Obligaţie de a face. Decizia nr. 339/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 339/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 28-02-2013 în dosarul nr. 16314/55/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.339
Sedința publică din 28 februarie 2013
PREȘEDINTE: M. G.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
JUDECĂTOR: L. L.
GREFIER: I. B.
La ordine fiind pronunțarea privind recursul declarat de reclamanta H. J. împotriva deciziei civile nr. 414/A/7.11.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamanții intimați G. D. O., F. A., L. A. I., M. T., M. Lucreția, C. A. I., C. M., G. V., G. D., intervenienții intimați V. D. D., P. F., G. N., S. R. prin Municipiul A. prin Primar și pârâții intimați E. G., C. L., C. M., C. O., C. S. P., E. J., Sarmeș A. M., Sarmeș P., având ca obiect obligația de a face.
Dezbaterile si concluziile părților au fost consemnate în Încheierea de ședință din 21 februarie 2013, care face parte integrantă din prezenta hotărâre si potrivit căreia pronunțarea a fost amânata la 28 februarie 2013.
CURTEA
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei A. sub dosar nr._ la data de 17.10.2011, reclamanții G. Deszo O., F. A., H. J., Lecuța A. I., M. T., M. Lucreția, C. A. I., C. M., G. V. și G. D. în contradictoriu cu pârâții E. G., E. J., C. M., C. L., C. O., C. S.-P., Sarmeș P. și Sarmeș A.-M. și cu intervenienții forțați Vidacu D.-D., P. F., G. N. și S. R., reprezentat prin Municipiul A. prin Primar, au solicitat obligarea pârâților la desființarea construcțiilor provizorii cu destinație de garaj, proprietatea acestora, aflată pe terenul reprezentând curtea imobilului situat în A., ., iar în caz de neîndeplinire de către pârâți a acestei obligații, reclamanții să fie autorizați să desființeze construcțiile pe cheltuiala pârâților, cu cheltuieli de judecată.
În motivare reclamanții au arătat că sunt coproprietari ai imobilului teren și construcții situat în municipiul A., ., pe care l-au dobândit cu titlu de cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 și prin convenție conform art. 1294 Cod civil. Pe acest teren, pârâții dețin, fiecare în parte, o construcție provizorie (din tablă) cu destinația garaj. Din cauza existenței garajelor pârâților, construite în baza unor autorizații de construire pentru construcții provizorii, în perioada în care terenul era proprietatea Statului R., au procedat la notificarea pârâților la data de 02.06.201 în vederea ridicării acestora, conform art. 579, 588 Cod civil. Deși au trecut 4 luni de la notificare, pârâții nu au înțeles să-și îndeplinească obligația, folosind terenul proprietatea lor, fără a deține un titlu legal, de mai bine de trei ani.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 399, 579, 588, 1522, 1528 Cod civil.
Prin sentința civilă nr. 329 din 12.01.2012 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._ a fost respinsă excepția lipsei litisconsorțiului invocată de către pârâți ca rămasă fără obiect.
A fost admisă cererea formulată de reclamanții G. Deszo O., F. A., H. J., L. A. I., M. T., M. Lucreția, C. A. I., C. M., G. V., G. D. și intervenienții forțați P. F. și G. N., în contradictoriu cu pârâții E. G., E. J., C. M., C. L., C. O., C. S. - P., Sarmeș P., Sarmeș A.-M. și cu intervenienții forțați V. D. - D. și S. R., reprezentat prin Municipiul A., prin Primar, având ca obiect obligația de a face.
A fost admisă cererea de intervenție forțată a intervenienților forțați P. F., G. N., Vidacu D. - D. și S. R..
Au fost obligați pârâții la ridicarea construcțiilor provizorii cu destinația de garaj aflate pe terenul reprezentând curtea imobilului situat în A., ., înscris în CF nr._ A., anume: pârâții E. G. și E. J. la ridicarea construcției în suprafață de 12,5 mp, identificat cu nr. 719 și plan de situație nr. 408/1994; pârâții C. O. și C. S. - P. la ridicarea construcției în suprafață de 13,25 mp, construit în baza autorizației nr. 296/11.05.1994; pârâții Sarmeș P. și Sarmeș A. - M. la ridicarea construcției în suprafață de 13,25 mp, construit în baza autorizației nr. 295/11.05.1994; pârâtele C. M., C. L. la ridicarea construcției în suprafață de 15 mp, identificat prin planul de situație nr. 1945/1979, iar în caz de refuz au fost autorizați reclamanții și intervenienții forțați P. F. și G. N. să ridice aceste construcții, pe cheltuiala pârâților.
