Pretenţii. Decizia nr. 474/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 474/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 21-05-2014 în dosarul nr. 1037/30/2012*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._ - 16.04.2014
DECIZIA CIVILĂ NR. 474/R
Ședința publică din 21 mai 2014
PREȘEDINTE: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
GREFIER: C. J.
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamantul J. V., pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP T., și P. de pe lângă Tribunalul T. împotriva sentinței civile nr. 38/14.01.2014, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, pentru pretenții.
La apelul nominal, făcut în ședință publică la a doua strigare, se prezintă reclamantul recurent asistat de domnul avocat P. C., lipsă fiind pârâtul recurent.
Ministerul Public este reprezentat de doamna procuror M. U. C. de la P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care Curtea pune în discuție necesitatea recalificării căii de atac declarată de P. de pe lângă Tribunalul T. din apel în recurs.
Atât reprezentanta Ministerului Public, cât și reprezentantul reclamantului recurent solicită recalificarea naturii juridice a căii de atac din apel în recurs.
Curtea, având în vedere prevederile art. 282 1 alin 1C.p.c., recalifică din apel, în recurs natura juridică a căii de atac declarată de P. de pe lângă Tribunalul T. și, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri, constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestora.
Reprezentantul reclamantului recurent solicită admiterea recursului reclamantului și modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii în totalitate, cu cheltuieli de judecată, pentru motivele arătate pe larg în cererea de recurs. Cu privire la recursurile pârâtului și a Parchetului de pe lângă Tribunalul T., solicită respingerea acestora.
Reprezentanta Ministerului Public solicită admiterea recursurilor Parchetului de pe lângă Tribunalul T. și a pârâtului, în sensul desființării în parte a hotărârii recurate, cu consecința reducerii cuantumului despăgubirilor. Cu privire la recursul reclamantului, solicită respingerea acestuia.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor, constată:
Prin acțiunea civilă înregistrată la 10.02.2012 la Tribunalul T. sub nr._, reclamantul J. V. a chemat în judecată pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 526.689 lei, cu titlul de daune, din care 26.689 lei daune materiale, constând în salariul său pe perioada arestării preventive, respectiv pentru 14 luni, și 500.000 lei cu titlul de daune morale.
De asemenea, reclamantul a solicitat să fie calculată ca vechime în muncă perioada în care a fost privat de libertate, întrucât anterior arestării preventive, a fost încadrat în muncă.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin mandatul de arestare preventivă nr. 62/P/1990, emis de Procuratura Militară Timișoara, a fost arestat preventiv din data de 02.03.1990 până în data de 21.05.1991, când, prin decizia nr. 2 emisă de Tribunalul M. Teritorial București, s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive, iar prin ordonanța din 14.10.2010 din dosarul nr. 28/P/2009 s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală, pe motiv că fapta nu a fost săvârșită de el.
Prin rechizitoriul nr. 62/P/1990, s-a reținut în sarcina sa că în data de 17 decembrie 1989, fiind militar, în timp ce se afla în fața sediului Comandamentului Diviziei Mecanizate situat în Piața Libertății din Timișoara, ar fi executat fără ordin foc asupra unui grup de trei persoane ce se deplasau prin fața Comenduirii Garnizoanei Timișoara, situată în Piața Libertății, acțiune în urma căreia ar fi rezultat decesul numitei B. L. și rănirea numiților B. V. și B. I. – D..
Prin sentința penală nr. 1 din 15.02.1991, pronunțată de Tribunalul M. Extraordinar Timișoara, a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 18 ani închisoare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, ce a fost admis prin decizia nr. 2 din 21.05.1991 de către Tribunalul M. Teritorial București, instanță ce a dispus restituirea cauzei la Procuratura Militară Timișoara pentru completarea cercetărilor. Totodată, instanța de control a dispus punerea de îndată în libertate.
