Evacuare. Decizia nr. 1232/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1232/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 02-10-2013 în dosarul nr. 21990/325/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1232
Ședința publică din 02.10.2013
PREȘEDINTE: Rujița R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
GREFIER:A. M. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta Z. V. împotriva deciziei civile nr. 879/A/04.12.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanta PENTIA (PENTSA) I., având ca obiect evacuare.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că s-au depus la dosarul cauzei prin registratura instanței de către pârâtă, la data de 30.09.2013 și 01.10.2013, concluzii scrise prin care solicită repunerea pe rol a cauzei, învederând că există dubii referitoare la existența reclamantei și la inițiativa acesteia cu privire la promovarea cererii de chemare în judecată de față.
În deliberare, instanța respinge cererea pârâtei, având în vedere momentul la care aceste susțineri au fost formulate și împrejurarea că pârâta - recurentă nu a făcut dovada susținerilor sale.
Instanța constată că mersul dezbaterilor și concluziile părților au avut loc în ședința publică din 25.09.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă a prezentei hotărâri, când instanța a amânat pronunțarea pentru astăzi, 02.10.2013
CURTEA
Deliberând, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 5059/27.02.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._ a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta PENTIA (PENTSA) I. împotriva pârâtei Z. V..
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că reclamanta PENTIA (PENTSA) I. a solicitat evacuarea necondiționată a paratei din imobilul înscris în CF nr.7685 Timișoara nr.top.9168 situat în Timișoara bv. Eroilor de la Tisa ,nr.18, pe care îl ocupă fără titlu; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanta PENTIA(PENTSA) I. a arătat în esență că este proprietara tabulară a imobilului în litigiu pe care l-a redobândit în baza Legii nr. 10/2001,conform sentinței civile nr. 6/2004 a Tribunalului T.,a deciziei civile nr. 678/A/2004 a Curții de Apel Timișoara și a deciziei nr. 1940/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Deși prin procesul-verbal nr. 975/20.07.2006 încheiat cu Primăria Municipiului Timișoara s-a procedat la punerea sa în posesie, reclamanta nu a intrat de fapt în posesia imobilului până la data formulării cererii de chemare în judecată.
Reclamanta solicită evacuarea pârâtei deoarece dorește să se întoarcă în România și să locuiască în imobilul în litigiu;pârâta a refuzat ambele oferte și a obținut prin sentința civilă nr. 5346/09.04.2009,pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._ ,rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 876/R a Curții de Apel Timișoara un drept locativ asupra unei suprafețe de 51,85 mp din imobilul (construcție) înscris în CF nr. 7685 Timișoara cu nr. top. 9168, situat în Timișoara bv. Eroilor de la Tisa, nr.18, pentru o perioadă de 5 ani, începând cu 20.07.2006, dată de la care ,susține reclamanta,pârâta nu mai are nici un titlu locativ asupra imobilului.
În drept, a invocat prevederile art. 480 Cod civil.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța a reținut că din analiza extrasului CF de informare nr._ Timișoara ( provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 7685 ) rezultă că reclamantei PENTIA(PENTSA) I. i-a fost restituit imobilul în litigiu în baza Legii nr. 10/2001 și,în consecință,în cauză sunt aplicabile prevederile OUG nr. 40/1999 în ceea ce privește contractul de închiriere.
Art. 10 din OUG nr. 40/1999 prevede „(1) În vederea încheierii noului contract de închiriere, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență sau de la deschiderea rolului fiscal, după caz, proprietarul îi va notifica chiriașului sau fostului chiriaș, prin executorul judecătoresc, data și locul întâlnirii. Notificarea va fi comunicată prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
(2) Chiriașul sau fostul chiriaș este obligat că comunice în scris proprietarului, cu confirmare de primire, cererea de a încheia un nou contract de închiriere, în termen de cel mult 30 de zile de la primirea notificării.
(3) În cazul în care chiriașul sau fostul chiriaș comunică proprietarului că nu cere să încheie un nou contract de închiriere, acesta este obligat să îi predea proprietarului locuința pe bază de proces-verbal, în termen de cel mult 60 de zile de la data notificării prevăzute la alin. (1). Nepredarea locuinței înăuntrul acestui termen îl îndreptățește pe proprietar să ceară în justiție evacuarea necondiționată a locatarilor, cu plata daunelor-interese, pe calea ordonanței președințiale.”
