Pretenţii. Hotărâre din 08-04-2014, Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 08-04-2014 în dosarul nr. 193/59/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 47
Ședința publică din 8 aprilie 2014
PREȘEDINTE: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare apelul declarat de reclamantul U. F. împotriva sentinței civile nr. 2900/12.09.2013 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, s-a prezentat personal reclamantul apelant U. F., lipsă pârâtul intimat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S..
Din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, s-a prezentat doamna procuror S. A. I..
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care, reclamantul apelant prezent personal, arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra apelului.
Reclamantul apelant a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat, cu consecința admiterii acțiunii.
Reprezentanta Ministerului Public a solicitat respingerea apelului și menținerea hotărârii apelate ca legală și temeinică.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C.-S. la data de 15.05.2013 sub nr._, reclamantul U. F. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 300.000 Euro reprezentând prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor abuzive și relelor tratamente cu caracter politic la care a fost supus împreună cu familia sa, soția și cei patru copii.
În motivarea cererii, reclamantul a susținut că a fost supus împreuna cu familia la presiuni psihice și fizice în perioada 28.05._87 și în perioada 22.06._91, suferind prejudicii morale, fapt pentru care sunt îndreptățiți să obțină compensații financiare.
Reclamantul susține că este o victimă a Statului R. comunisto - totalitar, fiind discriminat pe motive religioase, cf. art. 2 lit.e din OUG nr 214/1999.
Consideră că este îndreptățit să primească o despăgubire, pentru prejudiciile morale suferite, dureri fizice, relele tratamente psihice, întrucât i s-a adus atingere onoarei, demnității, prestigiul, cinstei sale, a suportat expresii insultătoare, calomnii defăimări, făcute prin adresare directă în public, a fost pus în discuția colectivului de oameni ai muncii și supus oprobriului public.
De asemenea, consideră că au fost încălcate art. 18, 19, 20, din Declarația Universală a Drepturilor Omului și se prevalează de libertățile proclamate în această declarație, fără nici un fel de deosebire de rasă, culoare, limbă religie.
Invocă Declarația privind principiile de bază ale justiției, pentru victimele infracțiunilor și abuzului de putere adoptată prin Rezoluția Adunării Generale nr. 40/34 din 29 nov 1985; jurisprudența CEDO, în care se menționează că despăgubirile morale sunt acordate ca o reparație pentru starea de teamă, de nesiguranță, cauzată prin vătămarea drepturilor personale, urmărindu-se realizarea unei satisfacții echitabile în considerarea prejudiciului moral.
În drept reclamantul invocă: disp. art. 998-999 Cod civil, art. 20 din Constituția României, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană ratificată de România în 1994, art. 7 al Tratatului European paragraful 1 și 2,; Rezoluția nr 40/34 din 28 nov 1985,, Rezoluția nr 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția 1481/2006 a Adunării Parlamentare;Recomandarea CE nr R/2006 a Comitetului de Miniștrii; Convenția O. din 1968, Raporul Tismănescu din anul 2006, art. 11 din; art. 11 din Constituția României și art. 20 alin.2.
În dovedirea celor susținute, reclamantul a depus la dosar în copie următoarele înscrisuri: extrase din dosarul CNSAS, nota/28.05.1982, raport informativ, nota/20.11.1982, nota/28.12.1982, dosarul de urmărire informativă nr 1115, Mapa de verificare nr 1946/22.06.1989, cu rapoarte și declarații, planșe foto, declarațiile notariale ale numiților: Ș. C., C. G., certificatul medical, nr 10, bilete de ieșire din spital, referate medicale nr 923/177 din 12.06.1998 nr 334/25.01 2000, nr 181/16.06.2009, bilet de ieșire din spital/21.12.2010, decizie de încadrare în grad de handicap nr 5133/27.06.2007, certificat de încadrare în grad de handicap, dosar nr 1456/08.03.2005, adeverința nr 757/24.06.1999, adeverința nr 757/14.06.1999, rezoluția din 12 ian 2012, cartea de identitate a lui U. F. și A., certificatul de căsătorie a acestora, certificatul de deces . nr_ al numitei Enașescu G., certificat de naștere a lui U. G., certificat de naștere a lui U. Nasrcis-C., cartea de identitate a lui U. N.-C., certificat de naștere a lui U. A.-E., cartea de identitate a lui M. A.-E..
