Obligaţie de a face. Decizia nr. 95/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 95/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 24-01-2013 în dosarul nr. 12745/325/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 95
Ședința publică din 24 ianuarie 2013
PREȘEDINTE: M. G.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
JUDECĂTOR: Dr. L. L.
GREFIER: D. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul H. A. împotriva deciziei civile nr. 751/A/01.11.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâții C. L. al M. Timișoara și P. M. Timișoara, având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat M. G. M. pentru reclamanții recurenți și consilier juridic S. V., pentru pârâții intimați.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care, se constată depuse la dosarul cauzei de către pârâții intimați, prin Serviciul Registratură al instanței, la data de 22.01.2013, Concluzii și copii de pe două hotărâri relevante.
Reprezentantul reclamantului recurent depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în valoare de 4 lei și timbru judiciar de 0,15 lei.
Instanța solicită informații despre situația juridică a celorlalte apartamente din imobil, cu același regim juridic, respectiv dacă au mai fost vândute astfel de apartamente.
Reprezentantul reclamantului recurent susține că în imobilul în litigiu există apartamente, cu același regim juridic, care s-au vândut în temeiul unor hotărâri judecătorești, iar altele sunt în procedura de executare.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat instanța acordă cuvântul pe fond asupra recursului.
Reprezentanta pârâților intimați arată că există și hotărâri pronunțate de către instanțele de judecată prin care au fost respinse astfel de acțiuni, dovadă fiind și hotărârile depuse la dosarul cauzei în acest sens.
Reprezentantul reclamantului recurent solicită admiterea recursului, susținând că, clientul său deține apartamentul 15 din imobil, în baza contractului de închiriere prelungit de drept până în anul 2014. Se mai arată că, a formulat mai multe cereri către Direcția Patrimoniu din C. primăriei Timișoara, cereri prin care a solicitat cumpărarea apartamentului, dat toate aceste cereri au fost respinse.
Precizează, totodată, că imobilul a intrat în patrimoniul statului prin Decretul nr._/1950, astfel acesta se supune regimului juridic instituit de Legea nr. 112/1995. Instanța de apel, deși, a constatat că în speță se impune efectul pozitiv al lucrului judecat, a considerat că se impune corelarea cu legea specială reparatorie, respectiv cu art. 4 din Legea nr. 10/2001.
Reprezentantul reclamantului recurent susține că acesta nu este beneficiarul Legii nr. 10/2001, iar dispozițiile art. 42 sunt aplicabile doar imobilelor pentru care deși au fost formulate cereri de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, nu s-au restituit. Nu se solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentanta pârâților intimați solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii pronunțate în apel.
Aceasta susține că acest imobil nu a fost vândut deoarece există neconcordanțe între numerotarea apartamentelor și individualizarea lor, diferențe de cote de apartament.
Reprezentantul reclamantului recurent învederează existența unei schițe a Direcției Patrimoniu care nu corespunde cu realitatea deoarece chiriașii au efectuat o reapartamentare, cupla pârâților neputându-se răsfrânge asupra lor.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr._, reclamantul H. A., în contradictoriu cu pârâții C. L. al M. Timișoara și P. M. Timișoara, a solicitat instanței obligarea pârâților să îi vândă apartamentul cu nr. 16 situat în Timișoara, bv. Eroilor, nr. 26, înscris în CF col._ cu respectarea modului de calcul prevăzut de decretul 61/1990; obligarea la plata de daune cominatorii de 500 lei pe zi de întârziere de la data rămânerii definitive a sentinței și până la executarea obligației, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că ocupă apartamentul nr. 15 din imobilul situat în Timișoara, bv. Eroilor, nr. 26, înscris în CF col._, în baza contractului de închiriere nr. 1532/20.11.1980, prelungit de drept în temeiul OUG 44/2009 pe o perioadă de 5 ani, până la data de 19.05.2014 și că a formulat mai multe cereri prin care a solicitat cumpărarea . baza legii 112/1995, însă pârâții sub diferite motive au refuzat vânzarea acestui apartament către reclamant.
S-a mai susținut că pârâții au vândut în acel imobil mai multe apartamente altor chiriași și că imobilul nu a fost revendicat
In drept, s-au invocat dispozițiile art. 1073-1075 C. civ., art. 9 din Legea 112/2005.
