Acţiune în constatare. Decizia nr. 929/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 929/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 27-11-2014 în dosarul nr. 2358/325/2010*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.929/R
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 27.11.2014
PREȘEDINTE: A.-M. N.
JUDECĂTOR: DR. L. L.
JUDECĂTOR: M. G.
GREFIER: R. P.-D.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de reclamanții S. J. T. V. și Friedl W. împotriva deciziei civile nr. 484/A/19.05.2014 pronunțată de Tribunalul T., în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâții intimați Instituția P. Jud. T. – Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate T., M. Justiției, M. Administrației și Internelor – Direcția Generală Pașapoarte și A. Națională pentru Cetățenie, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă, pentru reclamanții-recurenți lipsă, avocat M. G., lipsind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, verificarea actelor și lucrărilor de la dosar, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depuse prin serviciul registratură:
- la data de 30 octombrie 2014, de către M. justiției, Întâmpinare, în trei exemplare (f. 43-46), care se comunică reprezentantei reclamanților-recurenți,
- la data de 18 noiembrie 2014, de către M. Afacerilor Interne – Direcția Generală de Pașapoarte, adresă de depunere și un set de acte clasificate –nivel Secret – acestea din urmă fiind depuse la fișetul instanței, în vederea păstrării conform dispozițiilor Legii 182/2002 ( f. 47),
- la data de 31 octombrie 2014 de către Direcția Generală de Pașapoarte din M. Afacerilor Interne întâmpinare, în două exemplare ( f. 48-49), care se comunică reprezentantei reclamanților-recurenți,
- la data de 25 noiembrie 2014, de către M. Afacerilor Interne – Arhivele Naționale, adresă de depunere a Decretului Prezidențial nr. 161/26.05.1976 ( f.50-184).
Instanța pune în vedere reprezentantei reclamanților că Direcția de Pașapoarte a depus la dosar un înscris, aflat la fila 47 dosar, prin care arată că această instituție nu deține originalul documentului solicitat ci o copie certificată, arhivată sub rigorile Legii nr. 182/2002, cu nivel secret. S-a comunicat o copie certificată a Decretului Prezidențial nr.161/1976, care a fost studiată conform dispozițiilor Legii nr. 182/2002, fiind depusă la fișetul instanței.
Serviciul Arhivelor Naționale Istorice Centrale a depus la dosar o copie certificată de pe același Decret Prezidențial nr. 161/1976, indicând și procedura de certificare a acestui document.
Reprezentanta reclamanților, în temeiul art. 175 c.pr.civ., declară că apreciază că actul depus de către instituția Arhivelor Naționale Centrale nu soluționează problema invocată de recurenți prin motivele de recurs. La fila 47 dosar există o adresă a Ministerului de Interne, în care se face o mențiune, cuprinsă și în întâmpinarea depusă la dosar, prin care se arată că originalul decretului este cel care se află în copie la fila 84 dosar, respectiv cel pe care este aplicată, pe fiecare pagină, în original, ștampila „Republica Socialistă România – Consiliul de Stat”, iar pe ultima pagină se regăsește mențiunea „se certifică că prezenta copie este conformă cu originalul aflat la noi”. Pe această variantă nu se regăsește, însă, semnătura lui N. C. în calitatea sa de Președinte al R.S.R..
Ceea ce s-a depus la dosar este o copie aflară la Arhivele Naționale Centrale, unde nu apare pe fiecare pagină ștampila „Republica Socialistă România – Consiliul de Stat”.
Decretul Prezidențial nr. 161/1976 are două variante, una cu semnătura N. C. și una fără, care este varianta oficială, inițială a decretului, așa cum atestă însuși M. afacerilor Interne.
Se solicită instanței a obliga Arhivele Naționale Centrale să trimită originalul decretului nr. 171/1976 după care au executat copia, pentru a se vederea dacă acesata conține sau nu semnătura N. C., având în vedere că toată motivarea instanței de apel se sprijină pe faptul că există un decret valid, prezidențial semnat de către N. C., iar acesta avea, conform Constituției din 1965, posibilitatea de a emite și semna asemenea decrete.
Instanța, în raport de adresele depuse la dosar din care rezultă că Direcția de pașapoarte nu deține originalul, că mențiunea „conform cu originalul – Consiliul de Stat ” este făcută de Consiliul de Stat, acesta deținând originalul și că Arhivele Naționale au depus la dosar o copie despre care confirmă că este conformă cu originalul, fiind indicată totodată modalitatea de certificare a acestui document, după deliberare consideră că nu este utilă administrarea probei solicitată de reprezentanta recurentului, având în vedere răspunsurile depuse la dosar pentru acest termen, astfel încât respinge cererea formulată.
Reprezentanta reclamanților-recurenți declară că nu mai are alte probe de administrat și cereri de formulat.
Instanța constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat și probe de administrat acordă cuvântul reprezentantului reclamantei-recurente pe recurs.
Reprezentanta reclamanților-recurenți solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate, respingerea apelurilor formulate de apelanții M. Justiției, M. Administrației și Internelor și A. Națională pentru Cetățenie. Se solicită menținerea hotărârii instanței de fond, cheltuielile de judecată urmând a fi solicitate pe cale separată.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, invocată de această parte, solicită a se reține că la acest moment nu există o autoritate administrativă publică ce ar avea competențe legale vis a vis de păstrarea cetățeniei române, respectiv să poată statua că cetățenia română nu este pierdută. Acest intimat are, prin întâmpinare, o poziție contradictorie, respectiv, pe de o parte confirmă faptul că A. Națională pentru cetățenie nu are atribuții care să vizeze păstrarea sau pierderea cetățeniei române, iar, pe de altă parte, susține că nu ar avea calitate procesuală pasivă deoarece nu are atribuții care să vizeze renunțarea, dobândirea, redobândirea cetățeniei române.
M. Justiției arată că nici Legea nr. 21/1991 și nici O.U.G. nr. 5/2010 nu prevăd nici o procedură pentru a se constata că o persoană a pierdut cetățenia română. Având în vedere că A. Națională pentru Cetățenie funcționează în subordinea Ministerului Justiției, neexistând la acest moment nici o autoritate centrală care să aibă atribuții în acest sens, în opinia reclamanților, judecata trebuie purtată în contradictoriu atât cu Ministerului Justiției cât și cu A. Națională pentru Cetățenie
Pe fond reclamanții nu sunt de acord cu logica juridică a instanței de apel, care a constatat existența unui act juridic emis în concordanță cu dispozițiile legale incidente la momentul la care s-a aprobat pretinsa renunțare ala cetățenia română a recurenților pentru că în conformitate du dispozițiile art. 75 pct. 8 din Constituția României de la 1965, Președintele avea atribuții ample, printre care și aceea de aprobare la renunțarea la cetățenia română. Se solicită a se avea în vedere, la analizarea acestor considerente, dispozițiile art. 16 din Constituția României de la 1965. Legea specială a cetățeniei care se aplică în cauză fiind Legea nr.24/1971 emisă în baza Constituției României de la 1965.
