Pretenţii. Decizia nr. 828/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 828/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 16-10-2014 în dosarul nr. 3789/30/2012*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAoperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.828/R
Ședința publică din 16 octombrie 2014
PREȘEDINTE: M. G.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
JUDECĂTOR: C. P.
GREFIER: R. P.-D.
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanta V. L. C., pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și P. de pe lângă Tribunalul T. împotriva sentinței civile nr. 1185/21.05.2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă pentru reclamanta-recurentă lipsă, av. Paclesan M., lipsă fiind pârâta-recurentă.
M. Public este reprezentat de procuror B. E. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
După deschiderea dezbaterilor, verificarea actelor și lucrărilor dosarului, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentantul reclamantei-recurente, depune la dosar un set de înscrisuri, chitanțe în original privind plata onorariului de avocat, respectiv chitanța nr. 640/24.05.2014, chitanța nr. 633/17.05.2014, chitanța nr. 634/18.05.2014, chitanța nr. 635/19.05.2014, chitanța nr. 638/22.05.2014, chitanța nr. 637/21.05.2014, chitanța nr. 636/20.05.2014, chitanța nr. 639/28.05.2014, precum și un set de facturi privind cheltuieli de transport cu avionul, respectiv nr._/14/17.01.2014, nr. AEI-B-_/26.03.2014, nr._/14/07.02.2014, nr._/14/18.09.2014, nr._/14/22.09.2014, nr._/13/21.02.2013, nr._/13/14.11.2013, nr._/13/17.10/2013, nr._/12/01.10.2012, nr._/12/03.09.2012, nr._/12/15.10.2012.
Reprezentantul reclamantei-recurente și reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara declară că nu mai au alte cereri de formulat și probe de administrat.
Instanța, constatând că nu mai sunt alte chestiuni prealabile de soluționat, acordă cuvântul pe cererile de recurs:
Reprezentantul reclamantei-recurente solicită instanței admiterea recursului așa cum a fost motivat în scris. Critica vizează două aspecte, respectiv, în primul rând modalitatea de stabilire a daunelor materiale și morale de către instanțele de fond și în al doilea rând, faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la cheltuielile de judecată generate de actualul proces civil, care au fost indicate și prin soluția de casare a Curții de Apel Timișoara.
Cu privire la primul aspect, se susține că despăgubirile oferite reclamantei sunt reduse în raport cu situația de fapt a reclamantei, având în vedere că prin arestarea nelegală s-au produs consecințe devastatoare asupra persoanei reclamantei și familiei acesteia. La dosar s-au depus numeroase înscrisuri, există proba testimonială și chiar o expertiză din care rezultă toate suferințele psihice și pierderile materiale ale reclamantei. Toate acestea nu se regăsesc și în hotărârea instanței de fond, care trebuie să aibă în vedere că reclamanta este o persoană cu studii superioare, respectiv la momentul arestării ocupa funcția de director economic, cu un salariu substanțial, iar de la momentul arestării nu s-a mai putut regăsii în corpul experților contabili sau să ocupe o funcție asemănătoare cu cea de dinaintea arestării. A fost nevoită să plece din țară atât reclamanta cât și soțul acesteia, pentru a putea să muncească, motiv pentru care și-au înstrăinat un apartament și un autovehicul, procesul penal desfășurându-se pe o perioadă de 10 ani. Starea de sănătate s-a depreciat, nu mai poate avea copii, având în vedere stresul la care a fost supusă – ca și factor declanșator.
Cu privire la punctul de vedere al Ministerului Public și al Ministerului Finanțelor Publice cu privire la temeinicie – reprezentantul reclamantei-recurente face trimitere la cauza Danek contra Bulgariei ( 2010) – unde Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că efectele unei arestări nelegale se pot întinde foarte mult în timp.
În concluzie, solicită admiterea recursului reclamantei-recurente, conform probelor de la dosar, modificarea sentinței civile atacate în sensul majorării daunelor materiale și respectiv a daunelor morale. Se solicită instanței a se pronunța asupra cheltuielilor efectuate cu ocazia prezentei cauze, conform dovezilor depuse la dosar, respectiv facturi și chitanțe.
Cu privire la recursul Ministerului Finanțelor Publice, care vizează prescrierea și inadmisibilitatea, se arată că Curtea de Apel Timișoara, prin decizia de casare s-a pronunțat definitiv și irevocabil cu privire la aceste excepții, ce nu mai pot fi aduse în analiză.
La fel și cu privire la recursul declarat de M. Public.
Reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara solicită respingerea primei susțineri a recursului reclamantei, cu privire la cheltuielile de judecată, având în vedere că instanța s-a pronunțat cu privire la cheltuielile de judecată. Cu privire la cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocațial, factura fiscală în cuprinsul căreia nu era menționat dosarul, nu era însoțită și de chitanță și nu s-a făcut dovada avansării cheltuielilor. Față de aceste considerente nu se poate susține că prima instanță nu s-a pronunțat asupra cheltuielilor de judecată, aceasta s-a pronunțat pe actele existente la dosar.
Solicită admiterea căii de atac formulate de M. Public, astfel cum a fost motivată în scris, în sensul că s-a criticat netemeinicia soluției dată de prima instanță, vis a vis de cuantumul daunelor acordate. Prin acordarea cu titlu de despăgubiri a unor sume mari de bani nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului material suferit, instituția răspunderi civile delictuale se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei. În acest sens se solicită la recuantificarea daunelor care au fost acordate de prima instanță, în raport cu jurisprudența Curții Europene a drepturilor Omului. Pentru aceste considerente se solicită admiterea recursului, desființarea sentinței și pe cale de consecință reducerea cuantumului despăgubirilor acordate.
Cu privire la recursul formulat de Ministerul Finanțelor Publice, se solicită a fi admis, în mod corect invocându-se excepția prescripției cu privire la capetele de cerere. Având în vedere că s-a pronunțat Curtea de Apel Timișoara nu se mai poate face vorbire de aceste aspecte, deși este de acord cu cele susținute prin recurs. Având în vedere că pârâta invocă și aspecte de netemeinicie raportat la cuantumul despăgubirilor, susține recursul declarat de Direcție și solicită admiterea lui.
Cu privire la recursul reclamantei solicită respingerea ca fiind nefondat.
În replică, reprezentantul reclamantei – solicită a se avea în vedere faptul că lipirea de libertate nu poate fi considerat un izvor de îmbogățire fără justă cauză.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr._ 15.05.2012, reclamanta V. L. C. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 1.000.000 de euro cu titlu de daune materiale pentru prejudiciul suferit prin nerealizarea salariului, pierderea unui apartament în localitatea D., un autoturism marca Matiz, pensia și cheltuielile de judecată, ca urmare a procesului penal purtat contra sa.
