Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 700/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 700/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 08-05-2013 în dosarul nr. 5108/30/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 700
Ședința publică din 8 mai 2013
PREȘEDINTE: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
JUDECĂTOR:C. R.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta D. M. împotriva sentinței civile nr. 424 din 6.02.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, s-a prezentat pentru reclamanta recurentă D. M., av. B. P., lipsă intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, s-a prezentat doamna procuror E. B..
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care, nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul reclamantei recurente a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei recurate, cu consecința admiterii acțiunii, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentanta Ministerului Public a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii atacate ca temeinică și legală.
CURTEA,
Deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 12.06.2012 pe rolul Tribunalului T., reclamanta D. M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, constatarea caracterului politic al deportării acesteia, în perioada 1945-1940 și a antecesorului acesteia defunctul Denuel A. în U.R.S.S., în perioada 1945-1950; obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale cauzate ca urmare a măsurii administrative, în sumă de 180.000 euro, cheltuieli de judecată.
In motivare, reclamanta arată că, în luna ianuarie 1945, împreună cu tatăl său au fost ridicați de jandarmi îmbarcați în vagoane de transport animale și sub escortă militară au fost duși cu trenul timp de 3 săptămâni în URSS, motivul fiind considerat de natură politică, acela de a aparține etniei germane.
Se mai subliniază că, deși măsura deportării în URSS la muncă forțată, a fost dispusă anterior datei de 6 martie 1945, această măsură administrativă intră sub incidența Legii nr. 221/2009, întrucât legea face trimitere în mod expres Ia dispozițiile art.3 lit.e din OUG nr. 214/1999.
Reclamanta a menționat că nu a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 sau ale OUG nr.4/1999.
În drept, reclamanta a invocat prevederile Legii nr.221/2009, art.2 alin.1 lit.e, art.3 lit.c, d, e din OUG nr.214/1999, art.1359 C.civ., art.2 și art.3 din CEDO și art.274 C.proc.civ.
Pârâtul Statul R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului T. a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată si nedovedită.
Prin sentința civilă nr. 424 din 6.02.2013 pronunțată în dosar nr._, Tribunalul T. a respins cererea formulată de reclamanta D. M. în contradictoriu cu pârâtul Statul R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. T..
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut în esență că, prin Decizia nr.1358/2010 a fost declarată neconstituțională norma legală conținută de art.5 alin.1 lit.a care conferea legitimitate pretențiilor pecuniare reclamate în condițiile Lg. nr.221/2009 și cum decizia are forță generală obligatorie consacrată constituțional prin art.147, bucurându-se de efectul opozabilității erga omnes, cu puterea evidenței se conturează concluzia că pretențiile constând în daune morale ce-și găsesc fundamentarea în dispozițiile Lg. nr.221/2009 rămân fără suport legislativ. Și aceasta, pentru că norma legală declarată neconstituțională conferea legislativ chiar vocația de a accede la beneficiul legii. Zis altfel, legitima calitatea de subiect procesual activ.
În contextul legislativ supra configurat, și constatarea în prealabil, conform art.4 alin.2 din aceeași Lg. nr.221/2009, a caracterului politic al măsurii abuzive luate contra autorului reclamantei, se privește a fi rămas fără niciun interes procesual, de vreme ce interesul, definit drept folosul practic urmărit a se obține prin promovarea unei acțiuni civile și circumscris în concret reparării pecuniare a prejudiciului moral suferit, nu mai poate fi realizat în speță în condițiile declarării neconstituționalității art.5 alin.1 lit.a care înlătură practic vocația la beneficiul legii, nu numai celor ce se încadrează dispozițiilor art.1 și 3 (supuși condamnărilor politice ori măsurilor administrative abuzive de drept), dar și, în egală măsură, celor ce pretind în prealabil constatarea caracterului politic al măsurilor luate contra lor, în baza art.4 alin.2 din Lg. nr.221/2009.
De altă parte, devine obligatorie interpretarea dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție care a tranșat chestiunea deportaților în fosta URSS la munca de reconstrucție, apreciind că o așa măsură nu are a se circumscrie măsurilor administrative abuzive în accepțiunea art.4 alin.2 al Lg. nr.221/2009 (decizia nr.15/2012).
Împotriva sentinței civile nr. 424/06.02.2013 pronunțată de Tribunalul T. a declarat recurs reclamanta D. M. care a solicitat admiterea acestuia, modificarea sentinței civile atacate în sensul admiterii acțiunii.
În motivare, arată că în acțiunea introductivă a indicat ca temei de drept și O.U.G. nr. 214/1999, iar prin art. 1, alin. (3) din Legea nr. 221/2009, se face trimitere directă la O.U.G. nr.214/1999, care la art. 3, alin. (1) lit. e) descrie măsurile administrative abuzive.
Atât Legea nr. 221/2009, cât și O.U.G. 214/1999 au ca aplicabilitate perioada începând cu 6 martie 1945, cu o singură excepție deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice, este tocmai ceea ce a avut în intenție legiuitorul când a redactat textul legal, acesta dorind a fi aplicabil și deportărilor la muncă pentru reconstrucția U.R.S.S.
Cu privire la repararea prejudiciului moral, instanța de fond a interpretat greșit legea în ce privește consecințele Deciziei nr. 1358 a Curții Constituționale asupra dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, acțiunea impunându-se a fi analizată sub aspectul prevederilor dreptului european.
În acest sens, se impun a fi analizate consecințele deciziei Curții Constituționale asupra drepturilor reclamantei, din perspectiva art.6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a articolului 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
A învederat că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o . factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.
