Anulare act. Decizia nr. 842/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 842/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 22-10-2014 în dosarul nr. 4555/208/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.842
Ședința publică din 22 octombrie 2014
PREȘEDINTE: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
GREFIER: M. M.
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții MUNICIPIUL CARANSEBEȘ PRIN PRIMAR, A. NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR și DIRECȚIA SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR C.-S. împotriva Deciziei civile nr.128 din 05.06.2014, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamantul P. DE PE L. JUDECĂTORIA CARANSEBEȘ și pârâtul I. I., având ca obiect anulare act.
La apelul nominal, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depuse la dosar prin registratura instanței la data de 20.10.2014 concluziile scrise formulate de pârâtul intimat I. I..
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 15.10.2014,. când pronunțarea a fost amânată pentru termenul de azi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
În deliberare constată că prin Decizia civilă nr.128 din 05.06.2014, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul C.-S. a admis apelul declarat de pârâtul I. I. împotriva Sentinței civile nr.337/11.02.2014, pronunțată de Judecătoria Caransebeș în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamantul intimat P. de pe lângă Judecătoria Caransebeș și pârâții intimați Orașul Caransebeș și A. Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor C.-S., a schimbat sentința apelată și a respins acțiunea civilă formulată de P. de pe lângă Judecătoria Caransebeș.
Inițial, în prima fază procesuală, judecătoria, prin Sentința civilă nr.337/2014, a respins excepția inadmisibilității cererii Parchetului de pe lângă Judecătoria Caransebeș, excepția lipsei calității procesuale a Parchetului și excepția prescripției dreptului de a solicita anularea contractului de închiriere, a admis cererea Parchetului de pe lângă Judecătoria Caransebeș pentru anulare înscris și a dispus anularea contractului de închiriere nr.11/22.01.1997.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că la data de 22.01.1997 Primăria Municipiului Caransebeș, prin Primar M. I., a încheiat cu pârâtul I. I. contractul de închiriere nr. 11/1997, contract ce are ca obiect închiriere suprafață locativă cu destinația de locuință pe o perioadă de 50 de ani fără plata chiriei.
Conform fișei suprafeței locative anexate contractului, obiectul contractului de închiriere îl formează întregul imobil din CF nr.380 Caransebeș, nr. top 93 și 94, respectiv 499 mp și 968 mp în folosință exclusivă. Imobilul este compus din 7 camere, două holuri, birou, două magazii, șopron, pivniță.
Așa cum rezultă din extrasul CF nr.380 Caransebeș desfășurat proprietar tabular al imobilului dispensar veterinar cu nr. 113 la data încheierii contractului de închiriere a fost Statul Român, iar în anul 1999 s-a intabulat ca proprietar pârâta DSV C.-S. în cotă de 1/1 părți pe casă, iar pe teren Statul Român în cotă de 1/1 părți.
Conform declarațiilor martorilor audiați, dar și a pârâtului I. I., în imobilul închiriat funcționează un dispensar veterinar și farmacie veterinară.
Contractul de închiriere este încheiat în baza dispozițiilor Legii nr.5/1973, lege abrogată la data de 22 ianuarie 1997 prin . Legii nr.114/1996, conform art. 73 din această lege. Deci, clauzele contractuale au fost analizate prin prisma dispozițiilor Legii nr.114/1996, în vigoare la data încheierii contractului.
Deși contractul se referă la suprafața locativă cu destinația de locuință, în fapt conform declarațiilor martorilor, a pârâtului I. și conform cărții funciare, clădirea este un cabinet medical veterinar și o farmacie veterinară. Termenul închirierii de 50 de ani și închirierea clădirii fără plata unei chirii sunt, de asemenea, dispoziții contrare Legii nr. 114/1996 care prevede un termen de închiriere de 5 ani cu posibilitatea prelungirii. Dispozițiile Legii nr. 114/1996 nu prevăd posibilitate închirierii suprafeței locative fără plata chiriei.
Conform dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 114/1996 contractul de închiriere se va înregistra la organele fiscale teritoriale. În speță contractul nu este înregistrat nici în evidența Primăriei Caransebeș nici la organele fiscale teritoriale.
