Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 303/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 303/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 26-02-2013 în dosarul nr. 4574/30/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 303
Ședința publică din 26 februarie 2013
P.:D. C.
JUDECĂTOR:C. R.
JUDECATOR:M. L.
GREFIER:O. IOȚCOVICI
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantele S. B. și I. Z. împotriva sentinței civile nr. 3228/PI/16.11.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, lipsă părțile.
Ministerul Public este reprezentat de doamna procuror V. M. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termenul legal și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depusă la dosar, prin registratura instanței, la data de 14.02.2013, întâmpinare formulată de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Nemaifiind alte cereri de formulat, văzând că părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă, potrivit art. 242 alin. 2 C.proc.civ., instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta Parchetului pune concluzii de respingere a recursului și menținerea, ca temeinică și legală, a hotărârii atacate, pe motiv că reclamanții au solicitat despăgubiri pentru daune morale în temeiul art. 5 din legea nr. 221/2009, text legal declarat neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
P. acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr._ /5.10.2012, petiționarele S. B. și I. Z. au chemat in judecată pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri bănești, în sumă de câte 150.000 euro ( echivalent în lei la data plății), reprezentând contravaloarea prejudiciului moral adus.
În motivare, arată că autorul lor a fost condamnat la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înaltă trădare, motiv pentru care solicită acordarea unor despăgubiri pecuniare, pentru prejudiciul moral suferit.
În drept a invocat prevederile art. 5 al. 1 din Legea 221/2009.
Pârâta D.G.F.P. T., în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată, ca netemeinică și nelegală, invocând în motivare Decizia Curții Constituționale a României nr. 1358/21.10.2010 și prev. art. 147 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, raportat la care acțiunea apare fără temei de drept.
P. sentința civilă nr. 3228/PI/16.11.2012 pronunțată în dosar nr._, Tribunalul T. a respins acțiunea formulată de către reclamantele S. B. și I. Z. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentantă de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
Pentru a hotărî astfel, prin observarea efectelor generate pe plan procesual de admiterea demersului constituțional finalizat prin Decizia nr.1358 dată de jurisdicția de contencios constituțional la 21.10.2010 asupra dispozițiilor Lg. nr.221/2009 ce se constituie în cauza debendi a disputei procesuale pendinte, configurate legislativ de imperativul art.147 alin.1 din Constituția revizuită în corelație cu alin.3 apartenent art.31 din Lg. nr.47/1992, prima instanță a reținut că art. 5 alin. 1 din Legea nr.221/2009 a fost supus controlului de constituționalitate, pe calea excepției de neconstituționalitate, reglementată de art. 29 din Lg. nr. 47/1992, context în care jurisdicția de contencios constituțional a conchis îndeajuns de tranșant că, întrucât măsura reparatorie prevăzută de art.5 alin.1 lit.a din Lg. nr.221/2009, are aceeași finalitate ca și indemnizația acordată periodic sub forma unor sume de bani prin art.4 din Decretul lege nr.118/1990, acordată aceleiași categorii de persoane, respectiv celor persecutate din motive politice de dictatura comunistă cu începere din 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, daunele morale conferite prin Lg. nr.221/2009 nu pot fi unele drepte, echitabile și rezonabile, din moment ce răspund aceluiași scop precum indemnizația prevăzută de art.4 apartenent Decretului lege nr.118/1990.
Ceea ce, statuează pe calea aparatului argumentativ jurisdicția de contencios constituțional, nesocotește valoarea supremă de dreptate, ca valoare esențială a statului de drept, proclamată de art.1 alin.3 din Constituție și conferă caracter neconstituțional art.5 alin.1 lit.a din Lg. nr.221/2009, care, ca efect al admiterii demersului constituțional, a fost declarat neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr.1358/21.10.2010.
Or, în așa situație, activității jurisdicționale din cauza pendinte au a i se circumscrie exclusiv verificarea efectelor în plan procesual ale deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unui text de lege sau al unei ordonanțe, prin plasarea în coordonatele art.31 alin.1 și 3 din Lg. nr.47/1992 republicată –care, de altfel, preiau principiul consacrat constituțional de art.147 apartenent Constituției revizuite - conform cărora: „Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie” și „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Din interpretarea logico-sistematică a textelor legale supra enunțate, instanța de fond a apreciat că se identifică cu ușurință, așa cum constant a statuat doctrina reputată în materie și cele patru efecte ale declarării neconstituționalității, respectiv: suspendarea de drept a dispozițiilor constatate neconstituționale pe o perioadă de 45 de zile; încetarea efectelor juridice ale dispozițiilor constatate ca fiind neconstituționale după expirarea termenului de 45 de zile; inadmisibilitatea reiterării unei excepții de neconstituționalitate admise și, finalmente, nașterea posibilității (și nu obligației) Parlamentului sau Guvernului, după caz, de a pune de acord prevederea respectivă cu dispozițiile Constituției.
Devenind astfel obligatorie și concluzia, raportat la exigențele imperativului art.31 alin.3, - care conferă entităților statului cu atribuții de legiferare posibilitatea și nu obligația de a examina prevederea respectivă și de o pune în acord cu dispozițiile Constituției – că nevalorizarea acestei posibilități atrage inexorabil încetarea efectelor juridice ale normei legale invalidate constituțional. Așa stând lucrurile, cum prin deja anunțata Decizie nr.1358/2010 a fost declarată neconstituțională norma legală conținută de art.5 alin.1 lit. a care conferea legitimitate pretențiilor pecuniare reclamate în condițiile Lg. nr.221/2009 și cum anunțata decizie are forță generală obligatorie consacrată constituțional prin art.147, bucurându-se de efectul opozabilității erga omnes, cu puterea evidenței se conturează și concluzia că pretențiile ce-și găsesc fundamentarea în dispozițiile Lg. nr.221/2009 rămân fără suport legislativ. Și aceasta, pentru că norma legală declarată neconstituțională conferea legislativ chiar vocația de a accede la beneficiul legii.