A obligat pârâții la plata în solidar către reclamanți a cheltuielilor de judecată în cuantum de 10,30 lei taxe judiciare de timbru, precum și a câte 200 de lei către reclamanții G. Deszo O., C. A., Lecuța A. I., M. T. și G. V., reprezentând onorariu avocat.
Pentru a pronunța sentința, prima instanță a reținut că pârâții au edificat pe terenul coproprietatea reclamanților și a intervenienților forțați patru garaje, existente și în prezent (CF colectiv nr._ A. - filele 88-89, autorizație de construcție nr. 295/11.05.1994 – fila 65, contract de vânzare cumpărare autentificat la BNP Medre sub nr. 179/08.02.2002 – fila 70, autorizație de construcție nr. 296/11.05.1994 – fila 73, contract de închiriere nr. 719/IV/24.03.1994, adresă nr._/IV/06.12.1990 a Primăriei A. - fila 79). La momentul edificării acestor construcții cu caracter provizoriu, terenul se afla în proprietatea Statului R., actualii proprietari dobândind dreptul de proprietate ulterior, anume în perioada 1997-2008. În prezent, pârâții plătesc impozit Primăriei A. în baza unor contracte de închiriere a terenului respectiv și a autorizaților de construcție (filele 67, 69, 74-75, fila 76). Aceste aspecte, respectiv proprietatea terenului și a construcțiilor, precum și amplasarea garajelor în curtea imobilului proprietatea reclamanților și intervenienților forțați, nu au fost contestate de părți.
La data de 06.06.1991 a existat un acord din partea a patru dintre proprietarii apartamentelor din imobil pentru ridicarea acestor construcții (fila 77). În momentul de față, doar intervenienta V. D. D. declară că este de acord cu menținerea garajelor, proprietatea pârâților, în curtea imobilului, proprietatea reclamanților și intervenienților. De asemenea, S. R. nu și-a manifestat poziția procesuală față de situația litigioasă.
După retrocedarea terenului către proprietarii apartamentelor, între aceștia și pârâți nu s-a încheiat un contract de locațiune privind folosința suprafeței pe care sunt amplasate garajele, ci raporturile juridice au continuat în baza contractelor inițial încheiate cu Primăria A., la momentul la care acesta din urmă era proprietar asupra întregului teren. Chiar pârâții afirmă în cuprinsul întâmpinării că au încercat să obțină acordul reclamanților în vederea încheierii a noi contracte de locațiune, fără însă a se ajunge la un consens, fiind refuzați.
În drept, art. 555 alin. 1 NCC prevede expres că, dreptul de proprietate privată presupune dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de acel bun în mod exclusiv și absolut. În cazul în care bunul se află în coproprietate obișnuită sau forțată, legea reglementează expres modul și condițiile în care coproprietarii pot exercita, împreună sau singuri, posesia și folosința sau de a dispune de acel bun.
Art. 649 alin. 1 lit. a raportat la art. 648 NCC prevăd că terenul pe care se află clădirea, anume suprafața construită, precum și suprafața necesară exploatării normale a construcției constituie obiectul unui drept de coproprietate forțată. Suprafața excedentară constituie, potrivit legii, obiectul dreptului de coproprietate obișnuită.
Această delimitare nu este una teoretică, ci cu evident caracter practic din moment ce regimul juridic aplicabil acestor două forme de coproprietate este parțial diferit. Din moment ce instanța nu poate stabili dacă întreaga suprafață de 1.417 mp se află în coproprietate forțată și/sau obișnuită, acest aspect nefăcând obiectul prezentului dosar, instanța va face referire la ambele situații.