Toate aceste împrejurări duc la concluzia că acest contract a fost încheiat fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare, prin fraudarea legii pentru obținerea unor foloase personale injuste și constituie argumente suficiente pentru a declara acest înscris ca fals.
Excepțiile ridicate de pârâtul I. I. au fost respinse de instanță pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. XV/2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat recursul în interesul legii promovat pentru interpretarea art. 14 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală și a art. 184 din Codul de procedură civilă, prin raportare la art. 45 alin. (1) din codul de procedură civilă și a stabilit că procurorul are calitatea de a exercita în fața instanței civile acțiunea pentru desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat numai în cazurile prevăzute de art. 45 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în celelalte cazuri, aceeași acțiune aparținând părților.
Ulterior pronunțării acestei decizii în interesul legii, a fost adoptată Legea nr. 356 din 21 iulie 2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi.
Prin art. I pct. 132 din Legea nr. 356/2006 au fost modificate prevederile art. 245 din Codul de procedură penală, prin care se stabilesc măsurile care se dispun de procuror prin ordonanța de încetare a urmăririi penale, în sensul că după lit. c) a alin. (1) s-a introdus o nouă literă, litera c1).
Prevederile art. 245 alin. (1) lit. c1) din Codul de procedură penală prevăd că prin ordonanța de încetare a urmăririi penale se dispune și asupra „sesizării instanței civile competente cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris".
Art. 249 alin. (2) și art. 228 alin. (6) teza finală din Codul de procedură penală prevăd că dispozițiile art. 245 alin. (1) lit. c1) din același cod sunt aplicabile și în cazul în care procurorul dispune neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală.
Întrucât s-a constatat o practică neunitară a instanțelor judecătorești și în privința sferei de aplicare a art. 245 alin. (1) lit. c1) C. pr. pen., a fost promovat un recurs în interesul legii, soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2/17.01.2011, prin care s-a concluzionat că „Procurorul are legitimare procesuală activă de a formula acțiunea civilă pentru desființarea, în tot sau în parte, a unui înscris falsificat, atunci când acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluție de netrimitere în judecată”.
Mai mult, instanța supremă a reținut în considerentele deciziei menționate că voința legiuitorului a fost în sensul de a conferi legitimare procesuală activă procurorului de a formula acțiune pentru desființarea totală ori parțială a unui înscris ori de câte ori pronunță una din soluțiile de netrimitere în judecată, anume de încetare a urmăririi penale sau, după caz, de neîncepere a urmăririi penale ori de scoatere de sub urmărire penală.
Expresia „se dispune", folosită de legiuitor în art. 245 alin. (1) din Codul de procedură penală, dovedește faptul că, în situația dată, procurorul nu are drept de apreciere, ci este obligat să sesizeze instanța civilă.
Prin urmare, nu numai că procurorul are calitate procesuală activă în asemenea cazuri de a sesiza instanța civilă, dar este obligat prin lege să o facă.
Conform art. 184 Cod pr. civilă, când nu este caz de judecată sau dacă acțiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanța civilă prin orice probă.
Chiar dacă nu s-a putut efectua expertiză grafologică, împrejurarea în care s-a încheiat și forma contractului de închiriere duc la concluzia că acesta nu a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale, nu este înregistrat la nici o autoritate, fiind un înscris constituit în scopuri personale prin fraudarea legii.
Falsul fiind un motiv de nulitate absolută, acesta poate fi invocată de părți oricând, astfel că în speță nu operează termenul de prescripție de 3 ani cum greșit a apreciat pârâtul.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul I. I., solicitând admiterea apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 337/11.02.2014 a Judecătoriei Caransebeș, casarea în totalitate a sentinței și rejudecând cauza să se dispună respingerea cererii formulate de către P. de pe lângă Judecătoria Caransebeș ca fiind netemeinică, nefondată și nelegală.
În motivarea cererii de apel s-a arătat că această sentință este netemeinică, nefondată și nelegală, deoarece nici în faza de cercetare penală și nici în fața instanței de fond nu s-a produs nici un fel de dovadă din care să rezulte în mod indubitabil că înscrisul intitulat contract de închiriere nr. 11/22 ianuarie 1997 ar fi fals.