Instanța a constatat faptul că în cauză nu au fost elucidate ora la care s-au petrecut faptele, ora la care a fost înarmat, cu ce a fost îmbrăcat (civil sau militar), dacă tragerea a fost efectuată într-un moment de acalmie și dacă acest moment a existat, cine au fost martorii, dacă era sau nu posibil să se execute foc de pe capota camionului și dacă acest foc nu a pus în pericol viața și integritatea corporală a cordonului de trăgători ce erau interpuși între el și victime. Mai mult, instanța de control a constatat faptul că atât în urmărirea penală, cât și în cercetarea judecătorească nu s-a stabilit nimic cu privire la inexistența corpului victimei B. L. și a determinării prin expertiză a provenienței gloanțelor.
După efectuarea celor dispuse de instanța de control, prin ordonanța din 21.07.1992 a Procuraturii Militare Timișoara, s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală pe motiv că fapta nu a fost săvârșită de el.
La data de 13.10.1997 s-a infirmat soluția de scoatere de sub urmărire penală și s-a dispus înregistrarea dosarului la P. M. Teritorial București.
Prin rezoluția din 23.10.1997, a fost trimis în judecată pentru aceleași fapte pentru care în 1992 a fost scos de sub urmărire penală, respectiv pentru uciderea lui B. L. și tentativă de omor față de B. V..
Prin sentința nr. 110 din 11.06.1999, Tribunalul M. Teritorial București a dispus achitarea pe motiv că faptele reținute în sarcina sa nu sunt săvârșite de el.
Împotriva acestei sentințe, P. M. de pe lângă Tribunalul M. Teritorial București a declarat apel.
Curtea Militară de Apel București, prin decizia nr. 66 din 08.06.2000, a dispus restituirea cauzei la P. M. de pe lângă Tribunalul M. Teritorial București.
Împotriva acestei decizii s-a declarat recurs de către P. M. de pe lângă Curtea Militară de Apel București, însă Curtea Supremă de Justiție – Secția penală a respins recursul.
Dosarul a fost trimis la P. M. de pe lângă Tribunalul M. Timișoara pentru a fi completată urmărirea penală.
P. M. de pe lângă Tribunalul M. Teritorial București, prin ordonanța din 14.10.2010, a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală pe motiv că faptele reținute în sarcina sa nu au fost săvârșite de el.
Reclamantul a arătat că din cauza faptului că el a fost arestat preventiv, tatăl său J. G., și el militar de carieră, nu a fost avansat la gradul de „general”.
După arestarea sa, datorită publicității făcute în presă, fiul său J. C., fiind în acea vreme în clasa a II-a, era tot timpul apostrofat de colegii de clasă, iar învățătoarea avea un comportament violent la adresa lui, fiind nevoit să-l mute pe fiu la părinții săi, la D.;
După ieșirea din arest a solicitat în nenumărate rânduri să fie reangajat în armată, însă a fost refuzat, găsindu-și foarte greu un loc de muncă (oricum altul decât pregătirea pe care o are).
A mai arătat că înainte de arestare a fost o persoană respectată, lucrând într-un serviciu special al statului, avea o anumită poziție socială, iar după ieșirea din arest a pierdut respectul și considerația grupului în care trăia, atât el, cât și soția, copiii și părinții, fapt ce l-a consumat foarte mult psihic.
În drept, reclamantul a invocat art. 504 și următoarele din Codul de procedură penală.
Prin sentința civilă nr. 38/14.01.2014, pronunțată în dosarul nr._, în rejudecare după casarea dispusă de Curtea de Apel Timișoara prin decizia civilă nr. 829/5.06.2013 pentru interpretarea greșită a art. 504 alin. 2 și 3 C.p.p., Tribunalul T. a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul J. V. împotriva pârâtului S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP T..
A obligat pârâtul la plata de despăgubiri totale către reclamant în sumă de 126.689 lei (100.000 lei despăgubiri morale și 26.689 lei despăgubiri materiale).
A dispus ca reclamantului să i se calculeze, la vechimea în muncă stabilită conform legii, și timpul cât a fost privat de libertate, respectiv din data de 2 martie 1990 până în data de 21 mai 1991.
A respins cererea reclamantului pentru cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin capitolul IV al Codului de procedura penala intitulat Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, s-a prevăzut un caz particular de răspundere civilă delictuală, reglementata cu caracter general de dispozițiile art.998-1003 C.civ
În condițiile art.504 alin.2 C.proc.pen. are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Îndeplinirea condițiilor cumulativ prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciul produs reclamantului prin arestarea sa preventiva nelegala a fost stabilita cu autoritate de lucru judecat prin decizia de casare a Curții de Apel Timișoara.
