Revendicare imobiliară. Decizia nr. 391/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 391/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 13-03-2013 în dosarul nr. 25589/325/2010
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.391
Ședința publică din 13 martie 2013
PREȘEDINTE: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
GREFIER: M. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții C. I. și C. R. împotriva deciziei civile nr.890/05.12.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâții S. R. REPREZENTAT DE MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T. și S. R. PRIN CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depusă la dosar prin registratura instanței la data de 11.03.2013 întâmpinarea formulată de pârâta intimată Direcția Generală a Finanțelor Publice T., în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice – pentru S. R., căreia instanța îi conferă valoarea juridică a unor concluzii scrise, având în vedere că nu a fost depusă la dosar cu respectarea dispozițiilor art.308 al.2 C.pr.civ.
De asemenea, se constată că atât reclamanții recurenți în cuprinsul cererii de declarare a recursului, cât și pârâta intimată Direcția Generală a Finanțelor Publice T., în cuprinsul concluziilor scrise, au solicitat judecata și în lipsă de la dezbateri, invocând în acest sens dispozițiile art.242 al.ultim C.pr.civ.
Nemaifiind alte cereri formulate, excepții invocată și având în vedere că s-a solicitat judecata și în lipsă de la dezbateri, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA
Deliberând, reține următoarele:
Prin decizia civilă nr.890/05.12.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ a fost respins apelul declarat de reclamanții C. I. și C. R. împotriva sentinței civile nr._/15.06.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._ și a admis apelul declarat de pârâtul S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T. împotriva aceleiași sentințe pronunțate în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara.
În consecință, sentința a fost schimbată în parte, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a avut în vedere că, prin cererea înregistrată la 06.10.2010 la Judecătoria Timișoara, reclamanții C. I. și C. R. au chemat în judecată pârâții S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și S. R. prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, solicitând instanței următoarele: să constate că imobilul înscris în CF nr._ Timișoara, nr. top 6584/3, situat în Timișoara, ., a trecut în proprietatea Statului R., fără titlu valabil; ca o consecință a constatării nevalabilității titlului de preluare, să dispună restituirea în natură a imobilului descris mai sus și rectificarea cărții funciare, în sensul înscrierii dreptului său de proprietate; în subsidiar, dacă restituirea în natură nu este posibilă, să dispună acordarea de despăgubiri constând în valoarea actuală a imobilului, în sumă de 150.000 lei.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii defunctei Stauber R. – T., conform certificatului de moștenitor nr.29/25.07.2001 emis de Biroul Notarial P. G. din Timișoara și că defuncta Stauber R. – T. a fost proprietara imobilului situat în Timișoara, ., . fost preluat în proprietate de către S. R., în baza Decretului nr.354/1986, act normativ neconstituțional raportat la prevederile art.12 și art.36 din Constituția din 1965, contrar angajamentelor internaționale din materia drepturilor omului, la care România era parte în acea vreme – Acordul de la Helsinki din 1972 și Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948 și contravenea dispozițiilor art.481 C.civ. În speță devin incidente dispozițiile art.6 al.1 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică, în sensul că imobilul nu se regăsește printre cele la care face referire textul, acesta neintrând în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale și a legilor în vigoare la data preluării lui, astfel că, susțin reclamanții, sunt îndreptățiți conform art.6 al.2 și 3 din Legea nr.213/1998 să revendice imobilul prin prezenta cerere câtă vreme nu și-au pierdut calitatea de proprietari, fiind continuatorii personalității autoarei lor, această susținere fiind confirmată și de prevederile art.2 al.2 din Legea nr.10/2001, în sensul că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării.
Totodată, reclamanții au arătat că împrejurarea preluării abuzive - ceea ce atrage nevalabilitatea titlului Statului R. - rezultă inclusiv din faptul că Decretul nr.354/1986 nu a fost publicat în Monitorul Oficial, fiind apoi descalificat în temeiul HG nr.517/2009.