Sesizarea instanței de judecată s-a făcut de către P. de pe lângă Judecătoria Caransebeș, urmare a faptului că acesta a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva apelantului, întrucât la data sesizării organelor de urmărire penală, răspunderea penală pentru infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale și uz de fals era prescrisă.
Din dosarul penal nu a rezultat nici un element concret care să susțină în vreun fel sau altul ipoteza săvârșirii falsului.
De asemenea, pe tot parcursul cercetării judecătorești din prezenta cauză, P. nu a fost în măsură să indice fapte sau date concrete și nici nu s-au produs alte probe pe baza cărora să se poată trage concluzia că înscrisul ar fi fals, așa cum se reține în mod greșit de către instanța de fond.
Conform art. 288 din Codul penal, mențiunea de falsificare a unui înscris trebuie înțeleasă în sensul de denaturare a unui înscris preexistent adevărat sau a unui înscris imitat, alcătuit fraudulos, plăsmuit sau contrafăcut.
Or, nici în sesizarea instanței de judecată și nici pe parcursul procesului, P. nu a produs nici un fel de probă privind săvârșirea vreunui act sau fapt care să aibă drept consecință falsificarea înscrisului intitulat contract de închiriere.
Pe parcursul desfășurării procesului, în scopul dovedirii autenticității și realității încheierii contractului de închiriere, a solicitat în mod insistent efectuarea unei expertize grafologice cu privire la acest înscris, cerere care însă, în mod inexplicabil, i-a fost respinsă, instanța neputându-se substitui expertului care este singurul în măsură a aprecia dacă înscrisul în cauză poate sau nu poate să facă obiectul unei expertize de specialitate, de unde rezultă că instanța de fond, inclusiv P., nu a dorit ca să se afle adevărul cu privire la acest înscris .
Pârâtul I. I. a susținut că, având în vedere situația creată prin încheierea acestui contract, nu se poate pune în discuție că acest înscris ar fi fals ținând cont și de faptul că de la data încheierii acestuia și până în prezent, timp de peste 17 ani a folosit în mod permanent imobilul închiriat, a efectuat o . lucrări de întreținere, a fost vizitat de mii de persoane care cunosc și pot confirma cele susținute.
Pârâtul a mai arătat că, contractul de închiriere nr. 11/22 ianuarie 1997 a fost încheiat în mod legal de el și Primăria Municipiului Caransebeș prin reprezentantul său legal.
A mai arătat că a avut în mod permanent reprezentarea că acest contract de închiriere este legal încheiat, aspect ce rezultă din împrejurarea că și-a stabilit domiciliul la această adresă, că a desfășurat activitate de medic veterinar în această clădire în care a funcționat și o farmacie veterinară.
De altfel, intimata Primăria municipiului Caransebeș nu poate susține sub nicio formă că nu a avut cunoștință de existența acestui înscris atâta timp cât a folosit în mod curent acest contract, inclusiv la stabilirea domiciliului său la această adresă, contractul de închiriere, în copie legalizată, fiind prezentat la SPCLEP Caransebeș, instituție specializată a primăriei, cu ocazia aplicării vizei de domiciliu, conform înscrisurilor depuse la dosar.
S-a mai arătat în cererea de apel faptul că inexistența unor clauze conforme Legii nr. 114/1996 nu constituie motiv de nulitate absolută.
Prin sentința civilă nr.337/11.02,2014, instanța de fond a reținut că în cuprinsul contractului de închiriere nr.11/22.01.1997 se regăsesc unele clauze contractuale contrare prevederilor Legii nr. 114/1996, în vigoare la data încheierii acestui înscris.
Astfel, instanța de fond se referă la termenul contractului cât și la faptul că părțile nu au stabilit plata unei chirii pentru folosința acestui spațiu și mai ales că acest contract nu a fost înregistrat la organele fiscale teritoriale.
Faptul că în contract nu s-a stabilit plata unei chirii este rezultatul înțelegerilor reciproce, deținătorul clădirii acceptând în mod expres acest lucru deoarece era în cunoștință de cauză că folosesc acest spațiu pentru asistență medicală veterinară în baza contractului de concesiune nr. 2225/1999, depus la dosar, potrivit căruia datora statului plata unei importante redevențe.
