Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1630/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1630/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 21-11-2013 în dosarul nr. 3470/30/2010*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ operator 2928
DECIZIA CIVILĂ NR. 1630
Ședința publică de la 21 Noiembrie 2013
PREȘEDINTE A.-M. N.
JUDECĂTOR L. L.
JUDECĂTOR M. G.
GREFIER M. S. L.
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de pârâtul recurent Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice și de P. de pe lângă Tribunalul T., în contradictoriu cu reclamantele intimate I. (M.) Catița și C. (M.) E. împotriva Sentinței civile nr. 1372/23.04.2013 pronunțată de Tribunalul T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr.221/2009 .
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Din partea Ministerului Public-P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a participat la dezbateri doamna procuror N. L. C..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, invederând instanței că intimatele au depus la dosar prin Registratura instanței ,la 19.11.2013, întâmpinare, exemplarul doi al acesteia fiind comunicat reprezentantei Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a solicitat admiterea ambelor recursuri și pe cale de consecință, modificarea în tot a hotărârii criticate și pe fond, respingerea acțiunii reclamantelor.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrata la Tribunalul T. sub nr. 3470/05.05.2010 reclamantele I. CATIȚA (născută M.) și C. E. (născută M.), în nume propriu și în calitate de succesoare a părinților acestora M. P. decedat la 18.01.2005 și M. D. decedată la 19.10.1999 precum și a bunicilor paterni M. V. decedat la 11.11.1974 și M. I. decedată la 18.12.1966, au chemat în judecată S. ROMÂN reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca instanța, în baza probelor ce vor fi administrate, să dispună pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care: să se constate că de drept li se aplică dispozițiile art. 1 alin. (3) și dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/02.06.2009; să se constate că pe cale de consecință se cuvine obligarea pârâtului la: acordarea unor despăgubiri morale către reclamante, reprezentând echivalentul în lei la cursul de la data plății efective, a sumei de: 50.000 euro pe seama reclamantei I. CATIȚA (născută M.); 50.000 euro pe seama reclamantei C. E. (născută M.); 80.000 euro pe seama defunctului lor tată M. P. decedat la 18.01.2005; 100.000 euro pe seama defunctei lor mame M. D. decedată la 19.09.1999; 160.000 euro pe seama defunctului lor bunic M. V. (V.) decedat la 11.11.1974; 160.000 euro pe seama defunctei lor bunici M. I. decedată la 18.12.1966; reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat acestora prin stabilirea domiciliului obligatoriu timp de 4 ani și 6 luni în loc. Fetești din Câmpia Bărăganului.
Menționează că la stabilirea daunelor morale au avut vedere o . factori obiectivi printre care și faptul că pentru fiecare lună de deportare au estimat valoarea daunelor morale cuvenite 3000 euro, 36.000 euro pe an și respectiv 162.000 euro (160.000 euro pentru 4 ani și 6 luni de deportare.
Se arată ca au avut în vedere și aspectul că beneficiază din anul 1990 de măsurile reparatorii dispuse prin D.L. 118/1990, tatăl lor M. P. a beneficiat de măsuri reparatorii din anul 1990 și până la decesul său, respectiv 18.01.20Í mama reclamantelor M. D. a beneficiat de măsurile reparatorii anul 1990 și până la deces - 19.10.1999 iar bunicii paterni M. V. (V.) și M. I. nu au beneficiat de măsuri reparatorii.
S-a solicitat acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative aplicate și care nu le-au fost restituite și pentru că nu au obținut despăgubiri, în cuantum de 70.000 euro, respectiv echivalent în lei la data plății efective, acest prejudiciu material provenind din: distrugeri aduse construcției din loc. Variaș, nr.201 proprietate a bunicului M. V. (V.) cu nr. vechi 201, nou 465 evidențiată în CF 4514 Variaș top. 898-899 constând casa cu nr. 201 (nou 465) și 1942 mp, casa fiind construită în 1947; confiscarea întregului inventar gospodăresc, imobil compus din 4 camere, o sufragerie, bucătărie, cămară, magazie, grajd, fânar, hambare, cocini, precum și însușirea de către autorități a produselor agricole și a alimentelor din întreaga gospodărie; confiscarea tuturor utilajelor agricole care serveau cultivării celor 18,84 ha teren din care 17,69 ha pe raza comunei Variaș și 1,15 ha pe raza localităților vecine, constând în: o mașină de semănat păioase, o mașină de secerat și legat, două prăsitoare, două pluguri cu tracțiune animală, două grape de fier, două căruțe, un tractor; confiscarea animalelor din gospodărie: 2 vaci, 2 cai, 4 oi, 15 porci (o scroafă și 14 purcei), 11 păsări (10 găini și o curcă); însușirea de către autorități a recoltei pe anul 1951 și lipsirea familiei de folosința terenului până la încetarea măsurii aplicate - 20.12.1955 .