Astfel, în cazul existenței unui drept de coproprietate obișnuită referitor la actele de administrare, art. 641 NCC prevede la alin. 1 că „Actele de administrare, precum încheierea sau denunțarea unor contracte de locațiune, cesiunile de venituri imobiliare și altele asemenea, cu privire la bunul comun pot fi făcute numai cu acordul coproprietarilor ce dețin majoritatea cotelor-părți”, iar la alin. 2 că „Actele de administrare care limitează în mod substanțial posibilitatea unui coproprietar de a folosi bunul comun în raport cu cota sa parte ori care impun acestuia o sarcină excesivă prin raportare la cota sa parte sau la cheltuielile suportate de către ceilalți coproprietari nu vor putea fi efectuate decât cu acordul acestuia.” Referitor la actele de dispoziție, art. 641 alin. 4 prevede că „Orice acte juridice de dispoziție cu privire la bunul comun, actele de folosință cu titlu gratuit, cesiunile de venituri imobiliare și locațiunile încheiate pe termen mai mare de 3 ani, precum și actele care urmăresc exclusiv înfrumusețarea bunului nu se pot încheia decât cu acordul tuturor coproprietarilor. Orice act juridic cu titlu gratuit va fi considerat act de dispoziție.”
În cazul în care, în mod normal, o parte din teren este necesar exploatării clădirii, art. 647 alin. 1 NCC prevede că orice coproprietar este îndreptății să folosească acel teren, cu dubla condiție de a nu schimba destinația acestuia și de a permite exercitarea folosinței de către ceilalți coproprietari. Este de observat că, în acest caz, legea nu mai reglementează situația încheierii unor acte de administrare de dispoziție. Aceasta deoarece, din moment ce bunul respectiv are o destinație exclusivă, anume de a asigura folosirea bunului propriu, orice act încheiat cu terțe persoane ar pune în imposibilitate pe proprietarul construcției să exercite în condiții normale imobilul, cum ar fi accesul în clădire. Astfel, fiecare coproprietar are obligația de a asigura folosința terenului de către ceilalți proprietari ai apartamentelor, neputând încheia singur acte de administrare sau dispoziție, în măsura în care părțile comune nu au fost atribuite în folosință exclusivă și nu s-a hotărât încetarea destinației folosinței comune. Raportat la aceste prevederi, existența unui acord al intervenientei Vidacu D.-D. în sensul menținerii construcțiilor provizorii este irelevant, mai ales că existența unui construcții determină lipsa totală a folosinței suprafeței de teren respective.
În ce privește art. 641 NCC privind coproprietatea obișnuită, instanța arată că existența acordului coproprietarei Vidacu D.-D. și chiar presupunând un acord al Statului R., nu întrunește condiția de majoritate a cotelor-părți pentru încheierea unui act de administrare, aceste persoane având doar cota de 570/1.417 (495+63+12), față de cota majoritară de 847/1417. De asemenea, nici locațiunea pe durată nedeterminată a suprafeței de teren nu poate fi încheiată de către aceste persoane din moment ce legea asimilează contractul cu un act de dispoziție, pentru valabilitatea acestuia fiind necesar acordul tuturor coproprietarilor.
Față de aceste aspecte, prima instanță a admis acțiunea reclamanților privind ridicarea construcțiilor provizorii proprietatea pârâților, neputându-se reține apărarea pârâților fundamentată pe existența unui consimțământ al unor coproprietari.
Cu privire la argumentul pârâților privind plata contravalorii dreptului de folosință a terenului, în baza unui titlu, instanța a reținut că la data încheierii contractelor și obținerii autorizației de construcție, terenul era proprietatea Statului R.. În cazul în care situația juridică a terenului s-a schimbat, prin trecerea dreptului de proprietate în patrimoniul altor persoane, actele anterioare sunt opozabile dobânditorilor doar în condițiile legii. În acest sens, privitor la contractele de locațiune, legea aplicabilă la montul încheierii acestora și care guvernează executarea și stingerea acestora, conform art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, prevede la art. 1436-1438 Cod civil, că notificarea locatarilor determină încetarea raporturilor contractuale. Astfel, contractul încheiat anterior este opozabil, în cazul în care are dată certă, fie până la expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, cu posibilitatea tacitei relocațiuni, fie pe perioadă nedeterminată, însă contractul poate fi denunțat unilateral de către oricare dintre părți, cu respectarea termenului de preaviz. Având în vedere că proprietarii terenului au notificat acest fapt la data de 03.06.2011 (filele 6-15), pârâții nu mai pot invoca existența unui titlu valabil, devenind simplii tolerați. Efectuarea unor plăți în prezent către unul dintre coproprietari nu are importanță din moment ce lipsa de folosință a terenului nu face obiectul prezentului dosar, iar valabilitatea și opozabilitatea unui astfel de acord, conform celor arătate mai sus, nu poate fi reținut. Sub acest aspect, chiar pârâții arată în cuprinsul întâmpinării că au solicitat acordul proprietarilor apartamentelor după retrocedarea terenului, fără însă a obține un astfel de acord.
