Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 2517/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2517/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 16-01-2013 în dosarul nr. 4221/30/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.36
Ședința publică din 16 ianuarie 2013
PREȘEDINTE: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
GREFIER: M. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții G. I. și CIORTAȘ A.-M. împotriva Sentinței civile nr.2517/PI din 5 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. ROMÂN REPREZENTAT DE MINISTSDRUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T., având ca obiect acordare de despăgubiri în baza Legii nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Ministerul Public este reprezentat de procuror M.-U. C., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depusă la dosar prin registratura instanței la data de 10.01.2013 întâmpinarea formulată de pârâtul intimat S. Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T., în cuprinsul căreia se solicită judecata și în lipsă de la dezbateri, cu invocarea dispozițiilor art.242 al.ultim C.pr.civ.
Procurorul învederează instanței că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Nemaifiind alte cereri formulate, excepții invocate și având în vedere că s-a solicitat judecata și în lipsă, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Procurorul solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii Tribunalului T..
CURTEA
În deliberare constată că prin Sentința civilă nr.2517 din 05 octombrie 2012, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții G. I. și Ciortaș A.-M. în contradictoriu cu pârâtul S. Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere argumentele ce succed.
Examinând actele si lucrările dosarului, cu observarea exactă și riguroasă a particularităților și fizionomiei juridice a dreptului subiectiv alegat ș, implicit, ale disputei procesuale pendinte (decelabile prin raportare la finalitatea spre care se tinde); cum și a cauzei acțiunii (causa petendi) pusă în corelație cu cauza cererii de chemare în judecată (causa debendi) –chemate, ambele, să înlesnească judecătorului calificarea exactă a demersului judiciar și justa determinare a limitelor raportului procesual -; și, mai apoi, a exigențelor art.998-999 apartenente ambele vechiului cod civil, în corelație cu exigențele art.253, 257, 1349 și 1381 apartenente toate Noului Cod civil, adoptat prin Legea nr.287/2009 și, nu în ultimul rând, cu normele Convenției Europene a Drepturilor Omului și libertăților sale fundamentale, circumscrise art.sale 5, 41 și 14 și, finalmente, cu art.3, 5 și 9 apartenente toate Declarației Universale a Drepturilor Omului și a cetățeanului din 1789 (în ale căror coordonate s-a sugerat a fi plasată activitatea jurisdicțională); demersul judiciar pendent, inițiat de către petiționar pe calea dreptului comun, configurat de acțiunea fundamentată pe săvârșirea unei fapte ilicite prejudiciabile, s-a constatat a fi prescris; și, neîntemeiate pretențiile pecuniare reclamate jurisdicțional, prin prevalarea normelor internaționale.
Și, de aceea, - respectând cu rigoare disponibilitatea procesuală, consacrată legislativ de legea procedurală civilă, prin al său art.129 (care, subsumează prerogativelor ce îi alcătuiesc conținutul și dreptul subiecților procesuali de a fixa cadrul procesual)- tribunalul, cantonându-se în perimetrul legislativ supra configurat, pentru considerațiile ce succed, nu le-a dat eficiență.
Așa cum, cu îndestulătoare evidență, rezultă din expunerea rezumativă a actelor și lucrărilor dosarului, petiționarul prevalând calitatea de persoană condamnată politic - în accepția consacrată legislativ de Legea reparatorie specială cu nr.221/2009 -, a recurs la concursul justiției, pentru repararea patrimonială a prejudiciului moral (nepatrimonial), suferit de el și a lui familie, prin dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în Câmpia Bărăganului, în perioada comunistă, prin acordarea unei compensații pecuniare (despăgubire), pe calea dreptului comun, configurat legislativ de acțiunea în despăgubiri fundamentată pe săvârșirea unei fapte ilicite prejudiciabile supusă prescripției extinctive în termen general de 3 ani instituit legislativ de art.3 al.(1) teza 1 în corelație cu art.8 al.1 apartenent Decretului nr.167/1958 și respectiv de art.2517 apartenent Noului Cod civil.
