Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 2840/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2840/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 01-04-2014 în dosarul nr. 10534/30/2010
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr. 329
Ședința publică din 01 Aprilie 2014
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: O. IOȚCOVICI
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta I. D. împotriva sentinței civile nr. 2840/17.12.2013, pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE REPREZENTAT DE DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat C. Amina în reprezentarea reclamantei, lipsă fiind pârâtul.
Din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel s-a prezentat doamna procuror I. M..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Nemaifiind alte cereri sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamantei solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în măsura în care s-a făcut dovada acestora.
Reprezentanta M. Public solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca temeinică și legală.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față constată:
Prin sentința civilă nr. 2840/PI/17.12.2013, Tribunalul T. – Secția I Civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta I. D. împotriva pârâtului S. Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția G. a Finanțelor Publice T..
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanta legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dovedind, prin actele de stare civilă depuse la dosar și legătura de rudenie cu persoana menționată în cererea introductivă.
Astfel, s-a reținut că Legea cu nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât și - după decesul acestei persoane - soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
Vorbind de „descendenți” iar nu de „moștenitori”, s-a concluzionat că legea enunțată nu cere ca urmașii persoanelor decedate să fi acceptat moștenirea autorului lor; prin urmare, nu le condiționează accesul la beneficiul acestui act normativ de calitatea de moștenitor acceptant, deoarece, atunci când a înțeles să solicite această dovadă, legiuitorul a menționat expres, în corpul actelor normative calitatea de „moștenitor”, cum este cazul celorlalte legi speciale reparatorii adoptate anterior (fiind dat ca exemplu, în acest sens, Legea cu nr. 10/2001 care, în art. 4, conferă legitimare procesuală activă numai moștenitorilor legali ori testamentari ai foștilor proprietari spoliați).
Tribunalul a conchis, față de cele arătate că, - venind în calitate de descendenți sau, după caz, de soț supraviețuitor - dreptul la compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit de defunct s-a format în patrimoniul acestuia (și, ca atare, se cuantifică prin raportare la persoana sa, iar nu a descendenților sau a soțului supraviețuitor), urmând a fi transmis celor dintâi ca o creanță circumscrisă activului patrimonial al lui de cujus. Motiv pentru care aceste despăgubiri cuvenite pentru prejudiciul moral ce intră în patrimoniul autorului au un caracter global, urmând a fi partajate, după caz, între persoanele îndreptățite în accepția acestei legi speciale (descendenții până la gradul II și soțul supraviețuitor), potrivit regulilor de drept comun din materia devoluțiunii succesorale.
Raportat la cele menționate, tribunalul a reținut că reclamanta legitimează calitatea procesual activă în cauză.
De asemenea, prima instanță a constatat că, invocând prevederile art. 5 alin. 1, lit. b din Legea nr. 221/2009, reclamanta a solicitat obligarea Statului Român la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate tatălui său, ca efect al naționalizării (utilajele, sculele din magazinul și atelierul deținut de antecesor in Timișoara, venitul nerealizat de tatăl său în perioada 1949-1959).
Prima instanță a reținut că potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989: "(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, cu modificările și completările ulterioare, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare".
Totodată s-a avut în vedere că prin Decizia nr. 6/15.04.2013, pronunțată în dosarul nr.3/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
Având în vedere această decizie în interesul legii, obligatorie potrivit prevederilor art. 3307 alin. (4) din codul de procedură civilă și constatând că bunurile a căror contravaloare este solicitată de reclamantă sunt fie bunuri mobile care, dată fiind natura lor, nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 (venitul nerealizat), fie bunuri imobile prin destinație, care intră în sfera de reglementare a acestei legi, dar pentru care reclamanta nu a făcut dovada că a urmat procedura reglementată de Legea nr.10/2001, în cadrul căreia nu a obținut restituirea acestora în natură sau prin echivalent, prima instanță a reținut că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, nu sunt aplicabile în cauză.
Prin urmare, pentru considerentele mai sus menționate, tribunalul va dispune respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii formulate.
În ceea ce privește petitul vizând constatarea caracterului politic al măsurii de administrative, s-a apreciat că, în contextul în care reclamanta nu poate obține despăgubiri, acesta devine lipsit de interes actual - condiție a acțiunii civile.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta I. D. solicitând, în principal, casarea ei cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond iar, în subsidiar, casarea cu reținere a sentinței, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii, respectiv constatarea caracterului politic al măsurii de preluare a utilajelor și sculelor din magazinul și atelierul deținut de antecesorul său și acordarea despăgubirilor reprezentând atât valoarea de 20.770 lei a bunurilor confiscate cât și valoarea câștigului nerealizat de tatăl reclamantei în perioada ianuarie 1949-martie 1959 (în oricare din variantele de calcul stabilite prin expertiza contabilă judiciară efectuată în cauză).
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 312 C.pr.civ. iar în fapt pe mai multe argumente.
S-a susținut nelegalitatea sentinței în primul rând pentru faptul că în mod greșit s-a reținut aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 6/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de recurs în interesul legii pentru că din conținutul ei nu se deduce faptul că procedura Legii nr. 10/2001 este o procedură prealabilă Legii nr. 221/2009 întrucât ar însemna că nerestituirea bunurilor preluate în mod abuziv de stat să constituie o îmbogățire fără justă cauză a acestuia.
