Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 354/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 354/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 28-02-2013 în dosarul nr. 44827/3/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 354/R
Ședința publică din 28 Februarie 2013
PREȘEDINTE: A.-M. N.
JUDECĂTOR: Dr. L. L.
JUDECĂTOR: M. G.
GREFIER: D. K.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de reclamanta K. A. împotriva sentinței civile nr. 3127/09.11.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ în contradictoriu cu pârâtul intimat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T. având ca obiect, despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, lipsesc părțile.
Ministerul Public este reprezentat de procuror I. M. de la P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, instanța constată că s-a depus prin registratura instanței la data de 26.02.2013 de către intimat, întâmpinare, calificată ca fiind concluzii scrise urmare a nerespectării dispozițiilor art. 308 alin. 2 Cod procedura civilă.
Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri și că s-a solicitat judecata în lipsă, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat, sentința instanței de fond fiind temeinică și legală. Despăgubirile morale nu pot fi acordate, iar caracterul politic este lipsit de interes.
CURTEA
Deliberând, reține următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 3127/09.11.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, a fost respinsă cererea de chemare in judecata formulată de reclamanta K. A., împotriva pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice și a fost respinsă cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecata.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului T. la 22.09.2010, reclamanta K. A. a solicitat ca prin hotărârea ce o va pronunța sa constate caracterul politic al măsurii deportării dispuse față de aceasta în baza deciziei 200/1951 și să oblige pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice sa îi achite suma de 70.000 euro cu titlu de despăgubiri morale.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că împreuna cu parinții Krohn E. și Krohn M., bunicii Krohn P. și Krohn E., K. Franz Werner, fratele Krohn I. și sora Krohn Eleonore au fost deportați din localitatea Periam în localitatea Rachitoasa Fetesti, în perioada 18.06._55, descriind împrejurările în care a avut loc luarea acestei masuri și condițiile de trai de la locul în care au fost deportați.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii 221/2009.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar o . înscrisuri.
Pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 115 C.proc.civ.
Prin sentința civila nr. 2098/08.04.2011, Tribunalul T. a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecata formulată de reclamanta K. A. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în favoarea Tribunalului București.
Pentru a pronunța aceasta hotărâre, tribunalul a reținut ca în conformitate cu art. 4 alin 4 din Legea 221/2009, competența de soluționare a cererilor având ca obiect acordare de despăgubiri în temeiul prevederilor acestei legi revine tribunalului de la domiciliul persoanei interesate.
Conform art. 155 din Legea 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat, „în cazul în care instanțele române sunt competente, potrivit dispozițiilor prezentului capitol, și nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptățită să soluționeze procesul, cererea va fi îndreptată, potrivit regulilor de competență materială, la Judecătoria Sectorului 1 al Municipiului București sau la Tribunalul Municipiului București”.
În speță, competența de soluționare a cererii de chemare în judecată aparține instanțelor române, art.4 alin.4 din Legea 221/2009 stabilind-o în favoarea tribunalului de la domiciliul persoanei interesate. Or, câtă vreme nu se poate stabili care este tribunalul de la domiciliul persoanei interesate din moment ce reclamanta domiciliază în străinătate, competența revine Tribunalului București potrivit art. 155 din Legea 105/1992 .
Chiar dacă reclamanta și-a indicat un domiciliu procedural ales pe raza județului T., respectiv la avocatul lor, acest domiciliu nu poate atrage competența Tribunalului T., art. 4 alin. 4 din Legea 221/2009 având în vedere domiciliul reclamantului, iar nu domiciliul avocatului acestuia sau sediul cabinetului apărătorului ales. Dacă s-ar admite determinarea competenței în raport de domiciliul/sediul apărătorului ales sau mandatarului reclamantului s-ar ajunge la situația în care reclamantului i s-ar permite să aleagă instanța la care să se judece în funcție de baroul avocațial din cadrul căruia își alege apărătorul .