Împotriva sentinței au declarat apel pârâții apelanții E. G., E. J., C. M., C. L., C. O., C. S. P., Sarmeș P. și Sarmeș A. M., solicitând schimbarea în tot a sentinței primei instanțe, respectiv respingerea acțiunii reclamanților, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare au arătat că, imobilul situat în A., . a fost naționalizat, iar după apariția Legii 112/1995 a fost apartamentat și vândut parțial către chiriași, întrucât reclamanții au dobândit cote-părți din terenul înscris în CF_, cu nr. top. 244/a/l/l, în suprafață de 1417 mp în baza Legii nr. 112/1995, lor li se aplică dispozițiile din Normele de aplicare ale acestei legi1, din care rezultă că dreptul lor vizează în mod exclusiv terenul aferent apartamentelor cumpărate.
Tot din aceeași rațiune, este deosebit de important în speță faptul că imobilul a făcut și obiectul Legii nr. 10/2001, în baza căreia Primarul Mun. A. a emis dispozițiile nr. 622/2005, prin care i s-a restituit fostei proprietare I. L. M. Hortensia . 8 împreună cu cota de teren de 94/1417 și nr. 1999/14.04.2008, prin care i s-a restituit . cu cota de 63/1417 teren aferent, precum și cota de 570/1412 mp din terenul total, cotă care rămăsese în proprietatea Statului întrucât nu era aferentă apartamentelor înstrăinate și nici celor restituite în natură. Cu ocazia emiterii celor două dispoziții, Primarul Mun. A. nu a procedat și la o dezmembrare a terenului în două loturi: cel aferent construcțiilor și cel liber de construcții definitive și care s-a restituit fostului proprietar.
In consecință, s-a putut observa că, deși din situația de carte funciară rezultă o stare de coproprietate, actele prin care S. român a înstrăinat apartamentele și a restituit cota de 570/1417 din teren fostului proprietar dovedesc că regimul juridic al terenului este diferit: cota de 847/1417 reprezintă terenul aflat în coproprietate forțată, fiind cel ocupat de construcțiile compuse din apartamente și care asigură exploatarea normală a acestora, iar cota de 570/1417 reprezintă terenul care excede acestei folosințe obligatorii comune și care a făcut obiectul restituirii fostului proprietar tocmai pentru că nu este aferent construcțiilor iar pe terenul retrocedat se află garajele pârâților.
După decesul fostei proprietare I. L. M. Hortensia, moștenitoarea acesteia intervenienta V. D. - D., a înstrăinat pârâților apelanți cota de 558/1417 din teren, tranzacție efectuată după pronunțarea sentinței apelate. In consecință, la acest moment nu se mai poate pune problema ridicării construcțiilor unor chiriași ai terenului, ci a ridicării construcțiilor aflate în proprietatea exclusivă a unor coproprietari ai terenului. Urmare a acestei tranzacții, situația apelanților este similară cu situația reclamanților, toți fiind proprietari exclusivi pe construcții amplasate pe terenul aflat în proprietate comună.
Amplasarea construcțiilor aflate în proprietatea apelanților s-a efectuat cu bună-credință (construcțiile au fost autorizate) și ele erau edificate la data la care reclamanții și-au cumpărat apartamentele, astfel că aceștia nu pot susține existența vreunui prejudiciu survenit prin amplasarea garajelor apelanților pe terenul respectiv. Tot astfel, cererea reclamanților a dus la o ingerință nejustificată și nepermisă asupra dreptului de proprietate, legal și constituțional, opozabil oricărei persoane care prin acte sau fapte aduce atingere modului de exercitare, astfel cum a reținut instanța de fond.