Zis altfel, pe calea demersului judiciar pendent, (care, pretins, și-ar găsi legitimitate în deja evocatele norme legale naționale și, nu în ultimul rând, în cele internaționale, așa cum se tinde la a se acredita), inițiat la 24.X.2011, ulterior invalidării constituționale a art.5 al.(1) lit.a) teza întâi din deja constant anunțata lege specială reparatorie, aceea cu nr.221/2009 care, raportat la exigențele art.147 apartenent Constituției, - ca efect al declarării neconstituționalității, prin Deciziile având nr.1358 și 1360 date, ambele, la 21.X.2010, în limitele exclusivității de competență, de către jurisdicția de contencios constituțional, pe cale excepției de neconstituționalitate; și a nepunerii ei (a normei legale) de acord cu legea fundamentală -, începând cu 31.XII.2010, a încetat a mai exista. Și, pe cale de consecință, (așa cum, cu valoare obligatorie, pentru toate instanțele, prin Decizia cu nr.12 dată, la 19.09.2011, pe calea recursului în interesul legii, a statuat axiomatic și Înalta Curte de Casație și Justiție) -, a mai avea aptitudinea de a legitima pretențiile pecuniare reclamate jurisdicțional, pentru repararea patrimonială a prejudiciului moral.
În adevăr, prin termenii folosiți, Legea nr.221/2009 (chemată ca act normativ special, confirmativ de drepturi, cu evidentă vocație reparatorie, să compenseze pecuniar prejudiciile morale, ce-și au sorgintea în condamnările cu caracter politic și, nu în ultimul rând, în sancțiunile cu caracter administrativ aplicate de puterea totalitară instalată la 6 martie 1945) a persuadat ideea că intenția legiuitorului – decelabilă prin recurgerea la metoda de interpretare sistematică - a fost aceea de a conferi legislativ (prin norma legală invalidată constituțional impersonală și abstractă) destinatarilor săi - identificabili în persoana foștilor condamnați politici și, nu în ultimul rând, a celor supuși sancțiunilor administrative -, un drept de creanță condițional, a cărui existență juridică, rămânea subsumată, verificării jurisdicționale, a calității de creditor și de stabilire jurisdicțională a întinderii lui. În alte cuvinte, doar posibilitatea (aptă a configura un interes legitim, în accepția art.21 apartenent Constituției de a fi destinatarii normei legale în discuție, îndreptățiți să solicite jurisdicțional un drept concret, într-un raport juridic concret, care avea a fi însă constatat jurisdicțional.
Detașându-se, astfel îndeajuns de legitimă și concluzia că, prin . Legii nr.221/2009 – așa cum, nejudicios tinde la a acredita petiționarul - nu s-a realizat o repunere în termenul de prescripție a acțiunilor în despăgubiri, inițiate pe calea dreptului comun, pentru repararea prejudiciului moral ce-și are sorgintea în fapta ilicită săvârșită de S. comunist, în perioada regimului totalitar. Și aceasta pentru că, legea nouă se circumscrie categoriei legilor cu caracter special, inapte a genera efecte asupra acțiunilor întemeiate pe dreptul comun; abstracție făcând, de caracterul excepțional al instituției repunerii în termenul de prescripție, care poate fi determinată de împrejurări obiective și excepționale.
Ceea ce, obstaculează și conturarea unei soluții contrare care de altfel, ar afecta principiul securității raporturilor juridice civile, consacrat de art.6 apartenent Convenției Europene.