În speță nu sunt respectate dispozițiile art. 72 din Legea nr. 24/1971 care au statuat imperativ că doar Consiliul de Stat are atribuții privind aprobarea renunțării la cetățenia română.
Față de aceste considerente competența exclusivă pentru aprobarea la cetățeniei române o are Consiliul de Stat, care nu a emis nici un decret în acest sens, decretul emanat de la această autoritate sub nr. 161 și depus la instanță vizează alte aspecte.
Dacă se vor reține concluziile instanței de apel, trebuie avut în vedere că este discutabilă care dintre cele două variante ale decretului, depuse la dosar, este cel conform cu originalul. Trebuie avut în vedere preambulul copiei de pe pretinsul original aflat la Arhivele Naționale este redactat cu o tehnică modernă care nu corespunde cu scrisul la mașină de la momentul trecut – f. 84 dosar.
Actul inițial trimis de M. Afacerilor Externe reprezintă copia de pe original în opinia reclamanților.
Pentru ipoteza în care se va constata că există un act juridic emis în concordanță cu prevederile legale care să fundamenteze pierderea cetățeniei române, există un argument reprezentat de Decretul nr. 180/1990 al Consiliului de Uniune Națională privind aprobarea renunțării la cetățenia română a unor persoane, unde prin art. 1 aprobă toate cererile formulate în acest sens până la data de 01 martie 1990. Acest decret constituie o recunoaștere implicită a tuturor decretelor emise de fostele autorități comuniste pentru retragerea cetățeniei române sau pentru aprobarea pretinselor cereri de renunțare la cetățenie impuse celor care doreau să părăsească România.
Dacă se înlătură această primă apărare se solicită înlăturarea constatărilor instanței de apel cu privire la faptul că cererea de renunțare la cetățenia română a recurenților ar fi fost exprimată în condiții de validitate deplină, nedovedindu-se că aceasta reprezintă un abuz al autorităților comuniste. La fila 12 dosar există punctul de vedere al Consulului General al României la Bon, prin care se arată că, la acea vreme, se retrăgea cetățenia română fără să se ceară acordul persoanelor în cauză. S-a solicitat cenzurarea semnăturilor, care sunt absolut identice.
La momentul plecării din țară antecesorilor reclamanților li s-a eliberat un pașaport maro care li se elibera numai persoanelor fără cetățenie, unde pe baza pretinselor cereri de renunțare la cetățenie, cu mult înainte de adoptarea decretului disputat, M. de Interne emite pașapoarte de persoane fără cetățenie. Acest lucru este confirmat de martora audiată în cauză, care a subliniat că antecesorii reclamanților nu au cunoscut acest aspect al pierderii cetățeniei.
În concluzie, din probatoriul administrat, se confirmă abuzurile ale fostelor autorități publice în materia pierderii cetățeniei române, constituind o încălcare fragrantă a tratatelor internaționale ratificate de fosta R.S.R., art. 13 a Declarației Universale a Drepturilor Omului și art. 14 a Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice din anul 1966.
Pentru aceste motive precum și pentru cele reținute prin cererea de recurs se solicită admiterea recursului.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 484/A/19.05.2014 pronunțată de Tribunalul T., în dosarul nr._ s-au admis apelurile formulate de apelanții M. Administrației și Internelor - Direcția Generală de Pașapoarte, A. Națională pentru Cetățenie și M. Justiției, împotriva Sentinței civile nr. 4642/04.04.2013, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți Friedl W. și S. J. și intimata pârâtă Instituția P. Județului T. – Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Asupra Terenurilor, s-a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că s-a respins acțiunea formulată de reclamanții Friedl W. și S. J., în contradictoriu cu pârâții M. Administrației și Internelor - Direcția Generală de Pașapoarte, A. Națională pentru Cetățenie, M. Justiției și Instituția P. Județului T. – Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Asupra Terenurilor, luându-se act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut că apelurile formulate, sunt întemeiate având în vedere că acțiunea reclamanților, astfel cum aceasta a fost precizată și completată, are ca obiect constatarea faptului că defuncții Szilier Joszef și Szilier K., nu au pierdut până la data decesului cetățenia română, prin efectul Decretului nr. 161/26.05.1976, constatarea faptului că defuncții Szilier Joszef și Szilier K. au păstrat cetățenia română cu toate drepturile și obligațiile conferite de statutul juridic de cetățeni români, constatarea inexistenței și inopozabilității scriptului depus la dosar sub titulatura Decret Prezidențial datat 26 mai 1976, privind aprobarea renunțării la cetățenia română a unor persoane și în subsidiar, constatarea nulității absolute a cererilor de aprobare a renunțării la cetățenia română a antecesorilor reclamanților.
S-a reținut că prima instanță a admis acțiunea formulată și a constatat că defuncții Szilier Joszef și Szilier K., nu au pierdut cetățenia română până la data decesului prin efectul Decretului nr. 161/26.05.1976, a constatat că defuncții Szilier Joszef și Szilier K. au păstrat cetățenia română cu toate drepturile și obligațiile conferite de statutul juridic de cetățeni români și totodată, a constatat nulitatea absolută a cererilor de aprobare a renunțării la cetățenia română a defuncților Szilier Joszef și Szilier K., reținând că excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâții M. Administrației și Internelor - Direcția Generală de Pașapoarte, A. Națională pentru Cetățenie și M. Justiției sunt neîntemeiate, motivat de faptul că reclamanții au formulat prezenta cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâții menționați, pentru opozabilitatea sentinței judecătorești, iar cât privește excepțiile necompetenței generale a instanțelor judecătorești și a inadmisibilității acțiunii, prima instanță a reținut că acestea sunt neîntemeiate, prin prisma soluției pronunțate de Tribunalul T., prin Decizia civilă nr._ .
De asemenea, s-a mai reținut că apelanții au criticat soluția primei instanțe, atât sub aspectul modului de soluționare a excepțiilor invocate, respectiv excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive (această excepție fiind reiterată în calea de atac de apelanții A. Națională Pentru Cetățenie și M. Justiției), cât și sub aspectul modului de soluționare a fondului litigiului.