În privința despăgubirilor ce s-au propus a fi acordate, reclamanții au arătat că nici dumnealor, nici autoarea dumnealor, nu au încasat despăgubirile ce s-au propus a fi acordate.
La termenul de judecată din data de 21.06.2011, avocatul reclamanților a precizat că imobilul revendicat constă în apartamentul nr.3, situat în imobilul din Timișoara, ., care nu este înscris în nici o carte funciară.
Prin încheierea de ședință de la același termen de judecată, instanța a respins excepția de necompetență materială a Judecătoriei Timișoara și a unit cu fondul excepția lipsei calității de reprezentant al Statului R., a Ministerului Finanțelor Publice, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R. prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara.
Prin sentința civilă nr._/ 15.06.2012, judecătoria Timișoara a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timișoara și pe cale de consecință:
A respins acțiunea formulată de reclamanții C. I. și C. R. împotriva pârâtului S. R. prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara.
A respins excepția lipsei calității de reprezentant al Statului R. și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
A admis excepția inadmisibilității în ceea ce privește capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului, rectificarea cărții funciare și acordarea de despăgubiri constând în valoarea actuală a imobilului.
A admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanții C. I. și C. R. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
A constatat că imobilul situat în Timișoara, ., . făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr.1676/08.05.1975, încheiat între OJTCVL Timișoara și Stauber R. T., a trecut în proprietatea Statului R. fără titlu valabil.
A respins în rest acțiunea precizată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a avut în vedere că reclamanții sunt moștenitorii defunctei Stauber R. T., potrivit certificatului de moștenitor nr.29/25.07.2001, eliberat de Biroul Notarului Public P. G.. Antecesoarea reclamanților a fost proprietara imobilului situat în Timișoara, ., . de vânzare-cumpărare nr.1676/06.02.1975, încheiat cu OJTCVL T. (f.41-42 dosar).
Prin adresa nr._/28.11.1986, Stauber R. T. a fost încunoștințată că imobilul situat în Timișoara, ., a fost expropriat în conformitate cu prevederile Decretului nr.354/1986, pentru executarea lucrărilor noi, imobilul situat în Timișoara, ., urmând ca despăgubirile să fie achitate la I.C.R.A.L Timișoara (f.43).
Stauber R. T. este menționată la poziția 65 din Tabelul privind proprietarii ai căror imobile au fost expropriate și trecute în proprietatea Satului R., în baza Decretului nr.354/1986 (f.15).
Apartamentul nr.3, situat în imobilul din Timișoara, ., dobândit de Stauber R. T., potrivit Contractului de vânzare-cumpărare nr.1676/06.02.1975, încheiat cu OJTCVL T., nu a fost înscris în cartea funciară. Imobilul situat în Timișoara, ., a fost evidențiat în CF col.nr._ Timișoara, iar potrivit extrasului de carte funciară depus la dosar (f.44), acest imobil este compus doar din două apartamente.
Potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză de către expertul tehnic judiciar B. M., apartamentul nr.3, așa cum acesta este descris în contractul de vânzare-cumpărare nr.1676/_, reprezenta o parte a apartamentului nr.1, înscris în CF nr._ Timișoara, nr.top.6584/1 și 6584/3/1.
Imobilul situat în Timișoara, ., așa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, a fost demolat în urma exproprierii, iar în locul acestuia au fost edificate blocurile nr.L3-L4 cu P+4E.
Expertul a stabilit că valoarea actuală de circulație a . acesta este descris în contractul de vânzare-cumpărare nr.1676/06.02.1975, este de 36.182 lei.
Instanța, analizând cu prioritate, în conformitate cu prevederile art.137 C.pr.civ, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul S. R. prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara și excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, a constatat că potrivit dispozițiilor art.25 din Decretul 31/1954: „ S. este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afara de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”.