De asemenea, ținând cont de clarificările arătate mai sus, determinate de regimul juridic al dobândirii drepturilor părților asupra terenului, a rezultat că în cauză s-a pus problema coproprietății obișnuite, reglementată de art. 641 al. 1 N.C.C., care impune regula majorității. Apelanții dețin în proprietate cota de 558/1417. Reclamanții M. T. și M. Lucreția, care dețin în proprietate cota de 191/1417 din teren, au declarat la data de 24.02.2012 că, sunt de acord cu menținerea garajelor apelanților și că nu mai susțin cererea de ridicare a acestora. In consecință, la acest moment proprietarii cotei de 751/1417 (dacă este inclus și S., proprietar asupra cotei de 12/1417) nu doresc ridicarea garajelor, în timp ce numai 656/1417 mai solicită acest lucru, astfel că, reclamanții care susțin acțiunea de ridicare a garajelor sunt minoritari (dețin doar cota de 656/1417) și nu justifică calitatea procesuală activă, iar acțiunea acestora apare ca fiind inadmisibilă.
Având în vedere această stare de fapt și de drept, apelanții au solicitat schimbarea în tot a sentinței instanței de fond, respingerea acțiunii și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată suportate atât la prima instanță, cât și în apel.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimații au solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat și menținerea sentinței primei instanțe.
În motivare, au arătat că instanța de fond a reținut corect că terenul pe care se afla construcțiile paraților este coproprietatea intimaților a reclamanților și a intervenientelor P. F., G. N. și V. D.-D., iar parații au deținut construcțiile inițial ca și chiriași ai Municipiului A. și apoi ca simpli toleranți.
Susținerile apelanților au fost neîntemeiate și au decurs dintr-o stare de fapt ce nu corespunde realității.
Astfel, terenul în suprafața de 1417 mp. a fost în perioada 1952-2003 proprietatea exclusiva a Statului R. dobândit prin naționalizare.
Ca urmare a dobândirii ., 4, 5 în baza Legii 112/1995, a . prin convenții civile și a apartamentării imobilului în anul 2003, cota-parte de 847/1417 mp. a revenit reclamanților și intervenientelor P. F. și G. N. iar cota de 570/1417 a rămas în proprietatea Statului R.. Prin Dispoziția nr. 1998/04.2008 emisă de Primarul Municipiului A., în baza L. 10/2001, cota parte de 570/1417 mp. (poz. B4 din CF. fila 24 dos. Fond) a fost restituită în natură antecesoarei intervenientei V. D. - D., numita I. L. M. Hortensia.
Existența a patru garaje din tablă ruginită dau un aspect inestetic și dezolant curții.
Accesul paraților la garaje se realizează din . uscata aflată în corpul A și aflată numai în proprietatea comună a reclamanților, parații trebuind să folosească poarta imobilului. De asemenea închiderea și deschiderea porții, oprirea autovehiculelor sub poartă afectează fonic apartamentele învecinate creând disconfort locatarilor;
De asemenea parații au avut întotdeauna un comportament necorespunzător, abuziv față de proprietarii apartamentelor noi și când erau doar tolerați (depozitează gunoaiele sub poarta uscată; au înălțat terenul în zona garajelor astfel că apele pluviale se scurg spre construcții și ajung în subsolul corpului A) iar orice atenționare este în zadar - din cei zece coproprietari care dețin apartamente, numai trei coproprietari dețin garaje în curte, în timp ce parații, străini de casă, dețin patru garaje.
Este evident că existenta garajelor și prezenta pârâților în curtea intimaților sunt de natură a le afecta buna folosința a proprietății acestora.
