Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 231/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Decizia nr. 231/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 14-02-2013 în dosarul nr. 4392/30/2012

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928

SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR. 231

Ședința publică din 14 februarie 2012

PREȘEDINTE: C. P.

JUDECĂTOR: M. G.

JUDECĂTOR: A.-M. N.

GREFIER: S. C.

Pe rol se află soluționarea recursului declarat de reclamanții P. P. și C. M. împotriva sentinței civile nr.2697/19.10.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.

La apelul nominal făcut în ședință publică, lipsesc părțile

Ministerul Public este reprezentat de procuror A.-I. S., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Procedura este legal îndeplinită.

După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depusă la dosar, prin Serviciul Registratură al instanței, la 01.02.2013, întâmpinare formulată de pârâtul intimat.

Nefiind formulate alte cereri, văzând că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în recurs.

Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului reclamanților, apreciind ca temeinică și legală hotărârea primei instanțe care a respins în totalitate acțiunea prin care reclamanții au solicitat acordarea de daune morale, făcând o corectă a aplicare a Deciziilor Curții Constituționale referitoare la Legea nr. 221/2009.

CURTEA

În deliberare, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.2697/19.10.2012 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a respins cererea de chemare in judecata formulată de reclamantii P. P., domiciliata in Timisoara, ., ., ., jud. Timis si C. M., cu domiciliul procedural ales in Timisoara, ., ., ., jud. Timis, impotriva paratului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice cu sediul procedural ales la DGFP Timis, in Timisoara, .. 9B.

Tribunalul, în calitate de instanță de fond a constatat că, prin cererea inregistrata la data de 30.05.2012 pe rolul Tribunalului Timis, reclamantii P. P. si C. M. au chemat in judecata paratul S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitand instantei ca prin hotararea ce o va pronunta sa constate caracterul politic al condamnării tatalui reclamantilor prin hotararea nr. 324/1949 a Tribunalului Constanta si să oblige paratul la plata despagubirilor morale al caror cuantum va fi precizat pana la primul termen de judecata.

In fapt, reclamantii au aratat ca tatal domniilor lor, C. C., a fost condamnat si internat in Peninsula Poarta A. in perioada 22.05._51.

Reclamantii au aratat ca masura condamnarii tatalui le-a marcat intreaga existenta, descriind repercusiunile pe care aceasta le-a avut asupra condamnatului si a intregii familii.

Totodata, reclamantii au analizat conditiile in care pot fi acordate daune morale, apreciind ca in speta sunt intrunite aceste premise, ca plata sumelor pretinse se impune pentru repararea prejudiciului moral suferit si aratand ca masura condamnarii le-a produs suferințe deosebite pe plan moral, social si profesional.

In drept, reclamantii au invocat prevederile Legii 221/2009, Constituia Romaniei, Declaratia Universala a Drepturilor Omului, Pactul international privind drepturile civile si politice, Pactul international privind drepturile economice, sociale si culturale, Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Rezolutia APCE nr. 1096/1996, Rezolutia APCE nr. 1481/2006.

Paratul S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului T. a depus intampinare, solicitand respingerea actiunii ca neintemeiata.

In drept, intampinarea a fost intemeiata pe dispozitiile art. 115 C.p.c.

La termenul de judecata din data de 19.10.2012 reclamantii prin avocat au precizat cuantumul pretentiilor la suma de 100.000 euro sau echivalentul in lei la data platii.

In dovedirea cererii, reclamantii au depus la dosar o . inscrisuri, proba incuviintata si administrata in cauza.

Paratul nu a propus probe in apararea sa.

Avand in vedere deciziile 1358/21.10.2010 si 1360/21.10.2010 ale Curtii Constitutionale si decizia nr. 12/19.09.2011 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, instanta a apreciat ca nu se mai impune complinirea probatoriului in dovedirea cererii de chemare in judecata, administrarea altor probe nefiind utila pentru solutionarea cauzei, potrivit art. 167 C.p.c.

Pentru analizarea cererii de chemare in judecata din perspectiva tuturor temeiurilor juridice invocate in sustinerea sa, tribunalul apreciaza ca se impune expunerea prealabila a evolutiei art. 5 alin 1 al Legii 221/2009, text normativ ce a constituit cauza promovarii tuturor cererilor de chemare in judecata intemeiate pe dispozitiile Legii 221/2009.