În favoarea competenței Tribunalului București operează și prev. art. 8 alin. 1 C.proc.civ., conform cărora „cererile îndreptate împotriva statului, direcțiilor generale, regiilor publice, caselor autonome și administrațiilor comerciale se pot face la instanțele din capitala țării sau la cele din reședința județului unde își are domiciliul reclamantul”. Or, câtă vreme reclamanta nu are domiciliul în țară, cererea de chemare în judecată formulată împotriva statului poate fi îndreptată doar la Tribunalul București.
Prin sentința civilă nr.353/23.02.2012 pronunțată în dosarul nr._ Tribunalul București a declinat competența teritorială în favoarea Tribunalului T..
A constatat conflict negativ de competență și a înaintat cauza privind pe reclamanta K. A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru soluționare.
Pentru a pronunta aceasta sentinta, Tribunalul Bucuresti a retinut ca Legea nr. 221/2009 reglementează în mod expres competența teritorială în ceea ce privește categoriile de acțiuni juridice născute din reglementările acesteia, în sensul că aceste acțiuni ce tind la obținerea de despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite în urma unor condamnări politice sau măsuri administrative cu caracter politic, se judecă la instanța în raza cărora se află domiciliul reclamantei .
În speța de față, domiciliul în sensul de domiciliu legal, permanent al reclamantei, se află pe teritoriul Germaniei, motiv pentru care, promovând această cerere de competența instanțelor române reclamanta a înțeles să-și determine și să indice domiciliul ales, în vederea judecării sale în raza teritorială a Tribunalului T., în care de altfel, s-a și aflat domiciliul său la momentul aplicării măsurii politice la care se referă.
Prin urmare nu se poate vorbi de o imposibilitate a determinării domiciliului ce atrage competența teritorială a Tribunalului T. de a soluționa această cauză, domiciliul ales având tocmai rolul de a atrage prorogarea de competență cât și pentru comunicarea actelor de procedură.
În plus, a considera astfel este și în concordanță cu interesul judecării cu celeritate a procesului și administrării cu ușurință a probatoriului specific (acte, martori, care au cunoscut pe reclamant și situația sa), și respectiv cu cheltuieli de judecată minime pentru reclamant, interes avut în vedere de legiuitor la momentul determinării acestei competențe.
Ca atare, se consideră că în speță Tribunalul T. este competent din punct de vedere teritorial să soluționeze cererea de despăgubiri urmând ca în baza art. 158,159 C.pr.civ. să fie declinată în favoarea acestuia competența.
În baza art. 20 și urm. C.pr.civ. constatând conflictul negativ de competență, a trimis cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționare.
Prin decizia civila nr. 2934/30.05.2012 pronunțata în dosar nr._ Înalta Curte de Casație si Justiție a stabilit competența de soluționare a litigiului ivit între reclamanta K. A. și pârâtul S. R. Ministerul Finanțelor Publice București în favoarea Tribunalului T..
Pentru a pronunta aceasta decizie, Inalta Curte de Casatie si Justitie a retinut ca exista conflict negativ de competență ivit între cele doua instanțe, in conformitate cu dispozițiile an.22 alin 5 Cod procedură civila, si a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului T..
Cererea formulata de reclamant își are temeiul juridic în Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989.
Potrivit art.4 alin.(4) din lege, competența de soluționare a unei astfel de cereri, aparține secției civile a tribunalului, în circumscripția căreia domiciliază persoana interesată.
In speță, reclamanta și-a ales domiciliul procedural pe raza județului T. respectiv în G., . A 1 neputând fi incidente dispozițiile art.155 din Legea nr.105/1992 întrucât, vizează numai competența materială, cu privire la care instanțele nu sunt în conflict, iar conform art.4 alin.4 din Legea nr.221/2009 competența soluționării cererii dedusă judecății revine Secției civile a Tribunalului T. in circumscripția căruia și-a ales domiciliul procesual reclamanta, ce trebuie considerat echivalentul unui domiciliu real de natură a produce aceleași efecte juridice atât în ce privește comunicarea actelor de
procedură cât și pentru determinarea competenței teritoriale.