La dosar s-au depus în probațiune în fotocopie următoarele înscrisuri: contract de închiriere, fișă calcul, proces verbal, fișă calcul, adresă, extras de carte funciară, încheiere CF, extras Cf, sentința civilă nr. 2981/05.04.2004, Decizia civilă nr. 3152/28.10.2005, Decizia Civilă nr. 20.09.2004, sentința civilă nr. 7449 din 27.04.2010, minuta deciziei nr. 1350/R/10.12.2010, sentința civilă nr._ din 06.07.2010, fișa mijlocului fix, sentința civilă nr. 1057/18.01.2010.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 06.12.2011, pârâții au solicitat respingerea acțiunii în principal ca inadmisibila, iar în subsidiar ca netemeinică și nelegală.
S-a menționat că reclamantul a făcut într-adevăr mai multe cereri prin care a solicitat să i se vândă imobilul pe care îl ocupă în calitate de chiriaș, dar că cererile i-au fost respinse, întrucât în baza HCLMT 459/2005, pentru stabilirea corectă a valorii de vânzare este necesară dezmembrarea pe apartamente a imobilului, care trebuie executată de titularii contractelor de închiriere, care trebuie să depună documentația la OCPI și să achite taxele și s-a mai comunicat acesteia că apartamentarea existentă trebuie modificată pentru recalcularea situației reale din teren, demersuri care sunt deja efectuate.
S-a mai susținut că potrivit înscrierilor din CF statul este posesor la localizare asupra imobilului dobândit cu titlu de cumpărare, expropriere, unificare, schimb, donațiune și în consecință locuința nu a fost preluată de stat în vreuna din modalitățile ce ar putea atrage aplicabilitatea Legii nr.112/1995 sau ale legii 85/1992, precum și că instanța nu se poate substitui voinței juridice a vânzătorului, întrucât s-ar încălca prev. art. 44 din Constituție.
A fost încuviințată și administrata proba cu înscrisurile menționate.
Față de excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de intimați cu motivarea că o eventuală hotărâre a instanței ar încălca voința liberă a părților și dreptul de proprietate privată a persoanei juridice, instanța considera ca inadmisibilitatea nu e o excepție propriu-zisa, ci o apărare de fond,care va fi luata în considerare cu ocazia soluționării fondului cauzei.
Prin sentința civilă nr._/15.05.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul H. A. in contradictoriu cu pârâții C. L. al M. Timișoara și P. M. Timișoara și în consecință:
Au fost obligați pârâții să vândă reclamantului apartamentul nr. 11, situat în Timișoara, ., nr. cad. 9134/XI, înscris în CF nou înființat nr._ Timisoara, provenit din CF col._, calculul valorii apartamentului urmând a fi efectuat cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii 112/1995.
A respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata de daune cominatorii de 500 lei pe zi de întârziere de la data rămânerii definitive a sentinței și până la executarea obligației, fiind obligați pârâții la plata în favoarea reclamantei a sumei de 10,3 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, cu titlu de cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanța a reținut că reclamantul a solicitat obligarea pârâților să îi vândă apartamentul cu nr. 15 situat în Timișoara, ., înscris în CF col._ cu respectarea modului de calcul prevăzut de decretul 61/1990, precum și obligarea la plata de daune cominatorii de 500 lei pe zi de întârziere de la data rămânerii definitive a sentinței și până la executarea obligației.
Față de problema de drept invocată de intimat cu privire la stabilirea regimului juridic aplicabil imobilului situat în Timișoara, . și evidențiat în CF nr._ Timișoara, constând din casă cu 2 etaje, apartamentat și care potrivit cărții funciare este deținut de P. Timișoara cu titlu de posesor la localizare (cumpărare, expropriere, unificare, schimb, donațiune) în vederea identificării normei legale incidente privind vânzarea apartamentelor către chiriași instanța, se raportează la mențiunile înscrise în CF vizând starea de proprietate. De asemenea, luând în considerare ca prin decizia civilă nr. 3152/28.10.2005 a Curții de Apel Timișoara pronunțată în dosar civil nr. 9702/C/2005, s-a statuat (în soluționarea unei alte cereri privind vânzarea altui apartament din același imobil) că imobilul-casă în discuție nu a fost restituit în natură foștilor proprietari și nu s-a probat a fi fost construit din fondurile statului ori ale unităților economice sau bugetare de stat, pentru a-i fi aplicabile dispozițiile Lg. nr. 85/1992 ori ale Lg. nr. 79/1997, instanta considera că imobilul are a se supune regimului juridic instituit de art. 9 din Lg. nr. 112/1995.
În condițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, chiriașii au un drept de opțiune pentru achiziționarea apartamentelor deținute cu titlu de locațiune la data apariției legii reparatorii, după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din lege, respectiv, după 6 luni de la . ori după soluționarea irevocabilă a cererilor de restituire formulate de foștii proprietari. Totodată un nou argument suplimentar în acest sens evidențiat privind regimul juridic al imobilului litigios, tranșat cu forța lucrului judecat ce se impune prin al său efect pozitiv și în prezenta cauză, este dat de împrejurarea că, chiar pârâtul Municipiul Timișoara (fila 37 dosar - tabloul imobilelor date în administrarea ILLT) confirmă faptul că imobilul situat în Timișoara . a fost preluat de Statul român prin Decretul nr._/1950, fapt ce confirmă naționalizarea unor imobile de pe raza comunei urbane Timișoara și predarea lor în administrarea Întreprinderii de Locuințe și Localuri Timișoara. Astfel că, aceste înscrisuri demonstrează fără putință de tăgadă o dată în plus că imobilul face parte din categoria celor preluate de stat și circumscrise sferei de reglementare a Legii nr. 112/1995.
Potrivit CF nr._ Timișoara (f. 16), provenit din CF col._ (f. 20) asupra apartamentului cu nr. 15, proprietar este P. M. Timișoara, anterior cu titlu de posesor la localizare. Reclamantul ocupă apartamentul mai sus menționat în baza Contractului de închiriere nr. 1532/1980 contract încheiat cu P. Mun. Timisoara, prelungit ulterior pana la 19.05.2014. Cu privire la temeiul de drept invocat de titularul cererii, se retine ca din actele dosarului rezulta că imobilul în care se afla apartamentul ocupat de către reclamantul chiriaș, nu a fost restituit in natura foștilor proprietari.
Instanța de fond a constatat astfel că imobilul in litigiu se supune regimului juridic instituit de art. 9 din Legea nr. 112/1995, care dă dreptul de opțiune asupra cumpărării apartamentului de către chiriași, precizându-se că aceștia „pot opta” pentru cumpărarea lui, cu plata integrală sau în rate a prețului, după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din același act normativ.
Prin urmare, cum în speță reclamantul și-a exprimat opțiunea cumpărării apartamentului nr. 11, pe care-l ocupă ca și chiriaș și care intră sub incidența art. 1 din Legea nr. 12/1995, prima instanța a apreciat că se impune a da eficiență în cauză art. 9 din Legea nr. 112/1995 ce se referă expres la dreptul de opțiune al chiriașului de a cumpăra locuința corelativ cu obligația subînțeleasă implicit a deținătorului, în speță, P. M. Timișoara, de a-l înstrăina, refuzul înstrăinării analizându-se într-o conduită abuzivă ce justificat reclamă concursul instanței de judecată pentru a-l sancționa.
Pentru aceste considerente și față de înscrisurile depuse la dosar potrivit cărora și în litigii asemănătoare cu cel de fata, pârâții au fost obligați să vândă chiriașilor din imobil apartamentele deținute in baza contractelor de închiriere, fiind necesara aplicarea unui tratament juridic egal tuturor chiriașilor din acel imobil, aceștia fiind in situații identice (unii dintre chiriașii din imobil devenind între timp proprietarii acestora in baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu P. M. Timisoara) în baza dispozițiilor art. 8 si 9 din Legea nr. 112/1995, va admite acțiunea formulată de reclamantă ca fiind întemeiata și în consecință va obliga pârâții C. L. al M. Timisoara și P. M. Timisoara să vândă reclamantei apartamentul cu nr. 15 în componența descrisă în cartea funciară, sub nr. cad. 9134/XI, calculul valorii apartamentului urmând a fi efectuat cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul semnării contractului.
Instanța de fond nu a dat curs solicitării reclamantei de obligare a pârâților să vândă doar cu respectarea modului de calcul prevăzut de Decretul 61/1990, câtă vreme ulterior acestui act normativ au mai apărut și alte acte normative care instituie modalitatea concretă de calcul a valorii apartamentelor vândute în temeiul Legii 112/1995.
Față de al doilea petit, judecătoria a respins cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata de daune cominatorii de 500 lei pe zi de întârziere de la data rămânerii definitive a sentinței și până la executarea obligației având în vedere și că potrivit dispozițiilor art. 580 indice 3 din codul de procedură civilă alin. (1) teza I, dacă obligația de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile, deci textul de lege evocat este inclus în procedura executării silite, în faza a doua a procesului, conferind creditorului dreptului de a sesiza instanța de executare, cu obligarea debitorului la plata unei amenzi civile în favoarea statului, stabilită pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlu executoriu.
