Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1319/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1319/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 15-10-2013 în dosarul nr. 3062/30/2010*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1319
Ședința publică din 15 octombrie 2013
PREȘEDINTE: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
JUDECĂTOR:C. R.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare pronunțarea asupra recursului declarat de reclamantul B. F., în calitate de moștenitor al reclamantei B. L., împotriva sentinței civile nr. 1308/PI/15.04.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect despăgubiri în baza legii nr. 221/2009.
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 8.10.2013, încheiere ce face integrantă din prezenta decizie, când, din lipsă de timp pentru deliberare, s-a dispus amânarea pronunțării cauzei pentru termenul de astăzi.
CURTEA,
Deliberând, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 1475/09.11.2011 pronunțată în dosar nr._, Curtea de Apel Timișoara a admis recursurile declarate de reclamantul B. F., în calitate de moștenitor al defunctei B. L., și de pârâtul S. R., reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T., împotriva sentinței civile nr.1053/25.02.2011 pronunțată de Tribunalul T., în dosarul nr._, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul T..
Pentru a decide astfel, curtea a reținut că, în ceea ce privește art. 5 al. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, legea trebuie interpretată în sensul producerii de efecte în favoarea persoanelor ce intră sub incidența ei și aceasta cu atât mai mult cu cât dispoziții de substanță ale legii nu mai sunt aplicabile.
În cauză, contrar celor reținute de prima instanță, legea de reparații nu face distincția după cum bunurile fac sau nu obiect al legilor reparatorii anterioare și nici după cum bunurile sunt mobile sau imobile, ci după cum bunurile confiscate (mobile sau imobile) au fost sau nu restituite – în natură sau echivalent – în baza acestor legi; or, unde legea nu distinge, nici cel ținut să aplice nu poate să o facă.
Pe de altă parte, art. 5 al. 1 lit. b din lege prevede că persoanele ce fac obiectul ei pot solicita obligarea statului la plata de despăgubiri materiale în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii; cum prezenta cerere a fost formulată la 23.04.2010, este evident că dreptul la acțiune în repararea prejudiciului material nu este prescris.
Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul T., în data de 14.12.2011, sub nr._, iar reclamantul Baiaș F., în calitate de moștenitor al defunctei B. L., a formulat o precizare de acțiune (f. 37), sub aspectul pretențiilor față de pârât, cu titlu de despăgubiri materiale, arătând că acestea sunt în sumă de 92.631 lei, conform expertizei extrajudiciare efectuată de către expertul V. I..
Prin sentința civilă nr. 1308/15.04.2013 pronunțată în în dosar nr._, Tribunalul T. a respins acțiunea civila formulata de reclamantul B. F. împotriva pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de Direcția Generala a Finanțelor Publice T., și a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1), lit.b din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, pot fi acordate despăgubiri numai pentru acele categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație – Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare - cu condiția ca partea interesată să nu fi obținut deja o reparație în temeiul acestor legi, concluzie ce tribunalul a reținut că se desprinde din interpretarea logică a normei legale analizate.
Așa cum rezultă din cuprinsul său, art. 5 alin. (1) lit.b, din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, reglementează dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, "dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005, privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare".
Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate - anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare - rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor două acte normative de reparație poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit.b din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă a legiuitorului, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare.
Or, așa cum rezultă din conținutul prevederilor art. 6 alin.1 si 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în domeniul de reglementare al acestei legi, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
Regula de interpretare logică „ubi lex non distinguit, nec non distinguere debemus” nu este aplicabilă normei analizate, întrucât ea presupune, prin ipoteză, un text legal conceput în termeni generali. Or, deși în cuprinsul art. 5 alin. (1) lit.b din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul reglementează acordarea de "despăgubiri reprezentând valoarea bunurilor confiscate", fără a distinge între bunuri mobile și bunuri imobile, ulterior, prin trimiterea expresă, făcută în cadrul aceleiași norme, la dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, individualizează categoriile de bunuri pentru care pot fi acordate despăgubiri.
Raportarea făcută de legiuitor la cele două acte normative determină o distincție în privința bunurilor ce intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit.b din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, și înlătură aplicarea regulii de interpretare menționate anterior.
Aceeași concluzie se desprinde si din interpretarea gramaticală a normei analizate. Astfel, art. 5 alin. (1) lit.b din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, prevede că pot fi solicitate "despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate (...), dacă bunurile respective nu i-au fost restituite (...) în condițiile Legii nr.10/2001 (...) sau ale Legii 247/2005".
Termenul "respective" se raportează la bunurile confiscate, pe care, ulterior, le individualizează prin trimiterea făcută la cele două legi de reparație. Legătura pe care acest termen o realizează între categoria bunurilor confiscate, pentru care pot fi solicitate despăgubiri și cea a bunurilor care nu au fost deja restituite în condițiile Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu poate avea decât semnificația unei identități între cele două categorii de bunuri.