Este de reținut că prin Legea nr.221/2009 legiuitorul roman a urmărit să faciliteze persoanei interesate soluționarea rapidă a cererilor formulate în temeiul acestei legi, care să implice o modalitate de administrare a probatoriilor la îndemâna părții ce a formulat cererea.
D. consecință, competența de soluționare a cauzei a fost stabilita de instanța supremă în favoarea Tribunalului T..
P. a fost reinregistrata pe rolul Tribunalului Timis sub nr._ .
Pârâtul S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului T. a depus o nouă întampinare, solicitand respingerea actiunii ca neintemeiată si nedovedită.
În motivarea întampinarii, pârâtul a reiterant motivele invocate in întampinarea depusă în fața Tribunalului Timis în dosarul_, iînainte de declinarea competentei către Tribunalul Bucuresti.
În drept, întampinarea a fost intemeiată pe dispozitiile art. 115-118 C.p.c.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar o . inscrisuri.
Pârâtul nu a propus probe în apararea sa.
Avand în vedere deciziile 1358/21.10.2010 si 1360/21.10.2010 ale Curtii Constitutionale și decizia nr. 12/19.09.2011 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie, instanta a apreciat ca nu se mai impune complinirea probatoriului in dovedirea cererii de chemare in judecata, administrarea altor probe nefiind utila pentru solutionarea cauzei, potrivit art. 167 C.p.c.
Pentru analizarea cererii de chemare in judecata din perspectiva tuturor temeiurilor juridice invocate in sustinerea sa, tribunalul apreciaza ca se impune expunerea prealabila a evolutiei art. 5 alin 1 al Legii 221/2009, text normativ ce a constituit cauza promovarii tuturor cererilor de chemare in judecata intemeiate pe dispozitiile Legii 221/2009.
Astfel, pana la data de 01.07.2010, art. 5 al. 1 lit. a din Legea 221/2009 prevedea ca „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”, aratand totodata ca la stabilirea cuantumului despagubirilor se va tine seama si de masurile reparatorii deja acordate persoanelor in cauza in temeiul Decretului-Lege 118/1990 si al OUG 214/1999.
La data de 01.07.2010 au intrat in vigoare modificarile aduse textului normativ anterior mentionat prin OUG 62/2010, astfel incat art. 5 al. 1 lit. “a” a prevazut, incepand cu aceasta data, plafonarea despagubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare in cuantum de pana la 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, de pana la 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I si de pana la 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea. Aceeasi ordonanta de urgenta a introdus si o . criterii exemplificative care sa fie avute in vedere de catre instante la stabilirea cuantumului despagubirilor, precum durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursa de la condamnare, consecintele negative produse in plan fizic, psihic si social si masurile reparatorii deja acordate in temeiul Decretului-Lege 118/1990 si al OUG 214/1999, aceste criterii fiind enumerate in al. 1¹ al art. 5.
Totodata, înca de la aparitia sa, art. 5 al. 1 lit. b din Legea 221/2009 prevede ca persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțul sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu le-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005; litera „c” a aceluiasi articol arata ca aceleasi persoane au dreptul de a solicita in termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară. Aceste prevederi ale art. 5 al. 1 lit. b si c din Legea 221/2009 nu au suferit modificari de la aparitia legii si pana in prezent.
In privinta art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 (care dadea dreptul persoanelor ce au suferit condamnari cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii 221/2009, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare), tribunalul arata ca aceste dispozitii au fost declarate neconstitutionale prin Deciziile 1358/21.10.2010 si 1360/21.10.2010 ale Curtii Constitutionale.
