Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1251/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1251/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 08-10-2013 în dosarul nr. 4731/30/2010*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1251
Ședința publică din 8 octombrie 2013
PREȘEDINTE: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
JUDECĂTOR:C. R.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții R. L. B., S. D. și M. B. împotriva sentinței civile nr. 1222/4.04.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect despăgubiri în baza legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, s-a constatat lipsa părților.
Din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, s-a prezentat doamna procuror E. B..
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care, văzând că s-a solicitat judecarea cauzei în absența părților, potrivit art. 242 alin. 2 C.proc.civ., și nemaifiind alte cereri sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentata Ministerului Public a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate ca legală și temeinică.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr._, reclamanții R. L. B., S. D. și M. B. au chemat în judecată pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să se constate că se încadrează în dispozițiile din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și obligarea pârâtului la plata sumei de 900.000 Euro, respectiv 3.690.000 lei, cu titlu de daune morale și materiale.
În motivare, s-a arătat că, în anul 1949, bunicul lor P. Branislav (zis B.) a fost arestat pentru delictul de instigare publică, fapt pentru care în anul 1951 a fost dislocat în B., și a fost încadrat într-o colonie de muncă timp de 5 ani. În anul 1956 a fost pus în libertate.
De asemenea, prin sentința nr. 180/1959 pronunțată în dosarul nr. 143/1959 al Tribunalului M. Timișoara, bunicul lor a fost condamnat la 10 ani închisoare corecțională si 5 ani interdicție corecțională cu aplicarea art. 25 pct. 6 al. 2 Cp, respectiv confiscarea întregii averi, pentru săvârșirea infracțiunii: delict de uneltire contra ordinei sociale prevăzută de art. 209 pct. 2 din Codul Penal. Prin Decretul nr. 295/1962 la data de 21 aprilie, bunicul a fost pus în libertate.
În urma arestării bunicului, în anul 1951 a fost dislocat în B. împreună cu bunica lor, P. Leposava, și mama bunicului, Tomasevici luliana, precum și străbunicul P. F. (Tvetko), care a decedat în localitatea Valea Viilor, raion Fetești. Străbunica lor, Tomasevici I., a decedat de asemenea, în B. în urma unui infarct. Abia în anul 1956, bunicul împreună cu familia au avut dreptul să revină în satul natal unde nu au mai găsit nimic.
În perioada în care au fost transferați în B., Raion Fetești, deși au fost transferați cu serviciul, în realitate nu și-au câștigat existența din activitatea lor intelectuală, ci au prestat alte munci.
Bunurile au fost confiscate, iar satul, neavând cale ferată, au fost îmbarcați în camioane Molotov 2 familii la un camion, astfel că nu au putut lua cu ei mai nimic. In ., toate bunurile, animale din gospodărie, bunicii lor dețineau și o sifonărie. Până la data când bunicul a fost condamnat politic, acesta a fost și pădurar, astfel că era un om înstărit, în anul 1956, bunicul a revenit acasă. Fizic era de nerecunoscut. Nu le-a relatat nimic din ce i s-a întâmplat în perioada de detenție, motivând că la eliberare a fost obligat să dea o declarație că nu va divulga nimic din ceea ce a văzut.
După 3 ani de la eliberare, în noaptea, în casa bunicilor lor, și-au făcut din nou apariția organele Miliției cu scopul de a-l aresta. Odată cu arestarea bunicului, casa lor a fost devastată de perchezițiile efectuate de organele Miliției.
Prin sentința Tribunalului M. Timișoara, bunicul a fost condamnat la executarea pedepsei de 10 ani închisoare corecțională, din care a efectuat 3 ani, deoarece în anul 1962, prin Decretul nr. 295, a fost grațiat de restul pedepsei și pus în libertate.
Nu doar deținutul politic era cel care avea de suferit de pe urma regimului comunist, ci și familia acestuia. Era în permanență monitorizată de către organele securității.
Lipsirea de libertate a bunicului lor, a produs consecințe și în planul vieții private și în planul profesional, inclusiv după momentul eliberării, fiind afectate datorită condițiilor de dinainte de 1989, viața familială, imaginea și chiar sursele de venit.