Cât privește excepțiile necompetenței generale a instanțelor judecătorești și a inadmisibilității acțiunii, tribunalul a reținut că prin Decizia civilă nr. 366/A/20.04.2012, pronunțată de Tribunalul T., prin care s-a admis apelul reclamanților, dispunându-se casarea Sentinței civile nr. 5082/03.03.2011, pronunțată în primul ciclu procesual și trimiterea cauzei spre rejudecare, s-a stabilit că reclamanții apelanți au investit instanța cu o acțiune în constatarea calității de cetățeni români a autorilor lor, invocând nulitatea cererilor de aprobare a renunțării la cetățenia română a antecesorilor lor Szilier Joszef și Szilier Katalinnu, și nu cu o acțiune în dobândirea/redobândirea cetățeniei, pentru a fi aplicabile dispozițiile Legii nr.21/1991.
Totodată s-a reținut că prima instanță, respingând demersul judiciar pendinte inițiat ca inadmisibil, pe considerentul că petiționarii aveau a urma procedura specială reglementată de Legea cu nr.21/1991, a deturnat cauza debendi a acțiunii (definită în literatura de specialitate ca fiind fundamentul dreptului subiectiv ce stă la baza pretenției reclamanților), ignorând totodată și principiul disponibilității ce o obliga a soluționa pricina în perimetrul legislativ conturat de petiționari și din perspectiva temeiului juridic invocat de aceștia.
Stabilind că în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.21/1991 (reclamanții nefiind obligați să urmeze procedura specială reglementată de Legea nr. 21/1991) și dispunând casarea sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare, tribunalul a statuat în privința admisibilității acțiunii și în ceea ce privește competența generală a instanțelor judecătorești și întrucât pârâții nu au atacat cu recurs decizia Tribunalului T., statuările instanței de apel, în ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii și necompetența generală a instanțelor judecătorești, se impun cu putere de lucru judecat.
Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul M. Justiției, prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe și reiterată în calea de atac, tribunalul a reținut că aceasta este întemeiată, având în vedere că M. Justiției nu are atribuții în ceea ce privește acordarea, redobândirea, renunțarea și retragerea cetățeniei române, atribuții în acest sens având A. Națională pentru Cetățenie, aflată în subordinea Ministerului Justiției (ce are personalitatea juridică proprie potrivit dispozițiilor art.1 din OUG nr.5/2010).
Prin urmare, în mod neîntemeiat, prima instanță a reținut că pârâtul M. Justiției are calitatea procesuală pasivă în cauză, argumentul chemării în judecată pentru opozabilitate neputând fi reținut, deoarece calitatea procesuală pasivă se analizează în cerința existenței unei identități între persoana pârâtului și persoana celui obligat în raportul de drept substanțial și nu raportat la efectul opozabilității hotărârii.
Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A. Națională pentru Cetățenie, tribunalul a constatat că în conformitate cu prevederile art.4 O.U.G. nr. 5/2010, A. Națională pentru Cetățenie, asigură aplicarea procedurii legale de acordare, redobândire, renunțare și retragere a cetățeniei române, iar raportat la obiectul litigiului, aceasta are calitate procesuală pasivă în cauză.
Referitor la fondul litigiului, tribunalul a constatat că prima instanță, în mod neîntemeiat, a admis acțiunea reclamanților astfel cum aceasta a fost precizată și completată, având în vedere că prin cererile formulate în data de 18.10.1974, antecesorii reclamanților Szilier Joszef și Szilier K., au solicitat aprobarea renunțării la cetățenia română, motivul renunțării fiind acela al unificării familiei cu fiica lor Friedel Wilhelmine, stabilită în Republica Federală Germană (f.37-38, dosar primă instanță).
Renunțarea la cetățenie a fost aprobată prin Decretul prezidențial nr.161/26._, privind aprobarea renunțării la cetățenia română unui număr de 1680 persoane, antecesorii reclamanților Szilier Joszef și Szilier K., figurând la pozițiile nr.1441 și 1442, din acest decret.
În ceea ce privește susținerea reclamanților Friedl W. și S. J., referitoare la faptul că renunțarea la cetățenie nu se putea aproba în mod legal, prin decret prezidențial, tribunalul a reținut că aceasta este neîntemeiată, raportat la prevederile art. 75 pct. 9 din Constituția României din anul 1965 (în vigoare la momentul emiterii decretului), potrivit cărora una dintre principalele atribuții ale Președintelui Republicii Socialiste România, era acordarea cetățeniei române, aprobarea renunțării la cetățenie și retragerea cetățeniei române.
S-a reținut ca neîntemeiată susținerea reclamanților referitoare la inopozabilitatea Decretul prezidențial nr. 161/26._, în condițiile nepublicării acestuia în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, dispozițiile art. 69 alin. 2 din Constituția României din anul 1965, invocate în acest sens de către reclamanți, referindu-se la publicarea în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, a decretelor normative și nu a decretelor privind aprobarea renunțării la cetățenie.
Tot în acest sens, este de menționat că potrivit art. 22 alin. 2, raportat la art. 20 din Legea nr. 24/1971, privind cetățenia română, în vigoare la data emiterii decretului de aprobare a renunțării la cetățenie: „Cetățenia româna se pierde pe data decretului de retragere, în afara de cazul în care prin acel decret s-a stabilit o altă data” și nu la data publicării decretului în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România.
Cât privește lipsa semnăturii emitentului, respectiv a Președintelui Republicii Socialiste România, susținerile reclamanților sunt neîntemeiate, Decretul Prezidențial nr.161/26.05.1976, fiind semnat de Președintele Republicii Socialiste România N. C., așa cum rezultă din copia înaintată de Arhivele Naționale ale României certificată ca fiind „executată întocmai după Decretul Prezidențial nr.161/26.05.1976” - potrivit mențiunii de pe ultima pagină a exemplarului comunicat (f.257-389-dosar nr._ ).
În ceea ce privește nulitatea cererilor de renunțare la cetățenie, tribunalul a constatat că reclamanții au invocat pe de o parte, lipsa semnăturii antecesorilor susținând că aceste cereri au fost semnate de alte persoane, iar pe de altă parte au invocat frauda la lege (deoarece obligarea persoanelor care doreau să părăsească definitiv țara, să renunțe în prealabil la cetățenia română, concretiza în fapt, o retragere a cetățeniei române pentru motivul părăsiri RSR), precum și violența morală exercitată de autorități asupra persoanelor în cauză, care formau obiectul unui șantaj al regimului totalitar, spre a li se elibera pașaportul în vederea părăsirii definitive a teritoriului țării.
În privința fraudării legii, tribunalul a reținut că reclamanții nu au făcut dovada eludării unor norme legale imperative.