Reclamanta a mai solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 2.000.000 euro, ca urmare a arestării sale nelegale, fapt ce a avut drept consecință imposibilitatea acesteia de a mai avea copii, îmbolnăvirea de astm, degradarea prin mass-media a imaginii sale și a familiei sale, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că la data de 13.11.2001 a fost reținută de organele de cercetare penală, iar la data de 15.11.2001 a fost arestată preventiv în baza mandatului nr.18/15.11.2001 emis de P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara până la data de 14.12.2001. Tribunalul T. a respins cererea de prelungire a arestării preventive formulate de P., prin încheierea din data de 14.12.2001.
Reclamanta a învederat că la data reținerii sale, ocupa funcția de director economic la S.C. Carmetaplast SA.
În timpul programului de serviciu, la sediul unde lucra s-au prezentat trei persoane, două dintre ele investigau activitatea de la . reclamanta a lucrat în funcția de contabil sef în perioada iunie 1994 - aprilie 2001, comunicându-i faptul că în urma controalelor efectuate la . urmează să fie audiată în calitate de martor în dosarul cauzei, prilej cu care a fost reținută fără să fie asistată de un apărător.
A mai precizat că, după declarațiile date în fata procurorului, a primit mandat de arestare pe o perioada de 30 de zile, ulterior fiind obligată să își dea demisia de la .>
Reclamanta a menționat că atât ea, cât și familia sa au avut de suferit ca urmare a arestării sale, rămânând fără principala sursă de venit, fiind nevoită să cedeze autoturismul marca Matiz, pe care îl cumpărase în rate și pentru care plătise aproape doi ani, fără a-și mai recupera avansul achitat în acest sens, în sumă de 2000 dolari.
De asemenea, a arătat că arestarea sa l-a afectat și pe soțul său, care nu si-a mai putut găsi un loc de muncă, precum și că procesul penal le-a depășit posibilitățile, sens în care au fost nevoiți să își vândă apartamentul în care locuiau, estimat azi la suma de 45.000 euro, pentru o sumă modică, respectiv 7.000 euro.
Reclamanta a învederat că, întrucât nu se putea descurca din punct de vedere material și pentru că a fost supusă la stres și amenințări din partea celor ce au ocupat abuziv hotelul Continental, a hotărât, împreună cu soțul său să plece în străinătate, respectiv în provincia Castello, pentru a se putea întreține și să scape de teama că li s-ar putea întâmpla ceva.
Reclamanta a estimat că pierderile suferite prin imposibilitatea exercitării profesiei de economist între anii 2001-2012 având în vedere perioada în care a fost plecată din țară împreună cu soțul său și nu a obținut venituri din profesiile de bază în România între anii 2001 - 2006 și între anii 2006 - 2012 în care, după întoarcerea în țară a desfășurat activități pe funcții inferioare, cu un salariu mult sub ceea ce ar fi putut obține dacă ocupa funcția de bază, dacă arestarea sa nu ar fi avut loc, iar perioada în care nu și-a putut exercita profesia nu va putea fi luată în calcul la stabilirea drepturilor bănești la pensionare.
s-a susținut, totodată,, prin decizia penală nr. 1400 din data de 02 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._, a fost achitată pentru infracțiunile reținute în sarcina sa prin rechizitoriul nr. 120/PA/2002 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, soluție rămasă definitivă.
Reclamanta a susținut că stresul acumulat și condițiile nefavorabile în care a fost nevoită să lucreze în străinătate au avut un impact foarte puternic asupra organismului său, astfel încât nu a reușit până la vârsta de 43 de ani să devină părinte, precum și că a dobândit o boală tiroidiană, fiind nevoită să efectueze o intervenție chirurgicală în acest sens.
De asemenea,, a precizat că după ce a aflat de existența procesului penal, tatăl soțului său a suferit atac cerebral, urmat de moartea acestuia în anul 2002, când reclamanta se afla împreună cu soțul ei în Spania. Datorită faptului că nu au ajuns la înmormântare, soțul său a fost marcat psihic pe o perioadă lungă de timp.
În final, reclamanta a concluzionat că, datorită mediatizării, atât televizate, cât și în presă, a arestării sale, imaginea sa ca expert contabil, dar și ca om a fost grav afectată, cât și imaginea familiei sale, motiv pentru care și-a pierdut locul de muncă, prietenii, încrederea oamenilor și locul în societate.
În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 504 alin.1 și art.507 Cod procedură penală.
Pârâtul Statul R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului T. a depus întâmpinare, invocând pe cale de excepție prescripția dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere privind despăgubirile solicitate pentru lipsirea de libertate pe nedrept în cursul urmăririi penale, respectiv pentru perioada duratei arestării preventive 13.11._01.
Tot pe cale de excepție, pârâtul a invocat inadmisibilitatea acțiunii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Față de primul capăt de cerere, privind despăgubirile solicitate pentru arestarea preventivă pe nedrept a reclamantei în cursul urmăririi penale, prevalându-se de dispozițiile art. 504, alin. 2 C.pr.penală, pârâtul a solicitat, pe cale de excepție respingerea acțiunii ca prescrisă.
În susținerea excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere privind despăgubirile solicitate pentru lipsirea de libertate pe nedrept în cursul urmăririi penale, invocându-se prev. art. 504 alin.3 coroborat cu art.506 C.proc.pen., pârâtul a arătat că dreptul la acțiunea în repararea pagubei pentru arestarea preventivă a reclamantei în cursul urmăririi penale s-a prescris, acțiunea în repararea pagubei fiind formulată și depusă la Tribunalul T. abia în data de 15.05.2012, cu încălcarea termenul de 18 luni de la data la care măsura preventivă a arestării a fost revocată, respectiv 14.12.2001.
Față de aceste considerente, pârâtul a arătat că reclamanta putea să formuleze prezenta cerere doar până la data de 14.06.2003.
În ceea ce privește fondul capătului de cerere privind daunele morale, pârâtul a conchis că în speță nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art.504 alin.3 C.proc.civ., în sensul că hotărârea instanței de revocare a măsurii privative de libertate nu a stabilit că măsura arestării preventive a fost dispusă nelegal.
În ceea ce privește al doilea capăt de cerere, privind acordarea de daune materiale, invocându-se prevederile art. 504 C.proc.pen. și Decizia civila nr. 3189/20.04.2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu titlu de practica judiciara, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, apreciind că daunele materiale care exced perioadei duratei arestării preventive 13.11.2001 - 14.12.2001, reprezentând: nerealizarea salariului, pierderea unui apartament și a unei mașini, pensia, cheltuielile de judecată, ca urmare a procesului penal reprezintă o cerere inadmisibilă, nelegală și neîntemeiată, întrucât incidența art. 504 C.proc.pen., circumscrie despăgubirile morale și materiale la prejudiciile materiale și morale cauzate prin eroarea judiciară și nu evenimente, fapte și lucruri ulterioare sau care exced erorii judiciare, eroare judiciară care, în speță este considerată a fi lipsirea de libertate prin arestarea preventivă a reclamantei în perioada 13.11._01.