Art. 11 din același act normativ prevede: „ (1) Nerespectarea de către proprietar a dispozițiilor art. 10 alin. (1) atrage prelungirea de drept a contractului de închiriere anterior până la încheierea unui nou contract de închiriere. Neplata chiriei până la încheierea noului contract de închiriere nu poate fi invocată de proprietar ca motiv de evacuare a chiriașului sau a fostului chiriaș.
(2) Lipsa unui răspuns scris sau refuzul nejustificat al chiriașului sau al fostului chiriaș de a încheia un nou contract de închiriere în termen de 60 de zile de la primirea notificării îl îndreptățește pe proprietar să ceară în justiție evacuarea necondiționată a locatarilor, cu plata daunelor-interese, pe calea ordonanței președințiale.”
Art. 14 din OUG nr. 40/1999 prevede „(1) La expirarea termenului de închiriere stabilit conform prezentei ordonanțe de urgență chiriașul are dreptul la reînnoirea contractului, pentru aceeași perioadă, dacă părțile nu modifică prin acord expres durata închirierii.
(2) Proprietarul poate refuza reînnoirea contractului de închiriere numai pentru următoarele motive:
a) locuința este necesară pentru a satisface nevoile sale de locuit, ale soțului, părinților ori copiilor oricăruia dintre aceștia, numai dacă sunt cetățeni români cu domiciliul în România;
b) locuința urmează să fie vândută în condițiile prezentei ordonanțe de urgență;
c) chiriașul nu a achitat chiria cel puțin 3 luni consecutive în executarea contractului de închiriere;
d) în cazurile prevăzute la art. 13 lit. f) -i). ( f) în cazul chiriașilor care au subînchiriat locuința fără consimțământul scris al proprietarului; i) chiriașului care are un comportament ce face imposibilă conviețuirea sau împiedică folosirea normală a locuinței;
(3) Proprietarul este obligat să îi notifice chiriașului refuzul de a reînnoi contractul de închiriere cu cel puțin un an înainte de expirarea acestuia, pentru situațiile prevăzute la alin. (2) lit. a) și b). În cazurile prevăzute la alin. (2) lit. d) notificarea se face cu cel puțin 60 de zile înainte de expirarea contractului.
Instanța a reținut că deși reclamanta PENȚIA ( PENTSA ) I. a afirmat că dorește să se întoarcă în România și locuința în litigiu este necesară pentru a satisface nevoile sale de locuit, nu a dovedit acest fapt cu nici un mijloc de probă.
OUG nr.40/1999 a instituit măsuri de protecție a chiriașului, respectiv un termen de 5 ani pentru prelungirea contractului de închiriere, măsuri ce se regăsesc și Legea nr. 10/2001, contract ce poate fi prelungit pentru încă 5 ani, conform art. 14 din ordonanța de urgență a guvernului.
Obligația de a încheia un nou contract de închiriere începe să curgă de la data de 20.07.2006 așa cum a stabilit Judecătoria Timișoara în sentința civilă nr. 5346/09.04.2009 pronunțată în dosarul nr._
În ceea ce privește degradarea imobilului, planșele foto nu fac dovada că acestea îi sunt imputabile pârâtei, art. 1420 cod civil stabilind obligația locatorului de a menține lucrul închiriat în stare de a putea servi întrebuințării pentru care a fost închiriat.
Pentru argumentele de fapt și de drept expuse instanța, în temeiul art. 10, art. 11, art. 14 din OUG nr. 40/1999 a dispus conform celor mai sus arătate.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost admis de Tribunalul T. care, prin decizia civilă nr. 879/A/04.12.2012 pronunțată în dosarul nr._ a schimbat în tot sentința atacată în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu consecința evacuării pârâtei din imobilul în litigiu.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că reclamanta a învederat că sentința este nelegală și netemeinică, astfel:
Termenul pentru care a fost constituit dreptul locativ al intimatei pârâte prin sentința civilă nr. 5346 din 09.04.2009 pronunțata de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, definitiva prin decizia civila nr. 292/A a Tribunalului T. și irevocabila prin decizia civilă nr. 876/R a Curții de Apel Timișoara, s-a împlinit Ia data de 20.07.2011, data la care a expirat perioada de 5 ani stabilita de instanța prin hotărârea invocată.
Până la data de 20.07.2011, intimata pârâta a beneficiat de protecția conferită chiriașilor de dispozițiile O.U.G. nr. 40/1999 timp de peste 12 ani.
În speța, intimata pârâta a beneficiat de prevederile O.U.G. nr. 40/1999 pe perioada prevăzuta de acest act normativ, respectiv pe o durata de 5 ani, până la data de 08.04.2004.