S-a solicitat ca, la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța să aibă în vedere perioada de detenție, consecințele negative suferite de bunicul lor și de familia lor, valorile morale ce le-au fost lezate si faptul că nici reclamanții, și nici familia acestora, nu au beneficiat până în prezent de nici o sumă de bani.
Având în vedere motivele expuse, au considerat, că se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite prin acordarea sumei de 900.000 euro, echivalentul a 3.690.000 în lei, cu titlu de daune morale și materiale, sumă pe care o consideră o reparație echitabilă a prejudiciului moral și material suferit, și care este în concordanță cu jurisprudența instanțelor naționale.
În drept, dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Prin sentința civilă nr. 762/PI/14.02.2011 pronunțată în dosarul susmenționat, Tribunalul T. a respins acțiunea formulată de reclamanții R. L. B., S. D. și M. B., în contradictoriu cu pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că se solicita acordarea de despăgubiri morale, in condițiile prev. de art. 1, 5 și următoarele din L. 221/2009, temeiul de drept reprezentat de disp. art. 5 alin. 1 lit. a) Teza I din L. 221/2009, fiind însă declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 a Curții Constituționale, publicată în M. O. din 15. 11.2010, iar, conform art. 147 alin. 1 din Constituția României, dispozițiile declarate neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu va pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, termenul împlinindu-se la 30.12.2010, astfel că textul de lege menționat și-a pierdut eficiența juridică, acțiunea vizând daunele morale devenind neîntemeiată și urmând a fi respinsă ca atare.
În ceea ce privește caracterul politic al măsurii de condamnare, în contextul în care nu se mai pot obține despăgubiri, petitul devine lipsit de interes actual, condiție a acțiunii civile, admiterea unei astfel de cereri nefiind aptă să mai confere un drept la despăgubiri în cadrul legislativ existent în prezent în România.
Prin decizia civilă nr. 880 din data de 13.09.2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr._, a fost admis recursul declarat de reclamanții R. L. B., S. D. și M. B. împotriva sentinței civile nr. 762/PI/14.02.2011 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP T., a fost casată sentința recurată și trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul T., motivat de faptul că prima instanță nu s-a preocupat de soluționarea petitului privind acordarea daunelor materiale pentru bunurile mobile confiscate de autorități la deportarea bunicilor reclamanților în B., Raion Fetești. De asemenea, nu a solicitat reclamanților să-și precizeze acțiunea sub aspectul bunurilor confiscate de către autorități, respectiv valoarea acestora, încălcându-se rolul activ pe care instanța trebuie să-l exercite pentru justa soluționare a cauzei în raport de cererile părților.
Curtea a mai reținut că tribunalul nu a analizat toate cererile cu care a fost legal investit, lăsând nesoluționată o parte din acțiune, aspect ce echivalează cu necercetarea fondului pricinii. De asemenea, în raport de cererile formulate pentru repararea prejudiciilor, cu cele două componente (moral și material), se impunea a se reanaliza excepția lipsei de interes în formularea petitului pentru constatarea caracterului politic al măsurii dispuse împotriva antecesorului reclamanților.
Față de prioritatea motivului de casare reținut a fi întemeiat, curtea nu a mai analizat celelalte aspecte invocate în cererea de recurs, urmând a fi analizate cu ocazia rejudecării pricinii.
În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului T. la data de 10.10.2011 sub nr. unic de dosar_ .
Prin precizarea depusă la dosar la data de 14.11.2011, reclamanții R. L. B., S. D. și M. B. au arătat că valoarea daunelor materiale solicitate este de 450.000 Euro reprezentând contravaloarea animalelor( cai, vaci, porci, păsări, căruța și șaretă, platformă).