Concluzia este susținută și de o interpretare sistematică a dispozițiilor art.5 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, potrivit alin. (5) al acestui articol: "Acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare".
Numai dacă despăgubirile acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit.b din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se referă la aceleași categorii de bunuri pentru care partea interesată poate obține reparații în baza Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau a Legii nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare, se justifică reglementarea enunțată anterior, cuprinsă în alin. (5) al aceluiași articol, și al cărei scop nu poate fi decât acela de a înlătura posibilitatea derulării unor proceduri paralele, având aceeași finalitate.
Intenția legiuitorului de a limita categoriile de bunuri pentru care pot fi solicitate despăgubiri în condițiile art. 5 alin. (1) lit.b in Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, la acele bunuri care fac obiectul legilor speciale de reparație - Legea nr. 10/2001, republicată, și Legea nr. 247/2005, ambele cu modificările și completările ulterioare -, rezultă și din expunerea de motive care a însoțit proiectul Legii nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare. Inițiatorul proiectului legislativ a susținut necesitatea adoptării acestui act normativ inclusiv prin argumente legate de dificultățile de punere în aplicare a Legii nr.10/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist, bunuri pe care art. 2 alin. (1)lit.b din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, le califică ca fiind imobile preluate în mod abuziv.
Această interpretare nu încalcă art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Conventia Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției.
Or, adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.
În cauză, bunurile a căror contravaloare este solicitată de reclamant sunt fie bunuri mobile care, data fiind natura lor, nu intra in sfera de reglementare a Legii nr.10/2001, fie bunuri imobile prin destinație, care intră în sfera de reglementare a acestei legi (utilajele agricole), dar pentru care reclamantul nu a făcut dovada că a urmat procedura reglementată de Legea nr.10/2001, în cadrul căreia nu a obținut restituirea acestora în natură sau prin echivalent, nefiind astfel îndeplinită condiția impusă în acest sens de art.5 alin.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009, pentru acordarea despăgubirilor materiale solicitate.
În ceea ce privește temeiul reprezentat de dispozițiile art. 998-999 C.civ., prima instanță a constatat că acțiunea întemeiată pe aceste dispoziții legale este prescrisă, având în vedere că, potrivit art. 8 din Decretul nr.167/1958, termenul general de trei ani a început să curgă de la data când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Rezultă că momentul de început a fost reprezentat de data 01.01.1990, când a fost răsturnat regimul comunist în România, astfel că termenul s-a împlinit cu mult înainte de introducerea acțiunii.
Chiar dacă prin adoptarea Legii nr. 221/2009, statul a recunoscut dreptul la acordarea de măsuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoaștere nu justifică repunerea părții în termenul de prescripție pentru acordarea despăgubirilor.
Repunerea în termen poate fi făcută printr-o prevedere legală expresă, așa cum este cazul Legii nr. 18/1991 sau poate fi dispusă de către instanța de judecată, în condițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
Tribunalul a constatat că Legea nr. 221/2009, nu conține o astfel de prevedere privind repunerea în termenul de prescripție, iar dispozițiile legilor speciale reparatorii sunt de strictă interpretare și aplicare.
Cât privește art. 19 din Decretul nr. 167/1958, acesta stabilește că instanța poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea acțiunii, cererea de repunere în termen putând fi făcută numai în termen de 1 lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție. Or, în speță, nu au fost invocate și dovedite cauze temeinic justificate pentru care termenul de prescripție a fost mult depășit, pentru a se putea dispune repunerea în situația anterioară.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că acțiunea reclamantului este neîntemeiată și a respins-o, ca atare, pentru toate considerentele mai sus menționate, luând act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul B. F., în calitate de moștenitor al reclamantei B. L., solicitând modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost ea formulată și precizată, în sensul obligării Statului R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, să-i plătească suma de 92.631 lei cu titlu de despăgubiri materiale, la care se adaugă dobânda legală de la data la care hotărârea judecătorească este executorie și până la momentul plătii efective, reprezentând bunurile și animalele de care familia sa a fost deposedată în urma condamnării și deportării bunicului său, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată avansate pentru purtarea prezentului litigiu, reprezentând onorariul de avocat în cuantum de 1.000 lei, din primul ciclu procesual, anterior casării cu trimitere, conform facturii si chitanței aflate la dosar.