Reclamanții își întemeiază acțiunea pe dispozițiile dreptului comun, iar în lipsa unor dispoziții legale speciale, legitimitate procesuală pasivă, în ceea ce privește constatarea nevalabilității titlului de preluare a Statului R., restituirea imobilului și acordarea de despăgubiri pentru imobilul trecut în proprietatea Statului R., are Ministerul Economiei și Finanțelor, în conformitate cu prevederile art.25 din Decretul 31/1954.
Prin urmare, în baza prevederilor art.137 C.pr.civ, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale a pârâtului S. R. prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara și a dispus respingerea acțiunii îndreptate împotriva acestui pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și totodată a dispus respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța a reținut că aceasta este întemeiată, în ceea ce privește capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului, rectificarea cărții funciare și acordarea de despăgubiri constând în valoarea actuală a imobilului, având în vedere următoarele:
Potrivit dispozițiilor art.1 al.(1) din Legea nr.10/2001: „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr.139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi".
Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr.10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, Înalta Curte de Casație si Justiție, soluționând recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al României, în ședința din 9 iunie 2008, în dosarul nr.60/2007, a stabilit: „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres in legea specială.”
S-a decis, de asemenea că, în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea speciala (Legea nr.10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Aceasta prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Restituirea în natură a apartamentului nr.3, dobândit de antecesoarea reclamanților potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr.1676/06.02.1975, nu este posibilă întrucât, așa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, întregul imobil situat în Timișoara, ., a fost demolat, iar în locul acestuia au fost edificate blocurile nr. L3-L4.
În ceea ce privește obligarea Statului R. la plata despăgubirilor constând în valoarea actuală a imobilului revendicat, în baza prevederilor dreptului comun, instanța a reținut că prin Decizia nr.27/14.11.2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr.28/2011, s-au admis recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr.247/2005, îndreptate direct împotriva Statului R., întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art.13 din această convenție, sunt inadmisibile.
În ceea ce privește cererea reclamanților de constatare a nevalabilității titlului de preluare a imobilului de către S. R., instanța a reținut că potrivit jurisprudenței inițiale în materie, privarea de proprietate era considerată a fi efectuată „cu titlu" dacă decretele, Constituția și tratatele internaționale la care România era parte au fost respectate la data preluării imobilului.
Ulterior, prin Hotărârea nr.20/1996, imobilele naționalizate „cu titlu", au fost definite ca fiind acele imobile ce au fost trecute în patrimoniul statului prin aplicarea unei dispoziții legale.
Potrivit doctrinei, urmată de practica judiciară, "titlul" statului, așa cum era definit în Hotărârea nr.20/1996, implica existența unei dispoziții legale care să permită naționalizarea. Simplul fapt că statul invoca un act normativ în vigoare în timpul naționalizării unui bun era suficient pentru ca aproprierea să fie considerată ca realizată în baza unui titlu.
Definiția imobilelor naționalizate "cu titlu", a fost modificată prin adoptarea Hotărârii nr.11/1997, intrată în vigoare la data de 4 februarie 1997, stabilindu-se în conformitate cu prevederile art.1 al.2 din această hotărâre că bunurile dobândite de stat în baza unui titlu erau cele apropriate prin respectarea cerințelor decretelor în vigoare la data respectivă.
Conform doctrinei confirmată de practica instanțelor, în baza Hotărârii nr.11/1997 au fost considerate ca fiind naționalizate „fără titlu" nu numai imobilele apropriate în fapt, ci și cele apropriate fără respectarea cerințelor legale impuse de decretul de naționalizare.
Legea nr.213/1998 a introdus o nouă condiție de „valabilitate" a titlului statului, valabilitatea dreptului de proprietate al statului devenind subordonată conformității decretului de naționalizare și actelor administrative de aplicare a acestuia cu Constituția, tratatele internaționale la care România era parte și legilor în vigoare la data la care bunurile respective au fost trecute în patrimoniul statului.