Prin sentința civilă nr. 2900/12.09.2013 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul C.-S. a respins acțiunea formulată de reclamantul U. F. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S..
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut în esență că reclamantul U. F. a fost cercetat și verificat periodic de către organele securității statului, începând cu perioada 26 ianuarie 1983, pentru motivul că a fost preocupat de atragerea de noi membri de la locul de muncă în special, în cadrul sectei ilegale “Martorii lui Iehova”, fapt care a fost confirmat de către reclamant ca fiind real.
În cursul anului 1986, în baza urmăririi informative efectuate de către organele statului, s-a constatat că reclamantul a organizat la domiciliu adunări iehoviste, că deține materiale cu conținut mistic și ostil, desfășoară activități cu caracter prozelitism la locul de muncă și în zonele rurale, fiind luate mai multe măsuri de discreditare pe parcursul anilor față de această persoană, datorită convingerilor sale religioase.
Referitor la solicitarea reclamantului pentru acordarea de despăgubiri morale, Tribunalul a constatat că, în baza Legii nr.221/2009, în prezent, față de dispozițiile Deciziei nr.1354/20.10.2010 și cele ale Deciziei nr.1358/21.10.2010 ale Curții Constituționale a României, acestea nu se mai acordă.
Totodată, potrivit dispozițiilor art.998 Cod civil, orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, să-l repare.
Potrivit dispozițiilor art.999 Cod civil, omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.
Prin urmare, dispozițiile art.998 – 999 cod civil reglementează răspunderea civilă delictuală ce constituie o sancțiune civilă, cu caracter reparator, care intervine în cazul săvârșirii unui fapt ilicit cauzator de prejudiciu.
Rezultă că, pentru a exista răspundere civilă delictuală, trebuie îndeplinite următoarele condiții generale: existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, a culpei.
Dispozițiile art.998 – 999 Cod civil privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare.
Reglementarea legală, ce stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art.504 Cod procedură penală raportat la art.52 alin.3 din Constituția României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.
S. răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal, numai în temeiul și în situațiile prevăzute de art.504 și următoarele Cod procedură penală, iar nu în temeiul art.998 – 999 Cod civil, precum și pentru alte situații neprevăzute în textul citat din Codul de procedură penală.
În cauză, solicitarea reclamantului face referire și la dispozițiile Curții Europene a Drepturilor Omului, la modul generic, care au impus despăgubiri materiale ale Statului R. față de anumite persoane, dar numai după stabilirea unei culpe a statului în săvârșirea unei grave erori față de persoana solicitantă.
Ori, în cauză, nu a fost pronunțată o hotărâre care să stabilească culpa statului în săvârșirea vreunei grave erori urmare a actelor de verificare efectuate asupra reclamantului de către organele securității, care să atragă acordarea de daune morale de către instanța de fond.
Împotriva sentinței civile nr. 2900/12.09.2013 pronunțată de Tribunalul C.-S. a declarat recurs reclamantul U. F., care a solicitat admiterea acestuia, modificarea sentinței civile atacate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
Prin decizia civilă nr. 1768/11.12.2013 pronunțată în dosarul nr._, Curtea de Apel Timișoara a respins ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul U. F. împotriva sentinței civile nr. 2900/12.09.2013 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S..
Pentru a pronunța astfel, Curtea de Apel Timișoara la termenul de judecată din 11.12.2013, în ședință publică, a invocat, din oficiu, în baza art. 245, 247 al. 1 C.p.c., excepția inadmisibilității recursului, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 457 al. 1 C.p.c., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.
