Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 47/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 47/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 17-01-2013 în dosarul nr. 3917/108/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 47/R
Ședința publică din 17 Ianuarie 2013
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: M. G.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
GREFIER: D. K.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de reclamanta recurentă G. F. V. în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP A. împotriva Sentinței civile nr.2331 din 11.10.2012 pronunțată de Tribunalul A., având ca obiect, despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, lipsesc părțile.
Ministerul Public este reprezentat de doamna avocat S. A. I. de la P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri și că s-a solicitat judecata în lipsă, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.
CURTEA
Deliberând, reține următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 2331 din 11.10.2012 pronunțată de Tribunalul A. a fost respinsă acțiunea civilă exercitată de reclamanta G. F. V., în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A., pentru despăgubiri morale în baza Legii nr.221/2009, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, deliberând asupra acțiunii, înregistrată la Tribunalul A. la data de 06.06.2012, această instanță a reținut că tatăl reclamantei – A. I. - a fost condamnat în baza sentinței penale nr.298/1960, pronunțată în dosarul nr.276/1960 de Tribunalul M. Cluj (f.16) la 4 ani închisoare corecțională și 4 ani interdicție corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale, potrivit art.209 pct.2 lit. „c” Cod penal. Tatăl reclamantei a fost încarcerat în perioada 25.09._63; executând efectiv 3 ani și 4 luni închisoare (filele 15 și 21 verso dosar). Din certificatul de deces (f.47) rezultă că tatăl reclamantei a decedat la 13.06.1987, iar reclamanta este rudă de gradul I a acestuia în calitate de fiică, astfel cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar (filele 45 și 46).
Condamnarea tatălui reclamantei în baza art.209 Cod penal constituie de drept o condamnare cu caracter politic – conform art.1 al.2 lit.a din Legea nr.221/2009.
Analizând solicitarea reclamantei în raport de materialul probator administrat în cauză și de dispozițiile legale incidente, Tribunalul A. a constată că pretențiile acesteia nu au temei juridic din perspectiva Legii nr.221/2009, datorită declarării neconstituționalității dispoziției legale pe care reclamanta își întemeiază cererea.
Singurul act normativ care a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în favoarea persoanelor persecutate din motive politice, ori în caz de deces al acestora, în favoarea soțului supraviețuitor și a descendenților până la gradul al II-lea inclusiv, este Legea nr.221/2009.
Conform art.5 alin.1 lit. a) din Legea nr.221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art.4 alin.4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin decizia nr.1358/21 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Constituțională și publicată în Monitorul Oficial nr.761/15 noiembrie 2010, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată în mai multe dosare de pe rolul Tribunalului C. și s-a constatat că prevederile sus-citate, cuprinse în art.5 alin.1 lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. În motivarea deciziei, Curtea Constituțională a reținut că aceste prevederi legale, care conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat, încalcă două principii constituționale:
- dreptatea socială ca valoare supremă în stat consacrată de art.1 alin.3 din Constituție;
- principiul respectării Constituției, a supremației ei și a legilor, consacrat de art.1 alin.5 din Constituție.
Conform art.147 alin.4 din Constituția României, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor iar conform art.147 alin.1 din Constituție dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în monitorul oficial, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Așa fiind, Tribunalul A. a constatat că de la momentul publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a) din Legea nr.221/2009 au fost suspendate de drept, în sensul că nu produc efecte juridice, astfel că nu pot fi invocate de către instanțele de judecată în soluționarea litigiilor deduse judecății, iar în prezent și-au încetat efectele juridice întrucât nu au fost puse de acord cu prevederile Constituției.
Prin Decizia nr.12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul în interesul legii stabilindu-se că prin Deciziile Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin.1 teza I din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor Curții Constituționale.
Prin urmare, în condițiile în care dispozițiile art.5 alin.1 lit.a) din Legea nr.221/2009 nu pot produce efecte juridice și nu există niciun alt text de lege în vigoare care să consacre dreptul reclamantei de a beneficia de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării penale a tatălui său – A. I., Tribunalul A. a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta G. F. V., în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr.221/2009, întrucât astfel de despăgubiri nu pot fi acordate în temeiul unui text de lege declarat a fi neconstituțional.
