu.
Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație în raport de acțiunea în revendicare întemeiata pe dispozițiile Codului civil. Astfel, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, dispozițiile Legii nr.10/2001 în concurs cu normele dreptului comun se aplica în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr.10/2001 si a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codului civil. Aceasta interpretare a fost reținuta si de Înalta Curte de Casație si Justiție prin Decizia civila nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii precum si în jurisprudența sa recenta după pronunțarea hotărârii pilot de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in cauza A. / România.
Or, reclamanta apelanta nu a urmat procedura prevăzuta de Legea nr.10/2001 si a formulat direct o acțiune în revendicare pe drept comun în anul 2007 după . Legii nr.10/2001.
Legea nr.10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel ca după . acestui act normativ, nici dispozițiile art. 6 alin.2 din Legea nr. 213/1998 nu mai poate constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.
Nu s-a putut reține ca prin respingerea acțiunii reclamantei apelante i s-ar încălca dreptul la un tribunal in sensul art. 6 din CEDO. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a admis ca acest drept nu este absolut ca este compatibil cu limitări implicite si că statele dispun în această materie de o anumită marja de apreciere.
Faptul ca Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea procedurii administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal pentru ca împotriva dispoziției emisa în procedura administrativa, legea prevede calea contestației in instanță (art. 26) căreia i se conferă o jurisdicție deplină.
Prin urmare, reclamanta apelanta putea obține masuri reparatorii pentru imobil, ceea ce include si restituirea în natură, dacă formula notificare‚ în termenul legal prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 .
De asemenea, tribunalul a apreciat ca prin respingerea acțiunii nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual si nicio speranță legitimă.
Mai mult, în jurisprudența actuala a CEDO, proprietarul care nu deține un bun actual în accepțiunea data de hotărârea Curții Europene în cauza A. c. România nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea speciala, sub condiția inițierii procedurii administrative si a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații, însă reclamanta apelantă nu a inițiat această procedură administrativa.
În aceste împrejurări chiar si petitul privind constatarea trecerii imobilului fără titlu în proprietatea statului este lipsit de interes.
În concluzie prin prisma acestor argumente, toate motivele de apel invocate de apelantă au fost găsite ca nefondate.
Pentru aceste argumente, substituind motivarea instanței de fond, tribunalul a apreciat ca in mod corect a fost respinsa acțiunea, astfel încât în baza art. 296 C:pr.civ., a fost respins apelul.
Împotriva deciziei civile nr. 665/03.10.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ a declarat recurs reclamanta P. E. solicitând admiterea acestuia si modificarea hotărârii atacate in sensul admiterii apelului reclamantei deoarece Legea nr. 10/2001 nu exclude posibilitatea de revendicare a bunului pe calea unei acțiuni de drept comun.
S-a mai susținut că instanța de apel a dat o interpretare eronată deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și nu a respectat cerințele deciziei de casare nr. 164/01.03.2011.
La filele 17-22 C. Județean T. și C. L. al Municipiului Timișoara au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului declarat de către reclamantă în ideea că aceasta nu a respectat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Examinând recursul prin prisma celor arătate și în condițiile prev. de art. 304 rap. la art. 306 și art. 312 Cod procedură civilă, se reține că acesta este nefondat.
Principala critică formulată de către recurentă vizează ideea de inadmisibilitate a acțiunii de drept comun în vederea revendicării unui bun imobil ce face obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, în sensul că procedura specială nu poate împiedica partea interesată să uzeze de acțiunea în revendicare de drept comun.
Această critică nu poate produce efecte juridice în speță, în condițiile în care reclamanta ca titulară a acțiunii în revendicare de drept comun nu a făcut dovada îndeplinirii a cel puțin două condiții prioritate, stabilite prin jurisprudența CEDO și mai ales prin Hotărârea pilot A. și alții împotriva României din luna octombrie 2010:
-conditia existentei unei hotărâri judecătorești definitive și executorii prin care se constată dreptul de proprietate asupra imobilului;
-conditia restituirii către titularul dreptului de proprietate, în condițiile descrise mai sus, a bunului revendicat, în materialitatea sa.
Reclamanta nu se află în niciuna dintre ipotezele menționate ceea ce conduce la ideea că aceasta avea dreptul dar și obligația de a urma procedura specială de revendicare prevăzuta de Legea nr. 10/2001, procedura care asigură în condițiile jurisprudenței CEDO, valorificarea dreptului real de proprietate, inclusiv prin accesul la justiție.
Cum reclamanta nu a uzitat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 și nu deține un bun actual în sens art. 1 Protocolul 1 la Convenție (pentru că nu a îndeplinit cele doua condiții menționate mai sus), aceasta nu se poate prevala de procedura de drept comun a acțiunii în revendicare pentru că titlul său de proprietate nu întrunește condițiile menționate.
În această ordine de idei tribunalul a făcut o corectă aplicare a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul că are prioritate în aplicare reglementarea cu caracter special și numai în caz de neconcordanță între această reglementare și Convenția Europeană, are prioritate Convenția.
În speță, nu există această neconcordantă de care chiar recurenta face vorbire pentru că reclamanta din propria culpa nu a uzitat de procedura specială, iar procedura generală de drept comun nu poate fi uzitată, în această materie complexă, decât în urma îndeplinirii celor două condiții care consacră ideea de deținere a unui bun actual.
Nu pot fi primite nici criticile recurentei în sensul că instanța de apel nu s-a conformat celor stabilite prin decizia de casare din ciclul procesual anterior deoarece concluziile instanței de recurs, în primul ciclu procesual, în esență, se circumscriu acelorași condiții arătate mai sus, respectiv acelea privind deținerea de către reclamantă a unui bun actual, printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva și executorie care să restabilească, în patrimoniul reclamantei, ideea de bun actual în sensul art. 1 Protocolul 1 la Convenție.
Față de cele arătate și în sensul substituirii motivării instanței de apel prin cele menționate mai sus, Curtea va proceda la respingerea recursului declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de către reclamanta P. E. împotriva deciziei civile nr. 665/03.10.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 28.02.2013.
P., JUDECATOR, JUDECATOR,
A.-M. N. Dr. L. L. M. G.
GREFIER,
D. K.
Red. L.L/12.03.2013
Tehnored. D. K. – 2 ex./12.03.2013
Tribunalul T., Judecător: D. H.; L. D.
Judecătoria Timișoara, Judecător: D. P.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 990/2013. Curtea de... | Legea 10/2001. Decizia nr. 21/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