S-a mai reținut că, mai mult, însăși Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând un recurs în interesul legii, prin Decizia cu nr.12/2001, a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.”
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamantele S. B. și I. Z., care au solicitat modificarea în totalitate a sentinței atacate și, pe fond, admiterea acțiunii și obligarea pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în cuantum total de 300.000 euro, echivalentul în lei de la data achitării de către pârât adică câte 150.000 euro în favoarea fiecărei reclamante. Reclamantele au justificat suma pretinsă, raportându-se la condamnarea cu caracter politic suferită de către I. S. M., care a executat o pedeapsă constând în închisoare corecțională de 5 ani și 10 luni și 9 zile din pedeapsa de 7 ani închisoare, stabilită prin sentința penală nr. 530/22.03.1951 pronunțata de către Tribunalul M. Timișoara.
În motivare, reclamantele au arătat că daunele morale suferite sunt antrenate de faptele care au adus atingere unor drepturi personale nepatrimoniale, care au provocat și durere fizică și ele conturează în principal următoarele forme de prejudiciu: prejudiciu constând în dureri fizice și psihice ( pretium doloris), prejudiciul de agrement ( hedonist), prejudiciul provenit din valorile morale lezate, afectarea situației familiale, profesionale și sociale, afectarea pregătirii profesionale, afectarea posibilității de a contribui, material si spiritual, la creșterea și educarea copiilor, precu și prejudicii provenite din fapte care aduc atingere onoarei, demnității, prestigiului sau cinstei unei persoane, suportarea de expresii insultătoare, calomnii, defăimări ori denigrări, făcute prin adresarea directă în public, în scris, prin publicitate, în presă, ori prin mass-media în general.
În drept, invocă dispozițiile art. art. 5 din Legea nr.221/2009 și art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
În cauză, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T. a solicitat, prin întâmpinarea depusă la dosar, respingerea recursului declarat de reclamante, ca neîntemeiat, invocând deciziile Curții Constituționale nr.1358/21.10.2010, nr. 1354/20.10.2010 precum și Decizia nr. 12 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (care face referire la primele două), conform cărora nu se mai pot acorda despăgubiri în baza art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr.221/2009.
În drept, invocă dispozițiile art. 115 C.proc.civ.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate în termen legal, precum și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.pr.civ., față de actele și lucrările dosarului și dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, Tribunalul T. pronunțând o hotărâre temeinică și legală pentru considerentele expuse pe larg în cuprinsul acesteia și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime, astfel că nu la va mai relua.
Astfel, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acesteia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamant în susținerea acțiunii de acordare a daunelor morale, astfel că această solicitare a sa nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența CEDO, conform căreia nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" ( astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție ( prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale ( art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantelor, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază că în mod just a fost respinsă acțiunea pentru repararea prejudiciului moral al reclamantelor. Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât prezenta acțiune a fost promovată ulterior publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, respectiv la data de 01.06.2012.
Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care însă nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum. Altfel spus, sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic. Atât abrogarea actului normativ cât și revocarea actului juridic presupun acte (normative/juridice) inițial valabile, în schimb neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv. Practic efectul declarării neconstituționalității unui text de lege care consfințește un drept subiectiv civil în constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și pe cale de consecință imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă autoritate.
Nu se poate reține neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, cu atât mai mult cu cât reclamantele nu au avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, așa cum am arătat anterior.
Suntem în prezența controlului constituționalității unei legi ulterior adoptării sale, pe calea excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale. Astfel, după constatarea neconstituționalității unui text de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de judecată, întrucât contravine unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang prioritar. Este evident că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt soluționate definitiv, fără excepție, neprezentând relevanță data înregistrării acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții, aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de judecată.
Dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.
Curtea constată că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența CEDO pentru diversele argumente reținute și că prin pronunțarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.
Totodată, Decizia nr. 1358/21.10.2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) - așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond – nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.
Că această interpretare este corectă rezultă și din Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.
Ca atare, curtea constată că cererea reclamantelor de reparare a prejudiciului moral suferit a fost respinsă în mod corect, ca urmare a unei juste interpretări a prevederilor legale arătate.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor legale invocate, coroborate cu prev. art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea va respinge, conform art. 312 alin. 1 C.pr.civ., recursul declarat de reclamante.
In baza art. 274 C.pr.civ., față de soluția pronunțată în cauză, Curtea nu va acorda recurentelor cheltuieli de judecată, ca nesolicitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantele S. B. și I. Z. împotriva sentinței civile nr. 3228/PI/16.11.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. T..
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26.02.2013.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR, JUDECATOR,
D. C. C. R. M. L.
GREFIER,
O. IOȚCOVICI
Red.: C.R./27.02.2013
Tehnored./O.I./ 2 ex./11.03.2013
Inst.fond:Tribunalul T.: jud. Z. H.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 700/2013. Curtea de... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 90/2013. Curtea de... → |
|---|