Prin sentința civilă nr. 1222/4.04.2013 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții R. L. B., S. D., M. B. în contradictoriu cu pârâtul S. Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut că din lecturarea prevederilor art. 5 alin. 1 lit. b din legea cu nr. 221/2009 (și care spune că „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.) că legiuitorul a înțeles să coreleze aceste dispoziții cu o altă lege specială cu caracter reparator - cea cu nr. 10/2001, dispunând că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive se restituie în temeiul acestei legi dacă nu au deja retrocedate, în natură, sau în echivalent în cadrul procedurii speciale reglementate de cel dintâi act normativ.
Cum însă domeniul de aplicare al Legii cu nr. 10/2001 vizează, pin excelență, imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor”, rezultă cu îndestulătoare evidență că legiuitorul a vizat aceeași sferă de aplicare cu cea actului normativ la care face trimitere. Altfel spus, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul legii cu nr. 221/2009 (dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în baza legii speciale anterioare), instanțele au a se călăuzi după dispozițiile art. 2 în corelație cu cele ale art. 6 apartenente legii cu nr. 10/2001 și care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidența acestui act normativ, și, pe cale de consecință, a retroceda numai acele bunuri imobile ce se subsumează sferei de aplicare a legii cu nr. 10/2001 (nu și a altei legi reparatorii speciale, cum se privește a fi legea cu nr. 18/1991, nemenționată însă de legiuitor), bineînțeles, sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte cerințe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare, ori ca efect al măsurilor administrative abuzive, și să nu se fi obținut deja, în condițiile legii 10/2001, măsuri reparatorii (în natură sau în echivalent).
Este adevărat că alin. 2 al art. 6 din legea cu nr. 10/2001 se referă și la utilaje și instalații dar condiționează restituirea acestora de preluarea lor odată cu imobilul pe care l-au deservit, precum și de existența lor în natură la data formulării cererii de restituire - concluzie ce se desprinde din alin. 3 al aceluiași text de lege (și care spune că „În situația prevăzută la alin. (2), restituirea în natură se va dispune prin decizia sau dispoziția unității deținătoare.) -, singura excepție de la această regulă constituind evidențierea lor în patrimoniul unor societăți comerciale. Că este așa o confirmă și de Decizia cu nr. 6/15.04.2013 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii (publicată în data de 29.04.2013).
Or, în speță, petiționarii solicită în esență contravaloarea animalelor domestice și alte bunuri mobile casnice pretins deținute în gospodărie. Ceea ce, prin raportare la argumentele ce preced, exclude incidența art. 5 alin. 1 lit. b apartenent Legii cu nr. 221/2009.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs, în termen legal, reclamanții R. L. B., S. D. și M. B., care au solicitat admiterea acestuia, modificarea sentinței civile atacate, în sensul admiterii acțiunii.
În motivare, au arătat că prin sentința nr. 180/1959 pronunțata în dosarul nr. 143/1959, al Tribunalului M. Timișoara, bunicul lor a fost condamnai la 10 ani închisoare corecționala și 5 ani interdicție corecțională cu aplicarea art.25 pct.6 al.2 cp respectiv confiscarea întregii averi pentru săvârșirea infracțiunii: delict de uneltire contra ordinei sociale prevăzută de art. 209 pct. 2 din Codul Penal.
Prin Decretul nr. 295/ 1962 la data de 21 aprilie bunicul lor a fost pus în libertate
În anul 1949, organele de miliție l-au arestat pe bunicul lor P. Branislav, agricultor de profesie. Arestarea s-a făcut în prezența familiei sale. În urmii arestării bunicului, în anul 1951 a fost silocat în B. împreună cu bunica lor P. Leposava si mama bunicului Tomasevici I., precum și străbunicul P. F. (Tvetko), care a decedat în localitatea Valea Viilor raion Fetești. Străbunica lor Tomasevici luliana, a decedat de asemenea, în B. în urma unui infarct.
Abia în anul 1956, bunicul împreuna cu familia au avut dreptul sa revină în satul său natal unde nu au mai găsit nimic.
În perioada în care au fost transferați în B., Raion Fetești, deși au fost transferați cu serviciul, în realitate, nu și-au câștigat existența din activitatea lor intelectuala ci au prestat alte munci.