Astfel, pana la data de 01.07.2010, art. 5 al. 1 lit. a din Legea 221/2009 prevedea ca „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”, aratand totodata ca la stabilirea cuantumului despagubirilor se va tine seama si de masurile reparatorii deja acordate persoanelor in cauza in temeiul Decretului-Lege 118/1990 si al OUG 214/1999.

La data de 01.07.2010 au intrat in vigoare modificarile aduse textului normativ anterior mentionat prin OUG 62/2010, astfel incat art. 5 al. 1 lit. “a” a prevazut, incepand cu aceasta data, plafonarea despagubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare in cuantum de pana la 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, de pana la 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I si de pana la 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea. Aceeasi ordonanta de urgenta a introdus si o . criterii exemplificative care sa fie avute in vedere de catre instante la stabilirea cuantumului despagubirilor, precum durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursa de la condamnare, consecintele negative produse in plan fizic, psihic si social si masurile reparatorii deja acordate in temeiul Decretului-Lege 118/1990 si al OUG 214/1999, aceste criterii fiind enumerate in al. 1¹ al art. 5.

Totodata, inca de la aparitia sa, art. 5 al. 1 lit. b din Legea 221/2009 prevede ca persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțul sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu le-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005; litera „c” a aceluiasi articol arata ca aceleasi persoane au dreptul de a solicita in termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară. Aceste prevederi ale art. 5 al. 1 lit. b si c din Legea 221/2009 nu au suferit modificari de la aparitia legii si pana in prezent.

In privinta art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 (care dadea dreptul persoanelor ce au suferit condamnari cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii 221/2009, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare), tribunalul arata ca aceste dispozitii au fost declarate neconstitutionale prin Deciziile 1358/21.10.2010 si 1360/21.10.2010 ale Curtii Constitutionale.

Conform art. 31 al. 1 din Legea 47/1992, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie; potrivit alineatului 3 al aceluiasi articol, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Tribunalul constata ca Parlamentul Romaniei nu a pus de acord prevederile art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 - constatate ca fiind neconstitutionale - cu dispozitiile Constitutiei, astfel incat aceste prevederi si-au incetat efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziilor anterior mentionate ale Curtii Constitutionale, nemaiputand constitui temei juridic pentru admiterea cererii de acordare a despagubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politica ori prin masura administrativa cu caracter politic, astfel cum s-a statuat recent si prin decizia nr. 12/19.09.2011 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in solutionarea unui recurs in interesul legii. Modificarea operata prin art. XIII, pct. 2 din Legea 202/2010 nu a vizat dispozitiile declarate neconstitutionale, ci doar partea introductiva a art. 5 al. 1 din Legea 221/2009.

Pe de alta parte, in acord cu cele statuate de Curtea Constitutionala prin Decizia 1358/21.10.2010, tribunalul apreciaza ca scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însași recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Or, prin legile reparatorii adoptate anterior Legii 221/2009 (respectiv Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999) precum si prin condamnarea publica a actiunilor represive infaptuite de regimul comunist, S. R. a recunoscut si condamnat masurile contrare drepturilor omului, acordand victimelor acestor masuri o . drepturi si facilitati de ordin material si moral.

Nu poate exista decât o obligație morală a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).

Prin urmare, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.

Atat art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 cat și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Nu se poate aprecia deci ca indemnizatia acordata de art. 4 din Decretul-Lege 118/1990 are o natura distincta de sumele la care dadea dreptul art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, ambele vizand repararea daunelor morale suferite de cei persecutati politic de regimul comunist. Aceeasi concluzie se desprinde si din lecturarea expunerii de motive la Legea nr. 221/2009, care justifica instituirea acestei norme de faptul ca, "în ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist".

Tribunalul apreciaza ca masurile deja acordate de S. R. victimelor regimului comunist prin Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999 sunt drepte si rezonabile, avand in vedere si aspectele anterior mentionate conform carora scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral.