Pe fondul cauzei, pârâtul a conchis că acțiunea reclamantei este neîntemeiată, ca urmare a neprecizării modului de calcul a cuantumului despăgubirilor materiale și morale solicitate, lipsa probelor privind aceste pretinse pagube de natura materială, etc.
Referitor la despăgubirile materiale solicitate, a susținut că reclamanta nu poate beneficia, prin circumscriere la sfera erorii decât de o sumă reactualizată și calculată pe baza drepturilor salariate de care a fost lipsită pe durata arestării preventive, respectiv în perioada 13.11._01.
Față de cererea de acordare a celorlalte daune materiale solicitate, reprezentând pierderea unui apartament, a unei mașini, a pensiei, etc., pârâtul a învederat că această cerere este neîntemeiată, întrucât incidența art. 504 C.pr.penala circumscrie despăgubirile materiale la prejudiciile materiale cauzate prin eroarea judiciara și nu la evenimente, fapte și lucruri ulterioare sau care exced erorii judiciare considerate a fi lipsirea de libertate prin arestarea preventivă în perioada 13.11._01.
În ceea ce privește despăgubirile morale în cuantum de 2 milioane de euro, în opinia pârâtului, acestea sunt exagerate și nejustificate, având în vedere că, în condițiile în care se admite repararea daunelor morale suferite prin despăgubiri bănești, se ridică problema practică a modului și a criteriilor de apreciere a prejudiciilor morale suferite, cât și a criteriilor de stabilire a indemnizației destinate reparării acestora.
În drept, au fost invocate prevederile art. 115-118 C.proc.civ.
La termenul de judecată din data de 14.11.2012, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât.
Prin sentința civilă nr. 749/PI/27.02.2013, Tribunalul a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins cererea formulată de reclamanta V. L. C. în contradictoriu cu pârâtul Statul R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta V. L. C., iar prin decizia civilă nr. 1650/ 26.11.2013, Curtea de Apel Timișoara a admis recursul declarat de reclamanta V. L. C., a casat sentința atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, Tribunalul T..
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut căreclamanta V. L. C. a învestit Tribunalul T. cu prezenta acțiune civilă în despăgubiri pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat ca urmare a unei erori judiciare, cerere întemeiată pe prevederile art. 504 alin. 2 C.proc.pen., ca urmare a arestării sale nelegale în cursul procesului penal finalizat cu achitarea sa definitivă.
Curtea a constatat că, din actele depuse la dosar rezultă cu certitudine faptul că reclamanta, la data de 13.11.2001, a fost reținută de organele de cercetare penală, iar la data de 15.11.2001 a fost arestată preventiv în baza mandatului nr.18/15.11.2001 emis de P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara până la data de 14.12.2001, în procesul penal în cadrul căruia era cercetată pentru infracțiunile de fals intelectual, evaziune fiscală și bancrută frauduloasă. Tribunalul T. a respins cererea de prelungire a arestării preventive formulate de P., prin încheierea din data de 14.12.2001, astfel că perioada privării de libertate a reclamantei pe parcursul procesului penal se situează în intervalul 13.11._01.
Procesul penal pornit împotriva reclamantei a fost finalizat definitiv prin decizia penală nr.1400/02.05.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție de respingere a recursurilor declarate de P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, . și Direcția Generală a Finanțelor Publice T. și menținere, pe cale de consecință, a deciziei penale nr.71/12.04.2011 a Curții de Apel Timișoara, prin care s-a dispus în temeiul art.11 pct.2 lit. b raportat la art.10 lit. d C.pr.pen. achitarea reclamantei V. L. C. pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală și bancrută frauduloasă și încetarea procesului penal în ce o privește pentru infracțiunea de fals intelectual la legea contabilității, în baza art.11 pct.2 lit. b raportat la art.10 lit. g C.pr.pen.
În consecință, reclamanta V. L. C. a fost achitată în mod definitiv.
În speța dedusă judecății, reclamanta V. L. C. se situează în ipoteza a II-a reglementată de art. 504 Cod procedură penală, când, în cursul procesului penal, persoana a fost privată de libertate ori i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, aceasta, potrivit art. 504 alin. 3 Cod procedură penală urmând a fi stabilită, după caz prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j ori prin hotărârea instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzuta în art. 10 alin. 1 lit. j.
Daunele datorate de stat trebuie să reprezinte o justă despăgubire și să cuprindă, în genere, pierderea pe care reclamanta a suferit-o și beneficiul de care a fost lipsită, integralitate ce are în vedere și prejudiciul moral încercat de cea aflată în situațiile arătate mai sus.
Prin urmare, în temeiul art. 504 Cod procedură penală, răspunderea civilă a statului se constituie într-o răspundere legală, care operează indiferent dacă situația generatoare de daune, adică condamnarea sau reținerea pe nedrept, a fost determinată de reaua-credință, de neglijenta gravă sau de eroarea în care s-au aflat organele sale care au provocat-o. Astfel, legea internă este în deplină concordantă cu art. 5 paragraful 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conformitate cu care trebuie interpretate dispozițiile legislației naționale. În aplicarea art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a fost constantă în a acorda despăgubiri bănești pentru daunele morale cauzate de o arestare abuzivă sau de o condamnare nedreaptă (cazul Lukanov contra Bulgariei, cazul Minelli).
Potrivit art. 52 alin. 3 Teza I din Constituție, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, principiul responsabilității fată de persoana care a suferit din cauza erorilor judiciare săvârșite în procesele penale trebuind aplicat tuturor victimelor acestora.
Prin prisma acestor considerente, Curtea a reținut că acțiunea reclamantei este admisibilă, instanța de fond făcând o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 504 alin. 3 Cod procedură penală, potrivit cu care are dreptul la repararea pagubei suferite persoana care a fost privată de libertate ori cărei i s-a restrâns libertatea în mod nelegal în cursul procesului penal, împrejurare ce trebuie stabilită prin hotărâre definitivă de achitare, etc.
La data de 10 ianuarie 2014, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului T. iar prin sentința civilă nr. 1185/21.05.2014 pronunțată în dosar nr._ - în rejudecare – s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta V. L. C. și s-a dispus obligarea pârâtului M. finanțelor Publice București, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T. să plătească acesteia despăgubiri totale în sumă de 25.000 euro, la cursul în lei al B.N.R. la data plății.
