Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 2704/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2704/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 29-01-2013 în dosarul nr. 35036/3/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.130
Ședința publică din 29 Ianuarie 2013
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: O. IOȚCOVICI
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta Ș. K. împotriva sentinței civile nr.2704/19.10.2012 pronunțată de Tribunalul T. – Secția Civilă în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin MINSITERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚEOR PUBLICE T., având ca obiect Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat S. A. în reprezentarea reclamantei recurente, lipsă fiind pârâtul intimat.
Ministerul Public a fost reprezentat de către d-na procuror B. E. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se constată depusă la dosar, prin registratura instanței, la data de 21.01.2013, în două exemplare, întâmpinarea formulată de pârâtul intimat. Un exemplar al întâmpinării se comunică reprezentantului reclamantei recurente.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Reprezentantul reclamantei recurente solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea analizării pe fond a petitului privind daunele materiale.
În expunerea motivelor, reprezentantul reclamantei recurente arată că măsura deportării din localitatea natală în U.R.S.S., luată față de părinții reclamantei se circumscrie prevederilor Legii nr.221/2009; că dispozițiile art.5 lit.b al acestei legi nu s-a constatat că ar fi neconstituțional și că deși a făcut dovada cu probe cu privire la confiscarea bunurilor mobile care au aparținut familiei reclamantei, acestea nu au fost analizate de către instanța de fond. Față de cele expuse, consideră că hotărârea pronunțată de prima instanță este nelegală.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului formulat de către reclamantă, ca nefondat.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față constată:
Prin sentința civilă nr.2704/19.10.2012, Tribunalul T. - Secția I Civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta Ș. K. împotriva pârâtului S. român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că, potrivit prevederilor art. 3 din Legea nr.221/2009, „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;
b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;
c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;
d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului.”
Art. 4 al. 2 din același act normativ prevede că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, dispunând totodată că se vor aplica în mod corespunzător prevederile art. 1 al. 3 din lege.
Art. 1 al. 3 din Legea 221/2009 apreciază drept condamnare cu caracter politic condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală decât cele enumerate la art. 1 al. 2 din lege, daca prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 al. 1 din OUG 214/1999.
Ca urmare, pentru a avea caracter politic, măsura administrativă trebuie să îndeplinească două condiții: să fi fost luată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și să fi fost dispusă pentru fapte prin săvârșirea cărora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 al. 1 din OUG 214/1999.
Aceste scopuri enumerate de art. 2 al. 1 din OUG 214/1999 sunt:
“a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;
b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;
c1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.”
În speță, potrivit susținerilor reclamantei, măsura dispusă împotriva antecesorilor săi a fost luată în perioada 1945-1948, neputând constitui deci o măsură administrativă care să aibă de drept un caracter politic potrivit art. 3 din Legea 221/2009, câtă vreme toate măsurile considerate de lege a avea de drept acest caracter sunt întemeiate pe acte normative ulterioare anului 1948. Or, o măsura dispusă în martie-aprilie 1945 nu putea avea la baza un act normativ din 1948 sau ulterior acestui an.
Pe de altă parte, pentru ca instanța să poată constata caracterul politic al măsurii administrative în conformitate cu art. 4 al. 2 din Legea 221/2009, este necesar ca această măsură să întrunească cele doua condiții, anterior analizate, respectiv să fi fost luată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și să fi fost dispusă pentru fapte prin săvârșirea cărora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 al. 1 din OUG 214/1999. Reclamanta nu a susținut și nici nu a făcut dovada că măsura a fost dispusă pentru fapte prin săvârșirea cărora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 al. 1 din OUG 214/1999.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a constatat că reclamanta nu se încadrează în condițiile Legii 221/2009 pentru a obține despăgubiri.
Chiar dacă s-ar aprecia că reclamanta putea solicita despăgubiri în baza Legii 221/2009, înainte de pronunțarea deciziilor nr. 1358 si 1360/2010 ale Curții Constituționale, în prezent, urmare a admiterii excepțiilor de neconstituționalitate prin deciziile anterior menționate, o asemenea posibilitate a fost înlăturată.
Astfel, până la data de 01.07.2010, art. 5 al. 1 lit. a din Legea 221/2009 prevedea că „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”, arătând totodată că la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege 118/1990 si al OUG 214/1999.
