Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 1666/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1666/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 03-12-2013 în dosarul nr. 24744/325/2011*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1666
Ședința publică din 3 decembrie 2013
PREȘEDINTE: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
JUDECĂTOR:C. R.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul M. Apărării Naționale împotriva deciziei civile nr. 497 din 5.07.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamantul B. M. și chematul în garanție S. V. A., având ca obiect acțiune în răspundere delictuală.
La apelul nominal făcut în ședința publică, s-a prezentat pentru reclamantul intimat B. M., av. I. A. D., și pentru pârâtul recurent M. Apărării Naționale, c.j. D. G., lipsă chematul în garanție intimat S. V. A..
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care, nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul pârâtului recurent a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Reprezentanta reclamantului intimat a solicitat respingerea recursului, și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr._/15.06.2012, Judecătoria Timisoara a admis in parte acțiunea formulată de reclamantul B. M. împotriva paratului M. Apărării Naționale, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 50.000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit si a respins în rest acțiunea. Prin aceeasi hotarare a fost admisa cererea de chemare în garanție formulata de pârâtul M. Apărării Naționale împotriva chematului în garanție S. V. A. si a fost obligat chematul în garanție să plătească pârâtului suma de 50.000 de lei; s-a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin sentința penală nr. 250/03.04.2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr._/1/2004 (nr.vechi 5001/2004), rămasă definitivă prin decizia penală nr. 558/2008, a aceleiași instanțe, inculpații S. V. A. si Chitac M., au fost condamnați pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav si pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor deosebit de grav, reținându-se că în perioada 17-22 decembrie 1989, inculpații S. V. A. (pe atunci general-locotenent, îndeplinind funcția de prim adjunct al Ministrului Apărării Naționale) și C. M. ( general locotenent îndeplinind funcția de comandant al Trupelor Chimice și pe aceea de comandant al Garnizoanei București), au făcut parte din comandamentul constituit la Timișoara din dispoziția lui N. Ceașescu, în vederea reprimării mișcării de protest îndreptate împotriva regimului comunist din România, în seara zilei de 17 decembrie 1989.
În acest sens inculpații au participat la preluarea comenzii trupelor din garnizoană, la înarmarea lor cu muniție de război și grenade lacrimogene, la amplasarea acestora în punctele de întâlnire cu demonstranții, la instruirea trupelor asupra modalității în care să acționeze, au controlat cum sunt executate ordinele de reprimare, au luat măsuri de paralizare a rezistenței protestaților, s-au informat asupra rezultatului acțiunilor de reprimare și au verificat numărul morților și al răniților.
S-a reținut că prin actele lor inculpații au făcut posibilă uciderea și rănirea unui număr mare de persoane, existând o acțiune conjugată a acestora și a celor care au folosit arme de foc.
Reclamantul B. M., a fost rănit prin împușcare, în data de 17.12.1989, în timp ce demonstra la Podul D. din Timișoara, așa cum rezultă din adeverința eliberată la data de 13.02.2003 de P. M. Timișoara (f.6), din adresa nr.2137/17.08.1990, emisă de Institutul de Medicină Legală Timișoara, potrivit căreia în urma examinării reclamantului, s-a constatat existența unei leziuni împușcate la nivelul „calcaneului drept” (f.7) și din Certificatul .-B, nr._/27.01.2006 (f.8), potrivit căruia reclamatul a fost declarat „Luptător pentru V. Revoluției Române din Decembrie 1989 – Luptător Rănit”.
Instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 998-999 C.civ. orice fapta a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara. Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, ci și de acela ce a cauzat neglijența sau imprudența sa.
Totodată, instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 1000 al. 1 C.civ.: „Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligați a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră”, iar potrivit prevederilor al. 3 al aceluiași articol stăpânii și comitenții, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de servitorii și prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat.
Pentru a fi angajată răspunderea civilă în temeiul articolelor menționate, este necesară îndeplinirea cumulată a următoarelor condiții: existența unui prejudiciu, săvârșirea unei fapte ilicite, existenta unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și culpa sau vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.
În speță sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 998-999 C.civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a chematului în garanție Stanculescu V. A., fapta ilicită săvârșită de acesta, precum și vinovăția rezultând, potrivit celor mai sus menționate, din Sentința penală nr. 250/03.04.2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr._/1/2004, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 558/2008, a aceleiași instanțe.