Deoarece la acea data imobilul în litigiu nu era încă restituit apelantei, aflându-se în continuare în proprietatea Statului R., intimata pârâta a beneficiat, în temeiul O.U.G. nr. 8/2004, de prelungirea raporturilor locative pe un termen de încă 5 ani, până la data de 08.04.2009.
Anterior expirării termenului de valabilitate a contractului, reclamanta a redobândit imobilul în temeiul Legii nr. 10/2001, conform sentinței civile nr. 6/2004 pronunțată de Tribunalul T., definitivă prin decizia civilă nr. 678/A/2004 a Curții de Apel Timișoara și irevocabila prin decizia civilă nr. 1940/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
În data de 20.07.2006, Primăria Municipiului Timișoara a procedat la punerea apelantei în posesia imobilului, fiind încheiat procesul-verbal nr. 975 din 20.07.2006.
Prin sentința civila nr. 5346 din 09.04.2009 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, definitivă prin decizia civilă nr. 292/A a Tribunalului T. și irevocabila prin decizia civila nr. 876/R a Curții de Apel Timișoara, intimata pârâtă a obținut un drept locativ, pentru un spațiu în suprafața de 51,85 mp. din imobilul în litigiu, pentru o perioada de 5 ani, începând cu data de 20.07.2006, termen care a expirat în data de 20.07.2011.
Prin urmare, intimata pârâtă a beneficiat de protecția conferita de O.U.G. nr. 40/1999, pentru o perioada de 5 ani, de prelungirea contractului de închiriere în baza O.U.G. nr. 8/2004, pentru o perioada de peste doi ani, până la redobândirea imobilului de către apelanta, și ulterior de încă o perioada de 5 ani, în baza O.U.G. nr. 40/1999, dispusa prin sentința civilă nr. 5346 din 09.04.2009.
Rațiunea legiuitorului, cuprinsa în O.U.G. nr. 40/1999, a fost aceea de protecție a chiriașilor doar pe o perioada determinata de timp, de 5 ani și nu instituirea unei protecții pe perioade succesive de câte 5 ani, prelungite la nesfârșit.
O altă interpretare ar conduce la crearea unor situații diferite și contradictorii, în funcție de momentul pronunțării hotărârilor irevocabile de restituire a imobilelor către foștii proprietari, cu consecințe diferite în ceea ce privește dreptul locativ al chiriașilor, deși toți au avut situația de chiriași în fostele imobile preluate abuziv de către stat și li s-a recunoscut posibilitatea de a mai locui în astfel de spații doar pe o perioada de 5 ani de la . O.U.G. nr. 40/1999.
Cum intimata pârâtă a beneficiat succesiv de protecția conferita chiriașilor atât de O.U.G. nr. 40/1999 cât și de O.U.G. nr. 8/2004, timp de peste 12 ani, orice protecție expirând, în ceea ce o privește, la data de 20.07.2011, data la care a expirat perioada de 5 ani stabilita de instanța prin sentința civilă nr. 5346 din 09.04.2009, aceasta nu mai justifica niciun titlu locativ, reclamanta neputând fi obligată la prelungirea perpetua a raporturilor locative ale intimatei pârâte, fără a avea posibilitatea de a beneficia de unul din atributele dreptului de proprietate, respectiv folosința bunului său.
Având în vedere vârsta înaintata, reclamanta - 84 de ani iar soțul său, împreuna cu care a construit imobilul în litigiu 91 de ani, o alta soluție ar face să fie practic condamnați ca niciodată să nu mai poată folosi imobilul.
Deși este proprietara imobilului, nu numai că nu poate locui în acesta, dar pârâta nici nu îi permite accesul în imobil (deși potrivit sentinței civile nr. 5346 din 09.04.2009 intimata pârâta era îndreptățită la folosirea unui spațiu de 51,85 mp. din întregul imobil, a folosit în fapt, în toata aceasta perioada, întregul imobil, fără a-i permite accesul) ceea ce face ca dreptul de proprietate, din punctul de vedere al apelantei reclamante, să fie golit de conținut.
Singurul drept pe care apelanta l-a dobândit de fapt, după atâția ani și după atâtea procese, este acela de a fi reînscrise în cartea funciara și de a achita impozitele către stat, fără a se putea folosi în mod concret de proprietatea sa, deși intimata pârâtă ocupa în continuare imobilul fără niciun titlu, dreptul locativ al acesteia încetând la data de 20.07.2011.