Lipsa chiriei din acest contract este urmarea faptului că la semnarea contractului de închiriere s-a convenit ca toate lucrările de întreținere și reparații a clădirii să fie suportate integral de pârât, lucru care s-a și făcut în această perioadă.
Deși aceste împrejurări rezultă din conținutul înscrisului, culpa aparține în totalitate reprezentantului legal al deținătorului imobilului închiriat și nu poate fi imputabilă pârâtului, el înregistrând acest contract în evidențele CSV Caransebeș sub nr. 11/1997, circumscripție ce funcționează în incinta imobilului.
Înregistrarea contractului de închiriere, atât în evidențele proprii cât și la organele fiscale teritoriale revenea deținătorului spațiului, iar lipsa acestora nu poate fi pusă în sarcina sa, deoarece nu avea nici un mijloc legal pentru a verifica dacă s-a realizat această operațiune.
Pârâtul a mai susținut că dreptul de a promova acțiunea în anulare a contractului de închiriere nr.11/1997 este prescris în raport cu prevederile art.3 din Decretul nr. 167/1958 „termenul de prescripție fiind de 3 ani de la data încheierii contractului”.
Inexistența acestor clauze contractuale în conținutul contractului de închiriere nr. 11/1997 nu constituie motive de ordine publică și fără nicio îndoială nu pot duce sub nicio formă la concluzia că prin lipsa acestor elemente părțile semnatare ar fi comis vreun fals sau s-ar fi fraudat legea.
Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor C.-S., a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului și respingerea acțiunii ca nefondată și netemeinică.
În cuprinsul întâmpinării a arătat că instanța de fond corect s-a pronunțat în ceea ce privește legalitatea întocmirii contractului.
Intimatul Municipiul Caransebeș prin Primar a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței apelate.
În cuprinsul întâmpinării s-a arătat că în mod corect prima instanță a apreciat că în lipsa actului original este inadmisibilă administrarea probei privind expertiza grafologică, astfel că susținerile apelantului-pârât și motivele de apel sunt nefondate și nejustificate, deoarece motivele invocate sunt doar chestiuni ce țin de fondul cauzei și are au fost discutate și analizate în fața instanței de fond.
A mai arătat că acest contract nu există în evidențele Municipiului Caransebeș, fiind un contract fals, neîntocmit și neîncheiat între pârâtul I. I. și Municipiul Caransebeș, precum și faptul că a fost încheiat de către o persoană fără calitate pentru încheierea și semnarea acestui contract.
Tribunalul a apreciat că este întemeiat apelul declarat de pârâtul I. I., pentru următoarele considerente:
Procesul civil, este guvernat, așa cum reglementează art. 109 C.pr.civ., de principiul disponibilității, prin care rolul determinant în procedura îl are reclamantul care fixează limitele judecății.
Astfel, instanța civilă nu se poate sesiza din oficiu, potrivit adagiului "ne procedet judex ex officio" și nici pronunța în afara limitelor sesizării "ne eat judex ultra petita partium", reguli transpuse în reglementarea Codului de procedură civilă în art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă.
În acest context cererea de chemare în judecată reprezintă nu doar actul de voință al reclamantului, dar și actul de investire al instanței civile și determină cu precizie limitele procesului, prin identificarea obiectului litigiului, părților și calităților lor și cauza acțiunii.
În lipsa actului de sesizare ale cărui elemente sunt cuprinse în art. 112 C.pr.civ., nu se poate vorbi despre demararea unui litigiu, despre investirea instanței și despre acte de jurisdicție valabile.
Așadar, cererea de chemare în judecată este primul act al procedurii, dar, totodată și actul care generează procedura.
Și pentru ca procesul civil în genere și cererea de chemare în judecată integrată procesului, ca act de procedură, sunt guvernate de principiul formalismului, principiu consacrat de art. 105 și următoarele C.pr.civ., care în esență arată că încălcarea formei de procedură atrage nulitate, ca încălcarea formei cererii de chemare în judecată, sau, mai mult, lipsa cererii de chemare în judecată atrage nulitatea actelor de procedură ulterioare.