S-a reținut că astfel corespunde realității că Legea nr.24/1971, privind cetățenia română nu reglementa obligativitatea renunțării la cetățenie ca urmare a părăsirii definitive a Republicii Socialiste România (această împrejurare constituind motiv de retragere a cetățeniei potrivit art.19 alin.2 lit c din Legea nr.24/1971 și nu de renunțare la cetățenie), însă reclamanții nu au făcut dovada că au fost obligați să renunțe la cetățenie, ca urmare a părăsirii definitive a Republicii Socialiste România, renunțarea la cetățenie putând fi aprobată potrivit art. 22 alin. 1 din același act normativ, pentru alte motive temeinice.
De asemenea, s-a reținut că antecesorii reclamanților și-au exprimat consimțământul în ceea ce privește renunțarea la cetățenie, rezultă din cererile de aprobare a renunțării la cetățenie depuse la dosar (f.37-38-dosar primă instanță), semnate de titulari, reclamanții nefăcând dovada susținerilor lor în sensul că aceste cereri au fost semnate de alte persoane, decât antecesorii lor Szilier Joszef și Szilier K..
Cât privește solicitarea reclamanților de constatare a nulității cererilor de aprobare a renunțării la cetățenie, pentru violență morală exercitată de autoritățile comuniste, tribunalul a reținut că sancțiunea care intervine în cazul violenței – viciu de consimțământ, constă în nulitatea relativă, ce trebuia invocată în termenul general de prescripție, termen care, raportat la circumstanțele speței, a început să curgă la sfârșitul anului 1989, când a fost răsturnat regimul comunist în România (astfel că termenul în care reclamanții puteau invoca nulitatea pentru acest motiv, s-a împlinit cu mult înainte de introducerea acțiunii). Pe de altă parte, reclamanții nu au făcut dovada exercitării violenței morale, declarația martorului P. E. M., în lipsa coroborării cu alte dovezi, neputând face dovada susținerilor reclamanților în sensul vicierii consimțământului antecesorilor lor.
În raport de cele ce preced, tribunalul a constatat că apelurile formulate de pârâții M. Administrației și Internelor - Direcția Generală de Pașapoarte, A. Națională pentru Cetățenie și M. Justiției sunt întemeiate, sentința pronunțată de prima instanță fiind netemeinică și nelegală.
Ca atare, în baza prevederilor art.296 Cod.pr.civ, tribunalul a admis apelurile formulate de apelanții M. Administrației și Internelor - Direcția Generală de Pașapoarte, A. Națională pentru Cetățenie și M. Justiției și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanții Friedl W. și S. J., în contradictoriu cu M. Justiției, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în contradictoriu cu pârâții A. Națională pentru Cetățenie, M. Administrației și Internelor - Direcția Generală de Pașapoarte și Instituția P. Județului T. - Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Asupra Terenurilor, ca neîntemeiată.
Împotriva deciziei civile nr. 484/A/19.05.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ au declarat recurs la data de 19 august 2014 reclamanții S. J. T. V. și Friedl W., prin care au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelurilor formulate de apelanții M. Justiției, M. Administrației și Internelor - Direcția Generală Pașapoarte și A. Națională pentru Cetățenie.
În motivare au arătat că își fundamentează recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ..
Astfel referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, au învederat că în subordinea acestui pârât funcționează A. Națională pentru Cetățenie, motiv pentru care se impune menținerea sa în cauză în calitate de pârât, având în vedere caracterul în constatare al cererii reclamanților și nu în realizarea dreptului.
Pe fondul litigiului, instanța de apel reținând că renunțarea la cetățenie a fost aprobată prin Decretul prezidențial nr. 161/26.05.1976 de aprobare a renunțării la cetățenia română a unui număr de 1680 de persoane, printre care și antecesorii reclamanților, contrar celor reținute de instanța de apel, au învederat că pretinsul Decret prezidențial datat 26 mai 1976 nu îndeplinește condițiile minimale și esențiale validitate.
Astfel, decretul în discuție este un decret prezidențial și nu un decret emis de Consiliul de Stat cum a statuat Legea nr. 24/1971 a cetățeniei, prin art. 22 care prevede: „în mod excepțional, pentru motive temeinice, Consiliul de Stat poate aproba renunțarea la cetățenia romana cetățeanului roman care a împlinit vârsta de 18 ani și care: a) se obliga, prin declarație autentică, să nu săvârșească, după pierderea cetățeniei romane, fapte de natură să aducă atingere intereselor statului și poporului român; b) nu este învinuit sau inculpat într-o cauza penală ori nu are de executat o pedeapsa penală; c) nu are obligații patrimoniale față de stat sau față de persoane juridice ori fizice din țara sau, având asemenea obligații, le îndeplinește ori prezintă garanții corespunzătoare pentru îndeplinirea lor."
Este adevărat că așa cum reține instanța de apel, potrivit art. 75 pct. 8 din Constituția României din 1965, Președintele României avea printre atribuții aprobarea renunțării la cetățenia română, însă prin adoptarea Legii cetățeniei române nr. 24 din 17.12.1971, această atribuție a fost transferată Consiliului de Stat, prin textul legal mai sus citat.
De altfel, chiar art. 16 din Constituția atunci în vigoare prevedea că "cetățenia romana se dobândește și se pierde potrivit legii", în acest sens fiind adoptată Legea cetățeniei nr. 24/17.12.1971.
În acest context, s-a subliniat că rezultă că dispozițiile legale în vigoare în anul 1974 privind renunțarea la cetățenie au fost încălcate în cazul antecesorilor noștri, în lumina prevederilor art. 22 din Legea nr.24/1971 a cetățeniei române, aflată în vigoare la data emiterii pretinsului decret prezidențial datat 26 mai 1976.
S-a concluzionat că, întrucât competența exclusivă pentru aprobarea renunțării la cetățenia română a fost stabilită, întocmai ca și pentru retragerea acesteia (art.19 alin.2 și art.20 din același act normativ), în favoarea Consiliului de Stat, emiterea Decretului de către Președintele RSR s-a făcut cu încălcarea legii. în speță, Decretul nr. 161/26.05.1976 de aprobare a renunțării la cetățenia română a unui număr de 1680 de persoane, printre care și antecesorii reclamanților, este un decret prezidențial și nu un decret emis de Consiliul de Stat cum statua Legea nr. 24/1971 a cetățeniei. Mai mult, Decretul nr. 161/1976 al Consiliului de Stat publicat în Buletinul Oficial al RSR nr. 53/14 iunie 1976 reglementa stabilirea datei alegerii unor deputați în Consiliul popular al jud. Prahova, copia acestuia fiind depusă la dosar.
S-a arătat că, producerea efectelor actului juridic este condiționată de cunoașterea sa de către destinatarul său. În cazul actelor cu caracter normativ, opozabilitatea acestor se asigură prin publicarea în buletinul oficial și prin regula de drept potrivit căreia cunoașterea legii este prezumată - nemo censetur ingnorarem legem. Cu această finalitate a asigurării opozabilității față de destinatari, prevederile art. 57 și art. 69 din Constituția României din anul 1965 prevedeau că legile și hotărârile Marii Adunări Naționale, precum și decretele și hotărârile ale Consiliului de Stat, se publică în Buletinul Oficial al RSR.