În motivare, s-a arătat că prima instanță, deși a ținut seama de dezlegarea dată de instanța de control judiciar, în sensul că i-a încuviințat proba testimonială în dovedirea existenței și a deposedării bunurilor a căror contravaloare a solicitat-o, precum și întregirea probatoriului atât cu o listă de inventar a bunurilor antecesorului, cât și cu o expertiză de evaluare, toate acestea, coroborându-se cu inventarul agricol din perioada 1948-1950, ultimul făcut înainte de deportare, comunicat de către . nr. 2392/23.12.2010 și depus la dosarul de fond, înainte de casare, la termenul de judecată din 25.02.2011, i-a respins acțiunea, ca neîntemeiată, cu o motivare necorespunzătoare.
Astfel, deși judecătorul fondului a reprodus considerentele deciziei I.C.C.J. nr. 6/15.04.2013 pronunțată în dosarul nr. 3/2013, în soluționarea unui recurs, admis, în interesul legii, face o interpretare originală și vădit eronată, adăugând chiar la lege, o condiție nescrisă, pentru acordarea despăgubirilor materiale, respectiv aceea ca reclamantul să fi urmat procedura reglementată de Legea specială de reparație nr. 10/2001, procedură în cadrul căreia să nu fi obținut restituirea bunurilor în natură sau prin echivalent, apreciind în mod greșit că nu ar fi îndeplinit condiția impusă în acest sens de art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 pentru acordarea despăgubirilor materiale solicitate.
Or, pe de o parte, în Legea nr. 221/2009, invocată drept temei legal în promovarea prezentei acțiuni, nu există o asemenea condiționare, ceea ce înseamnă că judecătorul fondului a adăugat la lege, lucru nepermis, iar, pe de altă parte, nici în decizia pronunțată în procedura recursului in interesul legii, LC.C.J. nu a statuat că o asemenea condiție ar fi necesară.
Consideră că nu este posibilă respingerea cererii de despăgubire pe motivul că mama sa, care a demarat procesul pendinte, nu ar fi urmat procedura de reparație instituită de Legile de reparație nr. 10/2001 și nr. 247/2005, neurmarea acestei proceduri fiind lipsită de relevanță juridică în cauză.
Apreciază că, de vreme ce, la termenul de judecata din data de 06.04.2012, și-a precizat în mod concret valoarea despăgubirilor, sens în care a depus o listă detaliată a bunurilor a căror contravaloare a solicitat-o, indicând valoarea fiecăruia în parte, iar lista, deși a fost comunicată pârâtei, pentru a avea posibilitatea să-si exprime un punct de vedere cu privire la sumele pretinse de el, aceasta nu a înțeles să conteste valoarea bunurilor, mai mult, la termenul de judecata din data de 18.01.2013, instanța i-a încuviințat întregirea probatoriului, astfel că a efectuat o expertiză de evaluare a bunurilor efectuată de expertul tehnic judiciar V. I., din concluziile căreia a rezultat că valoarea totală a bunurilor confiscate la data efectuării expertizei este de 92.631 lei, sumă la care și-a micșorat pretențiile, iar condiția inventată de tribunal nu rezultă nici din lege și nici din RIL, acțiunea sa se impunea a fi admisă.
Cât privește faptul că familia sa a fost deposedată de bunurile a căror contravaloare o solicită, conform listei sus-menționată, în momentul deportării în B., acest lucru l-a dovedit prin martorii audiați în cauză, ambii fiind consăteni cu bunicul său și persoane care, fiind în relații foarte apropiate, de prietenie, cu familia reclamantului, au fost foarte des la ei în casă și au cunoscut în amănunt bunurile pe care le-au deținut. Proba testimonială se coroborează cu inventarul agricol din perioada 1948-1950, ultimul făcut înainte de deportare, comunicat de către . nr. 2392/23.12.2010 și depus la dosarul de fond împreună cu notele scrise. Aceste bunuri sunt cele vizate de art. 6 din Legea nr. 10/2001, la care face referire art. 5 alin. (1) lit. b din Legea nr. 221/2009, bunuri care nu le-au fost restituite si pentru care nu au fost niciodată despăgubiți.
Menționează că practica Curții de Apel Timișoara este în sensul acordării de despăgubiri, dacă există dovezi cu privire la bunurile confiscate, fără condiționarea arătată de prima instanță, or, în speța de față, există atât inventarul agricol, precum și declarații de martori.
În drept, s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9, coroborat cu art. 3041 și 312 din vechiul Cod de procedură civilă, aplicabil speței.
Deși legal citat, intimatul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., nu a formulat întâmpinare prin care să-și exprime punctul de vedere cu privire la recursul declarat în cauză.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate și sub toate aspectele, potrivit art. 304 ind. 1 C.pr.civ., față de dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ., coroborate cu prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, Curtea constată că prezentul recurs este neîntemeiat, Tribunalul pronunțând o soluție corectă, pentru următoarele considerente:
Prevederile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 au fost corect interpretate și aplicate de către tribunal, fiind justă reținerea că, pentru bunurile confiscate ce au făcut obiectul legilor speciale de reparație adoptate anterior Legii nr. 221/2009, respectiv Legii nr. 10/2001 și nr. 247/2005, acordarea de despăgubiri în baza prezentului act normativ este condiționată de urmarea procedurii administrative reglementate de legile resparatorii.