Conform art. 31 al. 1 din Legea 47/1992, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie; potrivit alineatului 3 al aceluiasi articol, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Tribunalul a constatat ca Parlamentul Romaniei nu a pus de acord prevederile art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 - constatate ca fiind neconstitutionale - cu dispozitiile Constitutiei, astfel incat aceste prevederi si-au incetat efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziilor anterior mentionate ale Curtii Constitutionale, nemaiputand constitui temei juridic pentru admiterea cererii de acordare a despagubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politica ori prin masura administrativa cu caracter politic, astfel cum s-a statuat recent si prin decizia nr. 12/19.09.2011 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in solutionarea unui recurs in interesul legii. Modificarea operata prin art. XIII, pct. 2 din Legea 202/2010 nu a vizat dispozitiile declarate neconstitutionale, ci doar partea introductiva a art. 5 al. 1 din Legea 221/2009.
Pe de alta parte, in acord cu cele statuate de Curtea Constitutionala prin Decizia 1358/21.10.2010, tribunalul a apreciat ca scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însași recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Or, prin legile reparatorii adoptate anterior Legii 221/2009 (respectiv Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999) precum si prin condamnarea publica a actiunilor represive infaptuite de regimul comunist, S. R. a recunoscut si condamnat masurile contrare drepturilor omului, acordand victimelor acestor masuri o . drepturi si facilitati de ordin material si moral.
Nu poate exista decât o obligație morală a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Prin urmare, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Atat art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 cat și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Nu se poate aprecia deci ca indemnizatia acordata de art. 4 din Decretul-Lege 118/1990 are o natura distincta de sumele la care dadea dreptul art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, ambele vizand repararea daunelor morale suferite de cei persecutati politic de regimul comunist. Aceeasi concluzie se desprinde si din lecturarea expunerii de motive la Legea nr. 221/2009, care justifica instituirea acestei norme de faptul ca, "în ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist".
Tribunalul a apreciat ca masurile deja acordate de S. R. victimelor regimului comunist prin Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999 sunt drepte si rezonabile, avand in vedere si aspectele anterior mentionate conform carora scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral.
Astfel fiind, Legea 221/2009 da in prezent dreptul doar la constatarea prin hotarare judecatoreasca a caracterului politic al condamnarilor pronuntate in perioada 06.03._89 pentru alte fapte prevazute de legea penala decat cele enumerate in art. 1 al. 2 din Legea 221/2009, daca prin savarsirea acestora s-a urmarit unul din scopurile prevazute de art. 2 al. 1 din OUG 214/1999 precum si, in aceleasi conditii, la constatarea caracterului politic al altor masuri administrative decat cele prevazute la art. 3 din Legea 221/2009, dupa cum reiese din art. 1 al. 3 si art. 4 al. 1 si 2 din lege. In plus, acelasi act normativ si-a mentinut dispozitiile art. 5 al. 1 lit. b si c privind acordarea de despagubiri reprezentand echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotararea de condamnare sau ca efect al masurii administrative – daca bunurile respective nu au fost restituite sau nu au fost acordate despagubiri prin echivalent in conditiile Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005 – precum si repunerea in drepturi, in cazul in care prin hotararea judecatoreasca de condamnare s-a dispus decaderea din drepturi sau degradarea militara.
Referitor la cererea de constatare a caracterului politic al condamnarii sau al masurii administrative, aceasta poate fi primita doar in cazul in care priveste alte fapte, respectiv alte masuri administrative decat cele considerate a avea de drept un caracter politic, dupa cum reiese din prevederile art. 1 al. 3 si 4 respectiv art. 4 al. 2 din Legea 221/2009. Aceste dispozitii legale sunt firesti, cata vreme reclamanta nici nu ar avea vreun interes sa solicite instantei a-i constata caracterul politic al unei condamnari ori masuri administrative cu privire la care insasi legea (respectiv art. 1 al. 2 si art. 3 din Legea 221/2009) prevede ca are un caracter politic. Astfel fiind, cata vreme faptele evocate de reclamanta se incadreaza intre cele enumerate la art. 1 al. 2 sau la art. 3 din Legea 221/2009, aceasta nu obtine vreun folos practic prin formularea capatului de cerere privind constatarea de catre instanta a caracterului politic al masurii, caracter prevazut de insasi Legea 221/2009.