La data de 01.07.2010 au intrat în vigoare modificările aduse textului normativ anterior menționat prin OUG 62/2010, astfel încât art. 5 al. 1 lit. “a” a prevăzut, începând cu această dată, plafonarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, de până la 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I și de până la 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea. Aceeași ordonanță de urgență a introdus și o . criterii exemplificative care să fie avute în vedere de către instanțe la stabilirea cuantumului despăgubirilor, precum durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare, consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege 118/1990 și al OUG 214/1999, aceste criterii fiind enumerate în al. 1¹ al art. 5.
Totodată, încă de la apariția sa, art. 5 al. 1 lit. b din Legea 221/2009 prevede că persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțul sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu le-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005; litera „c” a aceluiași articol arată că aceleași persoane au dreptul de a solicita în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară. Aceste prevederi ale art. 5 al. 1 lit. b si c din Legea 221/2009 nu au suferit modificări de la apariția legii și până în prezent.
În privința art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 (care dădea dreptul persoanelor ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii 221/2009, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare), tribunalul arata ca aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale prin Deciziile 1358/21.10.2010 si 1360/21.10.2010 ale Curții Constituționale.
Conform art. 31 al. 1 din Legea 47/1992, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie; potrivit alineatului 3 al aceluiași articol, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Tribunalul a constatat că Parlamentul României nu a pus de acord prevederile art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 - constatate ca fiind neconstituționale - cu dispozițiile Constituției, astfel încât aceste prevederi și-au încetat efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziilor anterior menționate ale Curții Constituționale, nemaiputând constitui temei juridic pentru admiterea cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politica ori prin măsura administrativă cu caracter politic, astfel cum s-a statuat recent și prin decizia nr. 12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii. Modificarea operată prin art. XIII, pct. 2 din Legea 202/2010 nu a vizat dispozițiile declarate neconstituționale, ci doar partea introductivă a art. 5 al. 1 din Legea 221/2009.
Pe de altă parte, în acord cu cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia 1358/21.10.2010, tribunalul a apreciat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Or, prin legile reparatorii adoptate anterior Legii 221/2009 (respectiv Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999) precum și prin condamnarea publică a acțiunilor represive înfăptuite de regimul comunist, S. R. a recunoscut și condamnat măsurile contrare drepturilor omului, acordând victimelor acestor măsuri o . drepturi și facilități de ordin material și moral.
Nu poate exista decât o obligație morală a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Prin urmare, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Atât art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 cat și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Nu se poate aprecia deci că indemnizația acordată de art. 4 din Decretul-Lege 118/1990 are o natură distinctă de sumele la care dădea dreptul art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, ambele vizând repararea daunelor morale suferite de cei persecutați politic de regimul comunist. Aceeași concluzie se desprinde și din lecturarea expunerii de motive la Legea nr. 221/2009, care justifică instituirea acestei norme de faptul că, "în ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist".
Tribunalul a apreciat că măsurile deja acordate de S. R. victimelor regimului comunist prin Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999 sunt drepte și rezonabile, având în vedere și aspectele anterior menționate conform cărora scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral.
Astfel fiind, Legea 221/2009 dă în prezent dreptul doar la constatarea prin hotărâre judecătorească a caracterului politic al condamnărilor pronunțate în perioada 06.03._89 pentru alte fapte prevăzute de legea penala decât cele enumerate in art. 1 al. 2 din Legea 221/2009, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 al. 1 din OUG 214/1999 precum și, în aceleași condiții, la constatarea caracterului politic al altor măsuri administrative decât cele prevăzute la art. 3 din Legea 221/2009, după cum reiese din art. 1 al. 3 și art. 4 al. 1 si 2 din lege. În plus, același act normativ și-a menținut dispozițiile art. 5 al. 1 lit. b si c privind acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative – dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu au fost acordate despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005 – precum și repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Cât privește acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, din interpretarea articolului 5 al. 1 lit. b din Legea 221/2009 se desprinde faptul că aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile și, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii 10/2001, fapt desprins din condiționarea acordării despăgubirilor de nerestituirea bunurilor – în natură sau prin echivalent – în condițiile Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv. Nici terenurile nu fac obiectul Legii 221/2009, câtă vreme legiuitorul nu a condiționat acordarea despăgubirilor de nerestituirea acestora în condițiile Legii 18/1991 sau ale Legii 1/2000, ci doar de nerestituirea bunurilor în condițiile Legii 10/2001 sau ale legii 247/2005; cu atât mai puțin s-ar putea interpreta că în temeiul art. 5 al. 1 lit. b din Legea 221/2009 s-ar putea pretinde restituirea altor bunuri mobile.