În consecință, reclamantul nu se poate prevala de acest text de lege întrucât competența de aplicare a amenzii civile prevăzute de art. 580 indice 3 din Codul de procedură civilă pentru debitorii obligației de a face revine instanței de executare, în această fază a procesului, și nu instanței învestite cu acțiunea în obligarea debitorilor pârâți.
Față de dispozițiile art. 274 C.proc.civ., instanta de fond a obligat pârâții la plata în favoarea reclamantului a sumei de 10,3 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, cu titlu de cheltuieli de judecata.
Contra acestei sentințe, în termen legal, uzând de dreptul conferit de legea procesuală civilă, au declanșat calea de atac a apelului pârâții C. L. al M. Timișoara și P. M. Timișoara, solicitând admiterea acesteia, schimbarea sentinței atacate în sensul respingerii demersului litigios inițiat de reclamantul T. L. C. ca netemeinic și nelegal.
In susținerea căii de atac, după reiterarea situației de fapt, apelanții au reproșat judecătoriei faptul că a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, interpretând în mod eronat dispozițiile legale aplicabile în materie și de probatoriul administrat.
Potrivit înscrierilor de carte funciară, proprietar al imobilului este P. M. Timișoara, cu titlu de posesor la localizare, imobilul făcând astfel parte din domeniul privat al M. Timișoara, astfel că în cauză nu sunt nicidecum aplicabile dispozițiile legale invocate de către intimat, respectiv Legea nr. 112/1995 și nici Legea nr. 85/1992, ci H.C.L. nr. 7/26.01.2010 privind vânzarea locuințelor proprietate privată a M. Timișoara, care reglementează condițiile și tarifele aplicabile acestor imobile.
Apelanții au considerat că în mod greșit instanța de fond a reținut că aceștia nu au dovedit faptul că imobilul în litigiu nu a fost restituit în natură foștilor proprietari (în condițiile în care, așa cum rezultă din extrasul CF, acest nemișcător a fost dintotdeauna proprietatea Primăriei M. Timișoara, cu titlu de posesor la localizare, nefiind preluat niciodată de Statul Român de la persoane fizice sau juridice până la data de 22.12.1989) și că imobilul ar fi fost construit din fondurile statului sau ale unităților economice sau bugetare de stat, pentru a fi supus regimului juridic prevăzut de Legea nr. 85/1992 (în condițiile în care evidențele de carte funciară prezintă în mod clar și fără putință de tăgadă faptul că imobilul a fost dintotdeauna proprietatea Primăriei M. Timișoara, cu titlu de posesor la localizare, fiind înscris în evidența mijloacelor fixe a patrimoniului M. Timișoara).
Având în vedere cele enunțate mai sus, apelanții au considerat că imobilul a cărui înstrăinare se solicită nu poate face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, act normativ care vizează o cu totul altă categorie de imobile. În acest sens, se arată că imobilul situat în Timișoara, Bv. Eroilor, nr. 26, . înstrăinat reclamantului doar în baza H.C.L. nr. 7/26.01.2010 privind vânzarea locuințelor proprietatea privată a Primăriei M. Timișoara.
Ținând cont de temeiul de drept al acțiunii reclamantului reținut în mod greșit de instanța de fond, apelanții au solicitat a se constata de către instanța de control judiciar că imobilul în cauză, respectiv cel situat în Timișoara, Bv. Eroilor, nr. 26, . în categoria imobilelor proprietatea Statului Român care pot fi înstrăinate în baza Decretului-Lege nr. 112/1995, acesta făcând parte din domeniul privat al M. Timișoara.
Pentru ca reclamantul să fie îndreptățit la cumpărarea apartamentului în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995, este absolut necesar ca locuința să intre în sfera de reglementare a acestui act normativ.
Legea nr. 112/1995 reglementează situația juridică a unor locuințe trecute în proprietatea statului.
Ori, după cum rezultă din extrasul CF, locuința nu a fost preluată de stat în vreuna din modalitățile ce ar putea atrage aplicabilitatea Legii nr. 112/1995, titular al dreptului de proprietate asupra acestei unități locative fiind P. M. Timișoara.
S-a învederat că în favoarea reclamantului intimat operează doar un drept de preempțiune, respectiv dreptul de a fi preferat oricărei alte persoane la cumpărarea apartamentului în cazul în care proprietarul, P. M. Timișoara, va avea intenția să-l înstrăineze, însă doar în baza H.C.L. nr. 7/26.01.2010 privind vânzarea locuințelor proprietatea privată a Primăriei M. Timișoara, potrivit căreia „Se aprobă vânzarea către chiriași, la prețul pieței, a imobilelor cu destinația de locuință proprietatea privată a M. Timișoara, nerevendicate în baza Legii nr. 10/2001, a Legii nr. 247/2005 și care nu fac obiectul Legii nr. 112/1995”.