In ce privește modalitatea de reparare a prejudiciului si criteriile de evaluare a acestuia, art. 505 C.p.p. precizează că la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă, reparația urmând a consta în plata unei sume de bani sau, ținându-se seama de condițiile celui îndreptățit la repararea pagube,i și de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere ori în obligația ca, pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredințat unui institut de asistență socială și medicală.
De asemenea, persoanelor îndreptățite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, și timpul cât au fost private de libertate.
Art.505 alin. final prevede ca reparația este, în toate cazurile, suportată de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca expresie a obligației comitentului de a răspunde pentru fapta prepusului.
Sub aspectul situației de fapt, tribunalul a reținut că, potrivit mențiunilor cărții de munca, a actelor jurisdicționale, biletului de liberare si adreselor autoritarilor competente depuse la dosar in probațiune de către reclamant, din anul 1975 până în 2 martie 1990 a avut calitatea de cadru activ cu gradul de căpitan la U.M._ Timișoara, în luna martie 1990 având un salariu de 5038 lei.
In baza mandatului de arestare preventivă nr. 62/P/1990, emis de Procuratura Militară Timișoara, a fost arestat preventiv din data de 02 martie 1990 până în data de 21 mai 1991; decizia nr. 2 emisă de Tribunalul M. Teritorial București s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive, caracterul nelegal al măsurii fiind confirmat cu titlu definitiv prin ordonanța din 14.10.2010, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului pe motiv că faptele reținute în sarcina sa nu au fost săvârșite de acesta.
Faptele prevăzute de legea penala in privința cărora s-a apreciat că exista indicii de savarsirea in persoana reclamantului, fundamentând astfel luarea măsurii preventive, rezultă din cuprinsul actelor jurisdicționale existente la dosar si au rezidat in infracțiunile de omor si tentativa la omor deosebit de grav.
Astfel, prin rechizitoriul nr. 62/P/1990 s-a reținut în sarcina reclamantului că acesta, fiind militar și aflându-se în fața sediului Comandamentului Diviziei Mecanizate situat în Piața Libertății din Timișoara, în data de 17 decembrie 1989 ar fi executat, de unul singur, fără ordin, foc asupra unui grup de trei persoane ce se deplasau prin fața Comenduirii Garnizoanei Timișoara situată în Piața Libertății, consecința presupusei sale acțiuni ilicite fiind decesul numitei B. L. și rănirea numiților B. V. și B. I.-D..
Din analiza declarațiilor testimoniale existente la dosar coroborate adresele de la filele 42 si 44 dosar, tribunalul a conchis că atingerea adusa libertății reclamantului, în modalitatea arătată, a avut consecințe profunde atât asupra propriei sale persoane, cat si asupra membrilor familiei sale, pe multiple planuri ale vieții acestora - material, profesional, familial, social, spiritual.
Arestarea reclamantului pentru infracțiuni de omor presupus a fi fost savarsite in timpul Revoluției din 1989 in calitatea sa de cadru militar, larg mediatizata in presa locala, a avut consecința imediata a stigmatizării sale ca „ucigaș” si „securist”, antrenând imediat si o reacție de revolta din partea unui grup de cetățeni ce au intenționat sa recurgă la o forma de justiție privata, prin deteriorarea locuinței acestuia.
De asemenea, in mod firesc, membrii familiei au fost lipsiți de unica sursa de întreținere a lor, fiind la rândul lor trași la răspundere si izolați social pentru fapta reclamantului; a fost necesar astfel transferul școlar al fiului reclamantului, iar tatăl sau, tot militar de carieră, nu a mai fost avansat la gradul de „general".
După eliberare, reclamantul nu a putut fi reîncadrat pe vechiul loc de munca, neputând, in mod implicit, sa beneficieze mai târziu de pensie militara, iar ecourile faptelor penale pentru care fusese arestat si era inca urmărit penal l-au împiedicat sa acceadă la un loc de munca cu un statut si o salarizare corespunzătoare pregătirii sale, fiind nevoit vreme îndelungata sa presteze munci ca ziler.