Astfel fiind, Legea 221/2009 da in prezent dreptul doar la constatarea prin hotarare judecatoreasca a caracterului politic al condamnarilor pronuntate in perioada 06.03._89 pentru alte fapte prevazute de legea penala decat cele enumerate in art. 1 al. 2 din Legea 221/2009, daca prin savarsirea acestora s-a urmarit unul din scopurile prevazute de art. 2 al. 1 din OUG 214/1999 precum si, in aceleasi conditii, la constatarea caracterului politic al altor masuri administrative decat cele prevazute la art. 3 din Legea 221/2009, dupa cum reiese din art. 1 al. 3 si art. 4 al. 1 si 2 din lege. In plus, acelasi act normativ si-a mentinut dispozitiile art. 5 al. 1 lit. b si c privind acordarea de despagubiri reprezentand echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotararea de condamnare sau ca efect al masurii administrative – daca bunurile respective nu au fost restituite sau nu au fost acordate despagubiri prin echivalent in conditiile Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005 – precum si repunerea in drepturi, in cazul in care prin hotararea judecatoreasca de condamnare s-a dispus decaderea din drepturi sau degradarea militara.

Referitor la cererea de constatare a caracterului politic al condamnarii sau al masurii administrative, aceasta poate fi primita doar in cazul in care priveste alte fapte, respectiv alte masuri administrative decat cele considerate a avea de drept un caracter politic, dupa cum reiese din prevederile art. 1 al. 3 si 4 respectiv art. 4 al. 2 din Legea 221/2009. Aceste dispozitii legale sunt firesti, cata vreme reclamantii nici nu ar avea vreun interes sa solicite instantei a constata caracterul politic al unei condamnari ori masuri administrative cu privire la care insasi legea (respectiv art. 1 al. 2 si art. 3 din Legea 221/2009) prevede ca are un caracter politic. Astfel fiind, cata vreme faptele evocate de reclamanti se incadreaza intre cele enumerate la art. 1 al. 2 sau la art. 3 din Legea 221/2009, acestia nu obtin vreun folos practic prin formularea capatului de cerere privind constatarea de catre instanta a caracterului politic al masurii, caracter prevazut de insasi Legea 221/2009.

Revenind la cererea de acordare a daunelor morale, tribunalul a constatat ca, urmare a declararii neconstitutionalitatii art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, singurul temei al unei astfel de cereri l-ar putea constitui prevederile art. 998-999 C. civ.

Cu privire la acest temei de drept, tribunalul a constatat insa ca cererea de acordare a daunelor morale formulata in baza raspunderii civile delictuale este prescrisa.

Astfel, conform art. 3 al. 1 teza I din Decretul 167/1958, termenul de prescriptie este de 3 ani, iar conform art. 8 din acelasi decret, prescriptia dreptului la actiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca atat paguba cat si pe cel care raspunde de ea.

Conform art. 25 din Decretul 167/10.04.1958, dispozitiile acestui decret sunt aplicabile si prescriptiilor neimplinite la data intrarii sale in vigoare, in care caz termenele de prescriptie prevazute in decret vor fi socotite ca incep sa curga de la . acestui decret.

Potrivit art. 26 din Decretul 167/1958, pe data intrarii in vigoare a acestui decret se abroga orice dispozitii legale contrare, in afara de cele care stabilesc un termen de prescriptie mai scurt decat termenul corespunzator prevazut prin Decretul 167/1958. Astfel fiind, odata cu . Decretului 167/1958 au fost implicit abrogate si dispozitiile Titlului XX (art. 1837 si urmatoarele), precum si celelalte dispozitii din Codul civil privitoare la prescriptia extinctiva.

Art. 18 din Decretul 167/1958 obliga instanta judecatoreasca la a cerceta, din oficiu, daca dreptul la actiune este prescris.

In cazul condamnarilor cu caracter politic si al masurilor administrative cu un astfel de caracter, curgerea termenului de prescriptie extinctiva comporta anumite aspecte specifice, legate de faptul ca, pana la caderea regimului comunist, in 22.12.1989, persoanele condamnate politic sau cele care au facut obiectul unor masuri administrative politice au fost in imposibilitate de a promova actiuni in instanta prin care sa incrimineze faptele savarsite de regimul comunist si sa solicite despagubiri pentru acestea. Aceasta imposibilitate insurmontabila de a promova actiunea in raspundere civila delictuala impotriva statului in regimul comunist poate fi asimilata fortei majore si acceptata drept cauza ce a condus la suspendarea cursului prescriptiei, conform art. 13 lit. a din Decretul 167/1958.

Odata cu prabusirea regimului comunist, la data de 22.12.1989, aceasta imposibilitate de a actiona in instanta a fost inlaturata, astfel incat termenul de prescriptie a inceput sa curga cel tarziu la data anterior mentionata, implinindu-se in 22.12.1992.