Întrucât potrivit art.274 Cod procedură civilă nu s-a impus acordarea de cheltuieli de judecată către reclamantă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamanta recurentă G. F. V., solicitând trimiterea dosarului la Curtea De Apel Timișoara - Secția civila, unde, după analizarea situației din cazul in speța, a materialului probator administrat, si a prevederilor legale aplicabile in cauza, conform dispozițiilor prevăzute de art. 304 pct.7, 8, 9, coroborat cu art.312 (2),(5), Cod procedura civila,art.5 din Codul civil sa se dispună, admiterea recursului, modificarea in totalitate a sentinței atacate in sensul admiterii acțiunii inițiale de chemare in judecata, astfel cum a fost formulata, respectiv, în temeiul disp. art 5 (1) coroborat cu art. I (1), (2) lit. a.) din L.221/2009 cu modificările ulterioare, coroborat cu art.16, 20, 21, 52 pct. 3 din Constituția României, art.2, art. 3, 5, 6, 14,17 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale, art. I din Protocolul nr.12 adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, art. 8 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, art.5 cod civil și obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generala a Finanțelor Publice a județului A. la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea tatălui acesteia cu caracter politic la 4 (patru) ani închisoare corecționala, 4 (patru) ani interdicție corecționala si confiscarea totala a averii pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale, fapta prevăzuta si pedepsita de art. 209 pct. 2 lit. „c" Cod penal, închisoare pe care a executat-o începând din 25.09.1959 până in 26.01.1963, respectiv 3 (trei) ani si 4 (patru) luni închisoare grea; despăgubiri in suma de 500.000 Euro, sau echivalent la cursul B.N.R. din ziua efectuării plații și obligarea părții adverse la plata tuturor cheltuielilor de judecata generate de prezentul proces.
În motivarea recursului, reclamanta recurentă a arătat că prin sentința civila cu numărul 2331/11.10.2012, Tribunalul A. - Secția civila, i-a respins acțiunea pe care a promovat-o in contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. A., apreciind ca atât timp cât dispozițiile art.5 alin. I lit. a.) din Legea nr.221/2009 au fost declarare neconstituționale prin Decizia C.C.nr.1358/2010, acestea nu pot fi invocate de instanțele de judecata in soluționarea litigiilor, iar in prezent si-au încetat efectele juridice întrucât nu au fost puse de acord cu prevederile Constituției. Astfel s-a apreciat că nu exista nici un alt text de lege in vigoare care sa consacre dreptul reclamantei recurente de a beneficia de despăgubiri morale pentru prejudiciul încercat ca urmare a condamnării tatălui acesteia cu caracter politic, tribunalul respingându-i acțiunea.
În cuprinsul hotărârii, prima instanța a pus in discuție efectele juridice care privesc abrogarea unui act normativ, precum si cele care privesc declararea ca neconstituționala a unei legi, ori a unei prevederi dintr-o lege.
Lăsând la o parte caracterul pur filozofic al considerentelor reținute de prima instanța, reclamanta recurentă apre3ciază că se impune analizarea hotărârii atacate prin prisma celorlalte argumente pe care se sprijină aceasta.
A arătat faptul că sentința pronunțata de Tribunalul A. - secția civila este total nefondata, neconforma cu realitatea, prezentând reminiscențe tipic comuniste in adevăratul sens al cuvântului cu atât mai mult cu cât instanța s-a transformat . al Ministerului Finanțelor Publice, ignorând surprinzător toate drepturile reclamantei, aparate prin Constituția României, prin Convenția Europeana pentru Drepturile Omului, prin protocoalele adiționale acesteia.