Întrucât sunt incontestabile consecințele negative de natura a fi produse prin restrângerea nelegala a libertății unei persoane, pentru acuzații deosebit de grave, fapta prin care s-a adus atingere unui drept fundamental al individului, garantat de art.5 par.1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, susceptibila de reparație si potrivit art.5 par.5 din aceeași convenție ratificata de România din 1994 si care face parte din dreptul intern, in condițiile art.11 di 22 din Constituția României, tribunalul a evaluat material dauna morala suferita de reclamant, prin raportare stricta la perioada arestului preventiv si la prejudiciile de natura a fi produse doar de către aceasta (abstracție făcând deci de celelalte aspecte ale procesului penal, fata de caracterul obligatoriu al dezlegărilor deciziei de casare) la suma de 100.000 lei, la plata căreia a obligat paratul, concomitent cu obligarea aceluiași parat la plata sumei de 26.689 lei, reprezentând salariul reclamantului aferent perioadei arestării preventive de 14 luni (potrivit situației veniturilor de la fila 46 dosar si modului de calcul evidențiat de reclamant si necontestat); de asemenea, reclamantului i s-a calculat la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, și timpul cât a fost privat de libertate, respectiv din data de 02 martie 1990 până în data de 21 mai 1991.
Pe cale de consecință, a fost admisă în parte acțiunea reclamantului, apreciindu-se ca exagerat cuantumul de 500.000 al daunelor morale solicitat.
In temeiul art.274 C.proc.civ., in raport de cupla sa procesuala, tribunalul a obligat pârâtul la cheltuieli de judecata către reclamant in suma de 1000 lei, onorariul avocațial.
Prin sentința civilă nr. 500/12.03.2014, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a admis cererea reclamantului J. N. de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 38/14.01.2014 a Tribunalului T. și a dispus înlocuirea dispoziției cu conținutul „Respinge cererea reclamantului cu obiect cheltuieli de judecată” cu dispoziția având conținutul „Obligă pe pârât la cheltuieli de judecată către reclamant în sumă de 1000 lei”.
A respins cererea de completare a dispozitivului aceleiași hotărâri.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că potrivit art.281 ind.1 C.proc.civ., „În cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziții potrivnice, părțile pot cere instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice.”
De asemenea, in condițiile art.281 ind.2 C.proc.civ., Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare; dispozițiile prezentului articol se aplică și în cazul când instanța a omis să se pronunțe asupra cererilor martorilor, experților, traducătorilor, interpreților sau apărătorilor, cu privire la drepturile lor.”
Tribunalul a constatat că incidenta art.281 ind.1 C.proc.civ., ipoteza dispozițiilor potrivnice ale dispozitivului, se verifica in speță, întrucât in pofida faptului ca demersul reclamantului a fost admis, cererea cu obiect cheltuieli de judecata a fost respinsa, deși anterior, in considerente, a fost argumentata admiterea aceleiași cereri (mențiunea putând fi analizata si din perspectiva unei erori materiale), motiv pentru care s-a procedat la lămurirea dispozitivului sentinței în acest sens.
Cererea de completare a dispozitivului cu calea de atac incidenta in cauza nu se încadrează insa in ipotezele avute in vedere de art.281 ind.2 C.proc.civ. (nu intra in sfera sintagmei „cerere”), fiind respinsă si cu motivarea că neindicarea în cuprinsul dispozitivului hotărârii a caii de atac nu împiedică partea sa promoveze calea de atac prevăzuta de lege (art.506 alin.5 C.proc.pen.).
Împotriva sentinței civile nr. 38/14.01.2014 a Tribunalului T. au declarat recurs în termenul legal reclamantul J. V. și pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP T..
În termenul legal a declarat apel împotriva aceleiași sentințe și P. de pe lângă Tribunalul T..
La termenul din 21.05.2014 s-a pus în discuție natura juridică a căii de atac declarată de P., recalificându-se în recurs în baza art. 282 1 al. 1 C.p.c.
În motivarea recursului său, reclamantul J. V. a arătat că prima instanță, reducând la 100.000 lei cuantumul despăgubirilor morale de la suma de 500.000 lei solicitată, a motivat că este ținută de caracterul obligatoriu al „dezlegărilor deciziei de casare”.
