Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 12/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 12/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 30-01-2013 în dosarul nr. 6468/30/2009*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 12/A
Ședința publică din 30 ianuarie 2013
PREȘEDINTE: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
GREFIER: C. J.
S-au luat în examinare apelurile declarate de reclamanta Ianoșev J. și pârâtul intimat S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP T., împotriva sentinței civile nr. 1589/PI/16.06.2010, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, pentru despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 23.01.2013, când pronunțarea a fost amânată pentru data de astăzi, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
În termenul de pronunțare, reclamanta apelantă a depus la dosar concluzii scrise, prin registratura instanței.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Curtea de Apel Timișoara- Secția civilă a admis apelurile declarate de reclamanta Ianoșev J. și de pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP T. împotriva sentinței civile nr. 1586/PI din 16 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul T., a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul T..
Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele considerente:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr._ la data de 05.11.2009, reclamanta Ianoșev J. a chemat în judecată pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 240.800 ron, echivalentul sumei de 56.000 euro reprezentând valoarea bunurilor confiscate familiei reclamantei ca efect al măsurii dislocării în B., bunuri care nu au fost retrocedate; obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 774.000 lei echivalentul sumei de 180.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca efect al măsurii administrative a dislocării familiei în B., atât în perioada dislocării cât și după ridicarea măsurii administrative.
În motivare arată că prin decizia MAI nr. 200/1951 la data de 18.06.1951 au fost dislocați din . membrii familiei compuse din: O. I. ( Osztoin I. ) – tatăl reclamantei, decedat la 24.07.1972, O. Merka(Omerca) - mama reclamantei, decedată la 19.10.2007 și reclamanta și li s-a fixat domiciliul obligatoriu în localitatea Feteștii Noi.
Tot prin aceeași decizie la data de 18.06.1951 a fost dislocată din ., bunica paternă a reclamantei – Capetanov A. (Kapetanov L.), decedată la 11.10.1975 și i s-a fixat domiciliu forțat în localitatea Bumbăcari.
Prin decizia 6100/1955 s-au ridicat restricțiile domiciliare la data de 27.07.1955.
Reclamanta arată că familiei sale i-au fost confiscate următoarele bunuri ce nu au mai fost niciodată retrocedate: moară evaluabil printr-un raport la realitatea actuală la suma de 10.000 euro; utilaje agricole constând în pluguri ( pluguri, semănători de grâu și porumb, grape, batoză) evaluabile cu echivalentul valorii de 6.000 euro; 4 cai de muncă, cu o valoare totală echivalentă a 4.000 euro; 4 vaci lapte, cu o valoare totală echivalentă a 3.000 euro; 30 de porci de tăiat de 100 kg fiecare și purcei, cu o valoare totală echivalentă a 5.000 euro; păsări evaluate la 1.500 euro; 2 căruțe, evaluate la 3.000 euro; 1 sanie cu tracțiune animală, evaluată la echivalentul sumei de 1.000 euro; 1 caleașcă, evaluată la 4.000 euro; recoltele însămânțate ( orz, grâu, porumb) și neculese pe o suprafață de 15 ha, evaluate cu echivalentul sumei de 5.000 euro; 5 tone de cereale depozitate în magazii evaluate la 2.500 euro, mobilă evaluată la 5.000 euro.
Pentru refacerea caselor și dotarea acestora, familia reclamantei a făcut cheltuieli de 6.00 euro.
Lipsa de folosință a morii de la data la care acesta a fost luat, beneficiul nerealizat îl cuantifică la suma de 1.500.000 euro, pe care familia sa ar fi realizat-o dacă nu l-i s-ar fi confiscat moara, aceasta constituind cea mai importantă sursă de venit.
Prin sentința civilă nr. 1586 din 16 iunie 2010, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta Ianoșev J. împotriva pârâtului S. Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP T. și, în consecință, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 85.000 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportarea reclamantei și a familiei sale, respingând în rest acțiunea precizată cu privire la despăgubirile solicitate pentru prejudiciul moral și pentru prejudiciul material.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că, potrivit dispozițiilor art.3 din Legea nr.221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar conform dispozițiilor art.5 al.1, orice persoană care a făcut în perioada 06.03._89 obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acesteia, soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Astfel, pe baza probelor administrate, prima instanță a stabilit că reclamanta întrunește condițiile prevăzute de susmenționatele articole pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Prin urmare, ținând cont de gravitatea prejudiciului fizic și psihic și de dispozițiile art.3 și art.5 al.1 din legea nr.221/2009, prima instanță a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâtul să plătească reclamantei contravaloarea în lei a sumei de 85.000 euro la data executării.
Capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material a fost respins pentru considerentele mai jos redate.