Deși s-a făcut trimitere la acestea, instanța de fond a considerat ca nu sunt incidente in cauza. Un mod ciudat de abordare din partea instanței de judecata, care este cu totul in afara practicii constante a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Reclamanta recurentă a mai arătat că, din păcate, o asemenea motivare nu face altceva decât să-i întărească convingerea ca . si persecuțiilor nu s-a încheiat nici in prezent. Pe de alta parte apărarea drepturilor, libertăților si intereselor legitime ale oricărui cetățean roman, care are dreptul la un proces echitabil, precum si interpretarea, aplicarea dispozițiilor constituționale privind drepturile si libertățile cetățenilor, in concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si celelalte tratate la care România este parte, sunt pentru instanța de judecata simple afirmații care nu sunt luate in considerare, deși acestea sunt prevăzute expres in art. 20, 21 din Constituția României.
În modalitatea reținuta de Tribunalul A., Decizia CC. 1358/2010 poate avea caracter retroactiv, dar Tratatele Internaționale privind drepturile omului, Convenția Europeana a Drepturilor Omului - nu. De altfel nu este o aplicare retroactiva ci o aplicare in concordanta cu aceste tratate.
Așa cum se menționează in Hotarirea C.E.D.O. - Broniowski - Polonia nr._/1996 din 22.06.2004 si așa cum este citata in Decizia I.C.C.J. nr.5216/21.09.2004 ”legiuitorul nu poate restrânge posibilitatea de a exercita un drept general formal conferit individului, creând in mod efectiv, un nudum jus, adică un drept patrimonial vidat de substanța sa si care, in practica, nu are nici o valoare materiala. Necesitatea de a respecta principiul protecției încrederii in Stat implica interdicția de a adopta legi care introduc instituții juridice fictive si cere eliminarea obstacolelor juridice care împiedica pe titularii drepturilor recunoscute de a se bucura efectiv de ele”.
Reclamanta recurentă a mai făcut trimitere si la dispozițiile menționate in mod expres in Decizia CC. 186/18.11.1999, conform cărora: „este necesara examinarea problemei obligației instanțelor judecătorești de aplicare directa a dispozițiilor constituției atunci când nu exista reglementare legala, sau când a fost constatata neconstituționalitatea reglementarii legale existente", aplicându-se direct dispozițiile art.21 din Constituția României referitoare la accesul liber la justiție. În caz contrar fără nici o reținere se poate pretinde ca sunt încălcate dispozițiile prevăzute de art.16 (1) din Constituția României, conform cărora „Cetățenii sunt egali in fata legii si a autorităților publice, fără privilegii si fără discriminări".
S-a mai arătat faptul că, de situația creata prin apariția deciziei C.C.1358/2010 reclamanta recurentă nu se face vinovată, iar art.21 din Constituția României confirma fără nici o posibilitate de tăgada, accesul liber la justiție.
Or, prin limitarea, mai precis prin golirea de conținut a acestei legi reparatorii, nu s-a făcut altceva decât s-a îngrădit accesul liber la justiție si implicit la un proces echitabil, existând discriminări clare intre cetățeni.
În cauza de fata sunt incidente si dispozițiile prevăzute de art. 4, art.5 din Noul Cod civil. Cu certitudine textul de lege in cauza are un domeniu de aplicare general inclusiv in cazul unor norme cu caracter special care privesc Legea nr.221/2009, principiul instituit prin art.5 din Codul civil constituind o regula generala de la care nu se poate deroga. În caz contrar ne-am afla in situația in care acest principiu s-ar aplica doar restrictiv in anumite situații, aspect care contravine însa regulilor consacrate inclusiv prin art.21, art. 124 (1), (2), art. 126 (1) din Constituția României.
Pe de alta parte, in art. I (1) (2) lit. a.) din Legea nr.48/2002 privind sancționarea tuturor formelor de discriminare se retine: ” În România, stat de drept, democratic si social, demnitatea omului, drepturile si libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme si sunt garantate de lege. Principiul egalității intre cetățeni, al excluderii privilegiilor si discriminării sunt garantate in special in exercitarea următoarelor drepturi: a.) dreptul la un tratament egal in fata instanțelor judecătorești si a oricărui alt organ jurisdicțional;...”.