Potrivit prevederilor art.12 din Constituția României din anul 1965, în vigoare la data trecerii imobilului din litigiu în proprietatea Statului R.: „Terenurile și construcțiile pot fi expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri”.
Decretul nr.354/1986 a fost emis cu încălcarea prevederilor art.12 din Constituția din anul 1965 și a prevederilor art.481 C.civ, potrivit cărora: „Nimeni nu poate fi obligat a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitatea publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire” și nu poate constitui titlu valabil pentru trecerea imobilului în proprietatea Statului R..
Prin urmare, instanța a admis în parte acțiunea reclamanților așa cum aceasta a fost precizată și a constatat că imobilul situat în Timișoara, ., . făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr.1676/08.05.1975, încheiat între OJTCVL Timișoara și Stauber R. T., a trecut în proprietatea Statului R. fără titlu valabil, iar pentru motivele mai sus menționate a respins în rest acțiunea formulată.
În ceea ce privește cererea reclamanților de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, instanța a constatat că aceasta este neîntemeiată, întrucât reclamanții au depus la dosar doar dovada achitării onorariului de expert, iar acest onorariu nu poate fi avut în vedere la acordarea cheltuielilor de judecată, expertiza nefiind efectuată în dovedirea petitului pentru care acțiunea a fost admisă.
Prin cererea de recurs reclamanții au solicitat modificarea în parte a sentinței și admiterea acțiunii lor în integralitate.
În motivare, au arătat că prima instanță nu a ținut cont de actele depuse la dosar.
Întrucât pârâtul a invocat excepția de necompetență materială a Judecătoriei Timișoara, solicitând declinarea competenței de soluționare în favoarea Tribunalului T. – Secția I-a Civilă, reclamanții recurenți au arătat că sunt de acord.
Recurenții reclamanți au învederat că s-au adresat în ianuarie 2001 Primăriei Municipiului Timișoara să le elibereze acte pentru casa părintească de pe ., însă nu le-au fost eliberate decât foarte târziu, ulterior aflând și despre faptul că pentru imobil a fost acordată despăgubire către numita C. B., plecată în Italia, care a încercat de mai multe ori să intre în posesia actelor.
În primul tabel cu locatarii imobilului litigios au învederat că nu figurează numiții M. sau B., nefiind cunoscuți de persoanele care locuiau acolo.
Au arătat că Stauber R. T. a locuit dintotdeauna la această adresă, chiar și după întoarcerea în urma deportării în fosta URSS, la apartamentul nr.1 de la stradă și nu în apartamentul nr.3, imobilul fiind cumpărat prin vânzare-cumpărare.
Recurenții reclamanți au învederat că au solicitat contravaloarea apartamentului, iar nu a întregii case, fiind cei care au îngrijit-o pe defunctă, au înmormânta-o și îi plătesc loc în cimitir.
Mai mult, au apreciat că valoarea casei trebuia să se facă în raport de condiția acesteia de dinaintea demolării, fiind o casă impunătoare și pusă la punct, cu toate utilitățile, suma stabilită de expert fiind prea mică.
Recursul nu a fost motivat în drept.
Prin cererea de recurs, Direcția Generala a Finanțelor Publice T. în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice a solicitat, în principal casarea hotărârii atacate si trimiterea cauzei spre competenta soluționare la Tribunalul T. ca și instanță de fond, iar în subsidiar modificarea în parte a Sentinței civile nr._ pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._ la data de 15.06.2012; admiterea excepției lipsei calității de reprezentat al Statului R. a Ministerului Finanțelor Publice; admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului R., calitate procesuală având doar Primarul municipiului Timișoara, potențial emitent al actului administrativ privind retrocedarea imobilului situat în Timișoara . identificat în CF nr._ top 6584/3; admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată; iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Art.1 al.2 din Legea nr.10/2001, cu modificările și completările ulterioare, precizează că în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri ori servicii oferite în echivalent de deținător, cu acordul persoanei îndreptățite, în acordare de acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital, de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau de despăgubiri bănești.