Se menționează că la data de 18.06.1951 împotriva întregii familii s-a dispus măsura administrativă cu caracter politic constând în dislocarea din corn. Variaș jud. T. și stabilirea domiciliului obligatoriu în loc. Feteștii Noi din Câmpia Bărăganului.
Practic au fost deportați bunicii paterni M. V. (V.) în etate de 50 de ani, M. I. bunica în etate de 50 de ani, tatăl lor M. P. în etate de 28 de ani, mama lor M. D. în etate de 26 de ani, reclamanta M. E. (căsătorită C.) în etate de 5 ani și reclamanta M. CATIȚA (căsătorită I.) în etate de 3 ani și 6 luni.
Cu toții locuiau în casa cu nr. vechi 201 actual 465 din. Variaș, casă nouă edificată în anul 1947, proprietate a bunicului M. V. (V. în limba sârbă) .
Antecesorii lor nu puteau fi catalogați drept chiaburi întrucât practic deși totul figura pe numele bunicului, averea era a ambelor familii .
Ei erau doar oameni gospodari, foarte harnici care munceau din greu pentru a avea o gospodărie înfloritoare pentru standardele acelor vremuri. Doreau să ne asigure nouă, celor 2 fiice și nepoate condiții mai bune de trai decât au avut ei, scop în care au edificat o casă nouă în anul 1947 pe care au mobilat-o și dotat-o corespunzător și au achiziționat utilaje agricole adecvate (inclusiv un tractor) pentru exploatarea celor peste 18 ha teren pe care le dețineau.
Se susține că familia reclamantelor era în plină ascensiune, deținând o gospodărie care le permitea un trai îndestulător și posibilitatea realizării de economii. La plecare, bunicii și părinții reclamantelor au putut lua doar strictul necesar, iar procesul verbal întocmit la plecarea lor nu a fost nu a fost semnat de bunic și tatăl lor, întrucât nu era corect, nefiind trecute toate bunurile existente și confiscate. Mai mult s-a insistat să semneze capii familiei că au primit bani în schimbul bunurilor confiscate, fapt ce nu corespundea adevărului, motiv pentru care bunicul și tatăl reclamantelor au refuzat semnarea acestuia cu toate amenințările primite.
În localitatea Feteștii Noi, bunicul și mai ales tatăl lor au muncit din greu, prestând orice muncă se ivea pentru ca reclamantele sa nu ducă lipsă de hrană, au adunat chiar ceva bani cu care au cumpărat un măgar cu care bunica căra apă de la distanță pentru comunitate si vindea găleata de apă cu 50 de bani.
Se menționează ca la ridicarea măsurii deportării s-au întors in Variaș, au găsit casa dărăpănata si goală si totul. Pustiu. Au luat-o aproape de la zero părinții și bunicii lor, casa trebuia reparată, terenul 1-a luat CAP, mobila trebuia cumpărată. Cu toate acestea, antecesorii lor au reușit cu mari eforturi, cu multe sacrificii în timp să repare casa și să le dea la școală, să poată urma un liceu și facultate.
Reclamantele au arătat că au fost învățate să rabde umilințele la care le-au supus unii săteni și autoritățile acelor vremuri, să fie econoame și să prețuiască orice muncă cinstită. Bunicii și părinții lor au avut un destin trist iar ele o copilărie marcată de privațiuni, au resimțit din plin consecințele măsurii abuzive dispuse asupra lor, acest stigmat de deportat punându-și amprenta asupra întregii lor existențe.
După apariția L. 18/1991 cu modificările și completările ulterioare, terenul arabil le-a fost restituit.
Cu privire la daunele morale solicitate, doctrina și practica judiciară au statuat că atingerile aduse persoanei umane prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale precum dreptul la libertatea individuală, dreptul la viața personală la liniște, dreptul la cinste, la onoare, la demnitate cauzează sau pot cauza nu numai prejudicii materiale, ci și morale.
Prejudiciile sau daunele morale constau mai ales în durerile psihice încercate urmare a restrângerii posibilităților de viață provenite urmare a încălcării drepturilor persoanei, în suferințele personale și neajunsurile sociale încercate de victimele defăimărilor, calomniilor și aprecierilor defavorabile, precum și orice alte asemenea prejudicii privind viața personală, familială și socială a omului.
Apreciază că orice răstălmăcire dată Legii nr. 221/2009 contravine intenției avute de legiuitor la promulgarea ei respectiv se repara gravele abuzuri comise în perioada fostului regim corni) iar poziția adoptată de reprezentantul pârâtului în teritoriu în cazuri similare, înseamnă o nouă umilință pentru victimele deportării condamnărilor politice precum și pentru urmașii lor.