În ceea ce privește prejudiciul, instanța a reținut că reclamantului B. M., i-a fost cauzat, în mod evident, un prejudiciu moral, față de vârsta acestuia la data împușcării (20 ani), față de împrejurarea că rănirea prin împușcare produce un șoc cu repercusiuni pe termen lung și față de faptul că reclamantul a fost lipsit de posibilitățile normale de dezvoltare, consecințele pe plan fizic și moral, fiind inerente unei asemenea vătămări.
Existența raportului de cauzalitate dintre fapta chematului în garanție Stanculescu V. A. și prejudiciul cauzat, este de necontestat, atâta timp cât reclamantul a fost împușcat în data de 17.12.1989, în timp ce demonstra la Podul D. din Timișoara, iar prin sentința penală mai sus menționată, s-a stabilit că inculpații au făcut posibilă uciderea și rănirea unui număr mare de persoane, existând o acțiune conjugată a acestora și a celor care au folosit arme de foc.
Totodată, instanța a reținut că întrucât la momentul săvârșirii faptei exista un raportul de prepușenie între pârâtul M. A. Nationale si cei 2 inculpați autori ai infracțiunii de omor și tentativei la infracțiunea de omor, fără a se dovedi depășirea de către aceștia a limitelor funcțiilor încredințate, în cauza sunt îndeplinite si condițiile angajării răspunderii civile a pârâtului-comitent pentru faptele celor 2 prepuși ai săi, conform prevederilor art. 1000 al. 3 C.civ.
Referitor la stabilirea prejudiciului efectiv cauzat, instanța a reținut că spre deosebire de prejudiciu patrimonial care trebuie să fie cert, atât în ceea ce privește existența, cât și întinderea, la prejudiciu moral certitudinea vizează existenta acestuia iar nu și întinderea prejudiciului, care urmează a fi stabilit de către instanță raportat la circumstanțele cauzei.
În legătură cu criteriile de stabilire a daunelor morale, în jurisprudență s-a decis că nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecințele suferite de reclamant, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală, care să compenseze urmările faptei prejudiciabile.
În speță, instanța a apreciat că obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 lei, pentru prejudiciu moral suferit de reclamantul B. M., rănit prin împușcare la vârsta de 20 ani, corespunde cerințelor unei juste si integrale despăgubiri.
Prin urmare, pentru considerentele mai sus menționate, în baza dispozițiilor art. 998-999 raportat la art. 1000 al. 3 C.civ. instanța a admis in parte acțiunea formulata de reclamant si a obligat paratul să plătească reclamantului suma de 50.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a faptei ilicite comise de prepușii săi, respingând în rest daunele morale pretinse de către reclamant, considerând că acestea nu sunt justificate.
Totodată, în baza prevederilor art. 60 si 63 C.pr.civ, constatând că răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia, că plătind despăgubirile comitentul nu face altceva decât să avanseze în locul prepusului, despăgubirile pe care acesta din urmă le datorează victimei, că în cauză prejudiciul a fost săvârșit cu vinovăție de către chematul în garanție S. V. A., potrivit Sentinței penale nr. 250/03.04.2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr._/1/2004, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 558/2008, că ceea ce prevalează este răspunderea pentru fapta proprie și că este drept și echitabil ca, în final făptuitorul singur să suporte repararea prejudiciului cauzat prin fapta sa, a admis cererea de chemare in garanție formulată de pârâtul M. A. Nationale împotriva chematului in garanție S. V. A. si a obligat chematul in garanție la plata către parat a sumei de 50.000 lei.
Prin decizia civila nr. 792/09.11.2012, Tribunalul Timis a admis apelul declarat de apelantul-pârât M. Apărării Naționale împotriva sentinței civile_/15.06.2012, a schimbat în tot sentința apelată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B. M. împotriva pârâtului M. Apărării Naționale si a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul M. Apărării Naționale împotriva chematului în garanție S. V.-A., respingand si cererea apelantului privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, tribunalul a retinut ca prima instanta a respins in mod gresit exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, retinand, in esenta, ca data la care reclamantul a cunoscut persoana care raspunde de paguba pricinuita este data de 15.10.2008, cand a fost pronuntata decizia 558/2008 a ICCJ, prin care s-a stabilit in mod definitiv existenta faptei, persoana care a savarsit-o si vinovatia acesteia, data pronuntarii deciziei penale 558/15.10.2008 a ICCJ fiind, in opinia judecatoriei, momentul de la care a inceput sa curga prescriptia dreptului la actiune.