Reclamantul susține că a fost interpretată eronat decizia civilă nr. 829/5.06.2013 a Curții de Apel Timișoara, deoarece aceasta se referă doar la nelegalitatea măsurii arestării preventive și nu la cuantumul despăgubirilor morale.
Suma de 100.000 lei este considerată de reclamant ca fiind derizorie în raport cu suferințele morale ce i-au fost cauzate atât lui, cât și membrilor familie sale prin faptul că a fost arestat preventiv, că după punerea în libertate nu a fost reîncadrat pe funcția avută anterior arestării, că o lungă perioadă de timp nu și-a găsit de lucru, că toți au fost supuși oprobiului public, că procedura penală a durat 20 de ani.
Reclamantul a invocat practica judiciară a altor instanțe din țară, precum și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform căreia pentru perioade mai scurte decât a sa de arestări nelegale s-au acordat sume mai mari cu titlul de despăgubiri morale.
A mai arătat că în materia daunelor morale, atât la instanțele naționale, cât și la Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu există criterii de evaluare prestabilite, impunându-se o judecată în echitate, printr-o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze.
În acest context, a solicitat instanței de recurs să reevaluaze probele administrate în primă instanță.
În drept, reclamantul a invocat art. 304 pct. 9 C.p.c.
În motivarea recursului pârâtului s-a arătat că art. 505 din Codul de procedură penală stabilește criteriile în funcție de care se determină acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, însă nu stabilește și care sunt criteriile de cuantificare a acestuia.
Întrucât prejudiciul moral nu poate fi stabilit ținând cont de anumite rigori abstracte, iar întinderea prejudiciului nu poate fi lăsată doar la aprecierea uneia dintre părți și nici nu poate fi determinată prin aprecieri privind eventualele oportunități de a desfășura activități sau de a continua activități care erau în desfășurare la momentul lipsirii de libertate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că criteriul de acordare a despăgubirilor morale este judecata în echitate.
Față de circumstanțele concrete ale cauzei, având în vedere și perioada în care reclamantul a fost lipsit de libertate, prin raportare la considerentele deciziei de casare, consideră că suma acordată cu titlul de despăgubiri morale este considerabilă, oferind mai mult decât o reparație completă a reputației și persoanei reclamantului.
În consecință, a solicitat instanței să admită recursul, să modifice în parte sentința atacată și să diminueze cuantumul despăgubirilor acordate pâna la nivelul apreciat de către instanță ca fiind unul echitabil.
În drept, a invocat prevederile art. 304, pct. 9 C. proc. civ. și art. 304 1 C. proc. civ.
În motivarea recursului Parchetului de pe lângă Tribunalul T. s-au adus critici cuantumului despăgubirilor morale (100.000 lei) acordate reclamantului, considerat nejustificat în condițiile în care trebuie să reprezinte o satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit.
Despăgubirile morale acordate de instanța de judecată sunt susceptibile să își piardă caracterul de reparație morală și să se transforme în mod nejustificat într-o îmbogățire fără just temei.
Cuantumul despăgubirilor trebuie să fie unul rezonabil, în limitele legii și să aibă la bază criterii concrete rezultând din cazul concret dedus judecății. Repararea prejudiciului moral trebuie să fie una justă, echitabilă, respectiv o satisfacție rezonabilă și proporțională acordată de instanța de judecată.
Prin acordarea cu titlu de despăgubiri a unor sume mari de bani, nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, instituția răspunderii civile delictuale se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce pretind despăgubiri în baza dispozițiilor art. 504 Cpp, sens în care s-a solicitat recuantificarea despăgubirilor morale acordate în cauză, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În drept, s-au invocat art. 304 pct. 9 și art. 282 și urm. C.p.c.
Reclamantul intimat J. V. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca netemeinice și nelegale a recursurilor declarate de pârât și de P. de pe lângă Tribunalul T., cu motivarea că suma acordată de prima instanță nu poate fi considerată nejustificat de mare, având în vedere că toata viața sa și a familiei a fost ratată printr-o eroare judiciară.