Apreciază eronată interpretarea dată măsurilor reparatorii. Legea 221/2009 reglementează clar (am citat prevederile art. 5 pct. (1) lit. a și b) astfel încât despăgubirile acordate prin L. 221/2009 completează cele acordate prin D.L. 118/1990 și OUG 214/1994 (la stabilirea lor se vor avea în vedere măsurile reparatorii deja acordate prin aceste două din urmă acte normative).
În drept au invocat prevederile art. 1 alin. (3), art. 3 din Legea nr. 221/2009, art. 5 alin.l lit. a și b din Legea 221/2009, art. 998-999 cod civil, art. 1 din Protocolul adițional nr.l la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 2,3, 4 și 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile Declarației Universale drepturilor Omului, art. 274 cod procedură civilă.
Prin întâmpinare, parata a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
In motivare, a arătat ca potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 221/2009, coroborat cu prev. art. 5 alin. 1 lit. a din același act normativ, despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit de către subiecții de drept care se circumscriu sferei de aplicare a Legii nr. 221/2009 se acorda numai in cazul in care exista o condamnare cu caracter politic.
S-a arătat ca despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit se acorda doar in cazul in care a fost dispusa o condamnare, in sensul prevăzut de articolele anterior menționate, cu respectarea prevederilor cuprinse in partea a II-a a art. 5. Aceasta concluzie se desprinde si in interpretarea prevederilor art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009, text de lege care dispune modalitatea in care persoanelor îndreptățite li se pot acorda despăgubiri materiale., precizând ca in speța, împotriva familiei reclamantelor a fost luata măsura administrativa a deportării in câmpia Bărăganului, împotriva acestora nefiind pronunțata vreo hotărâre de condamnare cu caracter politic.
In final s-a arătat ca ipoteza textului de lege nu este îndeplinită, motiv pentru care reclamantele nu pot beneficia de masurile reparatorii prevăzute de dispozițiile legale, in ceea ce privește prejudiciul moral suferit.
In drept s-a invocat art. 115 cod procedura civila.
La 17 februarie 2011 și 31 martie 2011 reclamanții au precizat temeiul de drept al acțiunii, invocând art. 998, 999, 1838, 1839 cod civil, art. 504 și urm. cod procedura penala, art. 52 din Constituția României, art. 2, 3, 5, 6 și 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 1 din Protocolul adițional 1 la convenție.
Prin sentința civila nr. 2424/2011 Tribunalul T. a respins acțiunea formulata de reclamantele I. CATIȚA (născută M.) si C. E. (născută M.).
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că obiectul cererii introductive îl reprezintă acordarea de despăgubiri în baza Legii 221/2009.
Potrivit art. 5 al. 1 lit. a, teza I-a din Legea 221/2009: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a stabilit că prevederile art. 5 al. 1 lit. a, teza I-a sunt neconstituționale.
Conform art. 31 al. 3 din Legea 47/1992: „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Întrucât cele 45 de zile prevăzute de art. 31 al. 3 din Legea 221/2009 s-au împlinit, iar Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, tribunalul reține că temeiului invocat, respectiv art. 5 al. 1 lit. a, și-a încetat efectele.
Aplicarea în speță a acestei decizii nu încalcă principiul neretroactivității deciziilor Curții Constituționale, câtă vreme în cauză nu a fost pronunțată încă o hotărâre judecătorească.
Având în vedere precizările temeiului de drept de către reclamanți, tribunalul a reținut că art. 998, 999 cod civil . reglementează sediul materiei răspunderii civile delictuale de drept comun și este de principiu că normele speciale ale Legii 221/2009 se completează cu normele generale, în măsura în care nu sunt contrazise de acestea din urmă, chiar dacă reclamantul nu ar fi invocat în mod explicit dispozițiile art. 998, 999 cod civil.
Ori, termenul de prescripție al acțiunii în răspundere civilă delictuală a Statului Român, întemeiată pe prevederile art. 998 și 999 cod civil, a început să curgă la data căderii regimului comunist, cel mai târziu la data intrării în vigoare a Decretului Lege nr. 118/30.03.1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri și s-a împlinit în termen de 3 ani, potrivit art. 3 al. 1 teza I-a din Decretul nr. 167/1958.
Adoptarea Legii 221/2009 nu a urmărit repunerea victimelor regimului comunist în termenul de prescripție al dreptului la acțiune în răspundere civilă delictuală de drept comun.