Chiar și în ipoteza în care instanța ar interpreta diferit termenul pentru care operează protecția intimatei pârâte în ceea ce privește drepturile locative ale acesteia, dispozițiile O.U.G. nr. 40/1999 se impun a fi analizate și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv a primului protocol adițional la Convenție, care garantează dreptul la respectarea bunurilor, și a jurisprudenței CEDO, care se impun cu forța obligatorie instanțelor naționale în baza art. 11 și 20 din Constituția României și art. 46 din Convenție.
Dată fiind neconcordanta dintre legislația națională, respectiv O.U.G. nr. 40/1999, și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, se impune aplicarea cu prioritate a normelor comunitare, situație în care dispozițiile O.U.G. nr. 40/1999, respectiv art. 14 din ordonanța, pe care instanța de fond și-a fundamentat hotărârea, nu sunt aplicabile în speța.
De altfel, aceasta problema a fost deja reglementata și în dreptul intern, în consens cu legislația europeana, prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, care în art. 230 lit. v) prevede expres că art. 14 din O.U.G. nr. 40/1999 se abroga.
În drept, dispozițiile art. 282-298 C. pr. civ. și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția pentru Apărărea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Pârâta intimată Z. V. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii formulate și obligarea la cheltuielile de judecata.
În motivarea întâmpinării se arată că, recursul este calea de atac împotriva hotărârii instanței de fond și nu apelul, conform art. 282 ind. 1 C. pr. civ.: "Nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în prima instanța în cererile introduse pe cale principala privind pensii de întreținere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, atât în materie civilă, cât și în materie comercială, acțiunile posesorii, precum și cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civila, luarea măsurilor asigurătorii și în alte cazuri prevăzute de lege”.
A solicitat recalificarea cererii formulate de reclamanta din apel în recurs.
A invocat excepția nulității recursului în conformitate cu art. 301C.proc.civ., care arată că: „Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispozițiile art. 284 alin. 2 - 4 se aplică în mod corespunzător.", 302 ind. I lit. c.) C. pr. civ. care arată că:" motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat" și art. 303 al. I C. pr. civ. care arata ca: „Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs.".
Motivarea recursului a fost efectuată de reclamantă și depusă instanței de recurs la data de 29.06.2012 cu depășirea inadmisibilă a termenului legal de motivare al recursului.
În privința fondului, a solicitat respingerea apelului.
Din probele administrate a rezultat că reclamanta, căreia i-a fost retrocedată proprietatea grevată de locațiunea perfectată anterior de stat pe seama pârâtei nu s-a supus exigentelor imperativului alin.1 apartenent art. 9 din OUG 40/1999, acela de a încheia un nou contract de închiriere, în condițiile procedurii instituite de art. 10 nici după ce a fost obligată prin sentința civilă nr. 5346/09.04.2009, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 876/R a Curții de Apel Timișoara un drept locativ asupra unei suprafețe de 51,85 mp din imobilul (construcție) înscris în CF nr. 7685 Timișoara cu nr. top. 9168, situat în Timișoara bv. Eroilor de la Tisa, nr.18, pentru o perioadă de 5 ani, începând cu 20.07.2006.
Ceea ce, în adevăr, a atras, împotriva proprietarei sancțiunea circumscrisă alin (1) apartenent art. 11 din ordonanța, aceea a suportării prelungirii de drept a locațiunii intervenita anterior, a cărei durata în timp, - dacă proprietarul și chiriașul rămân în pasivitate, așa cum în speța s-a întâmplat - se observa a opera până la expirarea termenelor prevăzute de art. 2-7, conform art. 9, 10 și 11. Și aceasta, pentru ca interpretarea gramaticală, la care se observa ca a apelat prima instanța, ar putea conferi sancțiunii ( aceea a prelungirii de drept a locațiunii) o durata mai mare decât însăși obligația legala, limitată la termenele prevăzute de imperativul deja anunțatelor art. 2-7 apartenente ordonanței supusa pendinte analizei.
Pe de altă parte, de vreme ce reclamanta nu a înțeles să perfecteze un contract de închiriere cu pârâta nici după ce a fost obligată prin sentința civilă nr. 5346/09.04.2009, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._ rezultă că aceasta avea a respecta intervalul temporar de 5 ani stabilit jurisdicțional (ceea ce, în speță, se verifică că s-a întâmplat).