Or, atât timp cât prin alin. I din art. 20 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile si libertățile cetățenilor, vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si celelalte tratate la care România este parte, in nici un caz nu se poate accepta ideea potrivit căreia nu mai exista nici un temei de drept, iar acțiunea se impune sa fie respinsa. O asemenea abordare lezează in mod clar, cert si fără echivoc drepturile procesuale ale celor care au suferit din punct de vedere politic si creează convingerea ca . instituite înainte de anul 1989, se continua si in prezent, ., ., existând o discriminare incredibila intre cetățeni, in funcție de momentul in care aceștia au promovat acțiune in temeiul Legii nr.221/2009. Situația descrisa mai sus este confirmata prin mai multe hotărâri judecătorești definitive si irevocabile obținute in temeiul Legii nr.221/2009, prin care au fost admise acțiunile de chemare in judecata intentate de reclamanții care au introdus acțiunile de chemare in judecata in cursul lunii iunie-decembrie 2009.
Prin sentința recurată, reclamanta recurentă apreciază că nu au fost respectate cerințele art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, conform cărora orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, . a cauzei sale, de către o instanța independenta si imparțiala instituita de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor si obligațiilor sale cu caracter civil.
Cu privire la consecințele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra drepturilor reclamantei recurente, din perspective Art.6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, drepturi care garantează dreptul la un proces echitabil, Art.. 1 al Protocolului nr.12 adițional la Convenție, Art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea in legătura cu drepturi si libertăți garantate de Convenție si protocoalele adiționale, si Art.. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor, așa cum de altfel au stabilit si alte instanțe de judecata, aceasta consideră că trebuie menționat următoarele:
Art.6 al Convenție Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materiala esențiala a dreptului de acces la un tribunal independent si imparțial, impune si respectarea principiului egalității pârtilor in procesul civil si interzice, in principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.
Principiul egalității in fata legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, in funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecința, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie sa se justifice rațional, in acord cu principiul egalității cetățenilor in fata legii. Curtea Constituționala a statuat in mod constant in jurisprudența sa, ca situațiile in care se afla anumite categorii de persoane trebuie sa difere in esența pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar aceasta deosebire trebuie sa se bazeze pe un criteriu obiectiv si rezonabil.
Or, aplicarea deciziei Curții Constituționale nr.1358/2010 in cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate in temeiul Legii 221/2009 nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești, ar fi de natura sa instituie un tratament juridic diferit fata de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătoreasca definitiva, pronunțata in soluționarea unui proces sau a unei cereri, formulate tot in temeiul Legii nr.221/2009, in baza unui criteriu aleatoriu si exterior conduitei persoanei, in contradicție cu principiul egalității in fata legii, consacrat de art.16 alin (1) din Constituție, conform căruia, in situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare, art.14 al Convenției, care interzice discriminarea in legătura cu drepturile si libertățile pe care Convenția le reglementează si impune sa se cerceteze daca exista discriminare, daca tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, daca discriminarea are o justificare obiectiva si rezonabila, adică urmărește un scop legitim si respecta un raport rezonabil de proporționalitate intre scopul urmărit si mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
În susținerea acestui drept garantat de Constituție vin si prevederile Legii nr.48/2002 pentru aprobarea O.G. nr.137/2000 privind prevenirea si sancționarea formelor de discriminare, care la art. I (1) (2) menționează: „ În România, stat de drept, democratic si social, demnitatea omului, drepturile si libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme si sunt garantate de lege. (2) Principiul egalității intre cetățeni, al excluderii privilegiilor si discriminării, sunt garantate in special in exercitarea următoarelor drepturi: a.) dreptul la un tratament egal in fata instanțelor judecătorești si a oricărui alt organ jurisdicțional;"
Articolul 1 al Protocolului nr. 12 adițional la convenție, potrivit căruia „Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie sa fie asigurat fără nicio discriminare bazata, in special, pe sex, pe rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naționala sau sociala, apartenența la o minoritate naționala, avere, naștere sau oricare alta situație", impune o sfera suplimentara de protecție, in cazul in care o persoana este discriminata in exercitarea unui drept specific acordat in temeiul legislație naționale, precum si in exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clara a unei autorități publice, in conformitate cu legislația naționala, adică in cazul in care autoritatea publica, in temeiul legislației naționale are obligația de a se comporta ..( cauza Thorne c. Marii Britanii, hotărârea din 2009).