Și aceasta deoarece, pe de o parte, nu orice faptă, ci doar cele reglementate de Legea 221/2009, atrage răspunderea Statului Român, iar, pe de altă parte, pe lângă despăgubirile morale declarate neconstituționale, Legea 221/2001 prevede și alte măsuri reparatorii, în privința cărora legea continuă să se aplice.
Este vorba de acordarea de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate ca urmare a condamnării politice sau a măsurii administrative cu caracter politic și repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Mai mult, Legea 221/2009 reglementează dreptul la acțiune pentru constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, altele decât cele reglementate de art. 1 și 3, iar această acțiune este imprescriptibilă.
Cu alte cuvinte, Legea 221/2009 nu este o simplă normă legală pentru repunerea persoanelor îndreptățite în termenul de prescripție al dreptului la acțiune în răspundere civilă delictuală a Statului Român pentru repararea prejudiciului suferit de persoanele condamnate politic sau supuse unor măsuri cu caracter politic anterior datei de 23 decembrie 1989, ci este un veritabil act normativ, cu un obiect de reglementare bine determinat și cu un caracter special față de prevederile generale ale art. 998, 999 cod civil.
Declararea neconstituțională a normei speciale care reglementa dreptul la despăgubiri morale, respectiv art. 5 al. 1, lit. a, teza I-a din Legea 221/2009, nu înlătură prescripția împlinită a dreptului la acțiune întemeiată prevederile de drept comun ale art. 998, 999 cod civil.
De altfel, în absența dreptului la acțiune în temeiul Legii 221/2009, nu există nici prescripție, fie ea generală sau specială..
De asemenea, tribunalul a reținut că prin adoptarea art. 5 al. 1, lit. a, teza I-a a Legii 221/2009 reclamanții nu au dobândit un drept, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, fiind un atribut al statului legiferarea, inclusiv prin abrogarea unor norme legale.
Prin urmare, cererea reclamanților de acordare de despăgubiri morale în baza art. 998, 999 cod civil este prescrisă.
Pe cale de consecință, tribunalul a respins și cererea de constatare a caracterului politic al măsurii administrative ca lipsită de interes, înțeles ca folos practic urmărit prin inițierea prezentului demers judiciar.
În cauză nu sunt aplicabile nici prevederile art. 504 și urm. cod procedura penala .
Astfel, acest text legal prevede că: „Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei”.
Aceste prevederi legale își au sorgintea în dispozițiile art. 52 al. 3 din Constituția României, potrivit căruia: „S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență”.
Prin urmare, art. 504 și urm. cod procedura penala reglementează răspunderea statului pentru erori judiciare, iar nu pentru condamnările politice, respectiv măsurile administrative cu caracter politic dispuse înainte de 23 decembrie 1989.
În ce privește despăgubirile materiale solicitate de reclamanți, instanța a reținut că art. 5 al. 1 lit. b din Legea 221/2009 prevede acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Acest text de lege, însă, nu trebuie interpretat prin sine, ci raportat la prevederile al. 5 al aceluiași articol, conform căruia acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.
Cu alte cuvinte, acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate ca urmare a unei condamnări politice sau a unei măsuri administrative cu caracter politic este condiționată de existența unei proceduri începute, dar nesoluționate în baza Legii 10/2001.
Legiuitorul a instituit o dispoziție de favoare prin conferirea accesului direct la instanță celor a căror procedură administrativă nu a fost soluționată, neurmărind să repună în termen pe cei care nu au recurs la această procedură sau a căror notificare în baza Legii 10/2001 a fost respinsă, chiar și în parte, irevocabil.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal, reclamantele I. (M.) Catița și C. (M.) E. solicitând casarea ei cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond, întrucât cauza a fost soluționată pe baza unor excepții greșit interpretate, în special în ceea ce privește despăgubirile pentru daune materiale reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate și nerestituire, a căror justețe o dovedesc înscrisurile de la dosar.
In ceea ce privește petitul prin care s-a solicitat acordarea despăgubirilor pentru daune morale se consideră că tribunalul a aplicat greșit legea în cauză.
In acest sens s-a susținut că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, neavând caracter retroactiv conform art.147 din Constituție, nu poate fi aplicată în cauzele înregistrate înainte de data publicării ei (cum este și cea de față) întrucât s-ar încălca nu numai acest principiu ci și principiile egalității cetățenilor în fața legii și nediscriminării (fiind avantajați doar reclamanții care au obținut hotărâri definitive favorabile înainte de acest moment).
In plus, s-a afirmat că drepturile bănești acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 nu au aceeași natură cu cele prevăzute de Legea nr.221/2009, că prin adoptarea acestei legi statul și-a recunoscut responsabilitatea pentru abuzurile comise de vechiul regim comunist (și deci obligația de plată a despăgubirilor) iar în ipoteza în care s-a reținut incidența în cauză a Deciziei nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, instanța trebuie să facă aplicarea dispozițiilor dreptului comun în materie (art.998 și urm. Cod civil).