Invocă în susținerea recursului jurisprudența CEDO cu referire la art. 1 din Protocolul adițional la Convenție respectiv, art. 6 și 14 din CEDO.
În drept, a invocat art. 304 pct. 9, art. 304 ind. 1 și art. 312 Cod pr. civ.
Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., nu a formulat întâmpinare prin care să-și exprime punctul de vedere cu privire la recursul declarat în cauză.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, precum și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.pr.civ., față de actele și lucrările dosarului și dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, Tribunalul T. pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul său și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime, astfel că nu le va mai relua, fiind expuse anterior.
În plus, față de argumentele primei instanțe, curtea constată că Tribunalul a analizat și interpretat corect prevederile Legii nr. 221/2009, fiind corectă concluzia acestuia în sensul că persoanele deportate în U.R.S.S., pentru munca de reconstrucție, nu intră sub incidența acestui act normativ, nici din punctul de vedere al autorității ce a dispus măsura restrictivă de drepturi, nici sub aspectul perioadei de incidență a legii.
Astfel, pentru a putea accede la beneficiul Legii nr. 221/2009, se cer a fi îndeplinite cumulativ mai multe condiții.
Prima dintre ele vizează existența unei condamnări penale sau măsuri administrative cu caracter politic. Chiar dacă am aprecia că reclamanta și tatăl acesteia au fost supuși unei astfel de măsuri administrative cu caracter politic, având ca obiect internarea într-un lagăr de muncă pentru reconstrucția U.R.S.S., după război, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin. 1 raportată la art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, reclamanta și tatăl acesteia au fost deportați în U.R.S.S. la muncă de reconstrucție, țara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S.
Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S. la muncă de reconstrucție, a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice și nu de către fosta miliție ori securitate ( care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța), autoritățile române neavând nicio contribuție la această situație.
Chiar și ulterior datei de 23.08.1945, când România a întors armele împotriva Germaniei, nu se poate reține o poziție de aliați în raport de U.R.S.S. În realitate, trupele de ocupație sovietice se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944–6 martie 1945 având atribuții limitate.
Armistițiul semnat cu România la Moscova pe 12 septembrie 1944 stipula în articolul 3 că Guvernul și Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor și altor forțe aliate facilități pentru a se mișca liber pe teritoriul României în orice direcție, fiind oferită unor astfel de mișcări orice asistență posibilă cu propriile mijloace de comunicare românești și pe cheltuiala Statului Român, indiferent că erau pe pământ, apă sau în aer, iar articolul 18 preciza că „O Comisie Aliată de Control va fi stabilită și va prelua sarcina de punere în practică și control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic.”
În anexa la articolul 18, era specificat clar faptul că „Guvernul României și toate organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiei Aliate de Control definite”, și că această comisie își va avea sediul la București..
Prin urmare, Curtea reține că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani deportați pentru munca de reconstrucție în U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945, indiferent că acestora le-au fost recunoscute drepturi prin Legea nr. 44/1994.
În această privință, așa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990 republicat, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, sintagmă ce nu a fost reluată de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.
În plus, în cuprinsul legii este delimitată expres perioada în cuprinsul căreia trebuiau aplicate sancțiunile cu caracter politic, iar reclamanta și tatăl acesteia nu se încadrează în cerințele legii nici sub acest aspect, atâta timp cât aceștia au fost deportați în U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945.
În ceea ce privește decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a acesteia, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acestuia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamantă în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea sa nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența CEDO, conform căreia nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" ( astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție ( prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale ( art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază că în mod just a fost respinsă acțiunea acesteia. Această soluție se impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale ( obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
A reține argumentele reclamantei privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
Recurenta încearcă să creeze o confuzie între instituții juridice diferite, cu conținut și regim juridic distinct, lucru ce nu poate fi acceptat. Aserțiunile vizând neretroactivitatea legii civile nu sunt aplicabile în cauză, întrucât decizia Curții Constituționale nu este o lege, ci o hotărâre, ce se publică în Monitorul Oficial, astfel că nu se impune respectarea principiului enunțat de art.1 C.civ. și art.15 alin.2 din Constituția României, al neretroactivității legii civile noi.
Suntem în prezența controlului constituționalității unei legi ulterior adoptări sale, pe calea excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale. Astfel, după constatarea neconstituționalității unui text de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de judecată, întrucât contravine unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang prioritar. Este evident că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt soluționate definitiv, fără excepție, neprezentând relevanță data înregistrării acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții, aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de judecată. A accepta teza acreditată de reclamant ar însemna a lăsa fără finalitate această instituție juridică de o importanță deosebită într-un stat de drept, lucru ce nu poate fi acceptat.
Dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.
Nu se poate reține nici încălcarea disp.art.1 din Protocolul nr.12 adițional la CEDO, în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantei în raport de alte persoane. De asemenea, nici încălcarea principiului egalității în fața legii nu poate fi constatată în condițiile în care decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțări sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr.47/1992 instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice.
Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale, vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantei.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor legale invocate, coroborate cu prev. art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea va respinge, conform art. 312 alin. 1 C.pr.civ., prezentul recurs, ca nefondat.
În baza art.274 C.pr.civ., față de soluția pronunțată în cauză, Curtea nu va acorda recurentei cheltuieli de judecată, ca necuvenite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta D. M. împotriva sentinței civile nr. 424 din 6.02.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 8.05.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. L. D. C. C. R.
GREFIER,
I. P.
Red. M.L./22.05.2013
Tehnored. I.P. 2 ex./29.05.2013
Prima instanță: Tribunalul T., jud. C. B.
| ← Expropriere. Decizia nr. 818/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 303/2013. Curtea de... → |
|---|