Aceasta soluție rezultă fără echivoc dacă se consultă expunerea de motive a proiectului Legii 221/2009 (http://www.cdep.ro/proiecte/2008/400/00/0/em400.pdf).
Astfel, in Secțiunea a II –a- -Motivul emiterii actului normativ, descriind situația actuală, legiuitorul arată că „În ceea ce privește repararea prejudiciului material, Legea 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, prevede restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de regimul totalitar comunist. Aceste bunuri sunt calificate de către art. 2 al. 1 lit. b din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, ca fiind imobile preluate în mod abuziv. Totuși, dificultățile legate de procesul de punere în aplicare a acestei legi au determinat ca, în multe cazuri, persoane în vârstă care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar comunist să nu obțină nici până la această oră vreo despăgubire concretă.”
La subsecțiunea 2, intitulată „Schimbări preconizate”, se menționează: „prin derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, persoana în cauză, precum și soțul sau descendenții până la gradul al II –lea, inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de către instanța de judecată a unor despăgubiri bănești care să acopere valoarea bunurilor confiscate”.
Niciunde în expunerea de motive legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate și nici pentru alte imobile decât cele care fac obiectul Legii 10/2001 și nici nu a prevăzut vreo astfel de dispoziție în corpul legii, prevederile legale neputând fi aplicate prin analogie.
Bineînțeles, acordarea despăgubirilor este condiționată de depunerea în termen a notificărilor potrivit Legii 10/2001, fapt desprins din prevederile art. 5 al. 5 din Legea 221/2009, care arată că acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii 10/2001 sau Legii 247/2005. Or, în speță nu s-a dovedit depunerea în termen a acestor notificări.
Având în vedere aceste considerente, nu pot fi acordate despăgubiri în condițiile Legii 221/2009 pentru bunurile mobile ori pentru terenurile ce formează obiectul legilor în materia fondului funciar; aceste terenuri vor urma procedura de restituire prevăzută de legislația funciară specială, iar eventualele despăgubiri pentru bunurile mobile puteau fi solicitate în baza acțiunii în despăgubire întemeiată pe art. 998-999 Cod civil, în termenul legal de prescripție. O astfel de cerere de despăgubire pentru bunurile mobile întemeiată pe art. 998-999 cod civil este însă prescrisă în prezent, pentru considerentele ce au fost expuse cu prilejul analizării cererii de acordare a daunelor morale întemeiată pe aceleași articole din Codul civil.
Revenind la cererea de acordare a daunelor morale, tribunalul a constatat că, urmare a declarării neconstituționalității art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, singurul temei al unei astfel de cereri l-ar putea constitui prevederile art. 998-999 C. civ.
Cu privire la acest temei de drept, tribunalul a reținut încă că cererea de acordare a daunelor morale formulată în baza răspunderii civile delictuale este prescris.
Astfel, conform art. 3 al. 1 teza I din Decretul 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani, iar conform art. 8 din același decret, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Conform art. 25 din Decretul 167/10.04.1958, dispozițiile acestui decret sunt aplicabile și prescripțiilor neîmplinite la data intrării sale în vigoare, în care caz termenele de prescripție prevăzute în decret vor fi socotite că încep să curgă de la . acestui decret.
Potrivit art. 26 din Decretul 167/1958, pe data intrării în vigoare a acestui decret se abrogă orice dispoziții legale contrare, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul 167/1958. Astfel fiind, odată cu . Decretului 167/1958 au fost implicit abrogate și dispozițiile Titlului XX (art. 1837 și următoarele), precum și celelalte dispoziții din Codul civil privitoare la prescripția extinctivă.
Art. 18 din Decretul 167/1958 obligă instanța judecătorească la a cerceta, din oficiu, dacă dreptul la acțiune este prescris.