Pârâtul intimat S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP T. nu a depus la dosar întâmpinare.
Prin decizia civila nr. 1776/2011 Curtea de Apel Timișoara a admis recursul declarat de reclamantele I. (M.) Catița și C. (M.) E..
Pentru a pronunța aceasta hotărâre, Curtea de Apel Timișoara a reținut că recursul este parțial fondat.
Astfel, în ceea ce privește petitul pentru acordarea despăgubirilor pentru daune morale, Curtea constată - contrar susținerilor recurenților – că tribunalul a aplicat corect legea în cauză.
În concret, ca urmare a cererilor formulate de pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice în mai multe dosare aflate pe rolul instanțelor în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. 1 lit. a din Legea 221/2009, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 publicată în Monitorul Oficial nr.761/15.11.2010, a admis respectiva excepție.
Analiza art. 5 alin. 1 lit. a al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituționalității sale dar și cel al compatibilității lui cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Aspectul neconstituționalității art.5 alin.1 lit.a din Legea 221/2009 a fost dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv: DL nr.118/1990, republicat și OUG nr.214/1999 aprobată cu modificări și completări prin Legea 568/2001 cu modificări și completări ulterioare, examinare pe baza căreia s-a concluzionat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror coexistență conduce la crearea unor situații de incoerență și instabilitate.
S-a reținut că prin art.16 din Legea nr.24/27.03.2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturare fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
Curtea Constituțională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii menționate prin instituirea, ca efect al dispozițiilor art.5 al.1 lit.a din Legea 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, identică ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă dispozițiile art.1 al.3 și 5 din Constituție, și de aceea, este în mod vădit, neavenită.
Decizia nr.1358/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are, de la data publicării, potrivit art.147 al.4 din Constituția revizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.
Aplicarea simplistă și automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea 221/2009 rămân supuse dispozițiilor în vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de neconstituționalitate întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.
Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de . legii noi nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.
Cu referire la decizia de constatare a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță, rezultă, deci, că ea nu va produce consecințe decât pentru viitor adică în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat.
Problema aceasta trebuie tratată nuanțat întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului juridic doctrina face distincție în funcție de situația juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală – ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca și celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voința expresă sau prezumată a părților iar noua lege ar interveni brutal și nepermis asupra dreptului la liberă dispoziție a părților – sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare.
Altfel spus, în prima ipoteză se poate vorbi despre drepturi câștigate prin voința părților iar, în cea de-a doua, doar de simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară, a unor drepturi.
Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanții o solicită a fi impusă statului în baza art.5 al.1 lit.a al Legii 221/2009, este una rezultată dintr-o situație legală iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare.
S-a constatat ca reclamantele nu aveau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art.1 al Protocolului adițional (nr.1) la Convenție, pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel .
Faptul că statul nu are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de Convenție, decât obligația de protecție a unui „bun” (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizat) iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia 1358/2010 a Curții Constituționale și prin raportare la jurisprudența CEDO în materie (Hotărârea din 23.11.1984 din cauza V. der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9.10.2003 în cauza Slivenko contra Letonia, Hotărârea din 18.02.2009 în cauza Andrejeva contra Polonia).
Rezultă, deci, că raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. 1 lit. a din lege – care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin. 1 din Constituție) – datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea - la fond sau în apel - a substanței pretențiilor deduse judecății.
Că Decizia nr.1358/2010 trebuie să se aplice și cauzelor aflate în curs de judecată și nesoluționate până la momentul publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cea de față rezultă nu numai din raționamentele corect reținute de instanța de fond ci, de dată recentă și din Decizia nr.12/19.09.2011 Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii pronunțate în același sens.
In ceea ce privește modul de soluționare a petitului pentru acordarea despăgubirilor pentru daune materiale, Curtea constată însă că criticile recurenților sunt justificate.
Curtea constată că fundamentul juridic al unei asemenea solicitări este art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 care, după . acestei legi, nu a fost supus niciunei modificări – nici măcar parțiale – și nici nu a fost declarat neconstituțional.
Textul acestui articol (alin. 1) arată că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri cu caracter politic (cum este și deportarea în B. la care a fost supusă reclamanta și familia sa) precum și, după decesul ei, soțul sau descendenții acesteia până la gradul II inclusiv pot solicita instanței, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate o dată cu comiterea faptului abuziv dacă bunurile nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 modificată și completată sau ale Legii nr. 247/2005 cu modificările și completările ulterioare (art. 5 alin. 1 lit. b ).
Același articol în alin. 5 prevede că acordarea de despăgubiri în condițiile anterior menționate atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse în condițiile legilor amintite.
Analizarea conținutului textelor menționate, a conținutului inițial al art. 5 alin. 1 lit. a referitor la despăgubirile pentru daune morale și a celui prevăzut de art. 5 alin. 1 lit. c (referitor la repunerea în drepturi sau la înlăturarea efectelor degradării militare), demonstrează că prin promovarea Legii nr. 221/2009 legiuitorul a urmărit să înlăture pe cât posibil, complet toate consecințele grave și serioase produse de abuzurile vechiului regim politic, indiferent de natura lor.
Dacă în privința temeiului de despăgubiri pentru daune morale Curtea Constituțională a constatat că el nu se justifică în condițiile în care există și alte reglementări în vigoare pentru realizarea aceluiași scop reparatoriu, în privința celorlalte două categorii de măsuri reparatorii nu a existat niciun control de constituționalitate anterior sau posterior intrării în vigoare a legii care să nege legitima lor consacrare.
În interpretarea în context a legii și constatând că dacă pentru restituirea imobilelor confiscate abuziv de stat au fost adoptate succesiv în timp diferite legi (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 18/1991 cu modificările și completările lor), pentru restituirea bunurilor mobile confiscate ca efect al condamnărilor sau măsurilor administrative cu caracter politic, nu a existat până la apariția Legii nr. 221/2009 nici un act normativ similar, de aceea nu se poate în mod rațional afirma că această categorie de bunuri nu ar face obiectul de reglementare al legii.
Este adevărat că art. 5 alin. 1 lit. b al Legii nr. 221/2009 condiționează acordarea reparației materiale pentru bunurile confiscate de declanșarea procedurilor Legii nr. 10/2001 modificate și completate și ale Legii nr. 247/2005 modificate și completate, însă această referință nu poate avea alt scop decât cel de evitare a stabilirii unei duble despăgubiri în una și aceeași materie, fără însă a se putea concluziona că se exclude în mod implicit, alternativa acordării despăgubirilor pentru bunurile mobile confiscate ce nu mai pot fi restituite în natură.
Prin urmare, Curtea a constatat că interpretarea atentă a legii recunoaște reclamanților beneficiul unei astfel de reparații.
Cu toate acestea, fiind vorba de o lege specială, prin excepție de la regulile răspunderii civile delictuale care a stat la baza ideii de reparație materială pe care statul și-a asumat-o în mod voluntar, el nu va răspunde decât în mod limitat, la nivelul pagubei efective, respectiv a contravalorii bunurilor confiscate - și evident dovedite în mod neechivoc – nu și pentru folosul nerealizat, lucru rezultat cu claritate din formularea alin. 1 lit. b al art. 5 al Legii nr. 221/2009.
Întrucât în această privință acțiunea reclamanților a fost soluționată pe o excepție ce nu-și are incidența în cauză, nefiind analizat fondul pretențiilor lor, Curtea a constatat că doar cu referire la acest aspect recursul reclamantelor este întemeiat și, în baza art. 312 alin. 5 cod procedura civila, a admis recursul și a casat sentința civilă nr. 2424/28.04.2011 a Tribunalului T. cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe.
La Tribunalul T. a cauza a fost înregistrata la data de 26.01.2012 sub nr._ .
Prin sentința civilă nr. 1372/23.04.2013 pronunțată în dosar nr._ Tribunalul T. admite in parte acțiunea formulata de reclamantele I. CATIȚA și C. E., împotriva pârâtului S. R., având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009 și, în consecință, a obligat pârâtul să plătească reclamantelor despăgubiri pentru confiscarea următoarelor bunuri: 1 tractor (9100 lei), o moară manuală de porumb (1170 lei), o vânturătoare de cereale (700 lei), o tocătoare de sfeclă(1350 lei), 6 butoaie de lemn pentru vin și țuică (1300 lei), o cadă de lemn pentru prune (350 lei), un butoi zincat (256 lei), o semănătoare de cereale (1470 lei), o secerătoare, legătoare de cereale (2030 lei), 2 prășitoare de cereale (1650 lei), 2 pluguri cu două brazde (1725 lei), 2 grape cu patru elemenți (1650 lei), o căruță cu patru din lemn (1470 lei), o iapă (2400 lei), o vacă (1800 lei), o junincă (360 lei), 5 oi (720 lei), 12 porci (8670 lei), 3 purcei (285 lei), o scroafă (560 lei), 10 găini (320 lei), 3 curci (510 lei), 6 rațe (340 lei), recolta din anul 1951 de pe 9,5 ha de grâu (_ lei), respectiv de pe 9,5 ha de porumb (_ lei).
