Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1755/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1755/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 11-12-2013 în dosarul nr. 804/30/2011*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._ - 13.09.2013
DECIZIA CIVILĂ NR. 1755/R
Ședința publică din 11 decembrie 2013
PREȘEDINTE: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
GREFIER: C. J.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta S. M. împotriva sentinței civile nr. 1804/18.06.2013, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP T., pentru despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică la a doua strigare, lipsesc părțile.
Ministerul Public este reprezentat de doamna procuror M. U. C. de la P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care instanța, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri și că s-a solicitat judecata în lipsă, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat.
CURTEA
Deliberând asupra recursului, constată:
P. acțiunea civilă înregistrată la 3.02.2011 la Tribunalul T. sub nr._, reclamanta S. M. a chemat în judecată pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat instanței să constate caracterul politic al măsurii administrative de dislocare a defuncților P. M., P. E. și P. Milutin (a căror moștenitoare legală este) și stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 1951-1956 în B..
A solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale de 500.000 lei și a despăgubirilor materiale de 250.000 lei.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că la data deportării bunicilor săi și a tatălui său în anul 1951 în locuință au rămas toate bunurile lor, care au fost confiscate de către pârât; valoarea acestor bunuri se ridică la 250.000 lei.
În drept, a invocat Legea nr. 221/2009.
P. sentința civilă nr. 4672/11.10.2011, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a respins acțiunea formulată de reclamanta S. M. împotriva pârâtului S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP T..
Instanța a reținut că art. 5 al. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic pentru despăgubiri morale, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale.
În acest context, a reținut lipsa de interes actual a reclamantei pentru constatarea caracterului politic al măsurii de strămutare în B..
În privința despăgubirilor materiale, instanța a reținut că reclamanta nu a probat temeinicia acestei cereri conform art. 1169 C.civ.
P. decizia civilă nr. 184/24.01.2012, pronunțată în dosarul nr._, Curtea de Apel Timișoara a admis recursul reclamantei S. M., a casat sentința civilă nr. 4672/11.10.2011 a Tribunalului T. și a trimis cauza spre rejudecarea capătului de cerere privind despăgubirile materiale la Tribunalul T..
În rejudecare, reclamanta a precizat (fila 14) cuantumul despăgubirilor materiale la 307.220 lei și a arătat că această sumă reprezintă contravaloarea următoarelor bunuri confiscate de stat în momentul deportării antecesorilor săi în B.: junincă, găini, pui, paie, tăvălug, prășitoare, secerători- legători, batoză, mașină de bătut porumb, selector, mașină de tocat, tocătoare sfeclă, plug tracțiune animală, grapă fier, sanie cai, trăsură cai, război de țesut, șa călărie, casă de locuit, dormitor, dulap, dormeză, dulap veselă, masă, leagăn copii, pături, sobă tuci, loadă făină, lampă, vălău, butoaie, cadă mare, butoaie apă, scară lungă, teren arabil de 15,38 ha. A solicitat și contravaloarea producției de porumb și de grâu aferentă perioadei de deportare.
P. sentința civilă nr.1804/18.06.2013, pronunțată de Tribunalul T. în rejudecare în dosarul nr._, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta S. M. împotriva pârâtului S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP T..
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta legitimează calitate procesual activă în cauză ca și descendentă de gradul I și II (după tată și bunici).
A mai reținut că art. 5 alin. (1) lit. b din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 prevede:
"(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, cu modificările și completările ulterioare, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare".
P. Decizia nr. 6/15.04.2013, pronunțată în dosarul nr.3/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
Având în vedere această decizie în interesul legii, obligatorie potrivit prevederilor art. 3307 alin. (4) din codul de procedură civilă și constatând că bunurile a căror contravaloare este solicitată de reclamantă sunt fie bunuri mobile care, dată fiind natura lor, nu intra în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 (bunurile aflate în gospodărie la data deportării și întreaga producție agricolă ce urma a fi recoltată), fie bunuri imobile prin destinație (utilajele agricole), care intra în sfera de reglementare a acestei legi, dar pentru care reclamanta nu a făcut dovada că au urmat procedura reglementată de Legea nr.10/2001, în cadrul căreia nu au obținut restituirea acestora în natură sau prin echivalent, instanța a reținut că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu sunt aplicabile în cauză.
Împotriva sentinței civile nr. 1804/18.06.2013 a Tribunalului T. a declarat recurs în termenul legal reclamanta S. M..
În motivarea recursului, reclamanta a arătat că prima instanță nu a avut în vedere faptul că măsurile statului pentru redobândirea unor proprietăți la data deportării în B. au fost luate în baza legilor fondului funciar.
A arătat că prima instanță a menționat că nu a solicitat restituirea bunurilor în baza Legii nr. 10/2001, dar nu a avut în vedere faptul că această lege se referă la bunurile imobile, în timp ce ea solicită despăgubiri pentru bunuri mobile.
A mai arătat că s-a menționat în sentință art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990, care însă nu se aplică în cauză.
A arătat că în mod greșit instanța nu a dezbătut și nu a luat în considerare cererea sa pentru contravaloarea actualizată a bunurilor rămase în casă la data deportării, a căror existență a dovedit-o, fără ca instanța să solicite alte probe.