Dimpotrivă, pentru a se respecta principiul echității, se impune majorarea cuantumului despăgubirilor în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei și cu jurisprudența în materie.
Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele invocate, precum și din oficiu conform art. 304 1 și art. 306 al. 2 C.p.c., Curtea constată că recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
În conformitate cu art. 52 al. 3 teza I din Constituție, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.
Art. 504 C.p.p. materializează acest prejudiciu constituțional, scopul textului legal fiind acela de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât și prin nelegala privare de libertate din cursul procesului penal finalizat fie prin achitarea inculpatului, fie prin încetarea procesului penal.
Conform art. 505 C.p.p., cuantumul despăgubirilor se calculează în raport cu durata privării de libertate și cu consecințele produse persoanei ori familie sale.
Curtea constată că prima instanță a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale menționate anterior.
Reclamantul recurent susține că prima instanță a interpretat greșit decizia nr. 829/5.06.2013 a Curții de Apel Timișoara, prin care în primul ciclu procesual al cauzei s-a dispus în recurs casarea și trimiterea spre rejudecare.
Aceste susțineri ale reclamantului nu sunt întemeiate. Într-adevăr, instanța de casare nu a statuat nimic în legătură cu cuantumul despăgubirilor, analiza instanței vizând legalitatea măsurii arestării preventive a reclamantului și a încadrării acțiunii sale în cerințele art. 504 al. 2 și 3 C.p.p.
Pe de altă parte însă, instanța de casare a constatat, prin raportare la însăși acțiunea reclamantului, că acesta solicită despăgubiri materiale și morale pentru perioada arestării preventive cuprinsă între 2.03.1990 și 21.05.1991, iar nu pentru întreaga durată a procesului penal, finalizat de altfel prin scoaterea învinuitului de sub urmărire penală prin ordonanța din 14.10.2010 a Parchetului M. de pe lângă Tribunalul M. Teritorial București, reținându-se, în baza art. 11 pct. 1 lit. b raportat la art. 10 lit. c C.p.p., că fapta nu a fost săvârșită de învinuit.
Prin urmare, în mod corect prima instanță s-a raportat în stabilirea cuantumului despăgubirilor morale la perioada arestării preventive a reclamantului, iar nu la întreaga durată a procesului penal.
Atât reclamantul, cât și pârâtul și P. de pe lângă Tribunalul T. susțin în motivarea recursurilor că nu a fost cuantificat corect prejudiciul moral prin raportare la art. 505 C.p.p. și la practica judiciară internă și a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Curtea constată însă că prima instanță a făcut o aplicare corectă a art. 505 C.p.p., având în vedere și practica judiciară în materie.
Este adevărat, așa cum susțin și recurenții, că în cuantificarea despăgubirilor morale un criteriu fundamental trebuie să îl constituie echitatea.
Stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică totdeauna și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, neintrând în discuție în materia despăgubirilor morale principiul reparării integrale a prejudiciului, și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje menite să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă la sume ce pot fi considerate nejustificate.
Și în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp despăgubirile să nu devină venituri nejustificate pentru acea persoană.
Curtea constată că prima instanță a avut în vedere și acest criteriu al echității, raportându-se la toate aspectele concrete ale situației reclamantului, la consecințele pe care arestarea preventivă le-a avut asupra sa și a familiei.
Prin urmare, suma de 100.000 lei acordată reclamantului cu titlu de despăgubiri morale este o compensație echitabilă și rezonabilă în același timp pentru prejudiciul moral suferit.
Față de aceste considerente, în baza art. 312 al. 1 C.p.c., Curtea va respinge recursurile declarate de reclamantul J. V., pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP T., și P. de pe lângă Tribunalul T. împotriva sentinței civile nr. 38/14.01.2014, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamantul J. V., pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP T., și P. de pe lângă Tribunalul T. împotriva sentinței civile nr. 38/14.01.2014, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 21.05.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,
G. O. R. RUJIȚA F. Ș.
GREFIER,
C. J.
Red. R.R.- 30.05.2014;
Tehnored. C.J.- 16.06.2014; 2 ex.
Primă instanță: Tribunalul T.
Judecător: L. D.
| ← Cereri. Decizia nr. 671/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Acţiune oblică. Decizia nr. 459/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