Chiar daca prin adoptarea Legii 221/2009 S. R. a recunoscut dreptul la acordarea unor masuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoastere nu poate fi considerata ca repunand in termenul de prescriptie pentru acordarea despagubirilor morale si nici ca intreruptiva de prescriptie, in sensul art. 16 lit. a din Decretul 167/1958.

Astfel, cat priveste repunerea in termenul de prescriptie, acesta poate fi facuta printr-o prevedere legala expresa (astfel cum s-a intamplat in cazul Legii 18/1991, Legii 112/1995 ori al Legii 10/2001, care au aratat in mod expres ca mostenitorii sunt repusi in termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce formeaza obiectul acestor legi) sau poate fi dispusa de catre instanta de judecata, in conditiile art. 19 din Decretul 167/1958.

Tribunalul a constatat ca Legea 221/2009 nu contine o astfel de prevedere privind repunerea in termenul de prescriptie, iar dispozitiile legilor speciale reparatorii mentionate in paragraful precedent, constituind exceptia de la regula consfintita de art. 19 din Decretul 167/1958, sunt de stricta interpretare si aplicare.

Cat priveste art. 19 din Decretul 167/1958, acesta prevede ca instanta judecatoreasca poate, in cazul in care constata ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescriptie a fost depasit, sa dispuna chiar din oficiu judecarea actiunii, cererea de repunere in termen putand fi facuta numai in termen de o luna de la incetarea cauzelor care justifica depasirea termenului de prescriptie. Or, in speta, nu au fost invocate si dovedite cauze temeinic justificate pentru care termenul de prescriptie a fost mult depasit, pentru a se putea dispune repunerea in termen.

Revenind la dispozitiile art. 16 al. 1 lit. a din Decretul 167/1958, acesta prevede ca recunoasterea dreptului a carui actiune se prescrie, facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia (in speta S. R.) are efect intreruptiv de prescriptie. Pentru a avea insa un astfel de efect, recunoasterea trebuie facuta in cadrul termenului de prescriptie, iar nu dupa expirarea acestuia, cum s-a intamplat in speta.

Pe de alta parte, odata cu declararea neconstitutionalitatii prevederilor legale ce acordau dreptul la despagubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politica sau prin masura administrativa politica, aceste prevederi au incetat sa mai produca orice fel de efecte juridice, chiar si pe cele vizand invocata repunere in termenul de prescriptie.

In acord cu cele anterior mentionate vizand scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă - care este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci acela de a produce o satisfacție de ordin moral – tinand cont si de masurile reparatorii acordate de S. R. victimelor persecutiilor politice prin Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999, tribunalul apreciaza ca prejudiciul suferit de aceste persoane a fost deja reparat, conditiile raspunderii civile delictuale nefiind intrunite nici pe fondul acestora.

Cererea de acordare a daunelor morale nu isi poate gasi fundament nici in prevederile art. 504-506 C.p.p., cata vreme in speta nu sunt intrunite conditiile prevazute de aceste articole.

Astfel, pentru acordarea despagubirilor morale in baza acestor temeiuri, este necesar ca persoana sa fi fost condamnată definitiv, iar in urma rejudecării cauzei sa se fi pronunțat o hotărâre definitivă de achitare; de asemenea, are dreptul la a obtine despagubiri si persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuind stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j); tot astfel, are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.

Tribunalul a constatat ca niciuna dintre cele trei situatii anterior mentionate nu se regaseste in speta.

Cat priveste fundamentarea cererii de acordare a despagubirilor morale pe dispozitiile art. 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 10, 11 si 13 din Conventie, tribunalul aa apreciat ca faptele savarsite de catre regimul comunist nu dau nastere unui drept la reparatie in baza acestor articole, cata vreme privesc actiuni comise inainte de ratificarea Conventiei de catre Romania.

Nu poate fi retinuta nici incalcarea art. 6 din Conventie cata vreme, astfel cum am aratat anterior, a existat posibilitatea promovarii unui demers judiciar susceptibil de a repara prejudiciile cauzate intemeiat pe dispozitiile art. 998-999 C. civ., insa depunerea cererii de chemare in judecata trebuia facuta in termenul de prescriptie.

Tot astfel, nu se poate considera ca respingerea cererii de chemare in judecata ar aduce atingere art. 1 din Primul Protocol Aditional la Conventie. Dupa cum am aratat anterior, instanta de contencios a drepturilor omului s-a pronuntat in repetate decizii de speta in sensul ca art. 1 din Primul Protocol Aditional la Conventie nu garanteaza dreptul de a dobandi un bun. Nu se poate susține nici că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.

