Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 2183/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2183/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 13-03-2013 în dosarul nr. 2616/115/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.398
Ședința publică din 13 martie 2013
PREȘEDINTE: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
GREFIER: M. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul C. T. împotriva Sentinței civile nr.2183 din 16.11.2012, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R. REPREZENTAT DE MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C.-S., având ca obiect acordare de despăgubiri în baza Legii nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Ministerul Public este reprezentat de procuror E. B., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depuse la dosar prin registratura instanței la data de 12.03.2013 concluziile scrise formulate de reclamantul recurent C. T..
De asemenea, se constată că reclamantul recurent, în cuprinsul cererii de declarare a recursului, a solicitat judecata și în lipsă de la dezbateri, invocând în acest sens dispozițiile art.242 al.2 C.pr.civ.
Procurorul învederează instanței că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat și având în vedere că s-a solicitat judecata și în lipsă, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Procurorul solicită respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii instanței de fond, având în vedere că în cauză nu sunt îndeplinite dispozițiile art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009 raportat la dispozițiile Legii nr.10/2001.
CURTEA
În deliberare constată că prin Sentința civilă nr.2183 din 16 noiembrie 2012, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul C.-S. a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul C. T. împotriva pârâtului S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S..
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin Decizia nr.200/_ familia reclamantului a fost deportată în Câmpia Bărăganului. Întreaga avere rămasă în casă a fost confiscată.
Având în vedere prevederile art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009 a solicitat să fie despăgubit cu echivalentul valorii bunurilor confiscate și cu echivalentul producției agricole pe perioada 1952-1989.
Despăgubirile materiale reprezintă contravaloarea animalelor: 1 taur, 1 vițea, 6 porci, 50 păsări; contravaloarea uneltelor agricole: 1 plug fier, 1 grapă, 6 butoaie de 500 litri, 1 selector grâu și orz, 1 mașină de bătut porumb, 2 pompe de stropit via.
La momentul deportării familiei lui cele 16,83 ha de teren agricol ale familiei erau cultivate cu: 5,14 ha porumb, 0,58 ha orz, 4,33 ha grâu, 0,48 ha ovăz, 0,58 ha cartofi, 0,32 ha floarea soarelui, 0,7 ha cânepă, 0,4 ha pepene, 0,29 ha zahăr, 0,58 ha orz, 0,58 ha borgceag, 1,44 ha fânețe.
Potrivit dispozițiilor art.3 al.1 din Legea nr.221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă a fost întemeiată pe Decizia MAI nr.200/1951.
Potrivit dispozițiilor art.4 al.2 din Legea nr.221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art.3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.
Rezultă deci că măsura luată împotriva familiei reclamantului, constituie o măsură administrativă cu caracter politic în sensul prevăzut de art.3 din Legea nr.221/2009, astfel încât nu mai este necesară constatarea caracterului politic al măsurii administrative, al.2 al art.4 excluzând cazurile care se încadrează la art.3 din Lege.
Prin urmare, față de dispozițiile art.3 al.1, art.4 al.2 din Legea nr.221/2009, capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicată reclamantului a fost respins.
Potrivit dispozițiilor art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Prin Decizia nr.1354/20.10.2010 și Decizia nr.1358/21.10.2010 ale Curții Constituționale a României, dispozițiile art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituționale.
De asemenea, potrivit Deciziei nr.12/19.09.2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr.14/2011, urmare a deciziilor Curții constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 al.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora, și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorul legal al pretinsului drept și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția juridică întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
În ceea ce privește despăgubirile materiale solicitate de reclamant, s-a constatat că:
Potrivit art.5 al.1 din Legea nr.221/2009 “orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acestora până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/_ privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
Pentru recuperarea prejudiciului material, reclamantul își putea valorifica drepturile, respectiv pretențiile referitoare la despăgubirile materiale privind bunurile mobile și imobile confiscate, prin procedura legilor speciale instituite după anul 1989, Legea nr.10/2001. În situația în care reclamantul nu a utilizat calea legilor speciale, este neîntemeiată solicitarea lui formulată în baza Legii nr.221/2009, lege care se referă strict la toate celelalte despăgubiri ce nu au putut fi obținute în baza legilor speciale de reparație.
Din actele depuse la dosar rezultă că daunele materiale se referă la bunuri mobile confiscate și lipsa de folosință a terenurilor, iar din dispozițiile art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009 rezultă că legiuitorul a avut în vedere exclusiv bunurile imobile ce fac obiectul Legii nr.10/2001 când a prevăzut modalitatea respectivă de reparare a prejudiciului cauzat de condamnarea cu caracter politic. Interpretarea menționată derivă din faptul că articolul precizat condiționează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituirea bunurilor în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
Această situație rezultă fără dubiu și din expunerea de motive a proiectului Legii nr.221/2009. Astfel, după ce se arată că pentru repararea prejudiciului material Legea nr.10/2001 a stabilit două modalități principale de restituire, în natură și prin echivalent, în motivul emiterii actului normativ, descriind situația actuală, legiuitorul arată că dificultățile legate de procesul de punere în aplicare a acestei legi au determinat ca, în multe cazuri, persoane în vârstă care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar comunist să nu obțină nici până în prezent vreo despăgubire concretă. La secțiunea vizând schimbări preconizate se menționează că prin derogare de la prevederile Legii nr.10/2001, persoana în cauză, precum și soțul său sau descendenții până la gradul al doilea inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de către instanța de judecată a unor despăgubiri bănești care să acopere valoarea bunurilor confiscate.