Despăgubirile materiale solicitate au fost considerate de prima instanță ca nefondate, în raport de prevederile clare și nesusceptibile de interpretări ori conotații ale art.5 alin.1 lit.b din Lg. nr.221/2009, ce dispunând acordarea de daune materiale pentru bunurile confiscate, efect al măsurii administrative abuzive, a condiționat acordarea lor de împrejurarea ca acestea să nu fi fost restituite în natură sau prin echivalent în condițiile Lg. nr.10/2001 ori Lg. nr.247/2005.
Deci, implicit, legiuitorul a înțeles a condiționa acordarea despăgubirilor materiale de necesitatea ca persoana îndreptățită să fi uzat de prevederile Lg. nr.10/2001 sau ale Lg. nr.247/2005 formulând notificare ori cerere de retrocedare a bunurilor imobile (căci doar la această categorie de bunuri se referă legile reparatorii în discuție), în caz contrar neputând fi acceptată ideea că legiuitorul, prin instituirea art.5 alin.1 lit.b din Lg. nr.221/2009, a deschis beneficiarilor ei o cale suplimentară și un nou termen de a solicita restituirea în echivalent bănesc a acestor bunuri.
Or, în speță, reclamanta a arătat că nu a uzat de dispozițiile Lg. nr.10/2001 pentru a solicita restituirea morii, context în care o atare solicitare, în aceste condiții, în perimetrul Lg. nr.221/2009 nu mai poate fi primită, fiind neîntemeiată.
Nefondată a fost apreciată de prima instanță și solicitarea de acordarea a despăgubirilor materiale pentru bunurile mobile indicate: utilaje agricole constând în pluguri ( pluguri, semănători de grâu și porumb, grape, batoză); 4 cai de muncă, 4 vaci lapte, 30 de porci de tăiat de 100 kg fiecare și purcei, păsări, 2 căruțe, 1 sanie cu tracțiune animală, 1 caleașcă, recoltele însămânțate ( orz, grâu, porumb) și neculese pe o suprafață de 15 ha, 5 tone de cereale depozitate în magazii evaluate la 2.500 euro, mobilă evaluată la 5.000 euro.
Cât privește contravaloarea recoltelor neculese, calificate de reclamantă ca bunuri imobile, în accepțiunea dată de art.465 alin. 1 C.civ., instanța de fond a conchis, în temeiul acelorași considerente, respectiv, bazat pe faptul că reclamanta nu a înțeles a uza de dispozițiile legilor reparatorii anterioare pentru a solicita această contravaloare, cum o dispun exigențele art.5 alin.1 lit.b din Lg. nr.221/2009, că pretenția nu poate fi valorificată în contextul Lg. nr.221/2009.
După cum neîntemeiată pentru aceleași motive, este și solicitarea acordării sumei solicitate pentru pretinsa reparație adusă casei la înapoierea din B., nefiind vorba despre un bun imobil vizat și solicitat în condițiile Lg. nr.10/2001 sau Lg. nr.247/2005, cum imperativ pretinde art.5 alin.1 lit.b din Lg. nr.221/2009, ci de o creanță ce nu se circumscrie prevederilor legale arătate.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta Ianoșev J., solicitând schimbarea în parte a sentinței în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată, respectiv acordarea de daune morale în cuantum de 4.283.680 lei (echivalentul sumei de 1.044.800 Euro) și de daune materiale în sumă de 240.800 lei (echivalentul sumei de 56.000 Euro), cuantumul reprezentând echivalentul bunurilor mobile și imobile confiscate și nerestituite până în prezent.
Reclamanta apelantă a arătat că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală, întrucât suma acordată pentru prejudiciul moral nu reprezintă o reparație echitabilă în raport de suferințele îndurate și față de efectele deportării care le-a afectat întreaga viață.
În legătură cu respingerea petitului privind daunele materiale, reclamantele apelante au învederat că interpretarea dată de prima instanță art. 5 alin. 1 lit. „b” din Legea nr. 221/2009 excede intenției legiuitorului.
Împotriva hotărârii primei instanțe a declarat apel și pârâtul S. Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T., solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamantelor ca neîntemeiată.
Pârâtul apelant a susținut că hotărârea apelată este netemeinică și nelegală pentru aceea că prin OUG nr.62/2010 despăgubirile pentru prejudiciul moral au fost limitate.
Pârâtul apelant a mai arătat că aceste despăgubiri se pot acorda doar în cazul condamnărilor, conform art.5 lit.a din Legea nr.221/2009, precizând că reclamantele au beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr.118/1990 și că suma acordată (45.000 euro), cu titlul de despăgubiri pentru daunele morale, este nejustificată în raport cu prejudiciul real suferit.
Soluționând apelul în sensul susmenționat, Curtea a reținut următoarele:
Potrivit art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art.4 al.4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005.