Pronuntarea unei hotarari de respingere a prezentei cereri de chemare in judecata nu poate fi considerata discriminatorie, in sensul art. 14 din Conventie. Violarea principiului egalitatii si nediscriminarii exista atunci cand se aplica un tratament diferentiat unor situatii egale fara sa existe o motivare obiectiva si rezonabila sau daca exista o disproportie intre scopul urmarit prin tratamentul inegal si mijloacele folosite. Or, in speta, neacordarea daunelor morale are la baza o justificare obiectiva si rezonabila (jocul combinat al deciziilor Curtii Constitutionale si nedepunerea actiunii in raspunderea civila delictuala in termenul de prescriptie), neexistand o disproportie intre scopul urmarit si mijloacele folosite.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, reclamanții pop P. și C. M., motivat în drept cu disp.art.304 pct.9 C.pr.civ.

În esență, prin memoriul de recurs, recurenții au solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii.

În concret, recurenții au susținut că instanța de fond a aplicat greșit disp.art.5 lit.a din l.221/2009 în raport cu principiul tempus regit actum, în condițiile în care deși acțiunea domniilor lor a fost introdusă la instanță după adoptarea deciziilor nr.1354 și 1358 din 21.10.2010 a Curții Constituționale, dreptul lor s-a născut anterior, astfel că acestea din urmă nu pot avea un efect retroactiv și golirea de conținut a temeiului legal în baza căruia reclamanta poate solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral.

De asemenea, recurenții au făcut referiri la jurisprudența CEDO, privind discriminarea precum și cele privind neretroactivitatea.

Pârâta – intimată, DGFP T., legal citată a formulat întâmpinare în cauză, solicitând respingerea recursului..

Curtea, analizând recursul reclamanților P. P. și C. M. din perspectiva motivelor de fapt și de drept invocate, cu aplicarea disp.art.299 și urm. C.pr.civ. rap.la art.304/1 și la art.312 C.pr.civ., va constata că acesta este neîntemeiat, în cauză nefiind incidente motivele de modificare prev. de art.304 pct. 9 C.pr.civ.

Singura critică de fond explicită din memoriul de recurs al reclamanților s-a referit la interpretarea dată de tribunal disp.art.5 lit.a din L.221/2009, astfel că sub aspectul prev.art.304 pct.9 C.pr.civ., curtea va constata că, referitor la interpretarea dată de tribunal efectelor art.5 alin.1 lit. a, ca o consecinta a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, aceasta este justificata si corecta din punct de vedere juridic, după cum la fel de justificată este sentința și din perspectiva interpretării și aplicării disp.art.5 lit.b din L.221/2009, coroborat cu art.1169 C.civ. și raportat la particularitățile prezentei spețe.

Astfel, curtea va constata că a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Curtea Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. 1 lit. „a” din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. 3 și 5 din Constituție.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul juridic care ar fi stat la baza admiterii acțiunii reclamantilor, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea constata că se impune în cauză respingerea recursului acestor si astfel, mentinerea solutiei de respingere a acțiunii.

Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în recurs, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, recursul actual, dupa . L.202/2010 este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului, de aceea în cauză nu este aplicabilă nici ipoteza avută în vedere de CEDO în cauza Blecic vs. Croatia, unde era avuta in vedere o hotarare definitiva, nefiind astfel înfrânt principiul neretroactivității.

Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.

De altfel, aceasta interpretare a fost însușită și preluată si de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr.12/19.09.2011, obligatorie de asemenea pentru instantele nationale.

Pentru aceste considerente, curtea, în temeiul prev. art.312 C.pr.civ., rap.la art.304 pct.9 C.pr.civ. va respinge ca neîntemeiat recursul declarat de reclamanții P. P. și C. M. împotriva sentinței civile nr.2697/19.10.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .

Va constata că nu sunt aplicabile disp.art. 274 C.pr.civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge recursul declarat de reclamanții P. P. și C. M. împotriva sentinței civile nr.2697/19.10.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .

Fără cheltuieli de judecată.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședința publică din 14 februarie 2013.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

C. P. M. G. A.-M. N.

GREFIER,

S. C.

Red. C.P. – 22.02.2013

Tehnored. C.P./ S.C. - 2 ex./22.02.2013

Tribunalul T., Judecători: M. R.

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 231/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA