Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 90/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 90/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 23-01-2013 în dosarul nr. 4103/108/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._ - 14.12.2012
DECIZIA CIVILĂ NR. 90/R
Ședința publică din 23 ianuarie 2013
PREȘEDINTE: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
GREFIER: C. J.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul B. A.-G. împotriva sentinței civile nr. 2299/10.10.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP A., pentru despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, lipsesc părțile.
Ministerul Public este reprezentat de doamna procuror B. E., de la P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că pârâtul intimat a depus la dosar întâmpinare, la dara de 21.01.2013, înscris căruia instanța îi conferă rolul unor concluzii scrise, întrucât a fost depus cu depășirea termenului prevăzut de art. 308 al.2 C.p.c.
Reprezentanta Ministerului Public arată că nu mai are cereri de formulat.
Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri și că s-a solicitat judecata în lipsă, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.
CURTEA
Deliberând asupra recursului, constată:
Prin acțiunea înregistrată la 13.06.2012 la Tribunalul A. sub nr._, reclamantul B. A.-G. a chemat în judecată pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, și a solicitat instanței să constate caracterul politic al măsurii deportării în U.R.S.S. a tatălui său, B. G., și să oblige pârâtul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în cuantum de 200.000 euro sau echivalentul în lei la data plății la cursul B.N.R.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că tatăl său, B. G., a fost deportat în U.R.S.S. pe criterii politice, în perioada 23.08.1944 – 15.11.1946, această măsură încadrându-se în cerințele art. 4 pct. 2 din Legea nr. 221/2009 coroborat cu art. 3 lit. c și art. 2 alin. 1 lit. c din O.U.G. nr. 214/1999.
În toată acea perioadă, a arătat reclamantul, tatăl său a fost forțat să muncească.
A mai arătat că S. R. nu poate fi exonerat de obligațiile sale față de cetățenii români, culpa sa fiind evidentă, întrucât a acceptat ca cetățenii săi să fie deportați într-un alt stat, fără a lua nici o măsură pentru a împiedica această măsură abuzivă.
A mai arătat că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu poate fi aplicată în speță pentru că i s-ar încălca dreptul la un proces echitabil, garantat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv prin faptul că s-ar ajunge la o discriminare în raport cu alți cetățeni, aflați în aceeași situație, care au avut câștig de cauză.
În drept, reclamantul a invocat art. 4 (2), art. 5 (1) lit. a, coroborat cu art. 5 (4) din Legea nr. 221/2009, precum și art. 2 (1) lit. e, art. 3 lit. e din O.U.G. nr. 214/1999, aprobată prin Legea nr. 568/2001 și Legea nr. 173/2006, art. 16, 20, 21, 52 (3) din Constituția României, art. 2, art. 3, 6, 14, 17 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, Protocoalele Adiționale la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Legea nr. 30/1994, art. 1, 4 din Legea nr. 303/2004, Legea nr. 290/2004, art. 1 (1), (2), lit. a din Legea nr. 48/2002 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, art. 4, art. 5 din Noul Cod Civil.
Prin sentința civilă nr. 2299/10.10.2012, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul A. a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul B. A.-G. împotriva pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. A..
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că deportarea în U.R.S.S. a tatălui reclamantului i-a produs acestuia consecințe în planul vieții private și profesionale, fiindu-i aplicate aceste măsuri administrative din motive etnice și implicit politice, aceste consecințe resimțindu-se inclusiv după momentul eliberării lui și întoarcerea acasă.
Întrucât prevederile art. 5 și art. 3 din Legea nr. 221/2009 fac referire la persoanele care au suferit condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic luate împotriva persoanelor începând cu data de 06.03.1945, iar antecesorul reclamantului a fost deportat în URSS anterior acestei date, respectiv în perioada 13.04._46, măsura fiind luată de armata sovietică, acțiunea formulată de reclamant nu se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009.
Chiar în situația în care antecesorul reclamantului ar fi suferit condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic care sunt reglementate de Legea nr. 221/2009, cererea acestuia privind plata despăgubirilor morale a rămas fără temei juridic pe parcursul procesului datorită declarării neconstituționale a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce reprezentau temeiul de drept al pretențiilor acestuia.
Împotriva sentinței civile nr. 2299/10.10.2012, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului A. a declarat recurs în termenul legal reclamantul B. A.-G..
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că S. R. a avut o contribuție importantă și esențială în deportarea în U.R.S.S. a cetățenilor români de naționalitate germană, culpa Statului R. fiind evidentă. În consecință, trebuie să fie angajată răspunderea materială a acestuia pentru prejudicii cauzate cetățenilor.
Pe de altă parte, culpa Statului R. rezultă și din împrejurarea că după luna martie 1945 acesta nu a depus nici un fel de diligențe pentru recuperarea cetățenilor săi, pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate împotriva acestora.
Toate aceste aspecte au fost trecute sub tăcere de instanța de fond, care de altfel s-a transformat într-un real apărător al părții adverse.
Astfel, persecuțiile de natură politică la care a fost supus tatăl său s-au concretizat în deportarea lui în U.R.S.S., pe criterii etnice, întrucât era cetățean român de origine germană.
A mai arătat că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care s-a declarat neconstituționalitatea art. 5 al. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 a determinat limitarea, mai precis golirea de conținut a acestei legi reparatorii și s-a îngrădit accesul liber la justiție și implicit la un proces echitabil, existând discriminări clare între cetățeni.
A solicitat, în principal admiterea recursului și modificarea în totalitate a sentinței, în sensul admiterii acțiunii.
În subsidiar, a solicitat casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii pentru constatarea caracterului politic al măsurii deportării în U.R.S.S. a tatălui său.
În drept, reclamantul a invocat art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 Cod proc.civilă.
Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu motivarea că nu s-a dovedit caracterul politic al măsurii deportării în U.R.S.S. a tatălui reclamantului, iar pe de altă parte nu mai există temei legal pentru despăgubirile morale solicitate de reclamant după publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.
Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele invocate, precum și din oficiu conform art. 3041 și 306 alin. 2 Cod proc.civilă, față de actele și lucrările dosarului, Curtea constată că recursul reclamantului este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Este adevărat că art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al despăgubirilor morale solicitate de reclamant, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale și nu mai poate produce efecte juridice.
În același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție București prin decizia nr. 12/19.09.2011, pronunțată în dosarul nr. 14/2011, prin care a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție București, de Colegiul de Conducere al Curții de Apel București și de Colegiul de Conducere al Curții de Apel G..
Instanța supremă a stabilit că, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data aplicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Pretențiile reclamantului B. A.-G. sunt însă inadmisibile nu din acest motiv, ci pentru că măsura deportării în URSS nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009 privită în ansamblu.
Chiar dacă tatăl reclamantului a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internat într-o unitate de muncă forțată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucția Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă cuprinsă în art. 3 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă în timpul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României; S. R. era considerat la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflat sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 – 6 martie 1945 având atribuții limitate.
În perioada cuprinsă între octombrie – noiembrie 1944 și ianuarie – februarie 1945, trupele sovietice de ocupație de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și a aliaților săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă aflați pe teritoriul României, cu excepția bătrânilor și a copiilor, pentru a ajuta la reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestații în muncă.
Prin urmare, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani (cetățeni români) a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate, care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța. Contribuția autorităților române a fost doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. În rest, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Armistițiul semnat cu România la Moscova la 12 septembrie 1944 prevedea în articolul 3 că Guvernul și Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor și altor forțe aliate facilități pentru a se mișca liber pe teritoriul României în orice direcție, fiind oferită unor astfel de mișcări orice asistență posibilă cu propriile mijloace de comunicare românești și pe cheltuiala Statului R., indiferent că erau pe pământ, apă sau în aer; articolul 18 preciza că o Comisie Aliată de Control va fi stabilită; în anexa la articolul 18 era specificat clar faptul că „Guvernul României și toate organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiei Aliate de Control, cu sediul la București.
În raport cu cele prezentate anterior, apare evident faptul că măsura deportării în URSS nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009, nefiind dispusă de către organele fostei miliții sau securități din România în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Situația tatălui reclamantului neîncadrându-se în dispozițiile Legii nr. 221/2009, acesta nu poate solicita despăgubiri morale pentru perioada deportării în URSS în baza acestei legi.
De altfel, aceasta este și interpretarea pe care o face și Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 15/2012, dată într-un recurs în interesul legii.
Față de aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1 Cod proc.civilă, Curtea va respinge recursul declarat de reclamantul B. A.-G. împotriva sentinței civile nr. 2299/10.10.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP A..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul B. A.-G. împotriva sentinței civile nr. 2299/10.10.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP A..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 23.01.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
G. O. RUJIȚA R. F. Ș.
GREFIER,
C. J.
Red. R.R.- 24.01.2013
Tehnored. C.J.- 01.02.2013; 2 ex.
Primă instanță: Tribunalul A.
Judecător: A. Ș.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 303/2013. Curtea de... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1344/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