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a evidențiat ca, pe baza art.14 din Convenție, o distincție este discriminatorie daca „ nu are o justificare obiectiva si rezonabila", adică daca nu urmărește un „ scop legitim"sau nu exista un „raport rezonabil de proporționalitate intre mijloacele folosite si scopul vizat". (cauza Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979, . nr.31,pag.l6,paragraful 33).
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudicial moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționata cererea de către instanțele de judecata, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului si finalizarea acestuia.
Însăși Curtea Constituționala a constatat, în considerentele Deciziei nr.1354/2010, ca, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr.62/2010, se creează premisele unei discriminări intre persoanele care, deși se găsesc in situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit. Rezulta, in considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul justifica extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele avute in vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu si mai multa tărie in cazul dat), ca, prin neacordarea nici unei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciara, s-ar crea o discriminare intre persoane care, deși se găsesc in situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.
Aplicarea deciziei CC. nr.1358/2010 unui proces pendinte si suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art.5 din Legea nr.221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, in temeiul unei legi accesibile si previzibile la acea data, poate fi asimilata intervenției legislativului in timpul procesului si ar crea premisele unei discriminări intre persoane, care deși se găsesc in situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de existenta, deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr.1358/2010.
Curtea Europeana a atras atenția asupra pericolelor inerente in folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influenta soluționarea judiciara a unui litigiu, in care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul . câștigat (cauza Satka si alții c. Greciei, Hotărârea din 27.03.2003, Cauza C. c. României, Hotărârea din 27 mai 2003).
In același sens, in doctrina se consideră ca intervenția inopinata a legiuitorului creează un obstacol in dreptul de acces efectiv la o instanța pentru una dintre părțile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței acestui drept.
Pe de alta parte art. I din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului garantează in esența dreptul de proprietate.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea „bunuri" privește atât „ bunurile actuale" având o valoare patrimoniala (cauza V. der Mussele împotriva Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983) cat si, in situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o „speranța legitima" ca ar putea sa se bucure efectiv de dreptul sau de proprietate (cauza Pressos Compania Naviera S.A. si alții împotriva Belgiei; cauza Draon împotriva Franței, cauza Gratzinger si Gratzinger împotriva Cehiei; cauza Trgo împotriva Croației).
Despre noțiunea de „speranța legitima", Curtea a statuat ca, intricat interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimoniala", in sensul art. I din Primul Protocol, decât atunci când are o baza suficienta in dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudența bine stabilita a instanțelor ( Kopecky c. Slovaciei, par. 52).
În cauza Broniowski împotriva Poloniei, Curtea a reținut ca dreptul de a obține bunuri compensatorii este dificil de încadrat in orice categorie juridica, însa este evident ca are o valoare patrimoniala, iar situația reclamantului a fost agravata de faptul ca dreptul sau legal a devenit imposibil de aplicat, fiind stins de către legislația din decembrie 2003, prin care solicitantul a pierdut existenta dreptului la despăgubire. Curtea a constatat ca, in fapt, treptat statul polonez a lipsit de orice eficienta drepturile reclamantei, fără a încerca vreo soluție de a le satisface. In aceste condiții, chiar daca s-a admis existenta unor circumstanțe excepționale s-a apreciat ca exista o violare a art. I din Protocolul nr. I.