Or, în așa situație (observând particularitățile dreptului subiectiv pendinte alegat care – așa cum pe parcursul expunerii rezumative s-a tins la a se demonstra -, se arată a avea fizionomia juridică a unui drept la reparație, pentru un prejudiciu derivat dintr-o ilicită săvârșită în perioada comunistă) cu puterea evidenței s-a impus și concluzia că demersul judiciar pendent, inițiat ulterior invalidării constituționale a art.5 al.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009, întemeiat pe dispozițiile art.1349 în corelație cu acelea ale art.1257, 1381 și, nu în ultimul rând, cu exigențele art.253 apartenente toate Noului Cod civil, s-a constatat a fi prescris, raportat la exigențele art.2517 apartenent și el Noului cod civil care, instituind legislativ termenul general de prescripție extinctivă, acela de 3 ani; desemnează intervalul intertemporal, înlăuntrul căruia se impune a fi exercitat dreptul la acțiune în sens material, sub sancțiunea pierderii dreptului în discuție. Așa cum în speță, s-a verificat că s-a întâmplat, de vreme ce, dreptul la acțiune în repararea pagubei cauzată printr-o faptă ilicită, spune în termeni inderogabili același nou Cod civil, prin al său art.2528, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Devenind astfel, îndeajuns de credibilă și concluzia că momentul de la care petiționarului îi era îngăduit să acceadă cu succes la concursul justiției, se identifică a fi fost cel mai devreme, data de 22 decembrie 1989, când au intervenit evenimentele ce au marcat reinstalarea ordinii democratice; și, cel mai târziu în 1994, odată cu ratificarea de către România a Convenției Europene a Drepturilor Omului, prin Legea nr.30/1994.
Neîngăduind extragerea unei concluzii contrare, nici dacă s-ar aprecia că demersul judiciar își găsește fundamentare în dispozițiile art.998-999 apartenente ambele vechiului Cod civil, (la rândul lor prevalate în legitimarea pretențiilor pecuniare alegate), care, în materia prescripției extinctive, atrag inexorabil, incidența dispozițiilor art.3 al.(1) teza 1 în corelație cu art.8 al.(1), apartenente ambele Decretului nr.167/1958.
Lipsite de aptitudinea de a conferi legitimitate pretențiilor pecuniare pendinte reclamate jurisdicțional, s-a arătat a fi și reglementările internaționale prevalate, raportat la principiul neretroactivității tratatelor și convențiilor internaționale, care, așa cum constant a statuat jurisdicția de contencios european, nu se aplică unui stat contractant decât cu privire la fapte juridice ce s-au produs după . convenției pentru acel stat; cu alte cuvinte după depunerea instrumentelor de notificare, fiind deci exclusă o raportare la prevederile art.5 și 41 apartenente Convenției.
Nefiind îngăduit nici a se constitui jurisprudența Curții Europene, prin ea însăși, în temei de drept al unei acțiuni în justiție, în absența invocării dreptului prevăzut de Convenție, care a fost încălcat și in ce a constat încălcarea și, finalmente, care anume lege internă s-a impus a fi înlăturată, în aplicarea art.20 al.(2) din Constituția României.
De altă parte, Declarația Universală a Drepturilor Omului nu a avut caracter normativ în anul 1955 când România a devenit membru O. și s-a obligat la respectarea ei. Or, în așa situație, cum principiile din declarație au dobândit caracter normativ abia după adoptarea celor două pacte, respectiv Pactul Internațional privind drepturile civile și politice în 1976 și Pactul Internațional privind drepturile economice, sociale și culturale, devine neîndoielnică – impunându-se cu puterea evidenței - și concluzia că nici dispozițiile Declarației Universale nu se pot aplica unor fapte sau evenimente anterioare.
De aceea, reluând recapitulativ cele deja spuse, tribunalul – (considerând, prin raportare la statuările instanței europene și, nu in ultimul rând la alegațiile circumscrise amplului aparat argumentativ elaborat de jurisdicția supremă în fundamentarea deciziei cu nr.12 dată la 12.09.2011, pe calea recursului în interesul legii, că nu poate fi invocată cu succes nici discriminarea, urmare a adoptării de către jurisdicția de contencios constituțional a Deciziilor cu nr.1358/2010 și 1360/2010, constant evocate pe parcursul expunerii rezumative, câtă vreme dispoziția vizând obținerea de despăgubiri morale, nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc, ci ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate) a respins demersul judiciar inițiat de petiționari.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanții G. I. și Ciortaș A.-M., solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 500.000 euro reprezentând daune morale suferite de familia lor ca urmare a deportării în baza Deciziei nr.200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
În motivare, recurenții au invocat dispozițiile art.3041, 304 pct.9 C.pr.civ., art.1357, art.2507 și următoarele C.civ., arătând că prin adoptarea Legii nr.221/2009 și a raportului final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România se recunoaște responsabilitatea Statului Român pentru prejudiciul cauzat persoanelor împotriva cărora s-au dispus măsuri administrative cu caracter politic, recunoaștere care este asimilată unei renunțări exprese la prescripția dreptului lor material la acțiune de a solicita repararea prejudiciului moral suferit, în baza art.1357 din Codul civil (art.998-999 don Codul civil de la 1864).