Prin decizia civilă nr. 751/A/01.11.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, s-a admis apelul pârâților, s-a schimbat în tot sentința civilă apelată în sensul respingerii acțiunii civile formulate de reclamant.
În considerentele acestei hotărâri, tribunalul a reținut că în speță, tema pretențiilor și a probațiunii poartă asupra obligării pârâților-apelanți de a vinde apartamentul cu nr. 11 situat în Timișoara, bv. Eroilor, nr. 26, înscris în CF col._, în condițiile de exigență ale legii cu nr. 112/1995, pretins a fi incidente în speță.
Lecturând CF col._ Timișoara, s-a observat că P. municipiului Timișoara s-a înscris abia în anul 2006 cu titlu de posesor la localizare, neexistând alte date anterioare referitoare la imobilul în discuție. Raportat la această mențiune, imobilul se sustrăgea sferei de aplicare a legii cu nr. 112/1995 și care prevedea posibilitatea pentru chiriașii titulari ai unor contracte de închiriere valabile la data intrării în vigoare a legii de a cumpăra apartamentele ce nu se restituiau în natură foștilor proprietari. Ceea ce presupunea cu necesitate ca imobilul cu destinația de locuință să fi fost preluat de Statul Român cu titlu de la foștii proprietari - persoane fizice. Cum însă printr-o hotărâre judecătorească anterioară rămasă irevocabilă (a se vedea decizia civilă cu nr. 3152/28.10.2005 dată de Curtea de Apel Timișoara în dosar civil nr. 9702/2005) s-a statuat că, totuși, imobilul litigios se subsumează sferei de aplicare Legii cu nr. 112/1995, tribunalul a constatat că în speță se impune efectul pozitiv al lucrului judecat ce obstaculează reabordarea jurisdicțională ulterioară a unei chestiuni de drept litigioase tranșate irevocabil.
Plecând însă de la această premisă - că imobilul litigios se circumscrie sferei de aplicare a legii speciale cu nr. 112/1995, tribunalul a apreciat că se impune corelarea acestui act normativ cu o altă lege specială reparatorie cu nr. 10/2001 republicată cu evident caracter complinitor, și care prin al său art. 42 spune că „Imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor actuali.
(3) Imobilele cu destinația de locuințe, prevăzute la alin. (1), pot fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare, chiriașii având drept de preemțiune.
(4) Sumele încasate ca urmare a vânzării imobilelor prevăzute la alin. (3) vor alimenta fondul prevăzut la art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.”.
În speță, apartamentul cu nr. 11 nu s-a restituit în natură fostului proprietar, rămânând așadar în administrarea pârâților-apelanți. Or, așa cum cu îndestulătoare evidență rezultă din dispozițiile clare și nesusceptibile de alte interpretări ori speculații ale textului de lege antecitat, pârâților li se recunoaște o facultate, o posibilitate (neinstituindu-se în sarcina lor o obligație) de a înstrăina locuințele din această categorie chiriașilor. Devenind îngăduită și concluzia că dispozițiile art. 42 apartenent legii noi reparatorii speciale cu nr. 10/2001 consacră ultima voință a legiuitorului în materia imobilelor naționalizate având destinația de locuință ce nu s-au restituit în natură foștilor proprietari - aceea de a rămâne în patrimoniul deținătorilor actuali, lăsând la latitudinea acestora posibilitatea de a le înstrăina sau nu locatarilor.
Așa stând lucrurile, tribunalul a apreciat că, în lipsa unui text de lege care să consacre imperativ obligarea deținătorului actual al apartamentului din specia supra anunțată la vânzarea lui către chiriaș nu se poate substitui celui dintâi și, ca atare, nici suplini consimțământul acestuia la înstrăinare.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 296 c. proc. civ., a admis apelul declanșat de către apelanții-pârâți C. L. al M. Timișoara și P. M. Timișoara contra sentinței civile nr._/06.12.2011 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._/325/2011, în contradictoriu cu intimatul-reclamant T. L. C. și-n consecință, a schimba sentința apelată în sensul că a respins în totalitate acțiunea formulată de reclamant.
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul H. A. a declarat recurs în termen legal la data de 19.11.2012, solicitând în temeiul art. 312 pct. 7, 8 și 9 Cod procedura civilă, admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile recurate, în sensul respingerii apelului formulat și menținerea ca temeinica și legală a sentinței civile nr._/15.05.2012 pronunțată de către Judecătoria Timișoara iar în temeiul art. 274 c.pr.civ. a solicitat să se dispună obligarea pârâtei intimate la plata cheltuielilor de judecata din apel cât și din recurs.
În motivare, reclamantul a criticat hotărârea recurată întrucât hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu aplicarea greșită a legii, iar instanța nu a exercitat rol activ pentru aflarea adevărului; instanța nu a intrat în cercetarea fondului cauzei referitor la obiectul cererii de chemare in judecata; hotărârea pronunțata este în vădită contradicție cu probele administrate în dosar, instanța interpretând greșit probele.
Astfel, se susține că în examinarea motivelor de apel, deși instanța a constatat ca în speță se impune efectul pozitiv al lucrului judecat ce obstaculeaza reabordarea jurisdicțională ulterioara a unei chestiuni de drept litigioase tranșate irevocabil, respectiv decizia civila nr. 3152/28.10.2005 pronunțata de către Curtea de Apel Timișoara în dosar.9702/2005 care statuează ca imobilul se subsumează sferei de aplicare a Legii 112/1995, însă a considerat că aceasta se impune a fi corelată cu o altă lege specială reparatorie, respectiv Legea 10/2001, art. 42 alin.2, reclamantul având doar un drept de preemțiune la cumpărare.
Reclamantul înțelege a critica acest considerent, pe de o parte, întrucât el nu este beneficiar al Legii 10/ 2001, pe de alta parte, dispozițiile art. 42 sunt aplicabile doar imobilelor pentru care deși au fost formulate cereri de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001 nu s-au restituit, iar situația imobilului din Bvd.Eroilor nr.26 este diferită față de cea dedusa judecații, întrucât în speță nu s-au formulat cereri de retrocedare.
Având in vedere ca a solicitat încheierea contractului de vânzare cumpărare in temeiul art.9 din Legea 112/1995, acesta arată că solicită să se dea eficiență juridică art. 9 ce se refera expres la "dreptul de opțiune al chiriașului de a cumpăra locuința corelativ cu obligația subînțeleasă implicit a deținătorului, în speța P. Timișoara de a-l înstrăina, refuzul înstrăinării analizându-se într-o conduită abuzivă ce justificat reclama concursul instanței de judecata pentru a-l sancționa." ceea ce impune efectul pozitiv al lucrului judecat ce obstaculează reabordarea jurisdicțională ulterioară a unei chestiuni de drept litigioase tranșate irevocabil, respectiv decizia civila decizia civila 239/R pronunțata de Tribunalul T. in dosar._/325/2009 pag. 3 penultim alineat.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimații C. L. al M. Timișoara și P. M. Timișoara au solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamant și menținerea ca legală a hotărârii recurate, susținând că imobilul a cărui înstrăinare se solicită, nu poate face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, act normativ care vizează o cu totul altă categorie de imobile. În acest sens, arătă că imobilul situat în Timișoara Bv. Eroilor nr.26, . fi înstrăinat reclamantului doar în baza H.C.L. nr.7/26.01.2010 privind vânzarea locuințelor proprietatea privată a Primăriei M. Timișoara.
Ținând cont de temeiul de drept al acțiunii reclamantului și reținut în mod greșit de instanța de fond, solicită a se constata de către instanța de control judiciar că imobilul în cauză, respectiv cel situat în Timișoara. Bv. Eroilor nr.26, . în categoria imobilelor proprietatea Statului Român care pot fi înstrăinate în baza Decretului Lege nr. 112/1995, acesta făcând parte din domeniul privat al M. Timișoara, aspecte care au fost reținute și de instanța de apel.
Se arată că, pentru ca reclamantul să fie îndreptățit la cumpărarea apartamentului în baza art.9 din Legea nr. 112/1995 este absolut necesar ca locuința să intre în sfera de reglementare a acestui act normativ.
Legea nr. 112/1995 reglementează situația juridică a unor locuințe trecute în proprietatea statului prin preluarea de la persoane fizice.
Ori, după cum rezultă din extrasul C.F. locuința nu a fost preluată de stat în vreuna din modalitățile ce ar putea atrage aplicabilitatea Legii al dreptului de proprietate asupra acestei unități locative fiind P. M. Timișoara.