Art. 7 al. 1,2 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind codul de procedură civilă - incident în cauză conform dispozițiilor art. 24 din cod - prevede că:
„(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "definitivă", de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară.”
Raportând la aceste norme dispozițiile art. 5 al. 2 din Legea nr. 221/2009, rezultă că hotărârea primei instanțe este supusă apelului și nu recursului.
Chiar dacă reclamantul s-a conformat celor arătate în dispozitivul sentinței și a declarat recurs împotriva hotărârii și nu apel (cale de atac incidentă conform dispozițiilor legale sus-menționate), în cauză sunt incidente dispozițiile art. 457 al. 1 C.p.c., recursul declarat de reclamant fiind inadmisibil, iar în baza art. 457 al. 3 C.p.c., s-a reținut că de la data comunicării hotărârii va începe să curgă termenul legal pentru exercitarea căii de atac a apelului împotriva hotărârii primei instanțe.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 245, 247 al. 1 C.p.c. raportat la art. 457 al. 1 C.p.c., instanța a respins ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul U. F. împotriva sentinței civile nr. 2900/12.09.2013 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._ .
Reclamantul a înregistrat astfel, la Curtea de Apel Timișoara la data de 20.01.2014, apel împotriva sentinței civile nr. 2900/12.09.2013 pronunțată de Tribunalul C.-S., prin care a solicitat admiterea acestuia, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, respectiv obligarea Statului R. la plata sumei de 300.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale .
În motivare, a arătat că nu a invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009 pentru prejudiciile cauzate ca urmare a încălcării drepturilor subiective și ale intereselor legitime ale persoanei sale, cu motivarea că este victimă a statului român comunist, respectiv, fiind discriminat atât reclamantul, cât și familia sa pe motive religioase, conform O.U.G. nr. 214/1999 (art. 2 lit. e).
Arată că atât persoanei sale, cât și membrilor familiei sale li s-au adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, i-au fost provocate traume psihice și suferințe fizice ce trebuie reparate prin acordarea de despăgubiri. Asupra lor au existat și ulterior consecințe în sensul izolării sale de colectivitate, accentuării suferinței psihice și a suferit și oprobiul public.
Consideră că împotriva sa au fost luate măsuri de fapte ilicite ce generează răspunderea juridică a Statului R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.
Din Noul Cod civil invocă în drept: art. 1349 alin. 1, art. 1357 alin. 1, art. 1349 alin. 2, art. 1359, art. 1381, art. 1385 alin. 1 art. 1391 alin. 1, și faptul că este victima represiunii statului comunist, respectiv existând la dosarul acțiunii sale probe suficiente din dosarul primit de la C.N.S.A.S. și anume probe directe suficiente create de organele securității statului represiv comunist, probe directe care arată că a avut parte de o acțiune torționară psihică asupra sa ajutând la degradarea psihicului său.
Informațiile cu privire la măsurile luate împotriva sa de către organele securității și nu de persoane particulare le-a aflat când a intrat în posesia copiilor dosarului aflat în arhiva securității comuniste.
Mai arată că în sentința apelată nu se face referire la documentele anexate dosarului acțiunii sale, unde se face vorbire de metodele aplicate de organele securității și nu de persoane particulare, ce au făcut din reclamant și familia sa, victime ale statului comunist totalitar represiv.
Asupra sa și a familiei sale s-au produs abuzuri de drept conform art. 52 din Constituția României, și solicită repararea prejudiciului moral suferit conform și articolelor Noului Cod Civil.
Invocă și Legea nr. 19/1990 publicată în M.O. nr. 112/10.10.1990, și consideră că tratamentele neomenoase sunt infracțiuni cu caracter imprescriptibil.
Invocă în susținerea apelului și Raportul T. din 2006 și Convenția O.N.U. din 1968 la care România a aderat.
Prin Decretul – Lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009 și alte acte normative, S. R. a admis că a comis fapte ilicite prin care a cauzat prejudicii patrimoniale cât și suferințe morale cetățenilor lui, astfel că cei ce au suferit de pe urma regimului comunist totalitar represiv în baza reglementărilor Constituției României și a Noului Cod Civil, au dreptul la despăgubiri din partea acestuia.