Conform art. 8 din Decretul 167/1958, prescriptia dreptului la actiunea in repararea pagubei pricinuita prin fapta ilicita incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca atat paguba cat si pe cel care raspunde de ea.
In speta, data la care reclamantul a cunoscut atat paguba cat si pe cel care raspunde de ea este momentul trimiterii in judecata a inculpatilor Stanculescu V. A. si Chitac M., prin rechizitoriul 11/P/30.12.1997 al Sectiei Parchetelor Militare.
Art. 22 alin 1 C.pr.pen. arata ca hotararea definitiva a instantei penale are autoritate de lucru judecat in fata instantei civile cu privire la existenta faptei, a persoanei care a savarsit-o si a vinovatiei acesteia. Aceste dispozitii legale au insa intelesul ca, odata stabilite de catre instanta penala existenta faptei, persoana care a savarsit-o si vinovatia acesteia, instanta investita cu solutionarea actiunii civile va prelua aceste date ca atare, fara a se mai preocupa de stabilirea lor in cadrul procesului civil, ele opunandu-i-se cu autoritatea lucrului judecat. Acest aspect nu semnifica insa faptul ca persoana prejudiciata trebuie sa urmeze in primul rand calea raspunderii penale si nici nu influenteaza data de la care curge termenul de prescriptie al raspunderii civile delictuale.
Chiar daca ar fi primit rationamentul instantei conform caruia termenul de prescriptie ar curge de la data la care s-a stabilit, prin hotarare penala definitiva, vinovatia inculpatilor, tribunalul a constatat ca dreptul material la actiune ar fi prescris si in aceasta situatie. Aceasta intrucat procesul penal demarat a fost solutionat definitiv prin dec.pen. 8/25.02.2000 a ICCJ, fiind condamnati cei doi inculpati (desi aceasta hotarare a fost desfiintata la 22.03.2004, urmare a recursului in anulare declarat de procurorul general, cauza fiind trimisa spre rejudecare si pronuntandu-se, urmare a rejudecarii, decizia 558/15.10.2008 a ICCJ), iar in tot acest timp reclamantul nu a facut niciun demers judiciar pentru repararea prejudiciului.
Avand in vedere aceste considerente, in temeiul art. 296 C.pr.civ., tribunalul a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune si a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B. M. împotriva pârâtului M. Apărării Naționale.
In baza art. 60 raportat la art. 63 C.pr.civ., avand in vedere ca paratul nu a cazut in pretentii, a fost respinsa cererea de chemare în garanție formulată de acesta împotriva chematului în garanție S. V.-A..
Tinand cont ca pricina a fost dezlegata in baza exceptiei prescripției dreptului material la acțiune, conform art. 137 alin 1 C.pr.civ. solutia pronuntata face de prisos analizarea aspectelor tinand de fondul cererii.
In baza art. 274 alin 1 C.pr.civ., a fost respinsa cererea apelantului privind acordarea cheltuielilor de judecată, apelantul nefacand dovada efectuarii unor astfel de cheltuieli.
Prin decizia civila nr. 525/09.04.2013, Curtea de Apel Timisoara a admis recursul declarat de reclamantul B. M. împotriva deciziei civile nr. 792/A/9.11.2012 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă pe care a casat-o cu trimitere spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.
Spre deosebire de ceea ce a reținut instanța de apel, Curtea a constatat că data de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru dreptul la acțiune al reclamantului nu este cea la care s-a pronunțat prima hotărâre definitivă de condamnare (decizia penală nr. 8/25.02.2000 a Curții Supreme de Justiție – Secția Penală), ci data la care s-a pronunțat cea de-a doua hotărâre (decizia penală nr. 558/15.10.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Penală) și, aceasta, pentru următoarele considerente:
Reclamantul a fost rănit, prin împușcare, în data de 17 Decembrie 1989, ca urmare a represaliilor dispuse de puterea politică comunistă împotriva manifestanților contra regimului, printre care și el s-a numărat.
Dacă la data de 17.12.1989 reclamantul a putut cunoaște în mod cert faptul prejudiciabil care constituie premiza acțiunii sale – care s-a produs instantaneu, direct asupra propriei persoane – nu același lucru se poate afirma despre cealaltă condiție impusă de textul art. 8 din Decretul nr. 167/1958 pentru a se putea naște dreptul acestuia la acțiune în despăgubiri și anume aceea ca el să fi cunoscut sau să fi trebuit să cunoască pe cel care a produs acest prejudiciu.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs în anulare Procurorul General al României de la acea dată, susținând că, în raport de toate probele administrate în cauză rezultă că activitățile desfășurate în Timișoara de către inculpații S. V. A. și C. M. nu au cauzat moartea celor 72 de persoane și rănirea altor 253 (susținere care s-a consemnat și în cuprinsul sentinței penale nr. 250/3.04.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Penală – fila 96 alin. 2 dosar apel).