Recurenții au mai susținut că, în pofida declarării neconstituționalității art.5 al.1 din Legea nr.221/2009, repunerea în termenul de prescripție de a solicita repararea prejudiciului material suferit subzistă, Deciziile Curții Constituționale nr.1358/21.10.2010 și nr.1360/21.10.2010 producând efecte doar în ceea ce privește promovarea unor acțiuni în temeiul art.5 al.1 din Legea nr.221/2009, neavând efecte asupra demersurilor fundamentate pe art.1357 din Codul civil (art.998-999 din Codul civil de la 1864).
Totodată, recurenții au învederat că în măsura în care se va considera că recunoașterea prejudiciului moral cauzat de S. Român nu produce efecte în prezenta cauză, se va aduce atingere dispozițiilor art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea recursului, invocând Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale, precum și Decizia nr.12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul legii.
În urma examinării sentinței atacate, în raport de motivele invocate și de Decizia nr.1358/11.10.2010 a Curții Constituționale, Curtea apreciază că este neîntemeiat recursul reclamanților pentru argumentele ce succed.
Prin Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art.5 al.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Astfel, Curtea Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art.4 din Decretul-lege nr.118/1990 și art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art.4 din Decretul-lege nr.118/1990 și o sumă globală, în cazul art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr.118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.
Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr.24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art.1 al. 3 și 5 din Constituție.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art.147 al.1 din Constituție (prevăzute și de art.31 al.3 din Legea nr.47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art.47 al.4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr.761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamanților, respectiv art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, Curtea apreciază că soluția de respingere a acțiunii este corectă.
Această soluție se impune, chiar dacă acțiunea a fost înregistrată anterior pronunțării Deciziei nr.1358/2010, avându-se în vedere că norma constată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facto pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art.322 al.1 pct.10 C.pr.civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.12/19.09.2011, pronunțată în dosarul nr.14/2011, a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că, urmare a Deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art.5 al.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
De asemenea, nu poate fi reținută nici încălcarea dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât, la data luării măsurii, aceasta nu era ratificată, iar pe de altă parte această chestiune a fost avută în vedere și la pronunțarea Deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale.
În ceea ce privește dispozițiile art.998-999 C.civ., Curtea constată că termenul general de prescripție, aplicabil și acțiunilor în răspundere civilă delictuală, fondate pe normele legale precizate mai sus, este cel reglementat de art.3 al.1 din Decretul nr.167/1958, respectiv este vorba de termenul de trei ani.
Astfel, Curtea apreciază că acțiunea reclamanților întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este prescrisă, conform art.8 din Decretul nr.167/1958.
Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că sentința atacată este legală și temeinică, nefiind susceptibilă de casare sau modificare în condițiile prevăzute de art. 304 și 3041 Cod pr.civ., astfel că în baza art. 312 al.1 Cod pr.civ. urmează să respingă recursul reclamanților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanții G. I. și Ciortaș A.-M. împotriva Sentinței civile nr.2517/PI din 5 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 16 ianuarie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
F. Ș. G. O. RUJIȚA R.
Grefier,
M. M.
Red.GO/21.01.2013
Tehnored.MM/2 ex/25.02.2013
Instanță fond: Tribunalul T. – jud.Z. H.
| ← Expropriere. Decizia nr. 96/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 1546/2013. Curtea... → |
|---|