Revenind la cererea de acordare a daunelor morale, tribunalul a constatat ca, urmare a declararii neconstitutionalitatii art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, singurul temei al unei astfel de cereri l-ar putea constitui prevederile art. 998-999 C. civ.
Cu privire la acest temei de drept, tribunalul a retinut insa ca cererea de acordare a daunelor morale formulata in baza raspunderii civile delictuale este prescrisa.
Astfel, conform art. 3 al. 1 teza I din Decretul 167/1958, termenul de prescriptie este de 3 ani, iar conform art. 8 din acelasi decret, prescriptia dreptului la actiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca atat paguba cat si pe cel care raspunde de ea.
Conform art. 25 din Decretul 167/10.04.1958, dispozitiile acestui decret sunt aplicabile si prescriptiilor neimplinite la data intrarii sale in vigoare, in care caz termenele de prescriptie prevazute in decret vor fi socotite ca incep sa curga de la . acestui decret.
Potrivit art. 26 din Decretul 167/1958, pe data intrarii in vigoare a acestui decret se abroga orice dispozitii legale contrare, in afara de cele care stabilesc un termen de prescriptie mai scurt decat termenul corespunzator prevazut prin Decretul 167/1958. Astfel fiind, odata cu . Decretului 167/1958 au fost implicit abrogate si dispozitiile Titlului XX (art. 1837 si urmatoarele), precum si celelalte dispozitii din Codul civil privitoare la prescriptia extinctiva.
Art. 18 din Decretul 167/1958 obliga instanta judecatoreasca la a cerceta, din oficiu, daca dreptul la actiune este prescris.
In cazul condamnarilor cu caracter politic si al masurilor administrative cu un astfel de caracter, curgerea termenului de prescriptie extinctiva comporta anumite aspecte specifice, legate de faptul ca, pana la caderea regimului comunist, in 22.12.1989, persoanele condamnate politic sau cele care au facut obiectul unor masuri administrative politice au fost in imposibilitate de a promova actiuni in instanta prin care sa incrimineze faptele savarsite de regimul comunist si sa solicite despagubiri pentru acestea. Aceasta imposibilitate insurmontabila de a promova actiunea in raspundere civila delictuala impotriva statului in regimul comunist poate fi asimilata fortei majore si acceptata drept cauza ce a condus la suspendarea cursului prescriptiei, conform art. 13 lit. a din Decretul 167/1958.
Odata cu prabusirea regimului comunist, la data de 22.12.1989, aceasta imposibilitate de a actiona in instanta a fost inlaturata, astfel incat termenul de prescriptie a inceput sa curga cel tarziu la data anterior mentionata, implinindu-se in 22.12.1992.
Chiar daca prin adoptarea Legii 221/2009 S. R. a recunoscut dreptul la acordarea unor masuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoastere nu poate fi considerata ca repunand in termenul de prescriptie pentru acordarea despagubirilor morale si nici ca intreruptiva de prescriptie, in sensul art. 16 lit. a din Decretul 167/1958.
Astfel, cat priveste repunerea in termenul de prescriptie, acesta poate fi facuta printr-o prevedere legala expresa (astfel cum s-a intamplat in cazul Legii 18/1991, Legii 112/1995 ori al Legii 10/2001, care au aratat in mod expres ca mostenitorii sunt repusi in termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce formeaza obiectul acestor legi) sau poate fi dispusa de catre instanta de judecata, in conditiile art. 19 din Decretul 167/1958.
Tribunalul a constatat ca Legea 221/2009 nu contine o astfel de prevedere privind repunerea in termenul de prescriptie, iar dispozitiile legilor speciale reparatorii mentionate in paragraful precedent, constituind exceptia de la regula consfintita de art. 19 din Decretul 167/1958, sunt de stricta interpretare si aplicare.