În cazul condamnărilor cu caracter politic și al măsurilor administrative cu un astfel de caracter, curgerea termenului de prescripție extinctivă comportă anumite aspecte specifice, legate de faptul că, până la căderea regimului comunist, în 22.12.1989, persoanele condamnate politic sau cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative politice au fost în imposibilitate de a promova acțiuni în instanță prin care sa incrimineze faptele săvârșite de regimul comunist și să solicite despăgubiri pentru acestea. Aceasta imposibilitate insurmontabilă de a promova acțiunea în răspundere civilă delictuală împotriva statului în regimul comunist poate fi asimilată forței majore și acceptată drept cauza ce a condus la suspendarea cursului prescripției, conform art. 13 lit. a din Decretul 167/1958.
Odată cu prăbușirea regimului comunist, la data de 22.12.1989, aceasta imposibilitate de a acționa în instanță a fost înlăturată, astfel încât termenul de prescripție a început să curgă cel târziu la data anterior menționată, împlinindu-se în 22.12.1992.
Chiar dacă prin adoptarea Legii 221/2009 S. R. a recunoscut dreptul la acordarea unor măsuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoaștere nu poate fi considerată ca repunând în termenul de prescripție pentru acordarea despăgubirilor morale și nici ca întreruptivă de prescripție, în sensul art. 16 lit. a din Decretul 167/1958.
Astfel, cât privește repunerea în termenul de prescripție, aceasta poate fi făcută printr-o prevedere legală expresă (astfel cum s-a întâmplat în cazul Legii 18/1991, Legii 112/1995 ori al Legii 10/2001, care au arătat în mod expres că moștenitorii sunt repuși în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce formează obiectul acestor legi) sau poate fi dispusă de către instanța de judecată, în condițiile art. 19 din Decretul 167/1958.
Tribunalul a constatat că Legea 221/2009 nu conține o astfel de prevedere privind repunerea în termenul de prescripție, iar dispozițiile legilor speciale reparatorii menționate în paragraful precedent, constituind excepția de la regula consfințită de art. 19 din Decretul 167/1958, sunt de strictă interpretare și aplicare.
Cât privește art. 19 din Decretul 167/1958, acesta prevede că instanța judecătorească poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea acțiunii, cererea de repunere în termen putând fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție. Or, în speță, nu au fost invocate și dovedite cauze temeinic justificate pentru care termenul de prescripție a fost mult depășit, pentru a se putea dispune repunerea în termen.
Revenind la dispozițiile art. 16 al. 1 lit. a din Decretul 167/1958, acesta prevede că recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția (în speță S. R.) are efect întreruptiv de prescripție. Pentru a avea însă un astfel de efect, recunoașterea trebuie făcută în cadrul termenului de prescripție, iar nu după expirarea acestuia, cum s-a întâmplat în speță.
Pe de altă parte, odată cu declararea neconstituționalității prevederilor legale ce acordau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică sau prin măsura administrativă politică, aceste prevederi au încetat să mai producă orice fel de efecte juridice, chiar și pe cele vizând invocată repunere în termenul de prescripție.
Tribunalul a subliniat și faptul că dispozițiile art. 998-999 C. civ. îndrituiesc la repararea prejudiciului moral doar victima faptei prejudiciabile, iar nu și rudele acesteia.
În acord cu cele anterior menționate vizând scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă - care este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci acela de a produce o satisfacție de ordin moral – ținând cont și de măsurile reparatorii acordate de S. R. victimelor persecuțiilor politice prin Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999, tribunalul a apreciat că prejudiciul suferit de aceste persoane a fost deja reparat, condițiile răspunderii civile delictuale nefiind întrunite nici pe fondul acestora.
Cererea de acordare a daunelor morale nu își poate găsi fundament nici în prevederile art. 504-506 C.p.p., câtă vreme în speță nu sunt întrunite condițiile prevăzute de aceste articole.
Astfel, pentru acordarea despăgubirilor morale în baza acestor temeiuri, este necesar ca persoana să fi fost condamnată definitiv, iar în urma rejudecării cauzei să se fi pronunțat o hotărâre definitivă de achitare; de asemenea, are dreptul la a obține despăgubiri și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuind stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j); tot astfel, are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Tribunalul a constatat că niciuna dintre cele trei situații anterior menționate nu se regăsește în speță.
Cât privește fundamentarea cererii de acordare a despăgubirilor morale pe dispozițiile art. 2 si 3 din Convenție, tribunalul a apreciat că faptele săvârșite de către regimul comunist nu dau naștere unui drept la reparație în baza acestor articole, câtă vreme privesc acțiuni comise înainte de ratificarea Convenției de către România.