Arată că a fost supus unor anchete abuzive executate sub presiune psihică, de către anchetatori amenințători, iar din referatele medicale depuse la dosar (f. 38, 39, 41), reiese că starea de sănătate psihică a cunoscut decompensări ce au dus la internări frecvente în secția de psihiatrie Reșița, Gătaia, iar în anul 2010 (f.40), a fost la Comisia superioară de evaluare a persoanelor cu handicap pentru adulți, unde i s-a recunoscut gradul de handicap accentuat (f.42) cu caracter accentuat (f.43).
A devenit o victimă a regimului totalitar comunist prin suferințele stării sale de sănătate, care s-au accentuat în perioada în care a fost supus presiunii psihice, a supravegherii permanente sub teroare.
Starea sa de sănătate psihică s-a deteriorat și din faptul că nu s-au respectat indicațiile primite de la Medicina Muncii, indicații cuprinse în certificatul medical nr. 10/17.04.1979, certificat confirmat de Medicina Muncii la data de 10.07.1986 (f.34), în care se recomandă muncă exclusiv în schimb de muncă de dimineața având în vedere starea de sănătate ce reiese din diagnosticul afecțiunii psihice precizat de către medicul specialist psihiatru.
Susține că întrucât documentele cu recomandările medicale au fost încălcate și nerespectate, s-a săvârșit un delict fiind încălcată legea existentă și care trebuia aplicată prin Medicina Muncii, iar obiectul delictului, corpul delictului sunt chiar actele medicale ce nu au fost respectate.
A învederat că a suferit rele tratamente ce i s-au aplicat, fiind și umilit la locul de muncă, iar aceste aspecte sunt confirmate și de declarațiile martorilor depuse la dosar și care au creat persoanei sale stres psihic major, care a dus la agravarea stării sale psihice de sănătate.
Arată că i s-au înscenat voit de către organele securității prin planificare atentă de către organe, printr-o minuțioasă instruire a surselor ce trebuiau să-l compromită, lezându-i demnitatea și onoarea intenționat.
Susține că din înscrisurile primite de la C.N.S.A.S., rezultă că i-au fost încălcate drepturile prevăzute de art. 3, 28 și 30 din Constituția României, iar prejudiciul moral pe care l-a dovedit în cauză este intim legat de ființa sa umană.
Examinând sentința civilă atacată prin prisma art. 478, 480 și urm. Cod pr. civ., art. 998-999 Cod civil, art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, Curtea constată că apelul este nefondat.
Astfel, după anul 1989, S. R. a adoptat mai multe acte normative în vederea reparării prejudiciilor cauzate persoanelor persecutate din punct de vedere politic în perioada regimului comunist, respectiv Decretul – Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri de război, O.U.G. nr. 214/29.12.1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, ultimul act normativ invocat de reclamant ca temei de drept al acțiunii sale.
Potrivit art. 1 alin.1 din O.U.G. nr. 214/1999: „Prin prezenta ordonanță de urgență se recunoaște calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse din motive politice unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 – 14 decembrie 1989”; potrivit art. 2 alin. 1, „constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut ca scop: lit. e: „Înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială”.
În cauza dedusă judecății, reclamantul invocând dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999, art. 2 lit. e, consideră că este victimă a Statului R., fiind discriminat pe motive religioase (apartenența la organizația religioasă „Martorii lui Iehova”) și că este îndreptățit la acordarea de despăgubiri morale în sumă de 300.000 euro.
Reclamantul a depus la dosar rapoarte întocmite de organele statului, din care rezultă că a fost deschis la 27.01.1983 dosarul de urmărire informativă „Bandy” pentru apartenența sa la secta „Martorii lui Iehova”, rapoarte cu care susține reclamantul apelant că a făcut dovada despăgubirilor morale solicitate, întrucât scopul urmărit de organele statului a fost atins prin compromiterea și izolarea sa (fapt consemnat pe coperta dosarului respectiv).