Cat priveste art. 19 din Decretul 167/1958, acesta prevede ca instanta judecatoreasca poate, in cazul in care constata ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescriptie a fost depasit, sa dispuna chiar din oficiu judecarea actiunii, cererea de repunere in termen putand fi facuta numai in termen de o luna de la incetarea cauzelor care justifica depasirea termenului de prescriptie. Or, in speta, nu au fost invocate si dovedite cauze temeinic justificate pentru care termenul de prescriptie a fost mult depasit, pentru a se putea dispune repunerea in termen.
Revenind la dispozitiile art. 16 al. 1 lit. a din Decretul 167/1958, acesta prevede ca recunoasterea dreptului a carui actiune se prescrie, facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia (in speta S. R.) are efect intreruptiv de prescriptie. Pentru a avea insa un astfel de efect, recunoasterea trebuie facuta in cadrul termenului de prescriptie, iar nu dupa expirarea acestuia, cum s-a intamplat in speta.
Pe de alta parte, odata cu declararea neconstitutionalitatii prevederilor legale ce acordau dreptul la despagubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politica sau prin masura administrativa politica, aceste prevederi au incetat sa mai produca orice fel de efecte juridice, chiar si pe cele vizand invocata repunere in termenul de prescriptie.
În acord cu cele anterior mentionate vizand scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă - care este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci acela de a produce o satisfacție de ordin moral – tinand cont si de masurile reparatorii acordate de S. R. victimelor persecutiilor politice prin Decretul-Lege 118/1990 si OUG 214/1999, tribunalul apreciaza ca prejudiciul suferit de aceste persoane a fost deja reparat, conditiile raspunderii civile delictuale nefiind intrunite nici pe fondul acestora.
Cererea de acordare a daunelor morale nu isi poate gasi fundament nici in prevederile art. 504-506 C.p.p., cata vreme in speta nu sunt intrunite conditiile prevazute de aceste articole.
Astfel, pentru acordarea despagubirilor morale in baza acestor temeiuri, este necesar ca persoana sa fi fost condamnată definitiv, iar in urma rejudecării cauzei sa se fi pronunțat o hotărâre definitivă de achitare; de asemenea, are dreptul la a obtine despagubiri si persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuind stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j); tot astfel, are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Tribunalul a constatat ca niciuna dintre cele trei situatii anterior mentionate nu se regaseste in speta.
Cat priveste posibila fundamentare a cererii de acordare a despagubirilor morale pe dispozitiile art. 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 10, 11 si 13 din Conventie, tribunalul apreciaza ca faptele savarsite de catre regimul comunist nu dau nastere unui drept la reparatie in baza acestor articole, cata vreme privesc actiuni comise inainte de ratificarea Conventiei de catre Romania.
Nu poate fi retinuta nici încalcarea art. 6 din Conventie cata vreme, astfel cum am aratat anterior, a existat posibilitatea promovarii unui demers judiciar susceptibil de a repara prejudiciile cauzate intemeiat pe dispozitiile art. 998-999 C. civ., insa depunerea cererii de chemare in judecata trebuia facuta in termenul de prescriptie.
Tot astfel, nu se poate considera ca respingerea cererii de chemare in judecata ar aduce atingere art. 1 din Primul Protocol Aditional la Conventie. Dupa cum am aratat anterior, instanta de contencios a drepturilor omului s-a pronuntat in repetate decizii de speta in sensul ca art. 1 din Primul Protocol Aditional la Conventie nu garanteaza dreptul de a dobandi un bun. Nu se poate susține nici că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Pronuntarea unei hotarari de respingere a prezentei cereri de chemare in judecata nu poate fi considerata discriminatorie, in sensul art. 14 din Conventie. Violarea principiului egalitatii si nediscriminarii exista atunci cand se aplica un tratament diferentiat unor situatii egale fara sa existe o motivare obiectiva si rezonabila sau daca exista o disproportie intre scopul urmarit prin tratamentul inegal si mijloacele folosite. Or, in speta, neacordarea daunelor morale are la baza o justificare obiectiva si rezonabila (jocul combinat al deciziilor Curtii Constitutionale si nedepunerea actiunii in raspunderea civila delictuala in termenul de prescriptie), neexistand o disproportie intre scopul urmarit si mijloacele folosite.