S-a avut în vedere distincția între categoriile de nulități care se impun pentru sancționarea actelor de procedură efectuate cu încălcarea formelor pe care legea le prevede și în acest context, arată că, deși dispozițiile referitoare la cererea de chemare în judecată sunt instituite în favoarea părților, totuși anumite cerințe ale acesteia depășesc sfera interesului privat și fac ca nulitatea pentru lipsa formei să fie absolută.
Astfel, activitatea judiciară nu s-ar putea concepe și realiza, astfel încât nulitatea poate fi invocată din oficiu, ca privind interesele de ordine publică, atunci când cererea de chemare în judecată nu identifică numele părților, obiectul cererii și lipsa unei pretenții concrete și bine caracterizate, de natură a face imposibilă finalizarea procesului judiciar civil, iar aceste justificări au stat la suportul art. 133 din Codul de procedură civilă.
Față de aceste considerații, tribunalul a analizat dacă actul de sesizare a instanței civile, act inițiat de către P. de pe lângă Judecătoria Caransebeș reprezintă, din perspectiva legislației procedural civile prezentate este un act de sesizare valabil și apt să împlinească funcția sa judiciară, demararea unui litigiu civil.
Din analiza actului care a stat la baza judecării litigiului, instanța a reținut că prin rezoluția din 22.11.2011 din dosarul nr. 1107/P/2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Caransebeș s-a dispus înaintarea dosarului Judecătoriei Caransebeș pentru a se pronunța cu privire la „anularea înscrisului în xerocopie denumit Contract de închiriere nr. 11 din data de 22.01.1997”. Conform acestei dispoziții instanța a fost sesizată cu anularea înscrisului ca „instrumentum” și nu ca „negotium”, însă niciunde în cuprinsul actului de sesizare nu se arată numele părților, cauza nulității înscrisului și nici motivele de fapt ale cererii, elemente esențiale fără de care instanța nu poate proceda la judecarea pretenției întrucât nu are la ce cauze de nulitate și motive de fapt să se raporteze.
Mai mult, dispoziția precară cuprinsă la pct. 2 al dispozitivului rezoluției („dosarul se înaintează Judecătoriei Caransebeș”) nu poate avea funcția civilă a cererii de chemare în judecată.
În acest context, instanța nu poate înțelege cum s-a format în primă instanță cadrul procesual din perspectiva subiectelor sale și nici cum a stabilit prima instanță cauza pretenției deduse judecății (cauza de nulitate a înscrisului) ca fiind determinată de nerespectarea dispozițiilor legale ce reglementează încheierea contractului de închiriere. Mai mult, însăși această cauză reținută de prima instanță, și care vizează nulitatea înscrisului ca „negotium”, este în contradicție cu sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Caransebeș, care se referă la anularea înscrisului ca „instrumentum”.
Pentru aceste considerente, în baza art. 296 Cod proc.civ., instanța a admis apelul formulat de către pârâtul I. I. împotriva sentinței civile nr. 337/11.02.2014 pronunțată de Judecătoria Caransebeș în dosarul nr._ în contradictoriu cu reclamantul P. de pe lângă Judecătoria Caransebeș și pârâții Orașul Caransebeș, A. Națională Sanitară Veterinară și Pentru Siguranța Alimentelor C.-S., a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins acțiunea civilă formulată de către P. de pe lângă Judecătoria Caransebeș.
Împotriva deciziei tribunalului au declarat recurs pârâții Municipiul Caransebeș prin Primar, Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor C.-S. și A. Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA).
Pârâtul recurent Municipiul Caransebeș prin Primar a solicitat admiterea recursului și, în principal, casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, iar în subsidiar, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului pârâtului I. I. și menținerea hotărârii primei instanțe.
În motivare, recurentul a invocat dispozițiile art.304 pct.4, 5, 7, 8 și 9 C.pr.civ., arătând că în prezentul dosar a existat Rezoluția procurorului Cherșa I. emisă în dosarul nr.1107/P/2011, prin care s-a dispus, printre altele, și anularea contractului de închiriere nr.11/1997, încheiat între Primăria Municipiului Caransebeș și I. I., și înaintarea dosarului la Judecătoria Caransebeș pentru a se pronunța cu privire la anularea înscrisului în xerocopie denumit „Contract de închiriere nr.11 din data de 22.01.1997”.
