Obligaţie de a face. Decizia nr. 187/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 187/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 20-02-2014 în dosarul nr. 33203/325/2010
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 187/R
Ședința publică din 20 februarie 2014
PREȘEDINTE: M. G.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
JUDECĂTOR: C. P.
GREFIER: R. P.-D.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de reclamanții N. N., N. A., N. E., N. R. și N. B. împotriva deciziei civile nr. 612/A/25.09.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ în contradictoriu cu pârâții O. J. L., O. D. C., O. X. – toți prin mandatar P. A., având ca obiect obligație de a face.
La apelul nominal făcut în ședința se prezintă pentru reclamanții-recurenți avocat Talan M. I. și pentru pârâții-intimați avocat L. N..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, verificarea actelor și lucrărilor de la dosar, s-a făcut referatul cauzei de către grefiera de ședință, după care reprezentantul reclamanților-recurenți depune la dosar delegație de reprezentare și dovada plății taxei judiciare de timbru în cuantum de 5 lei și timbru judiciar de 0,15 lei, declarând că nu mai are alte cereri de formulat și probe de administrat.
Reprezentanta pârâților-intimați depune la dosar concluzii scrise, delegație de reprezentare dovada plății onorariului avocațial, respectiv chitanța nr. LN0072/29.01.2014, achitată de pârâta L. O. Jonson și factura nr. LN 0237/29.01.2014,, acte fiscale în cuantum de 3000 lei, declarând că nu mai are alte cereri de formulat și probe de administrat.
Instanța constatând că nu mai sunt alte chestiuni prealabile de soluționat acordă cuvântul pe recurs, punând în vedere părților să arate în ce măsură apelul declarat de reclamanți privind suprafața locuinței noi a fost soluționat de tribunal.
Reprezentantul reclamanților-recurenți solicită admiterea recursului reclamanților așa cum a fost formulat. Referitor la solicitarea instanței, declară că tribunalul nu s-a pronunțat pe acest capăt de cerere și solicită instanței casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Solicită acordarea cheltuielilor de judecată și respectiv, amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise.
Reprezentanta pârâților-recurenți solicită instanței respingerea recursului declarat de reclamanți-recurenți ca nefondat, unul dintre motivele memoriului de recurs susține această presupusă omisiune a tribunalului. Raportat la motivarea deciziei Tribunalului T., pârâții consideră că tribunalul, în mod implicit, a reținut împrejurarea că pârâții au făcut dovezi în sensul îndeplinirii condițiilor legale prevăzute de Ordonanța nr. 40/1999, referitoare la locuința oferită reclamanților-recurenți în schimb. Ca atare, chiar fără a se reține î mod explicit această situație, cu trimitere la temeiurile legale aplicabile, rezultă că în mod justificat Tribunalul T. a menținut soluția pronunțată de primă instanță.
Recursul este nefondat și cu privire la celelalte aspecte invocate în cererea de recurs și care susțin menținerea sentinței pronunțată de prima instanță.
Reclamanții recurenți, prin conduita lor, și-au conservat dreptul de a folosi imobilul, în mod gratuit. La acest moment situația se găsește cu 4 luni înainte de expirarea termenului de 5 ani de la data retrocedării imobilului. Reclamanții nu au încheiat nici contract de închiriere, nici nu au acceptat schimbul. Oricum se apropie termenul la care reclamanții trebuie, conform înțelegerii, să părăsească această locuință. În concluzie întregul demers juridic va deveni lipsit de interes. Se solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentantul reclamanților, declară că în ce privește încheierea contractului de închiriere, acest aspect nu poate fi imputat reclamanților. Apartamentul oferit la schimb, acesta nu îndeplinește condițiile, conform condițiilor legale.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
P. decizia civilă nr.612/25.09.2013 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a respins apelul formulat de apelanții N. N., N. A., N. E., N. R. și N. B. în contradictoriu cu intimații O. J. L., O. D. C., O. X.,– prin mandatar P. A. împotriva sentinței civile nr._/29.05.2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._ și a obligat apelanții, în solidar, să plătească intimaților suma de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Instanța de apel a reținut, în raport cu motivele de apel, cu care a fost investită de către reclamanții – pârâți conex, că aceștia au criticat soluția primei instanțe privind respingerea cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâții, prin care au solicitat obligarea pârâților la încheierea contractului de închiriere pentru imobilul proprietatea acestora din urmă restituit în baza legii nr. 10/2001.
În cauză se pune problema dacă pârâții – reclamanți conex pot fi obligați contrar voinței lor, să închirieze un bun proprietatea lor unor terțe persoane, reclamanții din prezenta cauză.
Tribunalul a analizat în cauza dedusă judecății dacă pârâții pot invoca existența unui bun în înțelesul art.1 din Protocolul 1, dacă se aduce atingere bunului pârâților, dacă această atingere este prevăzută de lege și dacă este subordonată unui interes general, dacă nu se aduce atingere însăși substanței dreptului de proprietate și dacă există o proporționalitate între scopul urmărit prin instituirea limitării dreptului de proprietate și mijloacele lui de realizare.