Astfel, rezultă fără echivoc că Ministerul Finanțelor nu are nicio obligație legală în acest sens.
Mai mult, prin noua modificare a Legii nr.10/2001, publicată în Monitorul Oficial nr.653/22.07.2005, respectiv Legea nr.247/2005, privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, art.33 al.2 prin care Ministerul Finanțelor Publice avea obligația să își dea avizul în urma verificării, a fost abrogat.
De altfel, S. R. în temeiul art.26 din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a mandatat prin lege entitatea investită cu soluționarea notificării de a sta ca parte în prezentul litigiu.
Ca atare, a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului R., calitate procesuală având doar potențialul emitent al actului administrativ de retrocedare, Primarul municipiului Timișoara.
A solicitat admiterea excepției inadmisibilitătii cererii de chemare în judecată. Astfel, acțiunea formulată de reclamant reprezintă o acțiune în revendicare întemeiata pe dispozițiile dreptului comun - art.480, 481 - Cod civil.
A învederat instanței de judecată că obiectul cererii de chemare în judecata îl constituie retrocedarea/restituirea unor imobile preluate abuziv de la S. R. în perioada 06.03._89. Acest domeniu este acoperit în România printr-o lege specială, Legea nr.10/2001, care reglementează proceduri speciale de restituire a imobilelor în natură și aplicarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Potrivit art.6 al.2 din Legea nr.213/1998 „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparat".
Interpretând acest text de lege, trebuie observat că legea specială la care se referă textul antecitat este Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06.03._89, lege care derogă de la dreptul comun și care se aplică cu prioritate față de acesta, conform principiului de drept „specialia generalibus derogat".
F. de art.480 - 481 Cod civil, reglementările Legii nr.10/2001 sunt speciale, iar mecanismul de punere în aplicare a acestei legi este alcătuit din două etape succesive, din care prima este obligatorie. Astfel, înainte de a se adresa instanței de judecată reclamanții aveau obligativitatea de a parcurge procedura prealabilă prevăzută de legea specială în condițiile art.21 și următoarele, obligație impusă și de art.109, al.2 C.pr.civ.
În aceste condiții, reclamanții nu mai sunt îndreptățiți să formuleze acțiuni în revendicare potrivit dreptului comun, respectiv art.480 - 481 cod civil și să solicite restituirea în natură, respectiv despăgubiri prin echivalent pentru imobil după . Legii nr.10/2001.
Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiata, având in vedere faptul ca din cartea funciara nr._ Timișoara depusă in extenso de reclamanți, rezultă că . 6584/3 a fost deprinsă și transcrisă în CF nr._, dar nu rezultă că proprietatea asupra acesteia ar fi aparținut defunctei Stauber R. - T., ci lui M. N. și M. A.. Acest aspect este reținut și de expertul B. M. în raportul de expertiză efectuat în prezenta cauză.
Natura juridica a căii de atac a fost calificată din recurs în apel, potrivit considerentelor din încheierea de ședință de la 25.10.2012.
Procedând la analiza motivelor de apel, a dispozițiilor legale incidente, a susținerilor părților și a sentinței civile ce face obiectul controlului judiciar pendinte, instanța a reținut că prin acțiunea pendinte, întemeiată pe temeiuri juridice cu caracter general, reclamanții tind la constatarea nevalabilității titlului statului de preluare a bunului litigios în al său patrimoniu și, subsecvent, la readucerea acestui bun ori a contravalorii lui în propriul patrimoniu.
În mod corect a soluționat prima instanță prin respingere excepția necompetenței materiale, a lipsei calității procesuale pasive invocată de S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice și a lipsei calității de reprezentant a Ministerul Finanțelor Publice și, respectiv prin admitere excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul S. R. prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara în considerarea temeiurilor de drept comun pe care reclamanții își întemeiază acțiunea în revendicare imobiliară corelate cu dispozițiile art.25 din Decretul nr.31/1954, potrivit cărora „S. este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afara de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.