S-a respins, în rest, ca nefondată acțiunea civilă, fiind respinsă și cererea reclamantei pentru cheltuieli de judecată.
În considerentele sentinței civile, prima instanță a reținut că Capitolul IV al Codului de procedura penala intitulat Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, prin ale sale dispoziții de drept material și procedural cuprinse în art.504-507, reprezintă un caz particular de răspundere civila delictuala reglementata cu caracter general de dispozițiile art.998-1003 C.civ
Astfel, în condițiile art.504 alin.2 C.proc.pen. are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Îndeplinirea condițiilor cumulativ prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciul produs reclamantului prin arestarea sa preventiva nelegala a fost stabilita cu autoritate de lucru judecat prin decizia de casare a Curții de Apel Timișoara supracitata.
S-a reținut că în ce privește modalitatea de reparare a prejudiciului și criteriile de evaluare a acestuia, art. 505 stipulează în mod expres ca la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă, reparația urmând a consta în plata unei sume de bani sau, ținându-se seama de condițiile celui îndreptățit la repararea pagubei și de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere ori în obligația ca, pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredințat unui institut de asistență socială și medicală.
De asemenea, persoanelor îndreptățite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, și timpul cât au fost private de libertate.
Art. 505 alin. final prevede ca reparația este, în toate cazurile, suportată de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca expresie a obligației comitentului de a răspunde pentru fapta prepusului.
Sub aspectul situației de fapt, tribunalul a reținut ca, la data de 13.11.2001, reclamanta a fost reținută de organele de cercetare penală, iar la data de 15.11.2001 a fost arestată preventiv în baza mandatului nr.18/15.11.2001 emis de P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara până la data de 14.12.2001. Tribunalul T. a respins cererea de prelungire a arestării preventive formulate de P., prin încheierea din data de 14.12.2001, iar la data de 02.05.2012 reclamanta a fost achitata prin hotărâre penala definitiva.
La data reținerii sale, reclamanta ocupa funcția de director economic la S.C. Carmetaplast SA.
Faptele prevăzute de legea penală în privința cărora s-a apreciat ca exista indicii de săvârșire în persoana reclamantei, fundamentând astfel luarea măsurii preventive rezulta din cuprinsul actelor jurisdicționale existente la dosar și au rezidat în infracțiunile de delapidare, bancruta frauduloasa evaziune fiscală și fals intelectual.
Din analiza declarațiilor testimoniale (filele 96-97 dosar) coroborate cu înscrisurile de filele 54-123 dosar tribunal inițial, vol. III, filele 17-95 dosar tribunal reînregistrat, tribunalul a conchis ca atingerea adusa libertății reclamantei fundamentata în modalitatea arătată a avut consecințe profunde atât asupra propriei sale persoane, cât și asupra membrilor familiei domniei sale, pe multiple planuri ale vieții acestora - material, profesional, familial, social, psihic, spiritual și fizic.
Arestarea reclamantei pentru săvârșirea infracțiunilor menționate, larg mediatizata în presa locală, a avut consecința imediată a stigmatizării sale sociale, antrenând imediat și o reacție de respingere din partea cercului social.
După eliberare, reclamanta nu a putut fi reîncadrată pe vechiul loc de munca (neputând, în mod implicit, sa beneficieze mai târziu de pensia ce i s-ar fi cuvenit), iar ecourile faptelor penale pentru care fusese arestata și era încă urmărită penal au împiedicat-o sa acceadă la un loc de munca, fiind nevoita sa părăsească țara împreună cu soțul sau, în perioada 2002-2006 pentru a realiza veniturile necesare acoperirii cheltuielilor procesului. Ulterior revenirii în țara, reclamanta a fost angajata pe un loc de munca cu un statut și o salarizare inferioare celei anterioare.
S-a reținut că pentru a se putea apără în proces (potrivit declarațiilor coroborate ale martorilor), reclamanta a efectuat împrumuturi și a vândut bunuri mobile (bunuri din casa și un automobil marca Matiz) și un apartament situat în orașul D..
De asemenea, s-a mai reținut că pe durata procesului, reclamanta a dobândit o afecțiune a glandei tiroide, soțul acesteia prezenta diverse afecțiuni neurologice, iar tatăl acestuia din urma a decedat (chiar la scurt timp de la arestarea reclamantei, potrivit mențiunilor certificatului de deces).
Potrivit concluziilor raportului de evaluare psihologică (vol. III dosar), tabloul simptomatic rezultat în urma evaluării corespunde stresului post-traumatic cronic, iar manifestările în plan psihic ale acestor tulburări cuprind: dispoziție depresiva, fatigabilitate, energie scăzuta, diminuarea capacității de concentrare, prezente aproape zilnic, stări care s-au manifestat constant și continuu pe parcursul celor zece ani; amintiri stresante recurente ale evenimentelor traumatice, diminuare marcata a interesului și participării în relația cu unii membri ai familiei, gama restrânsă a afectului, tulburări (mediane) ale somnului, iritabilitate sau accente coleroase, hipervigilitate; tendința de izolare sociala, sentimente de devalorizare și vinovăție alternând cu cele de prejudiciere; imagine de sine puternic afectată, provocând reacție depresivă, iritabilitate și un grad crescut de sensibilitate
S-a constatat ca evenimentele și procesele pe care le-a suportat au afectat în mod grav perspectiva sa privind cariera profesională. Sentimentul de nesiguranța indurat pe durata întregului proces a afectat capacitatea generala de munca. În prezent subiectul acuză o diminuare a capacității de concentrare, iritabilitate, tulburări ale ritmului circadian, în condițiile în care este obligat sa se (re)adapteze noilor condiții de trai. Toate acestea vor afecta eficienta și productivitatea în oricare domeniu profesional, pentru o lunga perioada de timp.
S-a concluzionat ca starea de sănătate, fizica și psihica, au fost vătămate în diferite moduri: tulburări ale somnului datorate stresului post-traumatic; creșterea nivelului de stres insolit de iritabilitate și irascibilitate, precum și provocarea unei reacții depresive legate de pierderea statutului socio-profesional, afectarea imaginii de sine și scăderea nivelului încrederii în sine; apartenența sociala a reclamantei este afectata ca perspectiva, în modalități mai dificil de perceput, dar cu impact cert: astfel, în afara planului profesional, unde procesul rămâne conform declarației pacientului, ca o ,,experiența" ce nu se va putea șterge niciodată, date fiind urmările de pana acum asupra carierei sale, mai exista consecințe și în plan familial, unde posibilitatea de-a avea o viață afectiva sănătoasa și fericita este deja afectata.