Or, așa stând lucrurile, cum la data inițierii demersului judiciar pendent, 13.09.2011, atât prorogarea legală, cât și cea jurisdicțională a locațiunii litigioase încetase și, cum o așa situație, ca aceea în care chiriașul a beneficiat de prorogarea legală a termenului contractului de închiriere, se sustrage ipotezei particularizate de alin.(1) apartenent art. 14 al ordonanței (care, spunând ca „la expirarea termenului de închiriere stabilit conform prezentei ordonanțe de urgență, chiriașul are dreptul la reînnoirea contractului, pentru aceeași perioadă, dacă părțile nu modifica prin acord expres durata închirierii”, trimite, la concluzia că cel din urma mecanism juridic, rămâne, în adevăr, subsumat cerinței existenței unui contract de închiriere, în accepția art. 2 și 9 din ordonanța, intervenit ulterior retrocedării imobilului între noul proprietar și chiriași), rezultă că instanța de fond a conchis, greșit, ca pârâta continua a se afla sub protecția ordonanței. În alți termeni, că datorita pasivității proprietarului în îndeplinirea obligațiilor legale vizând încheierea unui nou contract, locațiunea litigioasa a beneficiat de o noua prelungire de 5 ani, respectiv până la 20.06.2011 (probabil, în condițiile deja anunțatului art. 14 alin 1 în corelație cu art. 3 și nu 2, apartenente ambele aceleași ordonanțe 40/1999) cu consecința respingerii acțiunii pendinte, fără a observa, așa cum într-o corecta analiză trebuia să facă, că o așa soluție este lipsită de susținere legislativă și, mai apoi, contrazisă de statuările doctrinare în materie, potrivit cărora „în ipoteza în care imobilul în care a fost restituit proprietarului de drept al acestuia și nu s-a încheiat un contract de închiriere, dar proprietarul a fost obligat să respecte dreptul locativ al chiriașului până la data de 8 aprilie 2004, la aceasta data contractul de închiriere încetează prin expirarea termenului, iar chiriașului nu are dreptul la reînnoirea contractului”. O asemenea soluție - statuează aceeași doctrina - se impune „întrucât intre proprietari și chiriași nu s-a încheiat nici un contract de închiriere și, pe cale de consecință, nu avea ce anume să se reînnoiască - și, nu în ultimul rând, conchide doctrina - conturează chiar voința legiuitorului care a simțit nevoia să reglementeze în mod distinct situația contractelor de închiriere ce au beneficiat de prorogarea legală, precizând, prin OUG nr. 8/2004, care dintre aceste contracte beneficiază de o noua prelungire legală, a duratei lor; dacă legiuitorul ar fi intenționat ca reînnoirea contractelor de închiriere să opereze în toate ipotezele în care anterior a operat prorogarea legală, atunci nu ar mai fi fost necesară adoptarea OUG 8/2004”.
Împotriva deciziei a declarat recurs în termen pârâta care a solicitat, în principal, casarea ei cu trimitere la tribunal ca instanță de recurs și, în subsidiar, modificarea ei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
În motivare a învederat că în mod nelegal a soluționat tribunalul calea de atac declarată de reclamantă ca instanță de apel, câtă vreme calea de atac era recursul, aspect necercetat de tribunal.
Cu privire la fondul pricinii, a învederat că tribunalul nu a avut în vedere starea de fapt reală în cauză.
Astfel, pârâta a deținut imobilul din anul 1971, iar cererea proprietarilor de punere în posesie a declanșat un litigiu soluționat prin hotărârea nr. 1622/21.10.1974 pronunțată în dosarul nr. 2179/1974 din conținutul căreia rezultă că eliberarea imobilului de către pârâtă a fost condiționată de punerea la dispoziția acesteia a unui imobil corespunzător. Această hotărâre are natura unui înscris autentic și are autoritate de lucru judecat.
A învederat că, deși prin sentința civilă nr. 5346/2009 a fost respinsă irevocabil cererea în evacuare formulată de reclamantă, aceasta fiind obligată la încheierea unui contract de închiriere asupra suprafeței de 51,85 mp în condițiile OUG 40/1999, reclamanta nu și-a îndeplinit obligația, fiind în culpă și promovând o nouă acțiune împotriva pârâtei care este în vârstă, bolnavă și care nu are alte rude decât pe reclamantă.
În drept a invocat disp. art. 304 pct. 1, 9 C. pr. civ.
Pe cale de întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea recursului.
Examinând decizia prin prisma criticilor formulate și în baza art. 306 alin. 2 C. pr. civ., față de disp. art. 299 și următoarele C. pr. civ., văzând și normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanța reține următoarele:
Soluționând calea de atac urmată de reclamantă împotriva sentinței, tribunalul a fost compus din doi judecători, ca instanță de apel, fiind respectate disp. art. 54 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 în forma în vigoare la data sesizării instanței.