Mai mult intimații au susținut că înstrăinarea către parații apelanți a cotei de 558/1417 de către intervenienta V. D. - D. s-a făcut cu încălcarea prevederile art. 658 alin. 2 teza I. cod civil „existând acordul a doua treimi din numărul coproprietarilor. De altfel intervenienta nu a cerut acordul niciunui coproprietar și mai mult a încercat să ascundă intenția de înstrăinare, prin declarația autentică depusa la instanța de fond, interveninenta declarând că intenționează să încheie contract de închiriere cu apelanții pârâți.
Prin Decizia civilă nr. 414/A/7.11.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ a fost admis apelul declarat de către apelanții E. G., E. J., C. M., C. L., C. O., C. S. P., Sarmeș P. și Sarmeș A. M., în contradictoriu cu intimații G. Dezo O., F. A., H. J., L. A. I., M. T., M. Lucreția, C. A., C. M., G. V., G. D., V. D. D., P. F., G. N. și S. R. prin Municipiul A. prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 329 din data de 12.01.2012 pronunțată de Judecătoria A. în dosar nr._ .
A fost schimbată sentința civilă nr. 329 din data de 12.01.2012 pronunțată de Judecătoria A. în dosar nr._, în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de către reclamanți.
Au fost obligați intimații în solidar să le plătească apelanților în solidar suma de 2865,30 lei cheltuieli de judecată în apel și în primă instanță.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, potrivit disp. art. 555 alin. 1 NCC, „dreptul de proprietate privată presupune dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de acel bun în mod exclusiv și absolut. În cazul în care bunul se află în coproprietate obișnuită sau forțată, legea reglementează expres modul și condițiile în care coproprietarii pot exercita, împreună sau singuri, posesia și folosința sau de a dispune de acel bun.”
Art. 649 alin. 1 lit. a, raportat la art. 648 NCC, prevăd că, terenul pe care se află clădirea, anume suprafața construită, precum și suprafața necesară exploatării normale a construcției constituie obiectul unui drept de coproprietate forțată. Suprafața excedentară constituie, potrivit legii, obiectul dreptului de coproprietate obișnuită.
Așa cum corect a reținut și prima instanță, din moment ce instanța nu poate stabili din suprafața totală de 1.417 mp. care este suprafața care se află în coproprietate forțată și care este suprafața excedentară, instanța nefiind sesizată cu un astfel de obiect și cum, după pronunțarea sentinței de către prima instanță, pârâții apelanți au devenit coproprietari asupra cotei de 558/1417 parte din teren, prin urmare nu s-a mai putut reține că aceștia sunt tolerați fiind doar proprietarii garajelor, dobândind astfel aceleași drepturi cu reclamanții și intervenienții, mai mult prin declarația autentică, M. T. și M. Lucreția ,coproprietari asupra cotei de 191/1417 parte din teren, au arătat că, sunt de acord cu păstrarea garajelor proprietatea apelanților, de asemenea Municipiul A. nu s-a opus păstrării garajelor astfel că, proprietarii cotei de 751/1417 au fost de acord cu păstrarea garajelor, cota acestora fiind majoritară, iar prin sentința civilă nr. 5548 din 1106.2012 pronunțată de Judecătoria A. irevocabilă a fost anulată ca netimbrată acțiunea prin care reclamanții au solicitat anularea contractului de vânzare cumpărare prin care pârâții au cumpărat cota de 558/1417 din teren, prin urmare soluția primei instanțe prin care s-a dispus ridicarea garajelor de către pârâții apelanți nu s-a mai justificat.
Împotriva Deciziei civile nr. 414/A/7.11.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, a declarat recurs în termen legal la 28.12.2012 reclamanta H. J. solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și, în consecință, schimbarea în parte a Sentinței civile nr. 329/12.01.2012, pronunțată de Judecătoria A. în dosar nr._, în sensul menținerii acesteia cu privire la cheltuielile de judecată. Totodată, s-a solicitat și respingerea cererii intimaților pârâți cu privire la cheltuielile de judecată în primă instanță și în apel.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului, reclamanta a criticat hotărârea instanței de apel cu privire la plata cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina ei, cu încălcarea dispozițiilor art. 274 – 275 Cod procedură civilă și art. 1522 alin. 5 Cod civil și art. 1350 Cod civil. Sub acest aspect, s-a subliniat că pârâții au fost puși în întârziere prin notificările din 1.06.2011, acțiunea civilă de față fiind înregistrată ulterior, la 17.10.2011, iar dobândirea ulterioară, în cursul soluționării procesului, a calității de coproprietar pe terenul în litigiu, nu îi absolvă de plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces, inițiat datorită culpei exclusive a pârâților.