În drept, reclamanta a invocat art. 483 al. 1 și art. 484 al. 1 din noul Cod de procedură civilă, Legea nr. 221/2009 și Constituția României.
Pârâtul a formulat întâmpinare, care are însă natura unor concluzii scrise, întrucât a fost depusă la dosar cu depășirea termenului prevăzut de art. 308 al. 2 C.p.c. A solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii primei instanțe.
Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele invocate, precum și din oficiu conform art. 304 1 și art. 306 al. 2 C.p.c., față de actele și lucrările dosarului, Curtea constată că recursul reclamantei este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Instanța face mai întâi precizarea, față de invocarea de către reclamanta recurentă a unor dispoziții din noul Cod de procedură civilă, că în speță se aplică vechiul Cod de procedură civilă, cel din 1865.
Art. 3 al. 1 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă prevede că dispozițiile noului Cod de procedură civilă se aplică numai proceselor începute după . (15 februarie 2013).
Cum procesul de față a fost inițiat de reclamantă la 3.02.2011, este evident că i se aplică dispozițiile vechiului Cod de procedură civilă.
În privința despăgubirilor materiale solicitate de reclamantă, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a art. 5 al. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 prin raportare la Decizia nr. 6/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Art. 5 al. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 prevede:
„(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
………………………………
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
Întrucât interpretarea acestui text legal a generat o practică neunitară a instanțelor judecătorești în privința bunurilor care fac obiectul Legii nr. 221/2009, a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu recurs în interesul legii pentru a se da o interpretare unitară dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009.
P. Decizia nr. 6/15.04.2013, pronunțată în dosarul nr. 3/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a decis următoarele:
„În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.”
Instanța supremă a reținut, interpretând logic dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, că din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate - anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005 - rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor două acte normative de reparație poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă a legiuitorului, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005.
Conform art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în domeniul de reglementare al acestei legi, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
Deși în cuprinsul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, legiuitorul reglementează acordarea de „despăgubiri reprezentând valoarea bunurilor confiscate”, fără a distinge între bunuri mobile și bunuri imobile, ulterior, prin trimiterea expresă, făcută în cadrul aceleiași norme, la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, individualizează categoriile de bunuri pentru care pot fi acordate despăgubiri.
Recurgând și la o interpretare sistematică a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a citat și alin. 5 al acestui articol:
„Acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare”.
Numai dacă despăgubirile acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se referă la aceleași categorii de bunuri pentru care partea interesată poate obține reparații în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005, se justifică reglementarea enunțată anterior, al cărei scop nu poate fi decât acela de a înlătura posibilitatea derulării unor proceduri paralele, având aceeași finalitate, a reținut instanța supremă.
De asemenea, a reținut că interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției.
Adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor membre ale Uniunii Europene.
În consecință, în baza art. 329 și art. 3307 Cod proc.civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că în baza art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.
În conformitate cu art. 3307 alin. 4 Cod proc.civilă, dezlegarea dată problemelor de drept printr-o decizie pronunțată într-un recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României.
Decizia nr. 6/15.04.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 245/29.04.2013.
P. urmare, de la 29.04.2013 decizia a devenit obligatorie pentru instanțe care, în dosarele având ca obiect despăgubiri materiale solicitate în baza art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, trebuie să țină seama în interpretarea și aplicarea acestui text legal de interpretarea dată de instanța supremă.
Raportând acțiunea reclamantei pentru despăgubiri materiale la dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 și la Decizia nr. 6/15.04.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța constată că nu se încadrează în prevederile acestei legi reparatorii.
Despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate nu se pot acorda în baza acestui text legal, care vizează, așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia dată în interesul legii, numai bunurile imobile care intră și în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005, ori bunurile mobile nu puteau face nici obiectul acestor legi.
De asemenea, nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009 nici beneficiul nerealizat, respectiv recoltele din perioada deportării.
În precizarea de la fila 14 a dosarului de fond reclamanta a cuprins în enumerarea bunurilor pentru care cere despăgubiri și casa de locuit și teren arabil în suprafață de 15,38 ha, însă nu a făcut dovada că ar fi solicitat restituirea acestor bunuri imobile în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005 și că nu i-au fost restituite.
Pe de altă parte, în recurs (fila 3) reclamanta arată că despăgubirile materiale solicitate vizează numai bunuri mobile.
Față de aceste considerente, în baza art. 312 al. 1 C.p.c., Curtea va respinge recursul declarat de reclamanta S. M. împotriva sentinței civile nr. 1804/18.06.2013, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP T..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta S. M. împotriva sentinței civile nr. 1804/18.06.2013, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP T..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 11 decembrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,
G. O. R. RUJIȚA F. Ș.
GREFIER,
C. J.
Red. R.R.- 12.12.2013;
Tehnored. C.J.- 06.01.2014; 2 ex.
Primă instanță: Tribunalul T.
Judecător: C. P.
| ← Cereri. Decizia nr. 970/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Expropriere. Decizia nr. 899/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