Instanța de apel a apreciat că în cauză sunt îndeplinite primele condiții enumerate, motiv pentru care a analizat doar ultima condiție.
Este vorba de faptul că „ingerința în dreptul de proprietate trebuie nu numai să urmărească un "scop legitim", conform cu "interesul general", ci și să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit, prin orice măsură aplicată de stat, inclusiv măsurile menite să reglementeze folosința bunurilor unui individ. Este ceea ce exprimă noțiunea de "just echilibru", care trebuie păstrat între cerințele interesului general al comunității și imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale individului. În cauze care se referă la funcționarea unei legislații de mare amploare privind locuințele, această apreciere poate să se refere nu numai la dimensiunea ingerinței statului în libertatea contractuală și relațiile contractuale pe piața locuințelor, ci și la existența unor garanții procedurale și a altor garanții menite să asigure că funcționarea sistemului și impactul său asupra drepturilor patrimoniale ale proprietarului nu sunt nici arbitrare și nici imprevizibile. Incertitudinea - indiferent că este de natură legislativă, administrativă sau că ține de practicile urmate de autorități - este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului. Într-adevăr, atunci când este în joc o chestiune de interes general, autoritățile publice sunt obligate să reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea mai mare coerență (vezi, mutatis mutandis, Broniowski, menționată mai sus, § 151, și Hutten-Czapska, [GC], nr. 35.014/97, §§ 167-168, CEDO 2006-...)” (a se vedea cauza Arsenovici c. României).
La art.1 din O.U.G. nr.40/1999 se prevede că toate contractele de închiriere încheiate cu Statul Român se prelungesc de drept pe o perioadă de 5 ani pentru că la art.14 se prevede dreptul chiriașului la reînnoirea contractului pe o perioadă de încă 5 ani, arătând că sunt permise mai multe reînnoiri succesive. În temeiul acestor dispoziții, proprietarului unui imobil restituit în temeiul Legii nr.10/2001 îi este impus un contract de închiriere pentru o perioadă de 10 ani, cu o chirie plafonată de legiuitor, în condițiile în care proprietarii au fost lipsiți de dreptul lor de proprietate pe o perioadă îndelungată ca urmare a naționalizării imobilului de către Statul Român.
Mai mult, în speța dedusă judecății perioada de 10 ani a expirat în anul 2009, iar reclamanții solicită o nouă prelungire a contractului de închiriere.
Raportat la această circumstanță, instanța de apel a apreciat că nu mai există un just echilibru între dreptul chiriașului la protecție și limitarea adusă dreptului de proprietate al pârâților în condițiile în care reclamanții au avut suficient timp la dispoziție pentru a-și rezolva situația locativă.
CEDO a statuat în mai multe cauze „referitoare la concilierea intereselor opuse ale proprietarilor și ale chiriașilor că sarcina socială și financiară pe care o presupun transformarea și reforma locuințelor într-o țară nu se poate clădi pe un anumit grup social, indiferent de importanța intereselor celuilalt grup sau ale colectivității în ansamblul ei (vezi, mutatis mutandis, Hutten-Czapska, citată anterior, & 225, și R. și S., citată anterior, & 88 in fine)” (a se vedea cauza Tarik c. Romîniei ).
Astfel, dispozițiile prev. de art.14 din O.U.G. nr.40/1999 de prelungire a contractului de închiriere pentru încă 5 ani, nu mai pot fi considerate necesare pentru protecția chiriașilor care au avut la dispoziție 5 ani pentru a pentru a putea găsi o altă locuință în condiții normale de piață. Mai mult obligarea proprietarului la prelungirea succesivă a contactului de închiriere după expirarea termenului de 10 ani aduce o atingere gravă dreptului său de proprietate, acesta fiind împiedicat să dispună de bunul său așa cum își dorește.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 295 și 296 C. proc. civ. din 1865, tribunalul a respins apelul formulat de apelanții reclamanți ca neîntemeiat, iar în temeiul art. 274 și 277 C. proc. civ. din 1865 a obligat apelanții, în solidar, să plătească intimaților suma de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocațial.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs, în termen, reclamanții – pârâți conex N. N., N. A., N. E., N. R. și N. B., care a fost motivat în drept cu dispozițiile art.304 pct.9 C.pr.civ.
Recurenții au reproșat instanței de apel, că a omis să analizeze și să se pronunțe cu privire la criticile formulate în apel referitoare la dispozițiile art.23 din O.U.G. nr 40/1999, care se referă la schimbul obligatoriu de locuințe, în contextul în care instanța de fond a admis acțiunea conexată formulată de reclamanții O. J. L., O. D. C., O. X. și a dispus schimbul obligatoriu de locuință și mutarea pârâților din imobilul proprietatea reclamanților situat în Timișoara, Calea Martirilor nr. 13, înscris în C.F. nr._ Timișoara, în imobilul din Timișoara ., constând în apartamentul nr. 11 de la . CF nr._ C1- U5 nr. top_/XI proprietatea numitei M. M., închiriat de reclamanți și a obligat de asemenea pârâții să își dea acordul la închirierea cu reclamanții a contractului de subînchiriere pentru apartamentul nr. 11 . CF . nr._ C1- U5 nr. top_/XI, cu obligația de a plăti o chirie calculată în funcție de media veniturilor lor pe membru de familie, în cazul refuzului pârâților urmând ca prezenta hotărâre sa țină loc de acest acord.