Pe de altă parte, la data sesizării primei instanțe (13.09.2011) art. 2821 C. pr. civ. prevedea că „nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță ... asupra ... acțiunilor în evacuare comercială ...”, forma invocată de recurentă intrând în vigoare ulterior, la aceeași dată cu Noul cod civil (2.10.2011), conform disp. art. 233 din Legea nr. 71/2011.
În consecință, criticile recurentei vizând greșita calificare a căii de atac ca fiind apel sunt nefondate și vor fi respinse ca atare.
În continuare, instanța reține că recurenta a invocat în favoarea sa decizia civilă nr. 1622/21.10.1974 pronunțată de Tribunalul Județean T. în dosarul nr. 2179/1974 prin care definitiv a fost condiționată evacuarea sa din imobilul în litigiu de punerea la dispoziție a unei locuințe corespunzătoare.
Cu privire la aceste susțineri, instanța reține că unul dintre efectele hotărârii judecătorești este executorialitatea acesteia, partea interesată putând să o pună în executare silită în cazul în care partea care a căzut în pretenții nu și-a executat de bună voie obligația stabilită în sarcina sa.
În situația în care, însă, partea interesată nu pune în executare titlul astfel recunoscut înaintea termenului de prescripție, hotărârea își pierde puterea executorie.
În cauză, inclusiv în sarcina reclamantei din prezenta cauză a fost stabilită obligația de a asigura pârâtei o altă locuință corespunzătoare – condiție a evacuării sale din imobilul în litigiu. Această obligație de a face putea fi pusă în executare în termenul de 3 ani de la pronunțarea deciziei tribunalului (definitivă de la acea dată) prevăzut de art. 6 din Decretul nr. 167/1958 (în vigoare la data pronunțării deciziei, conform dispozițiilor art. 26 din decret).
Chiar dacă pârâta a rămas să locuiască în imobil, este de observat că reclamanta a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului care a fost preluat de Statul Român, dreptul de proprietate fiind redobândit în baza Legii nr. 10/2001.
În consecință, obligația stabilită în sarcina reclamantei prin hotărârea judecătorească din anul 1974 nu mai poate fi opusă acesteia, susținerile recurentei referitoare la puterea de lucru judecat fiind neîntemeiate.
Corespunde realității că prin sentința civilă nr. 5346/09.04.2009 irevocabilă, Judecătoria Timișoara a obligat reclamanta din prezenta cauză la încheierea cu pârâta-recurentă a unui contract de închiriere pentru o parte din imobilul în litigiu și că în cauză nu s-a făcut dovada încheierii unui astfel de contract.
Se observă, însă că, prin hotărârea invocată de recurentă, instanța de judecată a stabilit că termenul de încheiere este de 5 ani începând cu 20.07.2006, cele dispuse de instanță sub acest aspect fiind respectate de reclamanta – proprietar.
Astfel, chiar dacă nu s-a procedat la încheierea unui contract în formă scrisă, pârâta a ocupat locuința ca un veritabil chiriaș, (titular de drepturi și obligații) până după expirarea termenului astfel stabilit și, chiar încheiat în formă scrisă, contractul de închiriere nu ar mai fi putut fi prelungit decât prin voința părților.
Câtă vreme reclamanta tinde la exercitarea atributelor dreptului de proprietate asupra imobilului, sunt nefondate susținerile recurentei referitoare la culpa acesteia și la executarea abuzivă a dreptului de a sesiza instanța.
În fine, susținerile referitoare la relațiile dintre părți și la situația recurentei nu pot fi încadrate în vreunul dintre motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de disp art. 304 C. pr. civ..
Pentru aceste considerente, în baza disp. art. 312 alin. 1 C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 1, 9 C. pr. civ., art. 306 alin. 2 C. pr. civ., instanța va respinge recursul declarat de pârâta Z. V. împotriva deciziei civile nr. 879/A/04.12.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta Z. V. împotriva deciziei civile nr. 879/A/04.12.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 02.10.2013.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,
Rujița RAMBUFlorin ȘUIUGheorghe O.
GREFIER,
A. M. T.
Red. FȘ/08.10.2013
Teh. AMT/2 ex./14.10.2013
Judecătoria Timișoara –jud. M. R. A. A.
Tribunalul T. – jud. Z. H., D. H.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 231/2013. Curtea de... → |
|---|