Întrucât sunt incontestabile consecințele negative de natura a fi produse prin restrângerea nelegala a libertății unei persoane, pentru acuzații deosebit de grave, fapta prin care s-a adus atingere unui drept fundamental al individului garantat de art.5 par.1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului susceptibila de reparație și potrivit art.5 par.5 din aceeași convenție ratificata de România din 1994 și care face parte din dreptul intern, în condițiile art.11 di 22 din Constituția României, ținând însă seama și de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, tribunalul a evaluat material daunele materiale și morale suferite de reclamantă, la suma totala de 25.000 euro, la plata căreia va fi obligat pârâtul, la cursul în lei al BNR de la data plății, din care suma de 8.178,10 lei, reprezentând salariul reclamantei aferent perioadei 2001-2002 (potrivit situației veniturilor și modului de calcul evidențiat de reclamanta și necontestat-fila 17 și urm. dosar reinregistrat).
Tribunalul a respins diferența de suma solicitata cu titlu de daune materiale, astfel cum acestea au fost evidențiate la fila 14 dosar reînregistrat, reținând că: deși reclamanta a solicitat, în integralitate, salariul nerealizat pe întreaga durata a procesului penal, pe de o parte, a prezentat un calcul aferent doar perioadei 2001-2006, iar pe de alta, începând cu anul 2002 a realizat venituri în străinătate fără a dovedi nivelul inferior al acestora fata de cele din tara; solicitarea de acordare a CSAS-ului este inadmisibila, întrucât acesta se cuvine statului, iar un mod de calcul al cuantumului pensiei de care va fi lipsita prin neîncadrarea sa în munca în intervalul 2001-2006 nu a fost prezentat, după cum nici o solicitare de socotire a acestei perioade ca vechime în munca, în spiritul art.505 C.proc.pen. nu a fost făcută.
În privința contravalorii bunurilor mobile și imobile vândute, din declarațiile martorilor coroborate cu chiar susținerile reclamantei, tribunalul a constatat că sumele de bani obținute au fost folosite pentru ca reclamanta să poată suporta costurile apărării în procesul penal.
Pe lângă faptul ca solicitând aceste costuri concomitent cu toate onorariile și cheltuielile de transport din procesul penal, reclamanta a pretins o dubla plata a aceluiași prejudiciu, tribunalul a apreciat ca obligarea statului la, practic, cheltuielile de judecata suportate în penal este inadmisibila întrucât, per a contrario, s-ar eluda normele de procedura penala ce nu admit acordarea acestor cheltuieli în ipoteza achitării.
În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ce a statuat în hotărârea Nolkenbockhoff v. Germania (hotărârea din 25 August 1987, paragraf 36), că nicio prevedere din Convenție nu poate fi interpretată în sensul că acuzatul are dreptul la restituirea cheltuielilor efectuate în caz de abandonare a acțiunii îndreptate împotriva lui. În cauza Lutz v. Germania (hotărârea din 25 August 1987, paragraf 63), Curtea a precizat că refuzul de a obliga statul să suporte cheltuielile făcute de reclamant nu reprezintă o pedeapsă și nicio măsură echivalentă unei pedepse, în condițiile în care Convenția nu obligă statele sa îl indemnizeze pe acuzat în ipoteza încetării urmăririi.
Pe cale de consecința, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei, apreciind, totodată, ca neîntemeiat cuantumul diferenței de daune materiale și ca exagerat cuantumul de 2.000.000 euro al daunelor morale solicitat.
Relevante în ce privește aspectul suspus analizei sunt sumele acordate cu titlu de satisfacție echitabila, ca și aprecierile constante ale Curții Europene a Drepturilor Omului în sensul ca o reparare integrala a prejudiciului moral, în sensul repunerii în situația anterioara a persoanei lezate, este practic imposibila, modalitățile de reparare putând oferi doar o compensare simbolica și parțială a menționatului prejudiciu, iar aceste modalități de compensare sunt lăsate la aprecierea instanței în funcție de circumstanțele cauzei.
În temeiul art.274 C.proc.civ., tribunalul a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul avocațial, întrucât doar factura fiscală în cuprinsul căreia nu este menționat prezentul dosar, neînsoțită de chitanța, nu face dovada avansării cheltuielilor pretinse.
Împotriva sentinței civile pronunțată de Tribunalul T. au declarat recurs: reclamanta-recurentă V. L. C. la data de 25.06.2014 ( f. 12-18), P. de pe lângă Tribunalul T. la data de 12.06.2014 ( f. 10-11) și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice T., la data de 10.06.2014 ( f. 4-9 dosar).
Reclamanta recurentă V. L. C. a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii și pe fond, obligarea pârâtului la plata: 1) daunelor materiale în valoare de 1.000.000 euro, reprezentând prejudiciul suferit prin nerealizarea salariului din calificarea sa, pierderea unui apartament în D., un autoturism marca Matiz, pensia și cheltuieli de judecată realizate de procesul penal; 2) obligarea pârâtului la plata sumei de 2.000.000 reprezentând daune morale ca urmare a arestării sale pe nedrept, ce a dus în primul rând la imposibilitatea reclamantei de a mai avea copii, îmbolnăvirea de astmă, degradarea mass-media a imaginii sale și a întregii familii. Au fost solicitate și cheltuieli de judecată ocazionate de întregul proces.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 3041 c.pr.civ., ceea ce permite instanței de recurs să examineze cauza sub toate aspectele.
În motivare, reclamanta critică modul în care prima instanță a acordat suma totală de 25.000 daune materiale și morale, nedefalcat pe fiecare categorie de daune în parte, ceea ce atrage incidența prevăzută de art. 304 pct. 7 c.pr.civ., potrivit cu care „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii”.
S-a criticat și modul de calcul al despăgubirilor reprezentând salariul reclamantei aferent perioadei 2001-2002, care, potrivit înscrisurilor depuse la dosar era de 15.600.000 lei pe lună, iar instanța a luat în calcul suma de 340 lei/ lună ( 8.178,10 lei/24 luni). În plus, susține reclamanta, se impunea acordarea despăgubirilor cu acest titlu ( salariu nerealizat) pe întreaga perioada cât a durat procesul penal, 10 ani, și nu doar pe perioada anilor 2001-2002. Pretențiile solicitate de reclamantă reprezentând salarii pe perioada 2001-2006 sunt de 65.000 euro, nu 8176,10 lei.
Aceste despăgubiri reprezintă estimarea pierderilor prin imposibilitatea exercitării profesiei de economist între anii 2001-2002, pentru perioada 2001-2006 ( cât a fost plecată din țară), expertiza contabilă efectuată stabilind drepturile reclamantei la suma de 20.423 euro.