A respins în rest acțiunea.
Totodată, a obligat pârâtul să plătească reclamantelor 1000 lei, reprezentând o parte din onorariul de expert și 1650 lei, reprezentând o parte din onorariul de avocat pentru toate etapele procesuale, în măsura admiterii acțiunii.
Analizând dosarul cauzei, tribunalul a reținut următoarele.
Din adeverințele M-264/23.11.2000, eliberată de Ministerul Justiției, Direcția Instanțelor Militare și din deciziile pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă depuse la dosar, tribunalul reține că reclamantele, părinții (M. P., M. D.) și bunicii lor (M. V., M. I.) au fost deportați prin Decizia M.A.I nr. 200/1951 la data de 18 iunie 1951, fiindu-le stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Feteștii Noi.
Potrivit art. 3 lit. e, teza I-a din Legea 221/2009 constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe decizia nr. 200/1951, a Ministerului Afacerilor Interne.
Prin urmare, reclamantele și familia lor (părinți, bunici) au fost supuse unei măsuri administrative în sensul Legii 221/2009.
Conform art. 5 al. 1, lit. b din Legea 221/2009:
„Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
Din adeverința 1830/27.04.2010, eliberată de Primăria comunei Variaș și din Inventarul, întocmit la 18 iunie 1051, respectiv procesul verbal de predare – primire din 19 iunie 2013, din depozițiile celor doi martori audiați în cauză și din recunoașterea reclamantelor potrivit căreia cu ocazia deportării au luat cu ele o căruță și un cal, tribunalul reține că familiei reclamantelor i s-au preluat următoarele bunuri, evaluate prin expertiza efectuată în cauză: 1 tractor (9100 lei), o moară manuală de porumb (1170 lei), o vânturătoare de cereale (700 lei), o tocătoare de sfeclă(1350 lei), 6 butoaie de lemn pentru vin și țuică (1300 lei), o cadă de lemn pentru prune (350 lei), un butoi zincat (256 lei), o semănătoare de cereale (1470 lei), o secerătoare, legătoare de cereale (2030 lei), 2 prășitoare de cereale (1650 lei), 2 pluguri cu două brazde (1725 lei), 2 grape cu patru elemenți (1650 lei), o căruță cu patru din lemn (1470 lei), o iapă (2400 lei), o vacă (1800 lei), o junincă (360 lei), 5 oi (720 lei), 12 porci (8670 lei), 3 purcei (285 lei), o scroafă (560 lei), 10 găini (320 lei), 3 curci (510 lei), 6 rațe (340 lei), recolta din anul 1951 de pe 9,5 ha de grâu (_ lei), respectiv de pe 9,5 ha de porumb (_ lei).
Cu privire la aceste bunuri pretențiile reclamantelor sunt întemeiate.
Pârâtul a contestat evaluarea făcută de către expert, pe motiv că bunurile nu se mai regăsesc, astfel că evaluarea este doar teoretică.
Având în vedere împrejurările concrete ale cauzei, respectiv pierderea unor bunuri în urmă cu 60 de ani, faptul că însăși măsura deportării a determinat imposibilitatea preconstituirii unor probe cu privire la valoarea bunurilor în momentul deportării, tribunalul prezumă, în lipsa unor probe contrare, că valorile stabilite prin expertiză sunt corecte.
Reclamantele nu au dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului de 19 ha pe anii cât a durat deportarea, întrucât Legea 221/2009 are în vedere bunurile efectiv confiscate, nu și folosul nerealizat, aspect stabilit cu autoritate de lucru judecat și prin decizia de casare.
În consecință, tribunalul a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantelor despăgubiri pentru confiscarea următoarelor bunuri: 1 tractor (9100 lei), o moară manuală de porumb (1170 lei), o vânturătoare de cereale (700 lei), o tocătoare de sfeclă(1350 lei), 6 butoaie de lemn pentru vin și țuică (1300 lei), o cadă de lemn pentru prune (350 lei), un butoi zincat (256 lei), o semănătoare de cereale (1470 lei), o secerătoare, legătoare de cereale (2030 lei), 2 prășitoare de cereale (1650 lei), 2 pluguri cu două brazde (1725 lei), 2 grape cu patru elemenți (1650 lei), o căruță cu patru din lemn (1470 lei), o iapă (2400 lei), o vacă (1800 lei), o junincă (360 lei), 5 oi (720 lei), 12 porci (8670 lei), 3 purcei (285 lei), o scroafă (560 lei), 10 găini (320 lei), 3 curci (510 lei), 6 rațe (340 lei), recolta din anul 1951 de pe 9,5 ha de grâu (_ lei), respectiv de pe 9,5 ha de porumb (_ lei).