S-a precizat că, chiar dacă decretul prezidențial în cauză are un caracter individual, vizând 1680 de persoane, nu înseamnă că își poate produce în mod valabil efectele juridice fără a fi luat la cunoștință de către destinatarii lui. Din aceasta perspectiva, s-a arătat ca Decretul prezidențial nu a fost niciodată comunicat în mod legal, fapt care atrage inopozabilitatea acestuia față de antecesorii reclamanților. Mai mult, acest aspect al necomunicării, și deci al inopozabilității rezultă și din caracterul secret al actului, întrucât pe copia Decretului prezidențial comunicată la dosarul cauzei este înscrisă mențiunea „secret".
S-a conchis, fără putină de tăgadă că nu există un act juridic emis în concordanță cu prevederile legale care sa fundamenteze pierderea cetățeniei române de către antecesori.
Argumentele supra-enunțate s-a precizat că sunt confirmate și de adoptarea Decretului nr. 180/1990 al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională privind aprobarea renunțării la cetățenia romana a unor persoane, care prin art. 1 a aprobat toate cererile formulate în acest sens până în data de 1 martie 1990. Emiterea acestui decret constituie o recunoaștere implicită a nevalabilității tuturor decretelor emise de fostele autorități comuniste pentru retragerea cetățeniei române sau pentru aprobarea pretinselor cereri de renunțare la cetățenia română, impuse în mod abuziv celor ce doreau să părăsească România.
Referitor la pretinsele cereri de renunțare la cetățenia română, s-a învederat că prevederile art.19 alin.(2) din Legea nr. 24/1971 reglementau retragerea cetățeniei române doar pentru persoanele care au plecat din țară în mod clandestin sau fraudulos, iar nu și pentru cele care au părăsit fosta R.S.R. cu aprobarea autorităților comuniste. De asemenea, s-a subliniat că același act normativ nu reglementa obligativitatea renunțării la cetățenia română, ca urmare a părăsirii definitive a fostei R. S. România.
Încălcarea acestor dispoziții legale obiectivează o frauda la lege, context în care în mod greșit instanța de apel reține că „reclamanții nu au făcut dovada eludării unor norme legale imperative", reclamanții subliniind că nesocotirea legii în speță fiind mai mult decât evidentă.
Contrar celor reținute de instanța de apel, care, în mod cu totul surprinzător, conferă legitimitate pretinselor cereri de renunțare la cetățenia română, s-a precizat că este de notorietate faptul că autoritățile ceaușiste condiționau părăsirea definitivă a țării de semnarea formularului tipizat înmânat de organele fostei securități având ca obiect, printre altele, și renunțarea la cetățenia română (aceste cereri erau de cele mai multe ori semnate de înseși organele autorității publice - astfel cum este cazul și în speță). Ulterior, se elibera pașaportul de persoană fără cetățenie, fapt recunoscut de pârâtul M. Administrației și Internelor, cu finalitatea ca cel în cauză să poată părăsi în mod legal Statul Român.
Condiționarea acordării permisiunii de a părăsi România de formularea pretinsei cereri de renunțare la cetățenia română constituie fără echivoc o știrbire abuzivă a dreptului la libera circulație consacrat de art.13 paragraf 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și, prin urmare, atrage, și din această perspectivă, nulitatea absolută a actului de renunțare la cetățenia română impus ca și condiție prealabilă pentru aprobarea părăsirii teritoriului României.
S-a subliniat că astfel concluzia instanței de apel este mai mult decât surprinzătoare, în contextul în care sunt de notorietate abuzurile fostelor autorități publice comuniste în materia pierderii cetățeniei romane și ca acestea au reprezentat o încălcare flagranta a tratatelor internaționale ratificate de fosta RS România, respectiv art. 13 al Declarației Universale a Drepturilor Omului și art. 14 al Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice din 12 decembrie 1966 .
Astfel cum a reieșit din proba testimonială administrată în cauză, înlăturată în mod nelegal și nefundamentat de instanța de apel, s-a motivat că antecesorii reclamanților nu au avut niciodată intenția de a renunța la cetățenia română, nu au semnat vreo cerere de renunțare la cetățenia română, fiind contrariați și profund afectați când au aflat, ulterior părăsirii tării, de semnificația juridică a eliberării pașaportului de culoare „maro"- și anume pierderea cetățeniei române. Defuncților S. Joszef și S. K. nu li s-a spus de către autoritățile comuniste din acea perioadă că urmează să piardă cetățenia română ca urmare a plecării din țară, și nici nu li s-a adus la cunoștință acest aspect atunci când li s-au eliberat pașapoartele.
S-a precizat că printr-o simplă observare a pretinselor cereri de renunțare la cetățenia română (filele 37-38 din dosar fond casat) se poate trage concluzia că aceeași semnătură - evident contrafăcută - apare pe ambele cereri, atât cea a lui S. Joszef cât și pe cea a lui S. K.. Rezultă, au conchis reclamanții - deci, că acele cereri au fost semnate de alte persoane - în modul cel mai probabil de autorități - și nu de către soții S..
În acest context, lipsa totală a consimțământului pentru nesemnarea cererilor de renunțare la cetățenia română, au arătat reclamanții, atrage sancțiunea nulității absolute a acestora, a cărei invocare este imprescriptibilă extinctiv.
S-a mai subliniat că, chiar și în ipoteza de excepție în care nu s-ar reține aspectul mai sus învederat al nesemnării cererilor de către pretinșii titulari și s-ar reține că soții S. au semnat într-adevăr cererile de renunțare la cetățenia română, aceste cereri obiectivează oricum un abuz al autorităților comuniste, reprezentând o fraudă la lege, deoarece obligarea persoanelor care doreau să părăsească definitiv R.S.R. să renunțe în prealabil la cetățenia română concretiza, în fapt, o retragere a cetățeniei române pentru motivul părăsirii fostei R.S.R.
De asemenea, s-a precizat că este fără putință de tăgadă că consimțământul acestora privind renunțarea la cetățenia română nu poate fi considerat ca fiind valabil exprimat, deoarece declarația de renunțare reprezenta o condiție pentru a obține pașaportul în vederea părăsirii granițelor țării și vizitării unui stat capitalist cum era R.F. Germană.