Or, actualii recurenți au avut un apel consistent motivat, atât în fapt, cât și în drept cu privire la incidența dispozițiilor art.23 și 24 din O.U.G. nr. 40/1999 coroborat cu anexa nr. 1 la Legea nr. 114/1996, aspecte cu privire la care tribunalul a omis să se pronunțe și a tratat exclusiv criticile privind evacuarea.
Intimații, deși legal citați nu au formulat întâmpinare în termen, însă au depus la dosar concluzii scrise, prin care au solicitat respingerea recursului.
Curtea, analizând recursul reclamanților – pârâți conex N., prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate de aceștia, cu aplicarea disp.art.299 și urm. C.pr.civ. rap. la art.312 C.pr.civ., va constata că acesta este întemeiat, din perspectiva incidenței disp.art.312 alin.5 C.pr.civ. coroborat cu disp.art.304 pct.9 C.pr.civ.
În acest sens, curtea va constata că tribunalul a fost investit de către reclamanții – pârâți conex N. cu un apel complex, structurat în două mari categorii de critici, ambele cu motive de fapt și de drept explicit detaliate în memoriul de apel.
Primul motiv de apel se referea la chestiunea refuzului judecătoriei de a prelungii contractul de închiriere cu intimații și de a decide evacuarea, totul din perspectiva disp.art.13 din OUG 40/1999, coroborat cu art.1073 – 1079 C.civ., iar cel de-al doilea motiv de apel l-au reprezentat criticile acelorași apelanți privind modul în care instanța de fond a interpretat și aplicat dispozițiile art. 23 și 24 din O.U.G. nr. 40/1999 coroborat cu dispozițiile relevante din L.114/1996 a locuinței, atunci când a dispus schimbul obligatoriu de locuințe.
Or, sub acest aspect, curtea va constata că motivarea tribunalului lipsește cu desăvârșire, instanța de apel omițând să facă referire, în fapt și în drept asupra acestei chestiuni deduse judecății, și care a reprezentat atât obiectul acțiunii conexe care a fost promovată de către actualii intimați O., cât și subiectul de controversă din apelul pârâților conex N., în contextul în instanță de fond a admis acțiunea conexă și a dispus schimbul obligatoriu de locuință, contestat expres de către apelanții N..
Această omisiune a instanței de apel atrage incidența dispozițiilor art. 261 alin. 1 pct. 3 și 5 C.pr.civ., în sensul că instanța de apel a omis să analizeze, în fapt și în drept, unul dintre obiectele apelului cu care a fost investit, ceea ce face imposibil controlul judiciar în calea de atac superioară a recursului, potrivit art. 299 C.pr.civ., cu consecința vătămării intereselor procesuale a recurenților, care prin această omisiune pierd dreptul la un grad de jurisdicție, respectiv dreptul la o analiză în fapt și în drept a apelului domniilor lor.
Această omisiune a instanței de apel echivalează cu o omisiune a tribunalului, care procedând astfel a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, ceea ce impune casarea deciziei din apel și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea casată, respectiv Tribunalului T., care va avea datoria de analiza în fapt și în drept ambele motive de apel cu care a fost investită de către apelanții N..
Pentru aceste considerente, curtea, în temeiul prevederilor art. 312 alin. 5 C.pr.civ. raportat la art. 304 pct. 9 C.pr.civ. va admite recursul declarat de reclamanții – pârâți conex N. N., N. A., N. E., N. R. și N. B. împotriva deciziei civile nr. 612/25.09.2013 pronunțată în dosarul nr._, pe care o va casa și va trimite cauza spre rejudecare în apel, la Tribunalul T..
Va contata că în această etapă procesuală nu sunt aplicabile disp.art.274 C.pr.civ. cu privire la cheltuielile de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite recursul declarat de reclamanții – pârâți reconvenționali N. N., N. A., N. E., N. R. și N. B. împotriva deciziei civile nr. 612/25.09.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .
Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare în apel, la Tribunalul T..
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 20 februarie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. G. A.-M. N. C. P.
GREFIER,
R. P.-D.
Red. C.P. /10.03.2014
Tehnored. R.P.D. – 26.02.2014
Prima instanță: Judecătoria Timișoara: Judecător: - A. L. D.
Instanța de apel: Tribunalul T.: Judecători: I.-A. D. și L. D.
2EX/SM
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 319/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Obligaţie de a face. Decizia nr. 131/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