Tribunalul a respins în rest acțiunea.
În temeiul art. 274 c. pr. civ tribunalul a obligat pârâtul să plătească reclamantelor 1000 lei, reprezentând o parte din onorariul de expert și 1650 lei, reprezentând o parte din onorariul de avocat pentru toate etapele procesuale, în măsura admiterii acțiunii.
Împotriva deciziei Tribunalului T. a declarat recurs reclamantul S. Român prin MFP –D. T., cât și P. de pe lângă Tribunalul T., ambii recurenți solicitând admiterea recursului și respingerea în totalitate a acțiunii formulate de către reclamante.
În motivarea recursurilor s-a susținut că acordarea despăgubirilor materiale reprezentând contravaloarea unor bunuri mobile reprezentate de utilaje agricole, animale, păsări recolte, etc…, nu se încadrează în sfera reglementată d eart.5 lit. b din Legea 221/2009, așa cum aceasta a fost definită chiar prin Decizia de soluționare a recursului în interesul legii, pronunțată de ICCJ, nr. 6/2013.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 ind.1, rap. la art.304, 306 și 312 C.pr.civ., Curtea consideră că recursurile sunt fondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Ambii recurenți au arătat că prin Decizia nr. 6 din 15.04.2013, ICCJ, în soluționarea unui recurs în interesul legii a precizat, în mod clar ,domeniul de aplicare a art.5 lit b din Legea 221/2009,respectiv care sunt categoriile de bunuri pentru care instanțele pot acorda despăgubiri materiale.
În aceste condiții, instanța de recurs va observa că Tribunalul T., admițând în parte acțiunea reclamantelor a obligat pârâtul să plătească despăgubiri materiale pentru bunuri care exced sferei de aplicare a art. 5 lit b din Legea 221/2009, așa cum aceasta a fost definită prin Decizia nr. 6/_ a ICCJ.
Astfel s-au acordat despăgubiri materiale pentru confiscarea unor bunuri ca: 1 tractor (9100 lei), o moară manuală de porumb (1170 lei), o vânturătoare de cereale (700 lei), o tocătoare de sfeclă(1350 lei), 6 butoaie de lemn pentru vin și țuică (1300 lei), o cadă de lemn pentru prune (350 lei), un butoi zincat (256 lei), o semănătoare de cereale (1470 lei), o secerătoare, legătoare de cereale (2030 lei), 2 prășitoare de cereale (1650 lei), 2 pluguri cu două brazde (1725 lei), 2 grape cu patru elemenți (1650 lei), o căruță cu patru din lemn (1470 lei), o iapă (2400 lei), o vacă (1800 lei), o junincă (360 lei), 5 oi (720 lei), 12 porci (8670 lei), 3 purcei (285 lei), o scroafă (560 lei), 10 găini (320 lei), 3 curci (510 lei), 6 rațe (340 lei), recolta din anul 1951 de pe 9,5 ha de grâu (_ lei), respectiv de pe 9,5 ha de porumb (_ lei).
Acest gen de bunuri nu face parte din categoria bunurilor la care face trimitere art. 5 lit b din Legea 221/2009, bunurile de domeniul textului de lege menționat fiind bunuri ce au făcut obiectul Legii 10/2001 in legătură cu care s-a declanșat procedura de acordare a despăgubirilor, această cale legală fiind abandonată de către persoana îndreptățită, pentru a urma procedura de acordare a despăgubirilor în condițiile Legii nr.221/2009.
Cum hotărârea primei instanțe a fost pronunțată în afara cadrului legal în analiză, respectiv art, 5 lit b din Legea nr. 221/2009, în temeiul prevederilor art. 304 pct 9 C.pr civ., Curtea va admite ambele recursuri și va modifica în parte hotărârea atacată în sensul că va respinge în totalitate acțiunea civilă introdusă de către reclamante.
Vor fi mențiune restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de către pârâtul S. român prin Ministerul Finanțelor Publice-DGFP Timișoara și P. de pe lângă Tribunalul T., împotriva sentinței civile nr. 1372 din 23.04.2013,pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .
Modifică în parte hotărârea atacată în sensul că respinge în totalitate acțiunea civilă introdusă de reclamantele I. Catita și C. E., împotriva pârâtului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice- DGFP Timișoara .
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 21 Noiembrie 2013.
Președinte, A.-M. N. | Judecător, L. L. | Judecător, M. G. |
Grefier, M. S. L. |
Red. L.L-4.12.2013.
Tehnored. M.S.L-4.12.2013.
2 ex-
Instanța de fond-Tribunalul T.: judecător, L. V.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 47/2013. Curtea de... | Cereri. Decizia nr. 1106/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