Prin decizia nr. 1/22.03.2004 – Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite a admis acest recurs în anulare, a casat sentința penală nr. 9/15.07.1999 a Curții Supreme de Justiție – Secția Penală și decizia penală nr. 8/25.02.2000 a Curții Supreme de Justiție – Completul de 9 judecători și a trimis cauza pentru rejudecare la Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Penală.
Concluzionând, rezultă că omisiunea reclamantului de a recurge la concursul justiției (pentru repararea prejudiciului ce i-a fost creat), în intervalul de timp de 3 ani după pronunțarea primei hotărâri definitive de condamnare a prepușilor instituției pârâte (25.02.2000), nu se datorează ignoranței sau neglijenței sale ci cunoașterii faptului că acea hotărâre era contestată de însăși instituția supremă în stat, abilitată cu asigurarea respectării legii, precum și acceptării faptului că răspunsul definitiv și clar în această privință nu putea fi dat decât de instanța de judecată, al cărei verdict (pronunțat în 15.10.2008) a fost așteptat cu supunere și respect.
În raport de această dată, care marchează începutul termenului general de prescripție, rezultă că acțiunea în pretenții formulată de reclamantul B. M. la data de 12.10.2011 împotriva instituției pârâte era actuală iar nu prescrisă.
P. a fost reinregistrata pe rolul Tribunalului Timis sub nr._, la data de 17.05.2013.
Cu prilejul rejudecării, nu au fost solicitate si administrate probe noi.
Prin decizia civilă nr. 497/5.07.2013 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a respins apelul declarat de apelantul-pârât M. Apărării Naționale pronunțată de Judecătoria Timisoara în dosarul_, în contradictoriu cu intimatul-reclamant B. M. și cu intimatul-chemat în garanție S. V.-A..
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut că prin decizia civilă nr. 525/09.04.2013 Curtea de Apel Timisoara a transat problematica prescriptiei dreptului material la actiune, retinand, cu putere de lucru judecat, ca dreptul reclamantului la actiune nu era prescris la momentul depunerii cererii de chemare in judecata. Aceste statuari, fiind obligatorii pentru instanta de trimitere conform art. 315 al. 1 C.pr.civ., tribunalul nu va mai analiza motivul de apel vizand exceptia prescriptiei dreptului material la actiune.
Cat priveste al doilea motiv de apel invocat, acesta vizeaza neintrunirea conditiilor raspunderii civile delictuale, apelantul apreciind ca nu sunt realizate conditia prejudiciului cert si cea a prejudiciului neacoperit.
Tribunalul a apreciat însă că sustinerile apelantului sub acest aspect sunt nefondate.
Contrar sustinerilor apelantului, tribunalul opineaza ca nu doar zilele de ingrijiri medicale ori urmarile asupra starii de sanatate sau consecintele fizice negative de durata si atingerea dreptului la o viata normala dau nastere dreptului reclamantului la a obtine despagubiri. Prejudiciul moral suferit de reclamant este cert sub aspectul existentei sale si consta, in afara de suferinta fizica inerenta si de netagaduit in cazul existentei unei plagi prin impuscare, si in stresul si trauma cauzata prin chiar modalitatea de savarsire a faptei ilicite, reclamantul fiind impuscat ., in timp ce demonstra pasnic pentru recunoasterea unor drepturi si libertati fundamentale, negate de regimul comunist.
Cat priveste intinderea prejudiciului (care constituie o a doua componenta a caracterului cert), suma de_ lei acordata de prima instanta este dreapta si rezonabila fata de vatamarea produsa reclamantului, prin raportare si la celelalte beneficii patrimoniale conferite ranitilor in revolutie prin Legea 341/2004.
Sub aspectul intinderii prejudiciului moral, acesta nu presupune probe materiale (spre deosebire de prejudiciul patrimonial), ci trebuie stabilit de catre instanta raportat la circumstantele cauzei.