Reclamanta a criticat și respingerea pretențiilor privind cheltuielile de judecată efectuate cu procesul penal, de 4.500.219 ron precum și cele din litigiul de față, prezentând detaliat durata procedurii penale în dosarul nr. 7676/P/2002, finalizat abia în anul 2011 prin decizia penală nr. 1400 a Înaltei Curți de Casație și Justiție București.
Reclamanta a reiterat, pe larg, împrejurările concret în care a avut loc reținerea sa, nelegală, precum și consecințele ulterioare acestei măsuri, în plan social, familial și economic, subliniind că pretențiile sale sunt pe deplin justificate în raport cu dispozițiile art. 504 c.pr.civ. și art. 3041 c.pr.civ..
P. de pe lângă Tribunalul T., prin recursul său, a solicitat admiterea acesteia, desființarea sentinței civile nr. 1185/2014 pronunțată de Tribunalul T. și pe cale de consecință, reducerea cuantumului despăgubirilor reclamantei în limite legale și temeinice.
În motivare se susține că acordarea sumei de 23 140 euro cu titlu de daune morale este neîntemeiată în condițiile în care, practic, perioada arestării reclamantei V. L. C. a fost de 30 de zile .
Art. 504 C.pr.pen. circumscrie despăgubirile morale și materiale la prejudiciile materiale și morale cauzate prin eroarea judiciară și nu evenimente, fapte și lucruri ulterioare sau care exced erorii judiciare.
Prin urmare, despăgubirile morale acordate de instanța de judecată sunt susceptibile să își piardă caracterul de reparație morală și să se transforme în mod nejustificat într-o îmbogățire fără just temei.
Cuantumul despăgubirilor trebuie să fie unul rezonabil, în limitele legii și să aibă la bază criterii concrete rezultând din cazul concret dedus judecății. Repararea prejudiciului moral trebuie să fie una justă, echitabilă, respectiv o satisfacție rezonabilă și proporțională acordată de instanța de judecată.
Prin acordarea cu titlu de despăgubiri a unor sume mari de bani, nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, instituția răspunderii civile delictuale se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce pretind despăgubiri în baza dispozițiilor art. 504 C.pr.pen, sens în care solicităm recuantificarea daunelor morale acordate în cauză, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice T., în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile, în principal, respingerea acțiunii civile ca inadmisibilă pentru prejudiciul care excede perioadei duratei arestării preventive 13.11._01,iar în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Pârâta recurentă invocă, pe cale de excepție, prescripția dreptului la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere privind despăgubirile solicitate pentru lipsirea de libertate pe nedrept în cursul urmăririi penale, având în vedere, dispozițiile art. 504 alin. 1 și 2 C.pr.pen., susținând că acțiunea reclamantei putea fi introdusă în termenul de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată. În speță, prin interpretarea coroborata a dispozițiilor art. 506, alin. 2 C.pr.penala cu prevederile art. 504, alin. 3 C.pr.penala, rezultă ca dreptul la acțiunea în repararea pagubei pentru arestarea preventiva a reclamantei în cursul urmăririi penale s-a prescris, acțiunea în repararea pagubei fiind formulata și depusa la Tribunalul T. abia în data de 15.05.2012, cu mare întârziere fata de termenul de 18 luni de la data la care măsura preventiva a arestării a fost revocată - 14.12.2001 .
Așadar, din interpretarea coroborata a dispozițiilor art. 504, alin. 2 și alin. 3 C.pr.penală cu prevederile art. 506, alin. 2 C.pr.penală, rezulta ca pentru acordarea despăgubirilor pentru arestarea preventiva a reclamantei în cursul urmăririi penale, reclamanta avea posibilitatea sa se adreseze instanței civile doar până la data de 14.06.2003 (in termen de 18 luni de la data la care măsura preventiva a arestării a fost revocată și nu pana la data de 15.05.2012 așa cum a greșit a procedat reclamanta în prezenta cauză.
Pentru promovarea acțiunii în repararea pagubei pentru arestarea preventiva a reclamantei în cursul urmăririi penale, potrivit art. 504, alin. 2 C.pr.penală, pârâta a declarat că situația nu se poate raporta la data de 2 mai 2012, dată la care reclamanta a fost achitată definitiv prin decizia penala nr. 1400, pronunțata de către Înalta Curte de Casație și Justiție București, întrucât decizia de achitare are relevanta în mod exclusiv doar pentru doua cazuri: a) cazul promovării acțiunii în repararea pagubei pentru condamnare definitivă urmată de achitare definitiva, potrivit art. 504, alin. 1 C.pr.penală: "art. 504 - Persoana care a fost condamnata definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, daca în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare" și - b) de asemenea, data de 02.05.2012, a achitării definitive a reclamantei prin decizia penala nr. 1400 pronunțata de ICC Justiție București, putea fi avuta în vedere pentru promovarea acțiunii în repararea pagubei pentru arestarea preventiva a reclamantei numai în cazul în care reclamanta s-ar fi aflat încă în stare de arest la data achitării definitive 02.05.2012, caz care, a arătat pârâta, nu exista în speță.
În subsidiar, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiata și pentru acest capăt de cerere, având în vedere ca potrivit dispozițiilor art. 504, alin. 3 C.pr.penală: „Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilita, după caz, prin ordonanța a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanța a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzuta în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitiva de achitare sau prin hotărâre definitiva de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzuta în art. 10 alin. 1 lit. j)."
S-a subliniat că prin încheierea / 14.12.2001 pronunțata de Tribunalul T. s-a respins cererea de prelungire a duratei arestării preventive nu s-a stabilit ca arestarea inculpatei ar fi fost făcuta în mod nelegal.
În consecința, nici pe fondul capătului de cerere, acesta nu este întemeiat întrucât „hotărârea instanței de revocare a măsurii privative de libertate nu a stabilit că măsura arestării preventive s-ar fi făcut în mod nelegal", neîndeplinindu-se astfel condiția obligatorie prevăzuta de dispoziția din art. 504, alin. 3 C.pr.penalî.
Pârâta-recurentă a invocat și inadmisibilitatea acțiunii civile în pretenții materiale care exced perioadei duratei arestării preventive 13.11._01 reprezentând nerealizarea salariului/pierderea unui apartament și a unei mașini, pensia, cheltuielile de judecată ca urmare a procesului penal reprezintă o cerere Inadmisibilă, nelegală și neîntemeiată, întrucât incidența art. 504 c.pr.penală circumscrie despăgubirile morale și materiale la prejudiciile materiale și morale cauzate prin eroarea judiciara, și nu la evenimente, fapte și lucruri ulterioare sau care exced erorii judiciare, eroare judiciara care în speța este considerata lipsirea de libertate ca arestarea preventiva în perioada 13.11._01 .