Că, prin Rezoluția mai sus amintită instanța civilă a fost sesizată și învestită să judece „valabilitatea” actului mai sus menționat, intitulat contract de închiriere, astfel că sunt eronate constatările instanței de apel, conform cărora nu ar fi existat o cerere de chemare în judecată și că instanța de fond a fost pusă în fața faptului de a se autosesiza, fiind consecința unei analize superficiale a speței deduse judecății.
Astfel, recurentul Municipiul Caransebeș a învederat că în cazul în care instanța de fond sau cea de apel ar fi constatat în mod justificat și întemeiat lipsa unei cereri de chemare în judecată sau a unei cereri care nu determina cu precizie limitele procesului, prin identificarea obiectului, părților, calităților lor și cauza acțiunii, instanța de fond avea obligația, conform art.114 C.pr.civ., ca la primirea cererii de chemare în judecată să verifice dacă aceasta întrunește toate cerințele prevăzute de lege, iar în caz contrar să pună în vedere reclamantului să completeze sau să modifice cererea potrivit art.112-113 C.pr.civ., legiuitorul stabilind drept sancțiune, pentru neîndeplinirea obligației privind completarea sau modificarea cererii, suspendarea judecării cauzei, conform art.114 al.3, 4 C.pr.civ.
Recurentul a mai arătat că instanța de fond nu a pus în vedere reclamantului să completeze sau să modifice cererea, astfel că instanța de apel, în cazul în care ar fi constatat necesitatea complinirii cererii, ar fi avut o singură posibilitate de soluționare a apelului, aceea de a casa hotărârea instanței de fond și de a trimite cauza spre rejudecare în vederea completării, precizării sau modificării cererii de chemare în judecată.
În continuare, recurentul a susținut că instanța de apel se contrazice, prin aceea că într-o primă fază constată lipsa cu desăvârșire a cererii de chemare în judecată, iar ulterior reține că cererea ar fi lovită de nulitate, potrivit art.105 C.pr.civ., din cauza lipsei elementelor prevăzute de art.112 C.pr.civ., precizând că lipsa unor elemente ale cererii de chemare în judecată poate fi sancționată doar cu suspendarea judecății, nu și nulitatea actului de procedură, cum greșit a reținut instanța de apel, întrucât acțiunile în instanță nu reprezintă un act de procedură îndeplinit de judecător, ci manifestarea de voință a reclamantului.
Recurentul Municipiul Caransebeș a invocat și motive vizând fondul litigiului, care nu vor fi supuse analizei instanței de recurs, avându-se în vedere că instanța de apel nu a soluționat fondul litigiului.
Prin recursurile lor, pârâtele recurente Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (DSVSA) C.-S. și A. Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA) au solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului pârâtului I. I. și menținerii hotărârii primei instanțe.
În motivare, pârâta recurentă Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor C.-S. a invocat dispozițiile art.304 pct.6, 7, 8 și 9 C.pr.civ., iar pârâta recurentă A. Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a indicat art.304 pct.9 C.pr.civ., ambele recurente arătând că potrivit art.14 al.3 lit.a, art.228 al.5, art.245 al.1 lit.c1 și art.249 al.2 din Codul de procedură penală și art.45 al.1 raportat la art.184 din Codul de procedură civilă procurorul are calitatea procesuală activă de a exercita în fața instanței civile acțiunea pentru desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat și în cazul în care procurorul dispune neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală, iar falsul fiind motiv de nulitate absolută, poate fi invocat oricând de părți, neoperând termenul de prescripție de 3 ani.
În continuare, pârâtele recurente au invocat motive care vizează fondul litigiului, respectiv anularea contractului de vânzare-cumpărare nr.2971/2002 a imobilului – teren cu revenirea la situația anterioară, adică proprietar pe teren Statul Român, calitatea DSVA de proprietar al imobilului construcție, nelegalitatea contractului de închiriere nr.11/1997, rezilierea contractului de concesiune nr.225/1995 privind activitățile sanitare veterinare încheiat cu pârâtul I. I., concesionat prin licitație de către A. Sanitară Veterinară în favoarea dr.I. F. R., motive pe care Curtea nu le va supune analizei, în condițiile în care instanța de apel nu a soluționat fondul litigiului, ci a respins acțiunea pe excepția nulității cererii de chemare în judecată.