Prin concluziile scrise depuse la 19.02.2013, intimații E. G., E. J., C. M., C. L., C. O., C. S. P., Sarmeș P. și Sarmeș A. M. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului, subliniind că în sarcina reclamantei H. J. s-a stabilit obligația de plată a sumei de 10,3 lei, întrucât onorariul de avocat a fost divizat în favoarea celorlalți reclamanți, care nu au exercitat recursul. Pe de altă parte, se arată că ei nu sunt în culpă procesuală care să atragă incidența dispozițiilor art.274 Cod procedură civilă, construcțiile lor fiind edificate în deplină legalitate în baza autorizațiilor de construire și de bună credință.
Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate de reclamanta H. J., raportat la obiectul cauzei, temeiul de drept indicat și actele depuse în susținere, Curtea constată că este fondat, pentru următoarele considerente:
Prin Decizia civilă nr. 414/A/7.11.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, s-a admis apelul pârâților, s-a dispus schimbarea Sentinței civile nr. 329/12.01.2012, (prin care instanța de fond a admis acțiunea civilă formulată de reclamanți), în sensul respingerii demersului judiciar inițiat de reclamanți.
În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă, tribunalul a obligat intimații reclamanți, în solidar, să plătească pârâților apelanți suma de 2865, 30 lei cheltuieli de judecată în primă instanță și apel, reprezentând onorariu de avocat, taxă de timbru și timbru judiciar.
Din considerentele hotărârii recurate, Curtea reține însă că după pronunțarea sentinței de către prima instanță, pârâții apelanți au devenit coproprietari asupra cotei de 558/1417 parte din teren, context în care nu mai poate subzista argumentul invocat de reclamanți, potrivit cu care pârâții sunt doar tolerați, ei dobândind aceleași drepturi cu reclamanții și intervenienții.
În raport de această situație de fapt și de drept, Curtea reține că în mod nelegal tribunalul, luând act de noua situație juridică ivită ulterior pronunțării sentinței de către prima instanță, ceea ce a dus la o nouă configurare procesuală, a făcut aplicarea art. 274 Cod procedură civilă și a obligat reclamanții – intimați să plătească pârâților apelanți cheltuielile de judecată. Aceasta întrucât, în raport cu dobândirea de către pârâți, ulterior pronunțării sentinței de către prima instanță, a calității de coproprietari asupra cotei de 558/1417 părți din teren, nu se poate reține vreo culpă procesuală în sarcina reclamanților, apelul fiind soluționat în raport de noua situație ivită.
În consecință, Curtea reține că tribunalul a făcut o greșită interpretare și aplicare în cauză a dispozițiilor art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, și în baza art. 299, 312 alin. 1 Cod procedură civilă va admite recursul reclamantei, va modifica în parte decizia civilă recurată în sensul că va respinge petitul privind obligarea intimaților - reclamanți la plata către pârâții – apelanți a cheltuielilor de judecată.
Vor fi menținute în rest dispozițiile deciziei civile recurate.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, va obliga pârâții – intimați să plătească reclamantei recurente H. J. suma de 55,5 lei, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta H. J. împotriva deciziei civile nr. 414/A/7.11.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ .
Modifică, în parte, decizia civilă recurată în sensul că respinge petitul privind obligarea reclamanților (intimați) la plata către pârâții ( apelanți) a cheltuielilor de judecată.
Menține în rest dispozițiile deciziei civile.
Obligă pârâții la plata către reclamanta H. J. a sumei de 55,5 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28 februarie 2013 .
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. G. A.-M. N. L. L.
GREFIER
I. B.
M.G. 28.03.2013
> DACT.I.B/2ex/5.04.2013
Inst.fond- H.Ș. – Jud. A.
Inst.apel – A.Ș. – H. O. – Tribunalul A.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 344/2013. Curtea de Apel... | Cereri. Decizia nr. 970/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