Avand in vedere aceste considerente de fapt si de drept, tribunalul a respins cererea de chemare in judecata.
În baza art. 274 al. 1 C.pr.civ. tribunalul a respins cererea reclamantei, aflată în culpă procesuală, privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva sentinței civile nr. 3127/09.11.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._/3/2011 a declarat recurs reclamanta K. A. solicitând admiterea acestuia si modificarea hotărârii în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 70.000 Euro constant în despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportarea cu caracter politic dispusă față de recurentă.
În motivarea recursului s-a arătat ca prin decizia MAI nr. 200/1951 s-a dispus deportarea reclamantei alături de familia sa din localitatea Periam în localitatea Răchițoasa-Fetești unde li s-a stabilit domiciliul forțat până în anul 1955.
S-a arătat că, deciziile Curții Constituționale nu pot avea aplicabilitate în speță deoarece acestea contravin jurisprudenței Curții Europene.
La filele 11-15 pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului cu motivarea că decizia nr._ a Curții Constituționale, este pe deplin aplicabila în speță.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 ind.1 C.pr.civ., 304, 306 și art. 312 Cod procedură civilă, raportare la art. 1-6 din Legea nr. 221/2009, Curtea consideră că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Așa cum rezultă din cuprinsul cererii de recurs formulate de reclamantă, aceștia au adus critici sentinței civile din perspectiva respingerii cererii de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor pentru daune morale în temeiul art.5 lit.a) din Legea nr.221/2009, susținându-se că aplicarea Deciziei 1358/2010 a Curții Constituționale acțiunii ce face obiectul prezentului dosar ar încălca prevederile Constituției României și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului și ale Protocoalelor sale adiționale.
Curtea reține că prin Deciziile 1358/21.10.2010 si 1360/21.10.2010 ale Curții Constituționale au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009 care confereau dreptul persoanelor ce au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a Legii 221/2009, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.12/19.09.2011 (publicată în M.Of. 789/7.11.2011) a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
În considerentele Deciziei nr.12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție se motivează pe larg faptul că efectele celor două decizii ale Curții Constituționale în modalitatea mai sus menționată nu aduc atingere drepturilor protejate de art.6 din CEDO, de art.1 Protocolul 1, și nici principiilor nediscriminării (art.14 CEDO) și neretroactivității întrucât „nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum”.
Instanța de contencios a drepturilor omului s-a pronunțat în repetate decizii de speță în sensul ca art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun. Nu se poate susține nici că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de la Strasbourg a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Referitor la întemeierea cererii de acordare a despăgubirilor morale pe dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, curtea apreciază ca faptele săvârșite de către regimul comunist nu dau naștere unui drept la reparație în baza acestei convenții, deoarece privesc acțiuni comise înainte de ratificarea Convenției de către România.
Pentru aceste motive, instanța de recurs consideră că Sentința civilă nr. 3127/09.11.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._/3/2011 este temeinică și legală, astfel încât recursul împotriva acestei hotărâri urmează să fie respins conform art.312 alin.1 C.pr.civ.
Având în vedere soluția pronunțată, precum și faptul că intimatul nu a solicitat cheltuieli de judecată în recurs, instanța nu va acorda astfel de cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta K. A. împotriva sentinței civile nr. 3127/09.11.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ în contradictoriu cu pârâtul intimat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T. având ca obiect, despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 28.02.2013.
P., JUDECATOR, JUDECATOR,
A.-M. N. Dr. L. L. M. G.
GREFIER,
D. K.
Red. L.L/ 18.03.2013
Tehnored. D. K. – 2 ex./18.03.2013
Tribunalul T., Judecător: M. R.
| ← Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 1546/2013. Curtea... | Conflict de competenţă. Sentința nr. 43/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