Din economia textului sus citat, rezultă că se face distincție între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare și cele confiscate „ca efect al măsurii administrative”, cum este cazul celor din speța de față.
Astfel, dacă în cazul confiscării bunurilor prin hotărârea de condamnare problema este simplă în privința acordării despăgubirilor, întrucât aceste bunuri sunt menționate în hotărârea de condamnare, în cazul confiscării bunurilor ca efect al măsurii administrative, problema acordării despăgubirilor este mai complicată, deoarece confiscarea, respectiv preluarea bunurilor fără plată de către stat, s-a realizat în fapt, fără existența unui act administrativ în acest sens.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. „b” nu pot fi interpretate în sensul că intră în categoria bunurilor confiscate pentru care se pot acorda despăgubiri în echivalent doar bunurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, cum greșit a reținut prima instanță, întrucât această interpretare adaugă la lege, ceea ce nu poate fi admis.
Trimiterile legiuitorului în art. 5 alin. 1 lit. „b” din Legea nr. 221/2009 la Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 au fost făcute cu scopul de a excepta acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, care au fost deja restituite sau pentru care s-au primit despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, pentru a evita o dublă despăgubire.
Cu alte cuvinte, textul nu trebuie interpretat limitativ, restrictiv, pentru că nu se impune această interpretare din punct de vedere gramatical și logic, ci trebuie interpretat în sensul că persoanele care au făcut obiectul unei condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri în echivalent pentru orice bunuri mobile sau imobile ce le-au fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, cu excepția bunurilor pentru care au primit deja despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005.
Prima instanță nu a cercetat în fond capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material cauzat, în sensul de a stabili care au fost bunurile confiscate ca efect al măsurii administrative cu caracter politic.
Pentru a asigura o judecată unitară a cauzei și ca o consecință a admiterii apelului reclamantei, Curtea a admis și apelul pârâtului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, atât reclamanta Ianoșev J., cât și pârâtul S. Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP T..
Reclamanta Ianoșev J. critică hotărârea în temeiul art. 304 pct. 9 C.p.c. susținând că instanța de apel în mod greșit a constatat că tribunalul a pronunțat sentința apelată fără a cerceta în fond toate pretențiile reclamantei și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.
Instanța de apel trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 297 C.p.c. în forma în care acesta exista la momentul judecării cauzei, așa cum prevede și art. 725 C.p.c., cu atât mai mult cu cât părțile nu au solicitat anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
În consecință, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel în vederea administrării probei cu martori pentru soluționarea cererii reclamantei privitoare la despăgubirile materiale.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP T. critică hotărârea atacată în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.p.c., apreciind că decizia pronunțată de instanța de apel, prin care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal, a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind lipsită de temei legal.
Arată că instanța de fond, chiar în cuprinsul sentinței pronunțate, analizează pe larg situația despăgubirilor materiale solicitate, raportat la prevederile clare și nesusceptibile de interpretări ale art. 5 alin. 1 lit. b din instituirea articolului sus-menționat, a deschis beneficiarilor acestei legi speciale o cale suplimentară și un nou termen de a solicita restituirea în echivalent bănesc a acestor bunuri. Or, în speță, reclamanta a arătat că nu a uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, context în care nu mai poate formula cerere în temeiul Legii nr. 221/2009.
S-a invocat faptul că prin trimiterea la Legea nr. 10/2001 s-au avut în vedere numai bunurile imobile preluate de stat în temeiul acestei legi.
Referitor la excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, analiza acestui text s-a făcut sub dublu aspect, respectiv cel al constituționalității sale sar și cel al compatibilității cu dispozițiile CEDO.
Cu trimitere și la motivarea deciziei Curții Constituționale de constatare a neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, se solicită modificarea sentinței primei instanțe în sensul respingerii în totalitate a acțiunii.
Prin decizia nr. 8679 din 9 decembrie 2011, pronunțată în dosarul nr._, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de reclamanta Ianoșev J. și de S. Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP T. împotriva deciziei civile nr. 166/A din 09.02.2011 a Curții de Apel Timișoara, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare.
În rejudecare, Curtea a administrat proba testimonială și a încuviințat efectuarea unei expertize în construcții și a unei expertize privind evaluarea celorlalte bunuri mobile și imobile prin destinație (mobila din casă, utilaje agricole, cereale, animale), însă a fost efectuată doar expertiza în construcții, deoarece, la termenul din 17.10.2012, reclamanta a renunțat la expertizarea celorlalte bunuri.
În rejudecare, examinând sentința atacată în raport de motivele invocate prin cererea de apel, de probele administrate și de dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a și b din Legea nr. 221/2009 și ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, Curtea apreciază că ambele apeluri sunt în parte întemeiate, urmând a fi admise.