Mai mult, . data relativ recenta (10.02.2010), pronunțata in cauza Klaus si Iouri Kiladze contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reținut ca existenta unei legi cu caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic reprezintă o speranța legitima chiar daca la momentul sesizării primei instanțe, respective in anul 1998 „art.9 din legea din 11.11.1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care sa detalieze condițiile in care vor putea obține compensațiile morale (legea nu a fost adoptata de autoritățile interne)". Curtea de Ia Strasbourg a apreciat ca la momentul sesizării instanțelor interne reclamanții aveau, in baza art.9 din „legea din 11.11.1997" o creanța suficient de clara pentru a fi considerate exigibila.
Câta vreme voința Statului R. a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr.221/2009, adoptând in acest sens actul normativ menționat, in acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării parlamentare a Consiliului Europei privind „masurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" si Declarația asupra principiilor de baza ale justiției privind victimele infracțiunilor si ale abuzului de putere, adoptata de Adunarea generala a O.N.U. prin Rezoluția nr.40/34 din 29 noiembrie 1985, se poate aprecia ca acestea aveau o baza suficienta in dreptul intern, pentru a putea spera in mod legitim la acordarea despăgubirilor.
Or, aceste persoane care se încadrează in cerințele Legii nr.221/2009 - una dintre ele fiind si tatăl reclamantei recurente puteau pretinde "o speranța legitima" cu privire la dreptul de a solicita si de a obține daune morale. Mai mult, aceste daune morale aveau o baza suficienta in dreptul intern, recunoscut printr-o jurisprudență previzibila a instanțelor interne, anterioară intervenirii deciziei CC. nr.1358/2010 si ulterioara acesteia, aparținând I.C.C.J. - decizia nr.6564/03.12.2010, decizia nr.140/14.01.2011, decizia nr.1603/23.02.2011, pronunțate de instanța suprema.
Or, atât timp cât reclamanta recurentă a promovat o acțiune împotriva Statului R. in temeiul Legii nr.221/2009 - lege in ansamblul ei aflata in vigoare-reclamanta recurentă a apreciat că acțiunii acesteia si implicit cauzei acesteia îi sunt aplicabile dispozițiile care garantează art.6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art.14 al Convenției si art. I din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, de către instanța naționala, prima chemata sa aplice Convenția.
Potrivit dispozițiilor art.31 din Legea nr. 14/1992, autoritățile legislative ale statului (Parlamentul sau Guvernul) ar fi putut ca . la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale sa pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, ceea ce nu s-a întâmplat.
Mai mult, o asemenea atitudine a fost condamnata constant de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, reținându-se ca incertitudinea - indiferent ca este de natura legislativa, administrativa sau ca tine de practicile urmate de autorități - este un factor ce trebuie luat in considerare pentru a aprecia conduita statului. Atunci când exista o chestiune de interes general -cum este si situația din cazul in speța, existând mai multe persoane care au fost supuse pe criterii politice atât închisorii comuniste cit si unor masuri administrative cu caracter politic - autoritățile publice sunt obligate sa reacționeze in timp util, in mod corect si cu cea mai mare coerenta (cu titlu de exemplu cauza Broniowski împotriva Poloniei).
Aplicarea deciziei CC. 1358/2010 in prezentul litigiu, ar fi de natura sa duca la încălcarea pactelor si tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât România este obligată să dea prioritate reglementarilor internaționale, respectând dispozițiile art. 20 din constituție. Așa cum reglementările internaționale au întâietate in fața celor interne, inclusiv in fata Constituției României, implicit in fata deciziilor curții constituționale, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg de exemplu, au prioritate fata de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecata.
Reclamanta recurentă a mai învederat instanței de judecată, faptul că, trebuie să recunoască faptul ca toate aceste argumente cu forța juridica au fost ignorate de instanța de fond, cu toate ca aceasta a invocat si la prima instanța incidența prevederilor legale din Constituție, din Convenția Europeana a Drepturilor Omului si protocoalele adiționale.