Prin întâmpinare, pârâtul intimat I. I. a solicitat respingerea recursurilor promovate, susținând, cu privire la recursurile promovate de ANSVSA București și DSVSA C.-S., că aspectele invocate, legate de contractul de concesiune nr.2225/1999 și de regimul juridic al imobilului ce face obiectul contractului de închiriere nr.11/1997, sunt străine de natura și obiectul cauzei.
Cu privire la motivele de recurs formulate de recurentul Municipiul Caransebeș, pârâtul intimat a învederat că instanța de apel în mod corect a constatat că Rezoluția parchetului prin care s-a dispus înaintarea dosarului la Judecătoria Caransebeș pentru a se pronunța cu privire la „anularea înscrisului în xerocopie denumit contract de închiriere nr.11 din data de 22.01.1997” nu îndeplinește condițiile de fond și de formă pentru a putea constitui un act legal de sesizare a instanței de judecată în lumina art.112 dn Codul de procedură civilă.
Intimatul a mai arătat că instanța de apel în mod corect a apreciat că instanța de fond, trecând la analiza clauzelor contractuale, a depășit cadrul procesual creat prin acel minim act de sesizare al Parchetului, întrucât dreptul de a ataca clauzele contractuale (ca negotium) revine exclusiv părților contractante, iar instanța a fost sesizată cu anularea înscrisului ca „instrumentum”.
Prin concluziile scrise, P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a solicitat admiterea recursurilor, modificarea deciziei recurate, reținerea cauzei spre rejudecare și, pe cale de consecință, respingerea apelului pârâtului I. I. și menținerea hotărârii primei instanțe.
În urma examinării deciziei atacate, în limitele motivelor și ale dispozițiilor art.305 pct.5, 7 și 9 și art.312 al.3 C.pr.civ., Curtea apreciază că sunt întemeiate recursurile declarate de pârâții Municipiul Caransebeș, Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor C.-S. și A. Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor București.
Astfel, Curtea constată că prin Rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Caransebeș din 22.11.2011, dată în dosarul nr.1107/P/2011, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numitul I. I. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art.288 al.1 și art.291 C.p. (fals material în înscrisuri oficiale și uz de fals), întrucât s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, precum și înaintarea dosarului la Judecătoria Caransebeș „pentru a se pronunța cu privire la anularea înscrisului în xerocopie denumit Contract de închiriere nr.11 din data de 22.01.1997”, sesizarea parchetului fiind făcută prin plângerea Autorității Naționale Sanitare Veterinare pentru Siguranța Alimentelor București.
Contrar celor reținute de către instanța de apel, Curtea reține că în speță nu operează nulitatea actului de sesizare, pentru neîndeplinirea cerințelor prevăzute de dispozițiile art.133 al.1 C.pr.civ., potrivit cărora „cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul sau semnătura ei, va fi declarată nulă”.
Or, calitatea de reclamant în acest litigiu o are potrivit Rezoluției mai sus menționate P. de pe lângă Judecătoria Caransebeș, iar soluția de respingere a acțiunii acestuia se bazează pe interpretarea și aplicarea greșită a art.245 C.pr.pen.
În acest sens, prin Decizia nr. XV/2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat recursul în interesul legii promovat pentru interpretarea art. 14 alin. 3 lit. a din Codul de procedură penală și a art. 184 din Codul de procedură civilă, prin raportare la art. 45 al. 1 din Codul de procedură civilă, și a stabilit că procurorul are calitatea de a exercita în fața instanței civile acțiunea pentru desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat numai în cazurile prevăzute de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în celelalte cazuri, aceeași acțiune aparținând părților.
Ulterior pronunțării acestei decizii în interesul legii, a fost adoptată Legea nr. 356 din 21 iulie 2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi.
Prin art. 1 pct. 132 din Legea nr. 356/2006 au fost modificate prevederile art. 245 din Codul de procedură penală, prin care se stabilesc măsurile care se dispun de procuror prin ordonanța de încetare a urmăririi penale, în sensul că după lit. c) a alin. 1 s-a introdus o nouă literă, litera c 1).
