Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 17-01-2013, Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 17-01-2013 în dosarul nr. 3919/108/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 48/R
Ședința publică din 17 Ianuarie 2013
PREȘEDINTE:C. P.
JUDECĂTOR:M. G.
JUDECĂTOR:A.-M. N.
GREFIER:D. K.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta recurentă C. C. împotriva sentinței civile nr. 2122/02.10.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP A., pentru despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, lipsesc părțile.
Ministerul Public este reprezentat de doamna avocat S. A. I. de la P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, instanța constată că s-a depus prin Serviciul Registratură la data de 08.01.2013 de către pârât, întâmpinare.
Reprezentanta Ministerului Public arată că nu are cereri de formulat.
Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri și că s-a solicitat judecata în lipsă, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.2122/02.10.2012 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul A. a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul C. C. în contradictoriu cu pârâta S. R. prin MFP - DGFP A. având ca obiect pretenții, fără cheltuieli de judecată.
Tribunalul a constatat în primă instanță că, prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 06.06.2012, constată că reclamanta Chelmăgan C. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând constatarea caracterului politic al condamnării tatălui său la o pedeapsă de 7 ani închisoare și obligarea aceluiași pârât la acordarea unor despăgubiri în cuantum de 840.000 euro reprezentând prejudicii morale și 20.000 euro reprezentând echivalentul bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative. Cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii arată că la data de 22.07.1954, tatăl său, defunctul G. L., a fost ridicat și reținut pentru exprimarea unor nemulțumiri față de regimul comunist, iar de la acel moment, familia nu a știut altceva decât că acesta a fost arestat, fără a avea cunoștință de proces, de motivul pentru care a fost arestat, unde a fost judecat și pentru ce perioadă urma a fi reținut.
Potrivit biletului de eliberare nr.0312/1961, antecesorul reclamantei a executat, în perioada 22.07.1954 – 19.07.1961, o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trădare, prevăzută și pedepsită de art. 188 din fostul Cod penal, iar odată cu arestarea acestuia, familiei i-a fost confiscată și cota de 18/48 din imobilul înscris în CF 496 Julița, nr.top.227-228, proprietate care nu le-a mai fost niciodată restituită.
Prin urmare, având în vedere că legea reparatorie nu instituie un criteriu clar determinat pentru cuantificarea despăgubirilor cuvenite, reclamanta susține că pentru calcularea pretențiilor s-a raportat la practica relativ recentă a instanțelor judecătorești, la spețe în care s-au acordat despăgubiri de până la 10.000 euro/lună.
Față de aceste împrejurări, reclamanta apreciază că măsurile dispuse împotriva defunctului său tată au avut repercusiuni grave asupra sănătății, onoarei și poziției sociale ale tatălui său, iar despăgubirile solicitate sunt astfel justificate, în condițiile în care scopul acordării lor este de reparație a prejudiciului real și nu de a conferi un folos material neîntemeiat.
Revenind la cadrul legislativ aplicabil în cazul de față, reclamanta subliniază că prin art.1 din OUG nr.214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, desfășurată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, sau supuse, din aceleași motive, unor măsuri administrative abuzive, li se recunoaște calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.
Pe cale de consecință, coroborând aceste prevederi cu starea de fapt a prezentei cauze, reclamanta apreciază că în mod cert arestarea tatălui său constituie o măsură abuzivă luată împotriva sa și a familiei sale, iar dispozițiile art.12 din Legea nr.221/2009 sunt pe deplin aplicabile.
Prin întâmpinarea depusă, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice A., în reprezentarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și nelegală.
În motivare arată, ca un prim aspect, că acțiunea reclamantei nu se încadrează în prevederile imperative ale art.1 alin.2 lit.a) din Legea nr.221/2009, deoarece infracțiunea prevăzută de art. 188 din vechiul Cod penal nu se încadrează în domeniul de aplicare al legii reparatorii.
Pe de altă parte, mai arată pârâta că până la momentul de față la dosarul cauzei nu a fost atașată, în original, sentința de condamnare cu mențiunea obligatorie a caracterului politic, astfel că acțiunea reclamantei rămâne în continuare nedovedită, cu atât mai mult cu cât, potrivit art.4 alin.(3) din Legea nr.221/2009, instanța este obligată să dispună reconstituirea dosarului în care s-a dispus pedeapsa privativă de libertate, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România. Ori reclamanta nu a dovedit prin nici un mijloc de probă suferințele pe care le-ar fi suportat personal urmare arestării antecesorului său, consecințele fiind răsfrânse mai mult asupra celui din urmă și mai puțin asupra sa. Mai mult decât atât, consideră pârâta că nu este lipsită de relevanță nici trecerea unei perioade de 50 de ani de la data evenimentelor, care în mod evident nu poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciul moral pretins.