Astfel, în ceea ce privește daunele morale solicitate, Curtea apreciază că este întemeiat apelul pârâtului, pentru argumentele de mai jos.
Prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României nr.761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr._, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii, respectiv art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, Curtea apreciază că soluția de respingere a acțiunii este corectă.
Această soluție se impune, chiar dacă acțiunea a fost înregistrată anterior pronunțării Deciziei nr.1358/2010, avându-se în vedere că norma constată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art.322 al.1 pct.10 C.pr.civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
Instanța constată că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 12/19.09.2011, pronunțată în dosarul nr. 14/2011, a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit., a Teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
În ceea ce privește despăgubirile solicitate pentru prejudiciul material, Curtea apreciază că este în parte întemeiat apelul reclamantei.
Astfel, Curtea are în vedere, în primul rând, că problema interpretării dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. „b” din Legea nr. 221/2009, în sensul că persoanele prevăzute de lege sunt îndreptățite la despăgubiri pentru bunurile (mobile și imobile) confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, cu condiția ca bunurile confiscate să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 247/2005, a dobândit autoritate de lucru judecat, conform art. 315 C.p.c.
În speță, Curtea reține că moara și celelalte bunuri indicate în acțiune, care au aparținut familiei reclamantei, au fost confiscate, fiind preluate de către stat, ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, având în vedere că deportarea familiei în B. a avut loc sub constrângerea morală și fizică la care membrii familiei au fost supuși de către autorități, așa cum rezultă din declarațiile martorilor.
Din aceleași probe testimoniale, precum și din raportul de expertiză și adresa nr. 5589/27.12.2012 a Primăriei Comunei Variaș rezultă că moara nu a fost restituită familie reclamantului la reîntoarcerea din B., fiind folosită de către stat până în anul 1972, iar în prezent nu mai există, fiind demolată.
Astfel, câtă vreme reclamanta nu a obținut despăgubiri pentru moară în baza Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 247/2005, Curtea apreciază că aceasta este îndreptățită în baza art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 la despăgubiri în sumă de_,40 lei, reprezentând contravaloarea acestei mori, sumă ce a fost stabilită prin raportul de expertiză efectuat în acuză și care a fost solicitată prin concluziile puse cu ocazia dezbaterii în fond a cauzei, de către av. R. S., care a substituit pe av. L. C..
Pentru celelalte bunuri mobile și bunuri imobile prin destinație (utilajele agricole, animalele și recoltele neculese), indicate prin acțiune și prin concluziile scrise și evaluate de reclamantă la suma de 190.246 lei, cererea de chemare în judecată urmează a fi respinsă, în condițiile în care sarcina probei revine reclamantei iar aceasta a renunțat la efectuarea expertizei, probă care fusese admisă, așa cum rezultă din încheierea de ședință din 17.10.2012.
Susținerile reclamantei apelante că sumele indicate în acțiune pentru acele bunuri nu au fost contestate de către Ministerul Finanțelor Publice nu pot fi însușite, întrucât acesta a contestat despăgubirile solicitate pentru toate bunurile, solicitând respingerea acțiunii și apelului reclamantei.
Față de cele de mai sus, în baza art. 296 C.p.c., Curtea va admite ambele apeluri și va schimba în parte sentința apelată, în sensul că va admite în parte acțiunea și va obliga pârâtul să plătească reclamantei suma de 50.554,40 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat prin confiscarea morii, urmând a respinge în rest acțiunea, respectiv pentru sumele solicitate cu titlu de daune morale și daune materiale reprezentând contravaloarea celorlalte bunuri confiscate.
Văzând și dispozițiile art. 274 și 276 C.p.c.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelurile declarate de reclamanta Ianosev J. și pârâtul S. Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP T. împotriva sentinței nr. 1586/PI din 16 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Schimbă în parte sentința atacată în sensul că admite în parte acțiunea formulată de reclamantă și în consecință:
Obligă pârâtul să plătească reclamantei suma de_,40 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material.
Respinge în rest acțiunea.
Obligă pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli parțiale de judecată în sumă de 2000 lei, din care 500 lei reprezintă onorar parțial de avocat iar 1500 lei onorar de expert.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 30.01.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
G. O. RUJIȚA R.
GREFIER,
C. J.
Se comunică:
- reclamantei apelante Ianoșev J.- Timișoara, .. 6, . class="PlainText" style="margin-left:18pt"> - la av. L. C.
- pârâtului apelant S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP T.- Timișoara, .. 9B, jud. T.
- Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara
Emis 3 .="PlainText">
Red. G.O.- 01.02.2013;
Tehnored. C.J.- 07.02.2013; 5 ex.
Primă instanță: Tribunalul T.
Judecător: C. B.
| ← Cereri. Decizia nr. 1074/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Obligaţie de a face. Decizia nr. 95/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