Referitor la pretinsa acoperire anterioara a prejudiciului suferit de reclamant prin drepturile conferite de Legea 341/2004, tribunalul retine ca scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor care au suferit astfel de prejudicii de pe urma Revolutiei Romane din 1989 este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestor reparatii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însași recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Prin legile reparatorii adoptate precum si prin condamnarea publica a actiunilor represive infaptuite de regimul comunist, Statul R. a recunoscut si condamnat masurile contrare drepturilor omului, acordand victimelor acestor masuri o . drepturi si facilitati de ordin material si moral.
Astfel, drepturile patrimoniale si facilitatile financiare conferite in baza Legii 341/2004 nu au o natura distincta de sumele care pot fi acordate in baza art. 998-999 Cod civil, ambele vizand repararea daunelor morale suferite de cei vatamati ca urmare a Revolutiei Romane din 1989.
Cat timp insa Legea 341/2004 are o sfera larga de aplicare sub aspectul persoanelor indrituite la despagubiri, vizand atat persoanele care au pierdut un membru al familiei, cat si cele ranite sau care au participat la Revolutie fara a suferi vreo pierdere sau fara a ramane cu sechele in urma ranilor prin impuscare, măsurile reparatorii cu caracter pecuniar acordate pot fi complinite in functie de situatia particulara a fiecarei persoane prejudiciate, în raport cu suferința resimțită de
aceasta.
Astfel fiind, tribunalul a apreciat că suma acordată de prima instanta constituie o reparatie justa a prejudiciului material suferit de reclamant, individualizarea sumei acordate fiind facuta in functie de circumstantele concrete ale spetei, iar nu la modul general, astfel cum au fost reglementate aceste despagubiri prin Legea 341/2004.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul M. Apărării Naționale, prin care a solicitat admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului și schimbării în parte a hotărârii instanței de fond, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată și nedovedită.
În motivare arată că în mod greșit a fost respins apelul și menținută hotărârea primei instanțe deoarece condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în persoana prepușilor M.. îndeplinite, iar repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă penală, fie el și moral, este condiționată de îndeplinirea cumulativă a acestor condiții.
Instanța de apel, ca de altfel, și instanța de fond s-au preocupat numai de aprecierea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului intimat, fără a analiza îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale.
Chiar pornind de la autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale definitive de condamnare a unor reprezentanți ai M.. se întemeiază de altfel cererea, față de situația de fapt și circumstanțele cauzei penale în care au fost condamnați generalii S. și C., îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii delictuale trebuie dovedită.
Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită pentru care au fost condamanți cei doi generali - S. V. și C. M. și prejudiciul „moral" suferit de reclamant nu este dovedită.
Totodată, hotărârea atacată este nelegală pentru că nu sunt îndeplinite condiția prejudiciului (cert) și nici condiția prejudiciului neacoperit.
Prejudiciul moral este susținut prin urmările negative generate de rana suferită în decembrie 1989, „durerile mari..., etc".
Arată că, raționamentul tribunalului este greșit, împrejurările producerii „pagubei" nu au nicio relevanță, iar reclamantul trebuia să facă dovada unor urmări negative ale rănii suferite în 1989 asupra stării de sănătate, condiție necesară a „suferințelor de lungă durată..." și existenței unui prejudiciu. Prejudiciul moral în situația de față nu poate fi desprins de prejudiciul material sau, cel puțin de agrement, pentru că altfel nu este dovedit. Considerentele instanței de apel sunt și contradictorii - nu este necesară dovada unor urmări negative, însă despăgubirile se complinesc în raport cu suferința resimțită de petent.
La dosarul cauzei nu s-a administrat niciun mijloc de dovadă referitor la urmările faptei ilicite și rănii suferite în 1989 asupra stării de sănătate iar din certificatul medico legal depus la dosar nu rezultă decât faptul constatării unei leziuni împușcate Ia nivelul calcaneului drept, ce datează din 17.02.1989.
A învederat că instanța nu s-a raportat nici la dispozițiile art.1391 din Codul civil - repararea prejudiciului nepatrimonial, aplicabile situației juridice de față potrivit dispozițiilor Legii nr.71/2011, conform cărora se poate acorda în caz de vătămare a integrității corporale sau sănătății o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială sau socială. Indiferent de aplicabilitatea sau nu a textului de lege indicat, repararea prejudiciului nepatrimonial este condiționată de îndeplinirea și dovedirea situațiilor reținute, iar în cauză nu s-a depus niciun mijloc de probă privitor la acest aspect, nerespectându-se astfel dispozițiile instanței de recurs.