În susținerea recursului, reclamanta recurentă a mai arătat faptul că prima instanța nu a mai analizat aspectele de fond importante pe care aceasta le-a ridicat cu privire la condamnarea tatălui acestuia si toate nedreptățile, chinurile la care a fost supus. Toate acestea i-au cauzat prejudicii materiale si morale, ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții si evoluției sale, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum si atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare si reputație.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, include o doza apreciabila de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea, care vine sa compenseze prejudiciul, fiind necesar a se face o corelare cu importanta prejudiciului moral sub aspectul importantei valorii morale lezate.
Din analiza probelor existente la dosarul cauzei, coroborat cu situația din cazul in speța si cu prevederile legale aplicabile, reclamanta recurentă a solicitat instanței de recurs sa aibă in vedere faptul ca instanța de fond a ignorat aspecte importante pentru soluționarea corecta si pertinenta a dosarului, arătând:
Cu privire la încadrarea în drept a acțiunii acesteia, dispozițiile prevăzute de art. 209 din Codul penal, in temeiul cărora tatăl recurentei a fost condamnat la închisoare se regăsesc în prevederile art. 1 (2) litera «a» din Legea nr. 221/2009: constituie de drept condamnări cu caracter politic, condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute in a.) art.... 209 Codul penal... »
In nici un caz nu se poate contesta faptul ca prin sentința penala nr. 298, pronunțata de Tribunalul M. Cluj, la data de 24.06.1960, in dosarul nr. 276/1960 - depusa la dosarul cauzei in copie conforma cu originalul in extenso si cu stampila CNSAS - tatăl reclamantei recurente A. I., născut la data de 18.01.1913, in Ioc. Vasad, jud. Bihor, fiul lui S. si A., făcând aplicațiunea art. 209 pct. 2 lit. „c" C.p., a fost condamnat la 4 (patru) ani închisoare corecționala, 4 (patru) ani interdicție corecționala si confiscarea totala a averii pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale.
In justificarea acțiunii, reclamanta recurentă a depus Ia dosarul de fond si următoarele acte: mandatul de arestare preventiva nr. 208 din 25.09.1959, Deciziunea nr. 791 pronunțata de Tribunalul M. de Regiune Milit. Cluj la data de 26.07.1960, in dosarul nr. 687/1960, biletul de eliberare nr._ emis de Formațiunea 0957 Ostrov, fisa matricola penala, fisa personala, adresa nr. 62/02.02.1963 emisa de Formațiunea 0957 Ostrov.
Tatăl reclamantei recurente nu a ajuns sa fie beneficiarul decretului lege nr.118/1990, nu a beneficiat de nici un drept prevăzut de aceasta lege întrucât a decedat in 13.06.1987.
Pe de alta parte, reclamanta recurentă a arătat că metodele folosite de organele de represiune erau din cele mai dure, tatăl acesteia fiind permanent supus înfometării, întrucât rația de alimente era insuficienta, a fost ținut in frig, fără încălzire in timpul iernii si fără îmbrăcăminte corespunzătoare, in celula, in perioadele de timp cat nu era ținut la izolator, împărțea celula cu mai mulți deținuți, uneori fiind si 40. Paturile pe care trebuia sa doarmă erau de lemn sau fier, fără saltea, fără perna, iar in celula nu era aer suficient. Permanent, in toata perioada cat a fost deținut, a fost supus Ia bătăi crunte si repetate, fiind obligat la munca fizica pana la extenuare.
Aceste amintiri si frica permanenta pentru nesiguranța zilei de mâine, a vieții însăși in acel regim de restricții si lipsuri, s-au perpetuat tacit in decursul anilor, marcându-l in mod deosebit si iremediabil.
Instanța suprema a statuat următoarele:”Natura nepatrimoniala a prejudiciilor face imposibila echivalarea băneasca a acestora. Repararea prejudiciului trebuie sa fie integrala, instanța putând fixa o suma de bani, nu atât pentru a repune victima . aceleia avuta anterior, cât pentru a-i procura satisfacții de ordin material, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privat. Cuantumul prejudiciului moral nu este supus unor criterii legale de determinare. Daunele materiale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării de instanța de judecata a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei in cauza... ” -Înalta Curte de Casație si Justiție - Secția civila si de proprietate intelectuala - decizia nr. 297 din 21.01.2009-.