Astfel, în Secțiunea a II–a din preambulul legii, intitulată „Motivul emiterii actului normativ”, descriind situația actuală, legiuitorul arată că „In ceea ce privește repararea prejudiciului material, Legea 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, prevede restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de regimul totalitar comunist. Aceste bunuri sunt calificate de către art. 2 al. 1 lit. b din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, ca fiind imobile preluate în mod abuziv. Totuși, dificultățile legate de procesul de punere în aplicare a acestei legi au determinat ca, în multe cazuri, persoane în vârstă care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar comunist să nu obțină nici până la această oră vreo despăgubire concretă.”
La subsecțiunea 2, intitulată „Schimbări preconizate”, se menționează: „prin derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, persoana în cauză, precum și soțul sau descendenții până la gradul al II –lea, inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de către instanța de judecată a unor despăgubiri bănești care să acopere valoarea bunurilor confiscate”.
Bineînteles, acordarea despăgubirilor este condiționată de depunerea în termen a notificărilor potrivit Legii 10/2001, fapt desprins din prevederile art. 5 al. 5 din Legea 221/2009, care arată că acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii 10/2001 sau Legii 247/2005.
Ca atare, nu pot fi reținute, ca întemeiate, afirmațiile recurentului privind adăugarea unei condiții neprevăzute de Legea nr. 221/2009, atâta timp cât rezultă cu evidență că legiuitorul a dorit, prin textele precitate, să scurteze procedura anevoioasă prevăzută de legile speciale reparatorii pentru persoanele ce au făcut obiectul unei condamnări penale sau a unei măsuri administrative cu caracter politic, și nu să repună persoanele în discuție în termenul de formulare a notificărilor pentru imobilele preluate de stat. Facilitatea acordată de noua lege constă într-o procedură simplificată, în care să fie obținute reparații într-un termen mai scurt, nu repunerea în termenul de revendicare a acestor bunuri, pierdut, față de prevederile Legii nr. 10/2001 și nr. 247/2005.
Or, în speță nu s-a dovedit că mama recurentului ar fi depus în termen aceste notificări.
Se mai impune a constata că, în ceea ce privește bunurile pretins confiscate de la bunicul recurentului, nu au fost depuse la dosar, în niciun ciclu procesual, înscrisuri care să probeze realitatea faptei de confiscare a bunurilor mobile enumerate, deși sarcina probei revenea reclamantei, în condițiile art. 1169 C.civ. Chiar în cuprinsul cererii de recurs, se afirmă că nu există procese-verbale de confiscare, ci doar un inventar agricol întocmit pentru perioada 1948-1950, care atestă componența gospodăriei de la acel moment, întocmit pe baza declarației antecesorului reclamantei.
Ca atare, nu se poate conchide că faptul confiscării bunurilor a fost dovedit dincolo de orice dubiu, atâta timp cât, de la momentul consemnării declarației în registrul agricol și până la momentul deportării a trecut un interval de timp, cu privire la care nu există probe cu înscrisuri.
În plus, acel inventar, aflat la filele 78-79 dosar tribunal, nu poate fi privit nici măcar ca un început de dovadă scrisă, care să poată fi completat cu proba testimonială, potrivit art. 1197 C.civ., în condițiile în care nu emană de la partea căreia i se opune actul și prezintă o . de modificări cu privire la aspectele consemnate, nesemnate, astfel că nu se poate pronunța o hotărâre în baza unui astfel de act.
Având în vedere faptul că reclamanta nu a făcut dovada afirmațiilor sale privind măsura confiscării unor bunuri cu ocazia deportării, deși avea această sarcină procesuală, curtea constată că în mod just a fost respins acest petit, nefiind nedovedită confiscarea certă a anumitor bunuri.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor legale invocate, coroborate cu prev. art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea va respinge, conform art. 312 alin. 1 C.pr.civ., prezentul recurs, ca nefondat.
In baza art.274 C.pr.civ., față de soluția pronunțată în cauză, Curtea nu va acorda recurentului cheltuieli de judecată, ca necuvenite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul B. F., în calitate de moștenitor al reclamantei B. L., împotriva sentinței civile nr. 1308/PI/15.04.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 15.10.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. L. D. C. C. R.
GREFIER,
I. P.
Red. C.R./14.11.2013
Tehnored. I.P. 2 ex./ 15.11.2013
Prima instanță: Tribunalul T., jud. Ș. L.
| ← Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 1013/2013. Curtea... | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