Pârâții învederează instanței de recurs faptul că în favoarea reclamantului operează doar un drept de preemțiune, respectiv dreptul de a fi preferat oricărei alte persoane la cumpărarea apartamentului în cazul în care proprietarul, P. M. Timișoara va avea intenția să-l înstrăineze, însă doar în baza H.C.L. nr._ privind vânzarea locuințelor proprietatea privată a Primăriei M. Timișoara potrivit căreia „Se aprobă vânzarea care chiriași, la prețul pieței, a imobilelor cu destinația de locuință proprietatea privată a M. Timișoara, nerevendicate în baza Legii nr. 10/2001. a Legii nr. 247/2005 și care nu fac obiectul Legii nr. 112/1995".
S-a mai susținut că instanța nu se poate substitui voinței părților în darea consimțământului, consimțământ ce trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză, conform art. 1179 și art. 1204 alin. 1 C. civ. spre a se forma acordul de voință ce duce la încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul deținut de către reclamant în calitate de chiriaș.
Nu există normă imperativă pentru obligarea instituției, în calitate de proprietar, la vânzarea acestui imobil, în condițiile solicitate de către reclamant.
Ca atare, se pune în vedere instanței de recurs să observe ca nu poate fi vorba de un refuz din partea instituției de îndeplinire a unei obligații, în condițiile în care instituția este de acord cu înstrăinarea imobilului însă potrivit criteriilor stabilite de H.C.L. nr. 459/20.12.2005 modificată prin H.C.L. nr. 7/26.01.2010, și nu în baza Legii nr. 112/1995 și conform modului de calcul prevăzut de Decretului-lege nr. 61/1990, așa cum în mod eronat își întemeiază în drept reclamantul demersul litigios.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de reclamant, raportat la obiectul cauzei, temeiul de drept indicat și actele depuse în susținere, în temeiul art. 299, art. 312 alin. 1, art. 304 pct. 5 și art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă raportat la art. 129 alin. ultim Cod procedură civilă, coroborat cu art. 261 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, Curtea constată că este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Reclamantul H. A. a investit instanța de fond – Judecătoria Timișoara la 27.05.2011 cu prezenta acțiune civilă în obligația de a face, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei să-i vândă apartamentul nr. 15 situat în Timișoara, ., înscris în CF colectiv_ Timișoara, cu daune cominatorii de 500 lei/zi de întârziere, de la data rămânerii definitive a hotărârii până la executarea obligației.
Potrivit art. 129 alin. final Cod procedură civilă, instanța este ținută de limitele investirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății, având obligația de a se pronunța cu privire la toate capetele de acțiune, neavând dreptul să schimbe obiectul acțiunii, să depășească obiectul acțiunii.
Obiectul pricinii asupra căruia instanța trebuie să se pronunțe este stabilit prin cererea de chemare în judecată, iar nu prin probele administrate în cauză. Judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, știut fiind că în materie civilă trebuie respectat principiul disponibilității părților asupra cadrului juridic al acțiunii și a limitelor cererii.
Potrivit art. 261 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde … dispozitivul, pe baza căruia trebuie să se poată efectua executarea. După întocmirea minutei, cu ocazia pronunțării, judecătorul nu mai poate reveni asupra părerii sale, minuta astfel întocmită, reprezentând pe scurt dispozitivul hotărârii și trebuie să fie reprodusă în hotărâre, nemaiputând fi modificată.
Pornind de la aceste considerații teoretice și având în vedere obiectul concret dedus judecății, respectiv cererea reclamantului H. A. de obligare a pârâtei să-i încheie contract de vânzare-cumpărare pentru apartamentul pe care-l deține ca și chiriaș, respectiv apartamentul nr. 15 situat în Timișoara, . Tisa nr. 26, coroborat cu înscrisurile depuse la dosar relativ la acest imobil ( contract de închiriere, fișa locativă a spațiului închiriat, proces verbal de predare a locuinței în litigiu, extras de CF colectiv – filele 8- 21 dosar fond ), Curtea constată că deși prima instanță a procedat la examinarea pe fond a pricinii, ea nu s-a pronunțat asupra obiectului cauzei, care – așa cum am subliniat, vizează apartamentul nr. 15 din imobil, ci s-a pronunțat asupra unui alt apartament, respectiv apartamentul nr. 11.
Astfel, deși prin cererea introductivă de acțiune, însoțită de toate înscrisurile aferente imobilului în litigiu, reclamantul a indicat ca obiect concret al acțiunii apartamentul nr. 15 (identificat și consemnat ca atare în contractul de închiriere, fișa locativă, procesul verbal de predare a locuinței), instanța de fond, atât prin minuta întocmită cu ocazia deliberării ( fila 68 dosar), cât și prin hotărârea redactată, respectiv dispozitivul hotărârii, s-a pronunțat asupra apartamentului nr. 11, număr cadastral 9134/XI.