Prin urmare, și în condițiile în care ar fi incidență sancțiunea nulității relative pentru vicierea consimțământului antecesorilor reclamanții au arătat că termenul de prescripție pentru invocarea sa ar curge nu de la finele anului 1989, cum în mod eronat reține instanța de apel, ci de la data respingerii cererilor acestora de reconstituire a dreptului de proprietate de către autoritățile române (respingere confirmată prin Sentința civilă nr._/05.11.2007 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._/325/2007 atacată de subsemnații cu recurs la Tribunalul T.), pe unicul motiv al lipsei cetățeniei române a antecesorilor reclamanților.
S-a mai arătat că se impune, de asemenea, sublinierea că antecesorii reclamanților au părăsit definitiv fosta RS România în anul 1974 ca și cetățeni români, deoarece pretinsul decret de aprobare a renunțării la cetățenia română a fost emis în anul 1976, iar în anul 1989, an la care se raportează instanța de judecată, aceștia erau decedați.
S-a precizat de asemenea că, aflați ulterior în Germania și beneficiind de toate drepturile și libertățile persoanei, inclusiv de dreptul de a renunța la cetățenia română, antecesorii nu au formulat niciodată vreo cerere de renunțare la cetățenia română către misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României și nu au îndeplinit niciun fel de formalități cu o asemenea finalitate.
Caracterul abuziv și totodată nelegal al practicilor din perioada comunistă referitoare la renunțarea la cetățenia română a fost confirmată prin adoptarea Decretului nr. 180/29.03.1990 al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională, amintit mai sus, prin care s-au aprobat toate cererile formulate în acest sens până în data de 1 martie 1990, validându-se astfel voința liber exprimată în străinătate a petenților de a renunța la cetățenia română.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata A. Națională pentru Cetățenie a solicitat respingerea recursului reclamanților ca nefondat, arătând că astfel critica recurenților nu poate fi admisă întrucât pune în discuție supremația Constituției României, a autorității acesteia în rândul legilor și celorlalte acte normative.
S-a arătat că legalitatea decretului prezidențial menționat nu poate fi contestată, de vreme ce, așa cum a reținut instanța de apel, una dintre principalele atribuții ale președintelui Republicii Socialiste România, prevăzute în Constituție, era aprobarea renunțării la cetățenie și retragerea cetățeniei române, (art. 75 pct. 9 din Constituția României din anul 1965)
Cu privire ia celelalte argumente ale reclamanților, s-a observat că acestea sunt simple reiterări susținute în apel, asupra cărora instanța de apel s-a pronunțat și cu privire la afirmațiile recurenților, în lipsa unor probe concludente, acestea nu pot constitui temei legal pentru a recura concluziile instanței de apel cu privire la inopozabilitatea decretului prezidențial, la nulitatea cererilor de renunțare la cetățenie, frauda la lege, exprimarea consimțământului în ceea ce privește renunțarea la cetățenie.
În concluzie, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În drept, s-au invocat dispozițiile din Legea 21/1991 și art. 115 C.pr.civ.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul M. Justiției a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat subliniind că, așa cum rezultă din motivare, toate apărările formulate de recurenții reclamanți, nu aduc nici un element nou pe care instanța de apel să nu-l fi analizat sau asupra căruia să nu se fi pronunțat prin raportarea și încadrarea la textele de lege în vigoare aplicabile.
Astfel, în mod corect instanța a reținut că pârâtul M. Justiției nu are calitatea procesuală pasivă în cauză, întrucât nu are atribuții în ceea ce privește acordarea, redobândirea, renunțarea și retragerea cetățeniei române, atribuții în acest sens având A. Națională pentru Cetățenie, entitate cu personalitate juridică proprie, potrivit dispozițiilor aii. 1 din O.U.G. nr. 5/2010, argumentul chemării în judecată pentru opozabilitate neputând fi reținut, deoarece calitatea procesuală pasivă se analizează în cerința existenței unei identități între persoana pârâtului și persoana celui obligat în raportul de drept substanțial și nu raportat la efectul opozabilității hotărârii.
Mai mult în contextul susținerii de către recurenții reclamanți a inexistenței unui act juridic emis în concordanță cu prevederile legale precizate care să fundamenteze pretinsa pierdere a cetățeniei române pentru antecesorii recurenților reclamanți, nu poate decât să confirme realitatea de fapt că Legea nr. 91/1991 și O.U.G. nr. 5/2010 nu prevăd nici o procedură de constatare a nepierderii cetățeniei române și pe cale de consecință, lipsa calității procesual pasive invocate de M. Justiției.
În altă ordine de idei, pe fondul cauzei și având în vedere susținerea recurenților că Decretul prezidențial datat 26 mai 1976 de aprobare a renunțării fa cetățenia română a unui număr de 1680 de persoane, printre care și antecesorii recurenților reclamanți nu îndeplinește condițiile minimale și esențiale de validitate, deoarece potrivit art. 22 din Legea nr. 24/1971 a cetățeniei române trebuia în fapt emis un decret al Consiliului de Stat, a solicitat instanței de recurs să constate netemeinicia acestei susțineri.
Astfel, în mod corect instanța de apel a reținut că sunt neîntemeiate susținerile reclamanților referitoare !a inopozabilitatea Decretului prezidențial nr. 161/26.05.1976, în condițiile nepublicării acestuia în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, dispozițiile art. 69 alin. 2 din Constituția României din anul 1965, invocate în acest sens de către reclamanți, referindu-se la publicarea în Buletinul Oficial al RSR, a decretelor normative și nu a decretelor privind aprobarea renunțării la cetățenie:" Cetățenia română se pierde pe data decretului de retragere, în afară de cazul în care prin acel decret s-a stabilit o altă dată" și nu la data publicării decretului în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România".
Mai mult, a învederat instanței de apel, cu privire ia așa zisă inopozabilitate a Decretului prezidențial nr. 161/26.05.1976, susținută de recurenții reclamanți, că potrivit Constituției din 1965, articolul 66 dispunea „Președintele RSR este Președinte al Consiliului de Stat" Articolul 69 avea următorul cuprins: "Consiliul de stat emite decrete și adoptă hotărâri. Decretele și hotărârile se semnează de Președintele RSR". Totodată, dispozițiile art. 75 pct. 9 din Constituție erau foarte clare: " Președintele RSR îndeplinește, în conformitate cu Constituția și legile, următoarele atribuții principale: acordă cetățenia, aprobă renunțarea ia cetățenie si retrage cetățenia română, aprobă stabilirea domiciliului în România pentru cetățenii altor state". Prin urmare, toate decretele și hotărârile emise de Consiliul de Stat erau semnate tot de președintele RSR, în calitate și de Președinte al Consiliul de Stat.