Prevederile art. 245 alin. 1 lit. c^1) din Codul de procedură penală prevăd că prin ordonanța de încetare a urmăririi penale se dispune și asupra „sesizării instanței civile competente cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris”.
Art. 249 alin. 2 și art. 228 alin. 6 teza finală din Codul de procedură penală prevede că dispozițiile art. 245 alin. 1 lit. c 1) din același cod sunt aplicabile și în cazul în care procurorul dispune neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală.
Întrucât s-a constatat o practică neunitară a instanțelor judecătorești și în privința sferei de aplicare a art. 245 al. 1 lit. c 1 C.p.p., a fost promovat un recurs în interesul legii, soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2/17.01.2011, prin care s-a concluzionat că „Procurorul are legitimare procesuală activă de a formula acțiunea civilă pentru desființarea, în tot sau în parte, a unui înscris falsificat, atunci când acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluție de netrimitere în judecată.”
Mai mult, instanța supremă a reținut în considerentele deciziei menționate că voința legiuitorului a fost în sensul de a conferi legitimare procesuală activă procurorului de a formula acțiune pentru desființarea totală ori parțială a unui înscris ori de câte ori pronunță una din soluțiile de netrimitere în judecată, anume de încetare a urmăririi penale sau, după caz, de neîncepere a urmăririi penale ori de scoatere de sub urmărire penală.
Expresia „se dispune”, folosită de legiuitor în art. 245 alin. 1 din Codul de procedură penală, dovedește faptul că, în situația dată, procurorul nu are drept de apreciere, ci este obligat să sesizeze instanța civilă.
Prin urmare, nu numai că procurorul are calitate procesuală activă în asemenea cazuri de a sesiza instanța civilă, dar este obligat prin lege să o facă.
Nici textele de lege invocate și nici în cele două decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se face precizarea că se are în vedere înscrisul (falsificat) ca „instrument”, iar nu ca „negotium”.
Așadar, față de cele de mai sus, calitatea de reclamant o are P. de pe lângă Judecătoria Caransebeș, care are legitimitate procesuală activă.
De asemenea, în cuprinsul rezoluției și sesizării este indicat și numele pârâtului I. I., despre care se pretinde că este autorul falsului, iar în ce privește ceilalți pârâți – Municipiul Caransebeș, Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, Curtea constată că prin încheierile din 11.04.2012, 20.06.2012 și 07.11.2012, la cererea reclamantului P. de pe lângă Judecătoria Caransebeș, s-a dispus introducerea acestora în cauză.
În plus, prin notele de ședință de la filele 115-119, 315-317 din dosarul de fond și prin întâmpinările depuse în apel, recurenții A. Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor București și Municipiul Caransebeș și-au însușit acțiunea civilă formulată de P. de pe lângă Judecătoria Caransebeș, solicitând admiterea acesteia și anularea contractului de închiriere nr.11/1997, recurenta A. Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor invocând drepturi în legătură cu construcția din litigiu, iar recurentul Municipiul în legătură cu terenul.
Totodată, Curtea reține că în cuprinsul sesizării este determinat și obiectul acesteia „anularea înscrisului în xerocopie denumit contract de închiriere nr.11 din 22.01.1997”, despre care se pretinde că ar fi fost falsificat, motiv ce vizează nulitatea absolută a înscrisului, astfel cum a reținut și prima instanță.
Față de cele de mai sus și văzând că instanța de apel nu a analizat fondul pricinii, în baza art.304 pct.5, 7 și 9 și art.312 al.3, 5 și 6 C.pr.civ., Curtea va admite recursurile declarate în cauză, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul C.-S..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâții Municipiul Caransebeș prin Primar, A. Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor C.-S. împotriva Deciziei civile nr.128 din 05.06.2014, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._ .
Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul C.-S..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 22 octombrie 2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
F. Ș. G. O. RUJIȚA R.
Grefier,
M. M.
Red.GO/28.10.2014
Tehnored.MM/2 ex/24.11.2014
Instanță fond: Judecătoria Caransebeș – jud.A. A.
Inst.apel: Tribunalul C.-S. – jud.C. A., B. S.
| ← Rectificare carte funciară. Decizia nr. 789/2014. Curtea de... | Legea 10/2001. Decizia nr. 319/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