În concluzie, reclamanta recurentă a solicitat admiterea recursul astfel cum a fost formulat si pe cale de consecința, sa se dispună modificarea in totalitate a sentinței atacate pronunțata de Tribunalul A., in sensul admiterii acțiunii inițiale a reclamantei astfel cum a fost formulată, cu obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecata generate de prezentul proces.
În drept, reclamanta recurentă a invocat dispozițiile art. 299 si următoarele, art.304 pct. 7, 8, 9, art.312 (2),(5), art.274 Cod pr. civ, art.3 Cod civil (aflat in vigoare Ia data introducerii acțiunii acesteia), art. 4, art. 5, art.15 din Noul Cod civil, dispozițiile Legii nr.221/2009, O.U.G.214/1999 cu modificările si completările ulterioare, art.16, 20, 21, 52 pct. 3 din Constituția României, art.2, art. 3, 6, 14,17 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale, art.I din Protocolul nr.12 adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, Rezoluția nr.1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, art. 5 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, art. 8 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, Legea nr.30/1994, art. I, 4 din Legea nr.303/2004, Legea 290/2004, art. I (1), (2) Iit. a.) din Legea nr.48/2002 privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Deși legal citat cu această mențiune expresă, pârâtul intimat nu a formulat întâmpinare.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 ind.1 C.pr.civ., Curtea consideră că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Așa cum rezultă din cuprinsul cererii de recurs formulate de reclamantă, aceștia au adus critici sentinței civile din perspectiva respingerii cererii de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor pentru daune morale în temeiul art.5 lit.a) din Legea nr.221/2009, susținându-se că aplicarea Deciziei 1358/2010 a Curții Constituționale acțiunii ce face obiectul prezentului dosar ar încălca prevederile Constituției României și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului și ale Protocoalelor sale adiționale.
Curtea reține că prin Deciziile 1358/21.10.2010 si 1360/21.10.2010 ale Curții Constituționale au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 care confereau dreptul persoanelor ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii 221/2009, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.12/19.09.2011 (publicată în M.Of. 789/7.11.2011) a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
În considerentele Deciziei nr.12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție se motivează pe larg faptul că efectele celor două decizii ale Curții Constituționale în modalitatea mai sus menționată nu aduc atingere drepturilor protejate de art.6 din CEDO, de art.1 Protocolul 1, și nici principiilor nediscriminării (art.14 CEDO) și neretroactivității întrucât „nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum”.
Instanța de contencios a drepturilor omului s-a pronunțat în repetate decizii de speță în sensul ca art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun. Nu se poate susține nici că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de la Strasbourg a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Referitor la întemeierea cererii de acordare a despăgubirilor morale pe dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, curtea apreciază ca faptele săvârșite de către regimul comunist nu dau naștere unui drept la reparație în baza acestei convenții, deoarece privesc acțiuni comise înainte de ratificarea Convenției de către România.
Pentru aceste motive, instanța de recurs consideră că Sentința civilă nr.2331 din 11.10.2012 pronunțată de Tribunalul A. este temeinică și legală, astfel încât recursul împotriva acestei hotărâri urmează să fie respins conform art.312 alin.1 C.pr.civ.
Având în vedere soluția pronunțată, precum și faptul că intimatul nu a solicitat cheltuieli de judecată în recurs, instanța nu va acorda astfel de cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul formulat de recurenta reclamantă G. F.-V. în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP A. împotriva Sentinței civile nr.2331 din 11.10.2012 pronunțată de Tribunalul A..
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 17.01.2013.
P., JUDECATOR, JUDECATOR,
C. P. M. GIURGINCA A.-M. N.
GREFIER,
D. K.
Red. A.M. N. – 22.01.2013
Tehnored. D. K. – 2 ex./22.01.2013
Tribunalul A., Judecători: N. C.
| ← Rectificare carte funciară. Decizia nr. 1394/2013. Curtea de... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1630/2013. Curtea de... → |
|---|