Curtea constată că din coroborarea probelor dosarului, nu rezultă că reclamantului îi sunt incidente dispozițiile art. 1 și 2 (e) din O.U.G. nr. 214/1999, întrucât nu a făcut dovada că a fost condamnat pentru infracțiunile la care se referă dispozițiile art. 1 sau art. 2 din ordonanța menționată sau că a fost supus din motive politice unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 – 14.12.1989.
Nu a făcut dovada că împotriva sa sau a familiei sale s-a luat vreuna din măsurile administrative la care se referă dispozițiile art. 3 din același act normativ, iar prima internare în spitalul de psihiatrie (dovedită în cauză, respectiv anul 1979) a fost anterioară perioadelor invocate de reclamant de deschidere a dosarului de urmărire informativă.
Prin decizia Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 32/16.09.2009 s-a statuat, cu caracter obligatoriu, că: „persoanele condamnate definitiv pentru infracțiuni contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 din Codul penal, săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice”.
S-a reținut de Î.C.C.J. că nu au caracter politic condamnările penale pronunțate pentru infracțiunile analizate.
Argumentația reținută în considerentele deciziei mai sus arătate, chiar dacă este justificată, ca analiză, prin necesitatea de a unifica jurisprudența ivită în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. 1 lit. a din Decretul – Lege nr. 118/1990, se constată că este aplicabilă, pentru identitate de reglementare legală, și cererilor întemeiate pe art. 2 alin. 1 din O.U.G. nr. 214/1999, respectiv cererilor întemeiate pe dispozițiile art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009.
Cum, dispozițiile deciziei menționate sunt obligatorii, raportat la considerentele arătate, se constată că dispozițiile art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt incidente cauzei.
Referitor la incidența dispozițiilor art. 998-999 Cod civil, Curtea reține că așa cum a statuat Î.C.C.J., dispozițiile art. 998-999 Cod civil prevăd răspunderea civilă delictuală și nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru condamnările politice din perioada comunistă.
Legiuitorul a reglementat răspunderea statului, astfel cum corect a reținut tribunalul, numai în temeiul art. 504 Cod pr. penală și numai în cazurile în care se înlătură răspunderea penală în cadrul unui proces penal.
În acest sens trebuie precizat că art. 998 Cod civil enunță principiul răspunderii civile delictuale „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara, din care rezultă că prejudiciul este elementul care determină obligația de reparațiune.
Principiul răspunderii delictuale enunțat se coroborează cu prevederile art. 504 (1) Cod pr. penală și cu acelea impuse în art. 52 (3) din Constituție, prevederi din coroborarea cărora rezultă că statul răspunde doar pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare .
Raportat la cele menționate mai sus, se constată că nu sunt incidente în cauză nici dispozițiile art. 998 – 999 Cod civil, invocate de apelantul reclamant.
Față de considerentele arătate, Curtea în baza art. 480 Cod pr. civ., va respinge apelul declarat de reclamantul U. F. împotriva sentinței civile nr. 2900/12.09.2013 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ .
Având în vedere că la data promovării acțiunii (15.05.2013) contravaloarea sumei de 300.000 euro în raport de cursul oficial al B.N.R. este de 1.300.320 lei, Curtea va face aplicarea dispozițiilor art. XVIII alin. 2 teza 1 al Legii nr. 2/2013 (privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de reclamantul U. F., cu domiciliul în Reșița, ., ., .-S. împotriva sentinței civile nr. 2900/12.09.2013 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S., cu sediul în Reșița, ..2, județul C.-S..
Definitivă.
Cu recurs în 30 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică azi, 8 aprilie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
M. L. D. C. I. P.
Red. M.L./24.04.2014; Tehnored. I.P. 5 ex./24.04.2014
Prima instanță: Tribunalul C.-S., jud. M. M.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 60/2014. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 828/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