Ca urmare, având în vedere ca toate aceste prejudicii de natura materială exced sferei erorii judiciare (respectiv duratei arestării preventive), fiind ulterioare punerii în libertate.
În subsidiar, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, ca urmare a neprecizării modului de calcul al cuantumului despăgubirilor materiale și morale solicitate, lipsa de la dosar a probelor materiale privind aceste pretinse pagube de natură materială, etc.
Astfel, în ceea ce privește cuantumul despăgubirile materiale, se învederează învederat instanței ca acestea deși sunt precizate distinct, pentru dovedirea acestor daune în cauza trebuie sa se administreze probe.
Se susține că reclamanta nu poate beneficia decât de o nouă reactualizare și calculată pe baza drepturilor salariale de care a fost lipsită pe perioada arestului preventiv ( 13.11._01), iar celelalte daune materiale ( pierderea unui apartament, a mașinii matiz, a pensiei, etc), sunt neîntemeiate întrucât incidența art. 504 c.pr.penala circumscrie despăgubirile materiale la prejudiciile materiale cauzate prin eroarea judiciară, și nu la evenimente, fapte și lucruri ulterioare sau care exced erorii judiciare, eroare judiciară care în speța este considerata lipsirea de libertate ca arestarea preventiva în perioada 13.11._01 .
În ceea ce privește despăgubirile morale, de asemenea pârâta susține că acestea sunt nejustificate, având în vedere ca, în condițiile în care se admite repararea daunelor morale suferite prin despăgubiri bănești, se ridica problema practica a modului și a criteriilor de apreciere a prejudiciilor morale suferite, cat și a criteriilor de stabilire a indemnizației destinate reparării acestora.
În opinia pârâtei, indemnizația nu poate fi stabilita decât prin raportare la sfera erorii judiciare și la gravitatea prejudiciului suferit, pentru ca numai stabilita în acest mod își poate atinge scopul de a reprezenta efectiv o reparație a daunei morale.
Dar cum gravitatea prejudiciului moral este un criteriu de stabilire a cuantumului numai orientativ și nu exact, pe lângă acest criteriu instanța de judecată trebuie sa apeleze și la un al doilea criteriu, și anume la criteriul echității. Aceasta pentru motivul ca indemnizația destinata reparării prejudiciului moral trebuie să fie justa, echitabilă și nu exagerată.
Pentru aceste motive, în concluzie, pârâta solicită în principal, pe cale de excepție, sa se constate prescripția dreptului la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere privind despăgubirile solicitate pentru lipsirea de libertate (arestare) pe nedrept în cursul urmăririi penale, respectiv pentru perioada duratei arestării preventive 13.11._01, și solicită respingerea acțiunii ca atare; în subsidiar, solicită respingerea acțiunii ca inadmisibila, pentru întreaga acțiune și în special pentru capătul de cerere privind acordarea de daune morale și materiale pentru prejudiciile de natură materială și morală, respectiv pentru prejudiciile care exced perioadei duratei arestării preventive 13.11._01, de asemenea, în subsidiar, solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată
Examinând recursurile prin prisma motivelor invocate de părți, raportat la obiectul cauzei, temeiul de drept indicat și actele depuse în susținere, Curtea constată neîntemeiat, în parte, recursul reclamantei V. L. C. și nefondate recursurile pârâtului Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice T. și cel al Parchetului de pe lângă Tribunalul T..
Obiectul concret dedus judecății prin acțiunea civilă formulată de reclamanta V. L. C. la data de 15.05.2012, îl constituie pretențiile sale privind obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 1.000.000, cu titlu de daune materiale pentru prejudiciul suferit urmare a arestării preventive și a procesului penal derulat pe parcursul a multor ani, precum și daune morale în cuantum de 2.000.000 euro, pentru prejudiciul moral, social și familial suferit în aceleași împrejurări.
Temeiul de drept indicat în susținerea prezentei acțiuni îl constituie dispozițiile art. 504 alin. 2 C.pr.pen..
Din perspectiva excepției de inadmisibilitate a acțiunii civile invocată de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice T. prin recursul său, Curtea reține că prin decizia de casare nr. 1650/26.11.2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara s-a statuat irevocabil că acțiunea reclamantei este admisibilă, că instanța de fond ( din primul ciclu procesual) a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 504 alin. 3 c.pr.civ. atunci când a stabilit că pentru admisibilitatea unei astfel de cereri, trebuie să se fi pronunțat o hotărâre definitivă de achitare care să stabilească că persoana a fost privată de libertate ori i s-a restrâns libertatea în mod ilegal în cursul procesului penal.
În consecință, reținând dreptul reclamantei V. L. C. la beneficiul dispozițiile art. 504 alin. 2 și 3 c.pr.pen. față de soluția respingerii ca inadmisibilă a acțiunii civile, în primă instanță, Curtea a dispus casarea sentinței civile recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecare, pe fond, pentru examinarea și pronunțarea asupra cuantumului daunelor solicitate. Dispozițiile instanței de casare conform art. 315 alin. 1 c.pr.civ. sunt imperative și obligatorii pentru instanța de trimitere, astfel că dreptul reclamantei de a accede la beneficiul dispozițiilor art. 504 c.pr.pen. fiind stabilit irevocabil, intrând deci în puterea lucrului judecat.
Puterea de lucru judecat reprezintă o prezumție legală absolută, irefragabilă, ce dispensează de orice dovadă pe acela în favoarea căruia operează, respectiv, dacă într-un proces anterior s-a recunoscut un drept, titularul acestuia nu va mai trebui să dovedească, într-un litigiu ce ar pune în discuție existența acelui drept, faptele pe care se sprijină dreptul său, și, deci, o să repete probele deja administrate într-un alt cadru procesual, fiind suficient a proba că dreptul i-a fost recunoscut printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă.
Prezumția de lucru judecat reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, în sensul că ceea ce a fost dezlegat jurisdicțional nu mai poate fi combătut, și constituie instrumentul juridic ce consacră regulile potrivit cărora, pe de o parte, o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar pe de lată parte, o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă printr-o altă hotărâre.
În raport de aceste considerente, este evident că reiterarea de către pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice T., prin recursul său, a excepției de inadmisibilitate a pretențiilor reclamantei, raportat la art. 504 c.pr.pen., este nefondată și excede controlului judiair, ea intrând deja în puterea de lucru judecat prin decizia de casare – respectiv decizia civilă nr. 1650/26.11.2013 a Curții de Apel Timișoara, nemaiputând face – din nou – obiect al recursului.