Nu poate fi reținută nici încălcarea art. 6 din Convenție câtă vreme, astfel cum am arătat anterior, a existat posibilitatea promovării unui demers judiciar susceptibil de a repara prejudiciile cauzate întemeiat pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., însă depunerea cererii de chemare în judecată trebuia făcută în termenul de prescripție.
Tot astfel, nu s-a putut considera că respingerea cererii de chemare în judecată ar aduce atingere art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție. După cum s-a arătat anterior, instanța de contencios a drepturilor omului s-a pronunțat în repetate decizii de speță în sensul ca art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun. Nu s-a putut susține nici că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Pronunțarea unei hotărâri de respingere a prezentei cereri de chemare în judecată nu poate fi considerată discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenție. Violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor situații egale fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite. Or, în speță, neacordarea daunelor morale are la bază o justificare obiectivă și rezonabilă (jocul combinat al deciziilor Curții Constituționale și nedepunerea acțiunii în răspunderea civilă delictuală în termenul de prescripție), neexistând o disproporție între scopul urmărit și mijloacele folosite.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Ș. K. solicitând, în principal, casarea ei cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond în vederea analizării petitului privind acordarea despăgubirilor pentru daune materiale iar, în subsidiar, modificarea ei în tot, cu consecința admiterii integrale a acțiunii.
Recursul reclamantei a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ. iar în fapt pe aceea că părinții săi au fost deportați din localitatea natală (G., jud. T.) și trimiși în lagăre de muncă forțată în U.R.S.S., măsură ce se circumscrie prevederilor Legii nr.221/2009 și care trebuie să conducă la acordarea despăgubirilor pentru daune materiale cu atât mai mult cu cât la dosar există probe care atestă bunurile de care au fost lipsiți membrii familiei reclamantei ca urmare a acestei măsuri abuzive.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul pârât a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit art.306 al.2 C.pr.civ., sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat în cauză este nefondat atât sub aspectul solicitării principale, de casare a hotărârii cu trimitere spre rejudecare (din moment ce instanța s-a pronunțat asupra tuturor petitelor acțiunii, respingând acțiunea în integralitatea ei), cât și sub aspectul solicitării subsidiare, de modificare a ei (câtă vreme prima instanță a procedat la o interpretare corectă a probelor și a legii).
În această din urmă privință urmează a se constata că respingerea pretențiilor reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune materiale a fost argumentată corect prin aceea că bunurile de care se pretinde că a fost lipsită familia reclamantei prin faptul deportării nu fac obiectul Legii nr.221/2009, astfel cum aceasta a fost consacrată prin raportare la dispozițiile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.247/2005, ceea ce exclude aplicarea beneficiului acestei legi în cazul ei.
Pe de altă parte și cu caracter primordial, trebuie ca instanța de fond să observe că pretențiile materiale ale reclamantei derivă din faptul deportării în U.R.S.S. a părinților săi, începând cu luna ianuarie 1945, măsură care nu poate fi considerată a avea caracter politic în sensul dispozițiilor exprese și limitative ale Legii nr.221/2009 pentru a genera reparații materiale întrucât ea se află în afara sferei de aplicare a legii atât din punct de vedere temporar (a fost dispusă în afara perioadei de referință a legii care privește doar evenimentele produse după data de 06.03.1945) cât și din punct de vedere al persoanelor care au dispus-o (Legea nr.221/2009 se referă doar la măsurile dispuse de fosta miliție sau fosta securitate a statului comunist ori cea despre care se face vorbire în dosar a fost dispusă de alți decidenți, în speță de forțele sovietice de ocupație).
Că aceasta este interpretarea corectă a unei asemenea situații ca cea descrisă de reclamantă rezultă, de dată recentă, și din Decizia nr.15/2012 pronunțată în această materie de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va respinge ca nefondat recursul reclamantei Ș. K. declarat împotriva sentinței civile nr.2704/19.10.2012 a Tribunalului T. - Secția I Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta Ș. K. împotriva sentinței civile nr. 2704/19.10.2012 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 29 Ianuarie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
D. CALAICLAUDIA R. M. L.
Grefier,
O. IOȚCOVICI
Red.D.C./01.02.2013
Tehnored.O.I./2 ex/06.02.2013
Instanță fond: Tribunalul T. – jud. M. R.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Legea 10/2001. Decizia nr. 292/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