De asemenea, nici condiția prejudiciului neacoperit nu este îndeplinită. In raport cu „gravitatea" rănii suferite, certificatul pentru confirmarea titlului de Erou martir al Revoluției române din decembrie 1989 acordat reclamantului în condițiile Legii recunoștinței față de eroii martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției Române din decembrie 1989 nr. 341/2004 valorează prin sine o compensare și reparație morală a prejudiciului suferit.
În drept, invocă art. 299 și urm. C.proc.civ, art.998 - 999 C.civ., art.1349, 1351, 1357 și urm., 1373, 1381 și urm., art. 1391 și urm. din Noul C.civ. și celelalte dispoziții legale invocate.
Examinând decizia civilă atacată prin prisma motivelor invocate, ale art. 304 Cod pr. civ., față de dispozițiile art. 299 și urm. Cod pr. civ., ale art. 998, 1000 Vechiul cod civil și ale art. 1349 și urm. Noul Cod civil, Curtea constată că recursul este fondat, doar în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor morale .
Astfel, în ceea ce privește critica vizând netemeinicia condițiilor răspunderii civile delictuale, Curtea constată că acest aspect a fost reținut de instanța de apel, care în mod corect a reținut concluziile primei instanțe referitor la existența atât a raportului de cauzalitate între fapta chematului în garanție și prejudiciul moral cert cauzat reclamantului.
Astfel, conform adeverinței emisă de P. M. Timișoara din 13.02.2003 și adresei nr. 2137/17.08.1990 a Institutului de Medicină Legală Timișoara, reclamantul a fost împușcat în timp ce demonstra la Podul D. din Timișoara, iar în urma examinării s-a constatat existența unei leziuni împușcate la nivelul „calcaneului drept”.
Este întemeiată critica adusă de pârât hotărârii atacate în ceea ce privește prejudiciul moral efectiv suferit de reclamant, respectiv al întinderii acestuia.
Este corectă reținerea de către instanța de apel a faptului că acesta nu presupune probe materiale, ci el se stabilește de instanță prin raportare la circumstanțele cauzei.
Or, în cauză nu s-au dovedit care au fost consecințele suferite de reclamant în urma împușcării la nivelul „calcaneului drept”, nu s-a administrat nicio probă cu referire la urmările faptei ilicite și a rănii suferite la 17.12.1989, respectiv, asupra stării de sănătate a acestuia.
Din certificatul medico-legal depus la dosar, rezultă într-adevăr existența unei leziuni împușcate, însă nu s-au depus înscrisuri care să ateste că reclamantul a avut nevoie de îngrijiri medicale, nefiind indicată vreo perioadă de timp sau de internare pentru a-și reface starea de sănătate.
De altfel, cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul daunelor morale stabilindu-se prin apreciere ca urmare a aplicării de către instanță a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională sau socială a celor în cauză.
Raportat la criteriile menționate și la faptul că reclamantul este și beneficiar al Legii nr. 341/2004, recunoștinței față de eroii martiri și luptători care au contribuit la victoria Revoluției Române din Decembrie 1989, Curtea apreciază că se impune diminuarea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului la suma de 30.000 lei.
Pentru considerentele arătate, Curtea în baza art. 312 (1) Cod pr. civ., va admite recursul declarat de pârâtul M. Apărării Naționale împotriva deciziei civile nr. 497 din 5.07.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, va modifica decizia civilă atacată în sensul că, va admite apelul declarat de pârâtul M. Apărării Naționale împotriva sentinței civile nr._ din 15.06.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara, pe care o va schimba în parte și, în consecință, va obliga pârâtul să plătească reclamantului B. M. suma de 30.000 lei cu titlu de despăgubiri, și va menține în rest dispozițiile sentinței civile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul M. Apărării Naționale împotriva deciziei civile nr. 497 din 5.07.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamantul B. M. și chematul în garanție S. V. A..
Modifică decizia civilă atacată în sensul că:
Admite apelul declarat de pârâtul M. Apărării Naționale împotriva sentinței civile nr._ din 15.06.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara pe care o schimbă în parte și în consecință:
Obligă pârâtul să plătească reclamantului B. M. suma de 30.000 lei cu titlu de despăgubiri.
Menține în rest dispozițiile sentinței civile.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 3.12.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. L. D. C. C. R.
GREFIER,
I. P.
Red. M.L./11.12.2013
Tehnored. I.P. 2 ex./11.12.2013
Instanța de apel: Tribunalul T., jud. M. R. A. C.
Prima instanță: Judecătoria Timișoara, jud. Ș. L.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 588/2013. Curtea de... → |
|---|