De asemenea, Curtea reține ca nefondată și excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, care în opinia pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice T. ( cea care a invocat-o în aliniatul 5 pag 1 din recursul său), pentru despăgubirile solicitate pentru arestarea pe nedrept în cursul urmăririi penale, conform art. 504 alin. 1 și 2 C.pr.pen., termenul este de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată sau ordonanța procurorului, termen ce trebuie calculat începând cu data de 14.12.2001, când măsura arestării a fost revocată, și nu data achitării definitive, 02.05.2012.
În condițiile în care, așa cum am mai menționat, decizia de casare nr. 1650/R/26.11.2013 a Curții de Apel Timișoara a dispus irevocabil trimiterea cauzei pentru reexaminarea pe fond, a pretențiilor formulate, admiterea probatoriului necesar pentru cuantificarea daunelor solicitate prin acțiune, instanța de trimitere are obligația imperativă prevăzută de art. 315 alin. 1 c.pr.civ. să respecte modul în care instanța de control judiciar a soluționat problema de drept pusă în discuție și să rejudece, deci, numai în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare pentru rest cauza intrând în puterea lucrului judecat.
Trecând peste aceste excepții invocate de pârâta recurentă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice T., nelegal, în contradicție cu dispozițiile art. 315 alin. 1 c.pr.civ., Curtea constată ca nefondate și criticile pârâtei-recurente și cele ale parchetului de pe lângă Tribunalul T. privind daunele materiale și morale acordate reclamantei, cu mențiunea că pârâta recurentă a solicitat respingerea lor în totalitate ( pentru nedovedirea separată a daunelor materiale de cele morale, în timp ce parchetul de pe lângă Tribunalul T. a solicitat reducerea cuantumului într-o limită temeinică și legală.
Sub acest aspect, Curtea reține că în deplină concordanță cu probatoriul testimonial administrat de instanța de rejudecare, coroborat cu toate celelalte înscrisuri de care reclamanta s-a folosit pentru dovedirea pretențiilor sale, instanța de fond a stabilit o corectă situație de fapt dedusă judecății, reținând consecințele extrem de nefaste asupra reclamantei și familiei sale urmare a măsurii arestului preventiv, a împrejurărilor concrete în aceasta s-a efectuat și mediatizarea larg făcută în presa locală.
Astfel, arestarea preventivă a reclamantei și mediatizarea largă a acestui eveniment a expus-o unei stigmatizări sociale, ducând chiar până la o reacție de respingere din partea mediului social atât pentru reclamantă, cât și pentru soțul domniei sale, priviți cu mari rezerve de către cei din jur. Incontestabil, starea de sănătate a reclamantei a fost profund afectată, cu repercusiuni iremediabile, atât în planul sănătății fizice, cât și psihice, emoționale a reclamantei, susținute și de procesul penal derulat pe parcursul celor 10 ani de judecată în care reclamanta trăia și retrăia permanent starea de șoc și temere avută încă din momentul arestării preventive la data de 13.11.2011. În plus și soțul reclamantei, persoana cea mai apropiată acesteia a suferit afecțiuni neurologice, iar consecințele nefaste s-au extins chiar și asupra familiei lărgite a reclamantei, respectiv a socrului domniei sale, care a și decedat la scurt timp de la producerea acestor evenimente.
Curtea reține că în mod corect și legal instanța de fond a concluzionat că starea de sănătate fizică și psihică a reclamantei a fost în mod grav afectată, fiind deci incontestabile consecințele negative de natură a fi produse prin restrângerea nelegală a libertății persoanei, pentru acuzații deosebit de grave, fiind astfel adusă atingere unui drept fundamental al individului garantat de art. 5 paragraf 1 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului susceptibil de a fi reparat și potrivit art. 5 paragraf 1 din aceiași convenție coroborat cu art. 11 și art. 22 din Constituția României.
Curtea va respinge ca nefondate susținerile pârâtei privind nedovedirea și respectiv neacordarea separată a daunelor materiale, de cele morale, în condițiile în care în considerentele sentinței civile, instanța de fond a făcut precizarea expresă că din totalul daunelor de 25.000 euroacordate reclamantei, suma de 8.178,10 lei reprezintă salariul reclamantei aferent perioadei 2001-2002, dovedite cu înscrisuri depuse la fila 17 și următoarele dosar, necontestate ( restul pretențiilor salariale fiind respinse ca nedovedite), iar diferența până la suma totală de 25.000 euro, reprezentând daune morale.
De asemenea,, raportat la considerentele expuse mai sus privind consecințele extrem de nefaste suportate de reclamantă, Curtea apreciază că suma de 25.000 euro acordată, pertotal reclamantei ( din totalul de 2.000.000 euro drepturi materiale și 1.000.000 drepturi morale solicitate prin cererea introductivă) reprezintă o sumă rezonabilă, ținând cont de faptul că modalitățile de reparare pot oferi doar o compensare simbolică și parțială a prejudiciului suferit. În acest sens, cererea Parchetului de pe lângă Tribunalul T. de reducere a cuantumului despăgubirilor „în limitele legale și temeinice” este nefondată și va fi respinsă ca atare.
În același timp și pentru aceleași considerente, vor fi respinse și susținerile reclamantei recurente ce tind la majorarea pretențiilor solicitate, atât sub aspectul daunelor materiale, cât și cele morale, în privința cărora instanța de fond s-a raportat strict la probele administrate.
Curtea constată însă că se impune modificarea în parte a sentinței civile recurate în ceea ce privește cheltuielile de judecată realizate de reclamantă în acest proces, dovedite cu facturi și chitanțe aferente acestora. În raport cu cuantumul pretențiilor acordate reclamantei, cheltuielile de judecată vor fi, de asemenea, acordate parțial, în procent de ¼ din totalul de 53.200 lei ( din care 37.200 reprezintă onorariu de avocat și 16.000 lei cheltuieli de transport) urmând ca pârâtul să plătească reclamantei suma de 13.300 lei cheltuieli de judecată parțiale, în limita pretențiilor admise reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursurile declarate de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice și cel al P. de pe lângă Tribunalul T..
Admite recursul declarat de reclamanta V. L.-C. împotriva sentinței civile nr. 1185/21 mai 2014 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .
Modifică, în parte, sentința civilă recurată în sensul că obligă pârâtul Ministerului Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara să plătească reclamantei V. L.-C. suma de 13.300 lei, cheltuieli de judecată parțiale.
Menține în rest dispozițiile sentinței civile.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 16 octombrie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. G. A.-M. N. C. P.
GREFIER,
R. P.-D.
Red. M.G.20.10.2014
Tehnored. R.P.D. – 23.10.2014
Prima instanța Tribunalul T., judecător L. D.
2EX/SM
| ← Pretenţii. Hotărâre din 08-04-2014, Curtea de Apel TIMIŞOARA | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 2840/2014. Curtea... → |
|---|