Prin urmare, subliniază că reclamanta este obligată să arate modalitatea prin care a ajuns la cuantificarea sumei solicitată cu titlu de despăgubiri morale, întrucât aceasta este nejustificat de mare raportat la absența unor dovezi pertinente, iar dat fiind că Legea nr.221/2009 nu conține criterii exacte de apreciere, instituția răspunderii delictuale nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire neîntemeiat.
În altă ordine de idei, pârâta mai face trimitere și la Decizia Curții Constituționale nr.1358/21.10.2010 referitoare la neconstituționalitatea prevederilor art.5 alin.(1) lit. a) din Legea nr.221/2009, prin care s-a constatat că reglementarea criticată încalcă prevederile Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru eliberarea actelor normative.
Astfel, chiar dacă prin art.I pct.2 din OUG nr.62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, cum ar fi durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordat în temeiul Decretului Lege nr.118/1990 și a OUG nr.214/1999, Curtea a constatat că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza normal legală ca una clară și previzibilă, iar în materia despăgubirilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată și proporțională, care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată.
Mai mult decât atât, punctează pârâta și faptul că aceeași Curte, prin Decizia nr.1354/20.10.2010, a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.I pct.1 și art.II din OUG nr.62/2010 pentru modificarea Legii nr.221/2009, pe motiv că acestea instituie o inechitate și nu au o motivare temeinică, obiectivă și rațională iar prin Decizia nr.12/19.09.2011, s-a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G., stabilindu-se că dispozițiile art.5 alin.1 lit.a) din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Pentru aceste motive, solicită respingerea acestui capăt de cerere ca nelegal.
În ceea ce privește solicitarea de acordare a despăgubirilor materiale în sumă de 20.000 euro reprezentând prejudiciu material pentru echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, pârâta consideră că și acest capăt de cerere este inadmisibil, în condițiile în care infracțiunea pentru care a fost condamnat antecesorul reclamantei, prevăzută și pedepsită de art.188 fostul Cod penal, nu intră sub incidența legii reparatorii.
Față de aceste considerente, solicită respingerea acțiunii, în principal, ca insuficient dovedită și, în subsidiar, ca neîntemeiată, raportat și la Deciziile Curții Constituționale nr.1358/20.10.2010 și nr.1354/20.10.2010.
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta susține că apărările pârâtei nu fac altceva decât să sublinieze încă odată atitudinea nedreaptă a statului român față de persoanele care și-au sacrificat viața pentru a lupta împotriva regimului comunist, fiind nedrept a se aprecia că prin simpla trecere a timpului se poate estompa suferința pe care familia sa a purtat-o o viață întreagă.
Analizând cu prioritate excepția inadmisibilității ridicată de reprezentantul pârâtei, tribunalul a constatat că este fondată.
Prin prezenta acțiune, reclamanta a solicitat constatarea caracterului politic al condamnării tatălui său la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art.188 din Codul penal în vigoare la acea dată și obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la acordarea unor despăgubiri materiale reprezentând echivalentul bunurilor confiscate ca efect al acestei măsuri.
Potrivit art.1 alin.(2) din Legea nr.221/2009, constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 185 - 187, 190, 191, 193^1, 194, 194^1 - 194^4, 196^1, 197, 207 - 209, 209^1 - 209^4, 210 - 218, 218^1, 219 - 222, 224, 225, 227, 227^1, 228, 228^1, 229, 230, 231^1, 258 - 261, 267, 268^7, 268^8, 268^12, 268^14, 268^29, 268^30, art. 284 ultimul alineat, art. 323 - 329, 349, 350 și 578^6 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare.
OUG nr.214/1999 prevede în art.2 alin.2 că: ,, Prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității sau celor în cazul cărora s-a dovedit că au desfășurat o activitate cu caracter fascist în cadrul unei organizații sau mișcări de acest fel.”
Din hotărârea de condamnare rezultă că autorul reclamantei a fost încadrat în organizațiile legionare fasciste încă din anul 1940.
Prin urmare, având în vedere că infracțiunea ce formează obiectul acțiunii, prevăzută de art.188 din Codul penal din 1936, nu se circumscrie domeniului de aplicare a Legii nr.221/2009, tribunalul a admis excepția de inadmisibilitate a acțiunii și o a respins-o ca atare.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, reclamanta Chelmăgan C., motivat în drept cu disp.art.304 pct.7 și 9 C.pr.civ.
În esență, prin memoriul de recurs, recurenta a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii.
În concret, după ce a reprodus starea de fapt menționată și în cuprinsul cererii introductive de instanță, recurenta a susținut că instanța de fond a aplicat greșit disp.art.5 lit.a din l.221/2009 în raport cu principiul tempus regit actum, în condițiile în care acțiunea domniei sale a fost introdusă la instanță cu mult înainte de adoptarea deciziilor nr.1354 și 1358 din 21.10.2010 a Curții Constituționale, astfel că acestea din urmă nu pot avea un efect retroactiv și golirea de conținut a temeiului legal în baza căruia reclamanta poate solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral.
De asemenea, recurenata a făcut referiri la jurisprudența CEDO, privind discriminarea precum și cele privind neretroactivitatea.
Pârâta – intimată, DGFP A., legal citată a formulat întâmpinare în cauză, solicitând respingerea recursului..
Curtea, analizând recursul reclamantei Chelmăgan C., din perspectiva motivelor de fapt și de drept invocate, cu aplicarea disp.art.299 și urm. C.pr.civ. rap.la art.304/1 și la art.312 C.pr.civ., va constata că acesta este neîntemeiat, în cauză nefiind incidente motivele de modificare prev. de art.304 pct.7 și 9 C.pr.civ.
Singura critică de fond explicită din memoriul de recurs al reclamantei s-a referit la interpretarea dată de tribunal disp.art.5 lit.a și b din L.221/2009, astfel că sub aspectul prev.art.304 pct.9 C.pr.civ., curtea va constata că, referitor la interpretarea dată de tribunal efectelor art.5 alin.1 lit. a, ca o consecință a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, aceasta este justificata si corecta din punct de vedere juridic, după cum la fel de justificată este sentința și din perspectiva interpretării și aplicării disp.art.5 lit.b din L.221/2009, coroborat cu art.1169 C.civ. și raportat la particularitățile prezentei spețe, în care s-a reținut și inadmisibilitatea, legat de faptul că art.188 C.pen., respectiv trădarea nu este vizată de L.221/2009.
Astfel, curtea va constata că a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Curtea Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. 1 lit. „a” din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.
Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. 3 și 5 din Constituție.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care ar fi stat la baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea constată că se impune în cauză respingerea recursului acesteia și astfel, mentinerea soluției de respingere a acțiunii.
Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în recurs, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Or, recursul actual, dupa . L.202/2010 este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului, de aceea în cauză nu este aplicabilă nici ipoteza avută în vedere de CEDO în cauza Blecic vs. Croatia, unde era avuta in vedere o hotarare definitiva, nefiind astfel înfrânt principiul neretroactivității.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
De altfel, aceasta interpretare a fost însușită și preluată si de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr.12/19.09.2011, obligatorie de asemenea pentru instantele nationale.
Această soluție de altfel se impunea și în ipoteza în care nu s-ar fi constatat de către tribunalul că antecesorul reclamantei și prin urmare, nici recurenta nu pot fi beneficiari ai L.221/2009, câtă vreme infracțiunea ce formează obiectul acțiunii, prevăzută de art.188 din Codul penal din 1936, nu se circumscrie domeniului de aplicare a art.1 din Legii nr.221/2009,
Pentru aceste considerente, curtea, în temeiul prev. art.312 C.pr.civ., rap.la art.304 pct.9 C.pr.civ. va respinge ca neîntemeiat recursul declarat de reclamanta Chelmăgan C. împotriva sentinței civile nr.2122/02.10.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ .
Va constata că nu sunt aplicabile disp.art.274 C.pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta recurentă C. C. împotriva sentinței civile nr. 2122/02.10.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP A., pentru despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică din 17.01.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. P. M. G. A.-M. N.
GREFIER,
D. K.
Red. C.P/28.01.2013
Tehnored. D.K./2ex/23.01.2013
Primă instanță: Tribunalul A.
Judecător: Ș. V.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1251/2013. Curtea de... | Cereri. Decizia nr. 1074/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