Cu privire la nulitatea cererilor de renunțare la cetățenie, în mod corect instanța de apel a reținut că reclamanții nu au făcut dovada eludării unor norme legale imperative, Astfel, din înscrisurile dosarului rezultă că antecesorii recurenților reclamanți și-au exprimat consimțământul în ceea ce privește renunțarea la cetățenie, iar reclamanții nu au făcut dovada susținerilor lor în sensul că aceste cereri au fost semnate de alte persoane, decât antecesorii lor Szilier Joszef și Sziiier K..
Având în vedere aspectele evidențiate mai sus, a solicitat instanței respingerea recursului formulat ca neîntemeiat și menținerea ca temeinică și legală a Deciziei civile nr. 484/A/19 mai 2014 pronunțată de Tribunalul T., Secția I - a Civilă în dosarul nr_ .
Prin întâmpinarea depusă de către intimata Direcția Generală Pașapoarte la data de 28 octombrie 2014 s-a solicitat ca, pe baza probelor ce vor fi administrate, să se respinsă recursul formulat de către reclamanții - recurenți P..Dr.M.. Friedl W. și S. J..
În apărare intimata a arătat că, în mod corect și legal, instanța de judecată, admițând apelurile formulate, a aplicat dispozițiile legale raportat la obiectul cauzei.
În ceea ce privește susținerile recurenților cu privire la neîndeplinirea condițiilor de validitate prevăzute de legislația în vigoare la data renunțării la cetățenia română de către antecesorii reclamanților-recurenți, s-a învederat că, potrivit datelor existente în evidențele instituției noastre, numiții Szilier Iozsef, născut la data de 19 august 1898 în Carani, județul T., și Szilier K., născută Kafbach, la data de 04 martie 1900 în Sânandrei, județul T., au îndeplinit formalitățile prevăzute de art. 22 din Legea nr. 24/1971 în vederea renunțării la cetățenia română iar prin Decretul nr. 161 din 26.05.1976 li s-a aprobat renunțarea la cetățenia română și au părăsit România ca titulari de pașapoarte pentru persoane tară cetățenie.
Din analiza Decretului nr. 161/1976 se poate observa faptul că pe acesta este aplicată pe fiecare pagină, în original, ștampila „Republica Socialistă România - Consiliul de Stat” iar pe ultima pagină, lângă această ștampilă se regăsește și mențiunea „Se certifică că prezenta copie este conformă cu originalul aflat la noi” decretul fiind semnat de către președintele Republicii Socialiste România; aspect susținut și din comunicarea Arhivelor Naționale ale României prin care a înaintat o copie certificată a Decretului „executată întocmai după Decretul - Prezidențial nr. 161/26.05.1976".
Potrivit art. 75 pct. 9 din Constituția României din 1965, Președintele Republicii Socialiste România (...) acordă cetățenia, aprobă renunțarea la cetățenie si retrage cetățenia română (.. .)„
În acest context, s-a susținut că în mod temeinic instanța de apel a considerat ca neîntemeiate susținerile reclamanților în ceea ce privește inexistența unui act juridic emis în concordanță cu prevederile legale în materia renunțării la cetățenia română pentru antecesorii reclamanților.
Referitor la susținerile reclamanților - recurenți cu privire la cererile de renunțare la cetățenia română, s-a reiterat faptul că, în speță, antecesorii reclamanților au îndeplinit formalitățile prevăzute de lege în vederea renunțării la cetățenia română, iar prin Decretul Prezidențial nr. 161/26.05.1976 a fost aprobată cererea de renunțare și nu retragerea cetățeniei române cum încearcă recurenții să inducă în eroare instanța de judecată.
Totodată, susținerile recurenților cu privire la o pretinsă „condiționare" a eliberării pașapoartelor în vederea părăsirii definitive a țării cu semnarea „formularelor tipizate" având ca obiect renunțarea la cetățenia română s-a susținut că sunt total nefondate. Astfel s-a precizat că, singurele condiționări pentru eliberarea pașaportului erau prevăzute în art. 12 din Decretul nr. 156/1970 privind regimul pașapoartelor care prevedea că eliberarea pașaportului poate fi refuzată sau pașaportul eliberat poate fi retras ori anulat cetățeanului: a) față de care a început urmărirea penală sau este trimis în judecată; b) care are debite față de o organizație socialistă sau față de o persoană fizică, ar prin plecarea sa în străinătate încearcă să se sustragă de la plata lor; c) care plin plecarea sa în străinătate ar putea aduce prejudicii intereselor statului român ori afecta bunele relații ale acestuia cu alte state.
Normele legale în materia eliberării documentelor de călătorie incidente la momentul respectiv nu conțineau prevederi care să condiționeze obținerea pașaportului de renunțarea la cetățenia română, aspect confirmat și de faptul că, pe formularul de cerere pentru eliberarea pașaportului, completat pe numele persoanelor în cauză cu ocazia eliberării pașapoartelor, în cuprinsul notei de subsol de la rubrica „Declarație cu privire la cetățenie" se preciza dreptul persoanei de a opta între păstrarea cetățeniei române în străinătate sau renunțarea la cetățenie. Or, în cazul de față, opțiunea sus-numiților a fost clar manifestată în sensul renunțării la cetățenia română și a plecării definitive din țară.
Astfel, documentele depuse la dosar de către pârâta Direcția Generală de Pașapoarte fac dovada intenției numiților Szilier Jozsef și Szilier Katalina de plecare definitivă din țară și renunțarea la cetățenia română. Cu atât mai mult, cu cât, în urma declarațiilor de renunțare la cetățenia română, aceștia au achitat inclusiv taxa judiciară de timbru pentru „Renunțare Cetățenie", taxă achitată la CEC Filiala Județului T. cu documentul intitulat „Foaie de vărsământ - chitanța nr. 184.8691/11.10.1974 în sumă de 1000 lei - pe numele Szilier Katalina și Foaie de vărsământ - chitanța nr._/11.10.1974 în sumă de 1000 lei - pe numele Szilier lozsef (depuse la dosarul cauzei).
În acest context, față de actele existente la dosarul cauzei, s-a apreciat că în mod legal Tribunalul T. a considerat ca neîntemeiate susținerile reclamanților eu privire la nulitatea cererilor de renunțare la cetățenia română.
Față de cele prezentate, s-a solicitat respingerea recursului formulat și menținerea Deciziei civile nr. 484/A/l9.05.2014 pronunțată de Tribunalul T. - Secția I-a civilă, ca fiind temeinică și legală.
Examinând legalitatea deciziei atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 C.pr.civ., curtea de apel consideră că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În primul rând recurenții reclamanți au criticat soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. Justiției.
Curtea constată că tribunalul în mod legal a constatat că în conformitate cu art.1 din OUG nr.5/2010 pârâta A. Națională pentru Cetățenie are personalitatea juridică proprie. Iar potrivit art.4 din același act normativ, aceasta are atribuții specifice în ceea ce privește cetățenia, respectiv asigură aplicarea procedurii legale de acordare, redobândire, renunțare și retragere a cetățeniei române.
Calitatea procesuală pasivă presupune presupune existenta unei identitati intre persoana pârâtului si persoana care este obligata în raportul juridic dedus judecații. Împrejurarea că M. Justiției are în subordine A. Națională pentru Cetățenie, cu personalitate juridică și atribuții privind acordarea, redobândirea, renunțarea și retragerea cetățeniei române, nu acordă acestui pârât calitate procesuală pasivă în litigiu.
Prin urmare, Curtea constată că în mod corect a soluționat instanța de apel excepția mai sus menționată.
A doua critică a recurenților reclamanți a vizat competența Președintelui României de a emite decretul prezidențial de aprobare a renunțării la cetățenia română.
Nu este contestat faptul că prin art.75 pct.9 teza I din Constituția României din 1965, în vigoare la data decretului prezidențial în discuție, Președintele României avea ca atribuții acordarea cetățenei, aprobarea renunțării la cetățenie și retragerea cetățeniei române. Adoptarea Legii nr.24/1971 a cetățeniei, act normativ cu putere inferioară Constituției, nu poate abroga sau modifica legea fundamentală, așa cum în mod eronat au susținut recurenții. Așadar, legea fundamentala a oricărui stat este Constituția și toate celelalte legi se subordonează acesteia. Prin Constituție se reglementează structura statului si relațiile dintre organele statului pe de o parte, precum si dintre acestea si persoana fizica ori persoana juridica. În concluzie, Consiliul de Stat nu avea competența exclusivă de a aproba renunțarea la cetățenia române, această atribuție revenindu-i și Președintelui României în baza Constituției.
Un alt motiv de recurs l-a constituit invocarea de către reclamanți a nepublicării Decretului Prezidențial nr.161/1976 în Buletinul Oficial. Curtea constată că dispozițiile legale invocate de recurenți, respectiv art.57 și 69 din Constituția României din 1965 se referă la legi și decrete normative. Or, în litigiu se află un decret prezidențial privind aprobarea renunțării la cetățenia română a unui număr de 1680 persoane care este un act cu caracter individual, și nu normativ. Prin urmare, nu i se aplică dispozițiile invocate privind necesitatea publicării în Buletinul Oficial. În mod corect tribunalul a subliniat că potrivit art.22 alin.2 rap. la art.20 din Legea 21/1974, data pierderii cetățeniei avea loc la data emiterii decretului de aprobare a renunțării la cetățenie, și nu la data publicării.
La dosar a fost depusă în recurs de către Serviciul Arhive Naționale Istorice Centrale din cadrul MAI – Arhivele Naționale o copie a Decretului Prezidențial nr.161/1976, menționându-se în adresa de înaintare și procedura de certificare a acesteia, procedură ce rezultă și din formularul aplicat pe ultima pagină a copiei (f.67 din dosarul de recurs), rezultând că actul normativ poartă semnătura emitentului.
Nici argumentul referitor la adoptarea Decretului nr.180/1990 al CPUN nu poate fi reținut de instanța de recurs. Astfel, prin adoptarea acestui decret este evident că s-a dorit soluționarea favorabilă a cererilor de renunțare la cetățenie care nu au primiseră aprobare până în acel moment și pentru care fuseseră efectuate formalitățile legale de renunțare la cetățenia română la misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României din străinătate până la data de 1 martie 1990. Luându-se hotărârea de a se aproba cererile de renunțare la cetățenie, acest decret nu poate fi considerat ca argument al constatării nevalabilității aprobării anterioare a cererilor de renunțare.
De asemenea, Curtea reține că în mod corect instanța de apel a constat că în litigiul de față reclamanții nu au făcut dovada conform art.1169 C.civ. a împrejurării că antecesorii lor au fost obligați să formuleze cererile de renunțare la cetățenia română sau că semnăturile de pe aceste cereri nu le aparțineau. Din acest punct de vedere, ținând cont și de faptul că recurenții au invocat greșita interpretarea a probelor de către tribunal, se constată că toate motivele de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a deciziei de apel intră sub incidența pct. 10 și 11 ale art. 304 C.proc.civ., în prezent abrogate, astfel, încât ele nu mai pot fi supuse cenzurii instanței de recurs. În cadrul recursurilor formulate împotriva deciziilor pronunțate în apel nu mai pot fi invocate nici un fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C.proc.civ., instanța de recurs fiind ținută să se raporteze la starea de fapt stabilită de instanța de fond, fără reanalizarea probelor deja administrate. Prin urmare, nu s-a făcut în speță dovada îndeplinirii condițiilor privind sancțiunea nulității absolute a cererilor de renunțare a cetățenie, așa cum au invocat recurenții reclamanți.
În ceea ce privește termenul de prescripție pentru acțiunile de constatare a nulității relative a actului juridic, Curtea reține că acesta începea să curgă, astfel cum a arătat tribunalul, odată cu desființarea regimului comunist, la data de 22.12.1989 deoarece imposibilitatea absolută de a promova acțiunea împotriva statului în regimul comunist poate fi asimilata forței majore și acceptată drept cauza ce a condus la suspendarea cursului prescripției, conform art. 13 lit. a din Decretul 167/1958. După căderea regimului comunist aceasta imposibilitate de a acționa în instanță a fost înlăturată, în concluzie termenul de prescripție a început să curgă deoarece în acest moment s-a născut dreptul la acțiunea în anulare, și nu după respingerea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate.
Pentru toate considerentele mai sus arătate, Curtea va respinge în baza art.312 alin.1 C.pr.civ. recursul formulat de recurenții reclamanți împotriva Deciziei civile nr.484/A din 19 mai 2014 pronunțată de Tribunalul T..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenții reclamanți S. J. T. V. și Friedl W. în contradictoriu cu intimații pârâți Instituția P. Județului T. – Comisia Județeană pentru stabilirea drepturilor de proprietate asupra terenurilor T., M. Justiției, M. Administrației și Internelor – Direcția Generală Pașapoarte și A. Națională pentru Cetățenie împotriva Deciziei civile nr.484/A din 19 mai 2014 pronunțată de Tribunalul T..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 27.11.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A.-M. N. DR. L. L. M. G.
GREFIER,
R.
P.-D.
Red: A.M.N./22.12.2014
Tehnored: RPD.20.12.2014/ 2 ex./SM
Prima instanță: Judecătoria Timișoara, judecător: N. P.
Instanța de apel: Tribunalul T., judecători: I. L. Ș., C. P.
| ← Strămutare. Sentința nr. 46/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 471/2014. Curtea de... → |
|---|