Totodată recurenta susține că preluarea bunurilor și utilajelor din atelierul tatălui său (precedată de chemări repetate și fără motiv, la sediul poliției, chiar și pe timpul nopții) are, în mod vădit, un caracter politic care obligă instanța la admiterea acțiunii și la obligarea statului la plata despăgubirilor corespunzătoare, respectiv la plata sumei de 20.770 lei (ce reprezintă, conform expertizei evaluatorii, valoarea pieselor și utilajelor preluate din atelier) precum și la plata sumei reprezentând venitul nerealizat de tatăl reclamantei în perioada 1949-1959 stabilit prin expertiza contabilă judiciară (în concret, fie a sumei de 381.288,42 dolari SUA - raportat la transformarea veniturilor estimate în aur fin, fie a sumei de 259.307,57 dolari SUA – raportat la transformarea veniturilor estimate în dolari SUA).
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit art. 3041 C.pr.civ., sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat în cauză este nefondat.
Verificarea legalității hotărârii atacate trebuie să pornească de la observarea corectă a temeiurilor de fapt și de drept ale acțiunii reclamantei.
Rezultă astfel că acțiunea reclamantei, înregistrată la Tribunalul T. la data de 23.11.2010, a fost structurată în trei petite prin care s-au solicitat: constatarea caracterului politic al măsurii administrative de preluare a utilajelor și sculelor din magazinul și atelierul deținut de tatăl său în municipiul Timișoara, ., acordarea despăgubirilor reprezentând valoarea bunurilor confiscate precum și a despăgubirilor reprezentând prejudiciul moral suferit de acesta.
În drept, acțiunea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 4 și următoarele din Legea nr. 221/2009.
Din copia procesului verbal întocmit la data de 8.01.1949 rezultă că preluarea bunurilor de către stat din atelierul de încălțăminte din municipiul Timișoara, Piața D., nr. 11 a fost consecința naționalizării Primei Fabrici de Încălțăminte din Banat.
Naționalizarea, ca procedură de transfer a bunurilor din proprietatea privată în proprietate de stat dispusă de autoritățile regimului comunist poate fi considerată a avea, în condițiile date, natura unei măsuri cu caracter politic însă nu în raport de prevederile speciale și limitative ale Legii nr. 221/2009 pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea.
Concluzia în acest sens este permisă de conținutul art. 3 și 4 al.2 din Legea nr. 221/2009 care consacră de drept sau permit stabilirea pe cale judiciară a caracterului politic al măsurilor dispuse de regimul comunist doar dacă ele s-au bazat pe unul sau mai multe din actele normative limitativ prevăzute de literele a-f ale art. 3, ipoteză care nu se verifică în cauză.
Pe de altă parte, nici prin natura lor bunurile și valorile solicitate de reclamantă cu titlu de despăgubiri nu pot face obiectul de discuție în cadrul acestei legi. În concret, fiind vorba de o lege specială de reparație, statul nu și-a asumat obligația de despăgubire decât pentru acele bunuri și valori care presupun, în mod necesar, referința la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, fără a se putea recurge în aplicarea Legii nr. 221/2009 la alte criterii de interpretare.
Că doar aceste două legi sunt repere pentru stabilirea corectă a bunurilor ce pot face obiectul unei solicitări de dezdăunare bazate (ca și în cazul de față) pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 rezultă și din Decizia nr. 6/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii care are, potrivit art. 3307 al. 4 C.pr.civ., efect general obligatoriu, câtă vreme pretențiile reclamantei izvorăsc dintr-o situație obiectivă și legală al cărei statut se constată în justiție printr-o hotărâre care, la data publicării deciziei menționate nu avea un caracter definitiv.
Întrucât o parte din pretențiile reclamantei poartă asupra unor valori (veniturile nerealizate de tatăl său ca urmare a confiscării utilajelor din atelier) care nu fac, în mod evident, obiectul Legii nr. 221/2009 sau asupra unor bunuri (imobile prin destinația lor, respectiv utilajele) pentru care nu s-a dovedit formularea unei notificări în cadrul legii speciale de reparație în materie (Legea nr. 10/2001 modificată și completată prin Legea nr. 247/2005) și cum Legea nr. 221/2009 consacră o răspundere materială limitată a statului respectiv doar pentru bunurile al căror statut a fost irevocabil clarificat prin Decizia nr. 6/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nefiind menită a constitui un temei legal pentru repunerea în termenul de exercitare a procedurilor altor legi speciale de reparație, în mod justificat instanța de fond a respins în integralitate acțiunea reclamantei I. D..
Pentru toate considerentele expuse în cuprinsul prezentei, Curtea constată ca fiind legală și temeinică sentința civilă nr. 2840/17.12.2013 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă, motiv pentru care va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta I. D. împotriva acesteia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta I. D. împotriva sentinței civile nr. 2840/17.12.2013 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 1 Aprilie 2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
D. CALAICLAUDIA R. M. L.
Grefier,
O. IOȚCOVICI
Red.D.C./7.04.2014
Tehnored.O.I./2 ex/14.04.2014
Instanță fond: Tribunalul T. – jud. C. P.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 828/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 211/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