Mai mult, dacă ar fi urmărit repararea prejudiciului material produs prin confiscarea bunurilor mobile, legiuitorul ar fi trebuit să reglementeze și aspecte privind procedura de urmat, regimul probelor, valoarea bunurilor care se poate acorda reclamantului, așa cum s-a întâmplat în cazul legilor speciale de restituire, cu nr.18/1991 și respectiv Legea nr.10/2001.
Mai mult, reclamantul nu a făcut dovada confiscării utilajelor agricole și a animalelor, cu ocazia deportării, respectiv nu a depus nici un proces-verbal de confiscare, iar despăgubirile reprezentând c/val culturilor agricole pe perioada 1951- 1987 nu fac obiectul Legii nr. 221/2009.
Față de aceste considerente, Tribunalul ținând cont de dispozițiile Legii nr.221/2009, a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul C. T. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S., ca nefondată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul C. T., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivare, reclamantul recurent a invocat dispozițiile art.304 pct.8 și 9 C.pr.civ., arătând, în esență, că prima instanță a interpretat greșit art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009, în sensul că, în ceea ce privește daunele materiale, legea se referă numai la bunurile imobile ce au putut fi solicitate în baza legilor speciale de reparație (Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2005).
Pârâtul intimat S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T. nu a formulat întâmpinare, cu toate că a fost citat în acest sens.
În urma examinării sentinței atacate, în raport de motivele invocate și de dispozițiile art.304 pct.8 și 9 și art.312 al.1, 3, 5 și 61 C.pr.civ., Curtea apreciază că este întemeiat recursul reclamantului.
Astfel, Curtea are în vedere că potrivit art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009 persoanele prevăzute de lege pot solicita instanței în termen de 3 ani de la . prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri în condițiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005.
Din economia textului mai sus citat, rezultă că se face distincție între bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare și cele confiscate „ca efect al măsurii administrative”, cum este cazul celor din speța de față.
Astfel, dacă în cazul confiscării bunurilor prin hotărâre de condamnare problema este simplă în privința acordării despăgubirilor, întrucât aceste bunuri sunt menționate în hotărârea de condamnare, în cazul confiscării bunurilor ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, problema acordării despăgubirilor prezintă dificultăți, deoarece confiscarea, respectiv preluarea bunurilor fără plată de către stat, s-a realizat, de cele mai multe ori, fără existența unui act administrativ în acest sens.
Pe de altă parte, dispozițiile art.5 al.1 lit.b nu pot fi interpretate în sensul că intră în categoria „bunurilor confiscate”, pentru care se pot acorda despăgubiri în echivalent, doar bunurile prevăzute de Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2005, cum greșit a reținut prima instanță, întrucât această interpretare adaugă la lege, ceea ce nu poate fi admis.
Așadar, prin art.5 al.1 lit.„b” din Legea nr.221/2009 nu au fost vizate doar bunurile imobile, ci și bunurile mobile de care au fost deposedate persoanele supuse măsurilor abuzive cu caracter politic, cu condiția să fi fost confiscate odată cu aplicarea sau ca efect al respectivelor măsuri.
Trimiterea pe care legiuitorul o face la prevederile Legii nr.10/2001 nu confirmă susținerile pârâtului, deoarece, chiar dacă sfera de aplicare a dispozițiilor art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009 se suprapune cu cea circumscrisă de dispozițiile Legii nr.10/2001 (în privința imobilelor preluate prin hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică ori fără titlu – art.2 lit.b, f și i), prin Legea nr.221/2009 s-a urmărit repararea prejudiciilor cauzate prin condamnările cu caracter politic și prin măsurile administrative cu caracter politic din perioada respectivă, inclusiv prin „confiscarea bunurilor” operată odată cu asemenea măsuri sau ca efect al acestora.
Or, preluarea abuzivă prin confiscare nu a vizat numai bunuri imobile, iar dacă legiuitorul ar fi intenționat limitarea acordării despăgubirilor doar la aceste bunuri, ar fi trebuit să o prevadă expres, exigență prevăzută de art.36 al.1 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă, pentru a se înlătura orice echivoc în privința sferei de aplicare a dispozițiilor art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009.
Pe cale de consecință, câtă vreme legiuitorul nu a făcut distincție între diferitele categorii de bunuri supuse confiscării (imobile și mobile), referindu-se în mod generic la „bunuri confiscate”, nici instanța nu poate să facă această distincție.
Mai mult decât atât, interpretarea restrictivă mai sus analizată ar duce la infirmarea finalității urmărite de legiuitor la edictarea legii cu caracter reparator.
În fine, este de observat că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat despăgubiri pentru prejudiciul material, astfel că toate motivele hotărârii primei instanțe referitoare la prejudiciul moral sunt străine de natura pricinii.
Pentru toate aceste considerente, văzând că nu s-a cercetat fondul cauzei cu privire la despăgubirile materiale, în baza art.304 pct. 9 și art.312 al.1, 3, 5 și 61 Cod pr.civ., Curtea va admite recursul reclamantului, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul C.-S..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul C. T. împotriva Sentinței civile nr.2183 din 16.11.2012, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._ .
Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul C.-S..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 13 martie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
F. Ș. G. O. RUJIȚA R.
Grefier,
M. M.
Red.GO/14.03.2013
Tehnored.MM/2 ex/22.03.2013
Instanță fond: Tribunalul C.-S. – jud.S. B.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 1439/2013. Curtea de Apel... | Cereri. Decizia nr. 1614/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