Bunurile au fost confiscate, iar satul neavând cale ferată au fost îmbarcați în camioane Molotov 2 familii la un camion astfel că nu au putut lua cu ei mai nimic. În ., toate bunurile, animale din gospodărie, bunicii dețineau și o sifonărie. Trebuie menționat că până când bunicul a fost condamnat politic, acesta a fost și pădurar, astfel că era un om înstărit.
Învederează faptul că, în anul 1956, bunicul a revenit acasă, fizic era de nerecunoscut, nu le-a relatat nimic din ce s-a întâmplat în perioada de detenție, motivând că la eliberare a fost obligat să dea o declarație că nu va divulga nimic din ceea ce a văzut.
Lipsirea de libertate a bunicului lor, a produs consecințe și în planul vieții private și în planul profesional, inclusiv după momentul eliberării, fiind afectate datorită condițiilor de dinainte de 1989, viața familială, imaginea și chiar sursele de venit.
Este evidentă lipsirea de libertate, cu consecințele suferite pe plan psihic, fizic, social, profesional atât de către bunicul lor, cât și de familie, fiindu-le lezate: libertatea individuală, demnitatea, onoarea, drepturile personale nepatrimoniale ocrotite prin lege, fiind expuși disprețului public, cu un sentiment de frustrare și dezumanizare ce le-a fost creat, deci o atingere gravă a valorilor care definesc personalitatea umană.
Solicită ca la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța să aibă în vedere perioada de detenție, consecințele negative suferite de bunicul lor și de familie, valorile morale ce le-au fost lezate și faptul că nici reclamanții și nici familia lor nu au beneficiat până în prezent de nici o sumă de bani.
Având în vedere motivele expuse, consideră că se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite prin acordarea sumei de 900.000 euro, echivalentul a 3.690.000 în lei, cu titlu de daune morale și materiale, sumă pe care o consideră o reparație echitabilă a prejudiciului moral și material suferit, și care este în concordanță cu jurisprudența instanțelor naționale.
Apreciază că această decizie nu poate fi aplicată retroactiv, respectiv dispozițiile sale nu sunt incidente cauzelor aflate deja pe rol la data pronunțării acestei decizii, ci ar putea fi aplicabilă doar acțiunilor introduse după pronunțarea deciziei Curții Constituționale.
Pe de altă parte, la data la care au promovat cererea de chemare în judecată, întemeiata pe disp. Legii nr. 221 /2009, lege pe deplin constituțională la acel moment, consideră că s-a născut în favoarea lor un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 5 Iit. a din legea 221/2009, dispoziții perfect valabile la acea dată, astfel că apreciază că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este legea care trebuie să fie aplicată pe tot parcursul procesului. De altfel, în sensul aplicării principiului neretroactivității legii este și jurisprudența CEDO.
Inovă în susținerea recursului și jurisprudența națională (decizii ale Curții de Apel Oradea și Înalta Curte de Casație și Justiție) cu privire la acordarea despăgubirilor solicitate, iar cu privire la despăgubirile materiale arată că la data deportării familia avea animale, precum și o casă mare care a fost demolată.
În drept, invocă art. 304 pct. 7, 8 și 9 Cod pr. civ.
Prin întâmpinare, intimatul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., a solicitat respingerea recursului și menținerea ca temeinica și legală a sentinței civile nr. 1625/PI/22.05.2013 prin care s-a dispus respingerea cererii reclamanților privitoare la daunele morale si materiale solicitate de aceștia, cu motivarea că prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 publicata în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, aceste prevederi nemaifiind aplicabile începând cu data de 31.12.2010
Mai mult, prin Decizia nr.12 în dosarul nr. 14/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Examinând sentința civilă atacată prin prisma motivelor invocate, ale art. 304 Cod pr. civ., precum și din oficiu, potrivit art. 3041 Cod pr. civ., Curtea constată că recursul este nefondat.
Astfel, în ceea ce privește petitele privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale, se constată că prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 constatându-se ca fiind neconstituționale aceste prevederi legale.
Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" ( astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art.147 al.1 din Constituție (prevăzute și de art.31 al.3 din Legea nr.47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art.147 al.4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr.761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamanților, respectiv art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, Curtea apreciază că în mod just a fost respinsă acțiunea pentru repararea prejudiciului moral al acestora.
Această soluție se impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale ( obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art.322 al.1 pct.10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
A reține argumentele reclamanților privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanții nu au avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, așa cum am arătat anterior.
Recurenții încearcă să creeze o confuzie între instituții juridice diferite, cu conținut și regim juridic distinct, lucru ce nu poate fi acceptat. Aserțiunile reclamanților vizând neretroactivitatea legii civile nu sunt aplicabile în cauză, întrucât decizia Curții Constituționale nu este o lege, ci o hotărâre, ce se publică în Monitorul Oficial, astfel că nu se impune respectarea principiului enunțat de art.1 C.civ. și art.15 al.2 din Constituția României, al neretroactivității legii civile noi.
Suntem în prezența controlului constituționalității unei legi ulterior adoptării sale, pe calea excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale. Astfel, după constatarea neconstituționalității unui text de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de judecată, întrucât contravine unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang prioritar. Este evident că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt soluționate definitiv, fără excepție, neprezentând relevanță data înregistrării acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții, aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de judecată.
Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamanților.
Nici discriminarea nu este prezentă în cauză, atâta vreme cât declararea ca neconstituțională a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind incidentă în toate procesele, inclusiv a celor ajunse deja pe rolul instanțelor de recurs.
Curtea constată că Decizia nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența CEDO pentru diversele argumente reținute și că prin pronunțarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.
Totodată, Decizia nr.1358/21.10.2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) - așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond – nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.
Că această interpretare este corectă rezultă și din Decizia nr.12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.
Ca atare, curtea constată că solicitarea reclamanților de reparare a prejudiciului moral suferit a fost respinsă în mod corect, ca urmare a unei juste interpretări a prevederilor legale arătate.
Cererea privind acordarea despăgubirilor pentru daune materiale a fost corect respinsă de tribunal, în contextul în care reclamanții nu au făcut dovada confiscării bunurilor a căror contravaloare o solicită, respectiv a bunurilor ce se circumscriu dispozițiilor art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009.
Mai mult, deși instanța de fond dând eficiență dezideratului impus de art. 315 Cod pr. civ. a solicitat reclamanților să-și precizeze bunurile confiscate ce intră în sfera de aplicare a art. 5 lit. b din lege, precum și valoarea acestora, reclamanții nu au dat curs acestei solicitări, iar cauza a fost suspendată în perioada 23.02._13 în baza art. 1551 Cod pr. civ. din acest motiv.
Precizarea formulată de reclamanți la 4.04.2013 la prima instanță prin care au arătat că valoarea bunurilor ce au aparținut familiei lor (cai, vaci, păsări, căruță și șaretă, platformă) este de 450.000 euro, nu a fost însoțită de înscrisuri sau de solicitarea de a se proba printr-o expertiză contravaloarea acestora, astfel că în mod corect a fost respins și acest petit formulat de reclamanți.
Pe de altă parte, deși dispozițiile art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009 prevăd acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare, în cauză însă din hotărârea de condamnare a bunicului reclamanților nu rezultă confiscarea bunurilor solicitate, iar aceștia nu au făcut dovada susținerilor care în raport de dispozițiile art. 1169 Cod civil, era în sarcina lor.
Având în vedere considerentele arătate, Curtea în baza art. 312 Cod pr. civ., va respinge recursul declarat de reclamanții R. L. B., S. D. și M. B. împotriva sentinței civile nr. 1222/4.04.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanții R. L. B., S. D. și M. B. împotriva sentinței civile nr. 1222/4.04.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 8.10.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. L. D. C. C. R.
GREFIER,
I. P.
Red. M.L./23.10.2013
Tehnored. I.P. 2 ex./ 25.10.2013
Prima instanță: Tribunalul T., jud. A. A.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 405/2013. Curtea de... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 17-01-2013,... → |
|---|