În această situație, este evident că în raport cu obiectul concret al cererii cu care a fost investită, instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, pricinuind părții o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea acestei hotărâri, conform art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă, hotărârea astfel pronunțată neputând fi executată.
Consemnare greșită în dispozitivul hotărârii a apartamentului nr. 11, în loc de apartamentul nr. 15 – indicat de reclamant în cererea introductivă, nu poate fi apreciată ca o simplă eroare materială de consemnare, posibil a fi remediată în condițiile art. 281 alin. 1 Cod procedură civilă, întrucât această consemnare și indicare a apartamentului nr. 11 se regăsește și în minuta întocmită de judecător cu ocazia deliberării, și nu pot face obiect al procedurii de îndreptare a erorilor materiale greșelile de judecată privind fondul litigiului.
Pe de altă parte, Curtea reține că din înscrisurile depuse la dosar, respectiv decizia civilă nr. 3152/R/28.10.2005 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar civil nr. 9702/C/2005 (în soluționarea unei alte cereri privind vânzarea altui apartament din același imobil), s-a stabilit cu putere de lucru judecat că imobilul – construcție (compus din mai multe apartamente, între care și cel în litigiu) nu a fost restituit în natură foștilor proprietari și nu s-a probat a fi construit din fondurile statului ori ale unităților economice sau bugetare de stat (pentru a-i fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 85/1992 ori ale Legii nr. 79/1997), reținând deci cu putere de lucru judecat că imobilul se supune regimului juridic instituit de art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Puterea de lucru judecat reprezintă o prezumție legală absolută, irefragabilă, ce dispensează de orice dovadă pe acela în favoarea căruia operează, respectiv, dacă într-un proces anterior s-a recunoscut un drept, titularul acestuia nu va mai trebui să dovedească, într-un litigiu ce ar pune în discuție existența acelui drept, faptele pe care se sprijină dreptul său, și, deci, o să repete probele deja administrate într-un alt cadru procesual, fiind suficient a proba că dreptul i-a fost recunoscut printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă.
Prezumția de lucru judecat reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, în sensul că ceea ce a fost dezlegat jurisdicțional nu mai poate fi combătut, și constituie instrumentul juridic ce consacră regulile potrivit cărora, pe de o parte, o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar pe de lată parte, o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă printr-o altă hotărâre.
Astfel fiind, în mod nelegal și cu încălcarea puterii lucrului judecat, instanța de apel a reanalizat regimul juridic căruia i se circumscrie imobilul în litigiu, prin raportare la mențiunile înscrise în CF vizând starea de proprietate, reținând că față de această mențiune imobilul în discuție se sustrage sferei de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Totodată, instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 10/2001, în corelare cu dispozițiile legii speciale nr. 112/1995, relativ la dreptul de preemțiune instituit de legiuitor în favoarea chiriașilor ce ocupă spații cu destinație de locuință, ce pot fi înstrăinate. Din această perspectivă, Curtea reține că tribunalul a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 10/2001, relativ la dreptul de preemțiune instituit în favoarea chiriașilor, corelativ cu latitudinea lăsată deținătorului de a înstrăina sau nu locatarilor aceste locuințe.
Nu în ultimul rând, instanțele de judecată trebuie să analizeze obiectul concret dedus judecății pornind de la particularitățile exacte ale pricinii, a situației de fapt și de drept a celorlalte apartamente ce compun imobilul în litigiu, pentru respectarea principiului dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului .
Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că recursul declarat de reclamantul H. A. este întemeiat și în baza art. 299, art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 105 alin. 2 și art. 312 alin. 3 și 5 Cod procedură civilă, îl va admite, va casa ambele hotărâri și va trimite cauza spre rejudecare la instanța de fond, Judecătoria Timișoara.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul reclamantului H. A., împotriva deciziei civile nr. 751/A/01.11.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ și a sentinței civile nr._/15.05.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara, pentru obligația de a face.
Casează ambele hotărâri și dispune trimiterea cauzei la instanța de fond – Judecătoria Timișoara, pentru rejudecarea pricinii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 24 ianuarie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. G. A.-M. N. Dr. L. L.
GREFIER,
D. B.
Red.MG/08.02.2013
Tehnored D.B./11.02.2013
Ex.2
Prima instanță: Judecătoria Timișoara, A. L. D.
Instanță de apel. Tribunalul T.: jud. A. A., jud. L. V.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 12/2013. Curtea de... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1490/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