Din punctul de vedere al admisibilității unei astfel de acțiuni, sunt de observat și de interpretat sistematic prevederile art.6 din Legea nr.213/1998, potrivit cărora o astfel de cenzură era posibilă până la . legilor speciale de reparație, în speță Legea nr.10/2001.
Ulterior acestei date, se impunea ca persoanele care se considerau îndreptățite la reparație în temeiul acestui act normativ cu caracter special să urmeze procedura administrativă astfel instituită.
Că nu au procedat de această manieră, reclamanții sunt în mod exclusiv culpabili și, ca atare, nu se mai pot prevala de dispozițiile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu privire la dreptul la un proces echitabil; Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
Pe de altă parte, prin reglementarea prin dispozitiile Legii nr.10/2001 a unui control jurisdicțional cu privire la dispozițiile/deciziile emise în procedura administrativă, legiuitorul a asigurat tocmai respectarea garanțiilor unui proces echitabil, în sensul Convenției, întrucât art.6 garantează “dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară, care se bucură de independență și este imparțială, să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile (cauzele Ad"t Mouhoub contra Franței, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-A. II de Lichtenstein contra Germaniei).
În aceeași măsură, în raport de data preluării bunului în patrimoniul statului, reclamanții nu pot invoca dispozițiile art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului - ratione temporis, acestea nu sunt aplicabile; de altfel, nu sunt aplicabile nici ratione materie, întrucât la data analizei, reclamanții nu au în patrimoniu un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 și în acest sens se impune a se face și aplicarea deciziei nr.33/2008 pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a apreciat că o acțiune cu configurația celei de față devine admisibilă numai în măsura în care reclamantul se poate prevala de un bun în sensul Convenției și al protocoalelor sale adiționale.
În Cauza P. contra României s-a reținut, reafirmându-se de fapt opinia exprimată în Cauza Kopecky contra Slovaciei:
„Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția.
Art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția”.
Înalta Curte, la rândul acesteia, prin decizia nr.33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, a subliniat că problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, apreciind că la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant, dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție, fiind necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit.
Cu forța juridică superioara jurisprudenței instanțelor române se impune hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot M. A. și alții contra României din 12 octombrie 2010, obligatorie pentru instanțele române.
Astfel, instanța de la Strasbourg a statuat că “transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art.1 din Protocolul nr.1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi”.
Rezultă fără echivoc că, în concepția instanței de contencios european în materia drepturilor fundamentale ale omului, nevalorizarea vocației revendicative conferită de legea reparatorie specială face ca demersul în constatarea jurisdicționala a ineficacității titlului statului să fie lipsit de orice finalitate.
În ce privește petitul subsidiar în despăgubire, instanța supremă a stabilit inadmisibilitatea acestuia în temeiul dispozițiilor de drept comun prin decizia nr.27 din 2011 pronunțată în recurs în interesul legii.
Demersul reclamanților apare și ca neîntemeiat, din perspectiva faptului că deși formalitățile de expropriere au fost realizate în raport de antecesoarea reclamanților, aceasta din urma nu a avut niciodată calitatea de proprietar tabular al imobilului expropriat, contractul sau de cumpărare nefiind înscris în cartea funciară.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții care au solicitat modificarea ei cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.
În motivare au invocat nevalabilitatea preluării de către stat a apartamentului, incidente fiind dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998.
Au invocat că acțiunea este admisibilă inclusiv prin prisma Deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, câtă vreme prin formularea acțiunii nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, iar neconcordanța dintre legea specială și Convenție constă în aceea că exproprierea apartamentului autoarei lor s-a realizat în baza unui act neconstituțional, cum în mod corect a reținut prima instanță.
Au învederat că nu erau ținuți să urmeze procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 și că Decizia nr.27/2011 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție nu este aplicabilă, prezenta acțiune fiind formulată anterior pronunțării ei.
Au criticat reținerea de către tribunal a culpei lor, consecința fiind ignorarea dreptului lor la un proces echitabil.
Recursul nu a fost motivat în drept, însă, în baza art.306 al.3 C.pr.civ. unele dintre susținerile recurenților pot fi încadrate în dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ.
Legal citați, intimații nu au formulat întâmpinări în condițiile art.308 al.2 C.pr.civ.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și în baza art.306 al.2 C.pr.civ., față de dispozițiile art.299 și următoarele C.pr.civ., văzând și normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanța reține următoarele:
Reclamanții au solicitat constatarea preluării fără titlu valabil a apartamentului de către S. R., restituirea imobilului și rectificarea corespunzătoare a cărților funciare sau, dacă restituirea nu este posibilă, acordarea de despăgubiri reprezentând valoarea imobilului.
Corespunde realității că dispozițiile art.6 al.3 din Legea nr.213/1998 dau în competența instanțelor stabilirea valabilității titlului statului asupra bunurilor dobândite în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Se observă, însă, că prezenta acțiune (deși are mai multe capete de cerere) are natura unei cereri în revendicare, finalitatea sa fiind lăsarea imobilului în deplină proprietate a reclamanților sau obligarea pârâților la achitarea contravalorii acestuia.
Or, art.6 al.2 din aceeași lege prevede că bunurile preluate fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
În cauza de față legea specială este, așa cum au reținut instanțele, Legea nr.10/2001.
Reclamanții nu au înțeles să urmeze calea prevăzută de legea specială ci au invocat că sunt îndreptățiți să promoveze prezenta cerere de drept comun, invocând existența în patrimoniul lor a unui bun în sensul art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
Contrar acestor susțineri, Curtea reține că instanța europeană a drepturilor omului a apreciat în cauze în care a examinat afirmate încălcări ale art. 1 din Primul protocol că simpla solicitare în sensul obținerii unui bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (cauza P. c. România, cauza L. c. România).
În continuare, este de observat că în cauza A. ș.a. contra României s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor abuziv deposedați doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (par.140 și 143).
Astfel, persoana care nu deține „un bun actual” în sensul mai sus arătat, are posibilitatea de a obține reparații în condițiile legii speciale, respectiv ale Legii nr.10/2001.
Or, reclamanții nu au urmat procedura reglementată de legea specială deși, conform celor mai sus-arătate, nu sunt exceptați de la prevederile ei și nici nu au invocat un motiv mai presus de voința lor care să îi fi împiedicat să procedeze în acest sens, susținerilor lor referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil nefiind întemeiate.
Neputând invoca existența în patrimoniul lor a unui „bun actual” – conform celor mai sus-arătate – reclamanții nu pot solicita nici obligarea pârâților la despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială; cum, neurmând procedura specială, reclamanții nu pot obține plata despăgubirilor în condițiile dreptului comun, sunt nefondate criticile recurenților referitoare la interpretarea Deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, respectiv, la aplicarea Deciziei nr.27/2011 a aceleiași instanțe nu sunt întemeiate.
Pentru aceste considerente, văzând că susținerile recurenților referitoare la situația de fapt a apartamentului și la valoarea acestuia nu se constituie în temeiuri de nelegalitate în sensul art.304 pct.1-9 C.pr.civ., în baza dispozițiilor art.312 al.1 C.pr.civ., raportat la art.304, 306 al.2 C.pr.civ., instanța va respinge recursul declarat de reclamanții C. I. și C. R. împotriva deciziei civile nr.890/05.12.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanții C. I. și C. R. împotriva deciziei civile nr.890/05.12.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 13 martie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
F. Ș. G. O. RUJIȚA R.
Grefier,
M. M.
Red.FȘ/20.03.2013
Tehnored.MM/2 ex/27.03.2013
Instanță fond: Judecătoria Timișoara – jud.L. Ș.
Inst.apel: Tribunalul T. – jud.L. D., Humitru H.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Superficie. Decizia nr. 1477/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
