Expropriere. Decizia nr. 112/2015. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 112/2015 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 09-06-2015 în dosarul nr. 112/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 112
Ședința publică din 9 iunie 2015
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
GREFIER: I. P.
S-a luat în examinare apelul declarat de pârâtul S. român prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii reprezentat de C.N.A.D.N.R. SA prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara împotriva sentinței civile nr. 3077/30.12.2014 pronunțată de Tribunalul T. - Secția I Civilă în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă . Timișoara, având ca obiect expropriere.
La apelul nominal făcut în ședința publică, s-a prezentat pentru pârâtul recurent S. român prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii reprezentat de C.N.A.D.N.R. SA prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, av. C. C., lipsă intimata reclamantă . Timișoara.
Din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, s-a prezentat doamna procuror S. A. I..
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care, nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra apelului.
Reprezentanta pârâtului apelant a solicitat admiterea apelului și schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul înlăturării obligației sale de expropriere a celorlalte două parcele rezultate din dezmembrarea imobilului inițial, de obligare la plata despăgubirilor pentru acestea precum și la plata cheltuielilor de judecată și, de asemenea, de obligare a societății reclamante la plata diferenței onorariilor de expert, arătând că hotărârea primei instanțe a fost dată cu interpretarea greșită atât a dispozițiilor Legii nr. 255/2010, cât și a dispozițiilor Legii nr. 33/1994, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentanta Ministerului Public a solicitat admiterea apelului și schimbarea în parte a hotărârii atacate, cu consecința respingerii în totalitate a acțiunii, arătând că hotărârea primei instanțe a fost dată cu interpretarea greșită atât a dispozițiilor Legii nr. 255/2010, cât și a dispozițiilor Legii nr. 33/1994
CURTEA,
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 3077/PI/30.12.2014, Tribunalul T. – Secția I Civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta . Timișoara împotriva pârâților C. Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA – Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara și S. român prin C. Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, având ca obiect expropriere și, în consecință:
A obligat pârâtul S. român să procedeze la exproprierea în totalitate a terenului cu nr. cad. A709/1/1/18, înscris în CF_ Belinț, respectiv a lotului 1 cu nr. cad. nou_ și a lotului 3 cu nr. cad. nou_.
A obligat același pârât să plătească reclamantei despăgubiri și pentru aceste două loturi, la o valoare pe mp corespunzătoare celei acordate pentru lotul 2.
A respins cererile reclamantei de anulare a hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 73/21.09.2011 și de acordare a unei despăgubiri la nivelul a 4,8 euro/mp.
A obligat pârâtul S. român să plătească reclamantei 1500 lei, achitate de aceasta cu titlu de onorariu provizoriu de expert.
A obligat pârâtul S. Român să plătească fiecărui expert câte 700 lei, reprezentând diferență de onorariu de expert.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că din modul de motivare a excepțiilor de inadmisibilitate invocate de pârâtul S. român, ele privesc temeinicia pretențiilor reclamantei, reprezentând, în realitate, apărări de fond, astfel că instanța le-a tratat ca atare.
Pârâtul a invocat, în primul rând, inadmisibilitatea acțiunii întemeiate pe dispozițiile Legii 198/2004, pe motiv că acest act normativ este abrogat.
Tribunalul a reținut că la primul termen de judecată reclamanta a precizat în scris că își întemeiază acțiunea pe dispozițiile Legii 255/2010.
Apoi, chiar în cuprinsul cererii introductive reclamanta a făcut referire la Legea 255/2010, susținând că reducerea valorii despăgubirilor contravine prevederilor art. 8 din acest act normativ.
Cu privire la inadmisibilitatea acțiunii întemeiate pe dispozițiile Legii 33/1994, tribunalul a reținut că pârâtul S. român se contrazice atunci când recunoaște că, totuși, se aplică dispozițiile art. 21 – 27 din acest act normativ, aplicabilitatea lor fiind prevăzută expres de Legea specială nr. 255/2010.
Referitor la fondul pretențiilor reclamantei, tribunalul a reținut că aceasta este proprietara terenului extravilan cu nr. cad. A709/1/1/18, în suprafață de_ mp, înscris în CF_ Belinț.
În vederea realizării lucrării „Autostrada Lugoj – D.”, pârâta C. SA București a emis Decizia de expropriere 1167/16.08.2011.
Prin documentația cadastrală întocmită cu privire la reclamantă, terenul acesteia a fost împărțit în trei loturi, primind noi numere cadastrale astfel: lotul 1 – nr. cad._, lotul 2 – nr. cad. –_ și lotul 3 – nr. cad._.
A făcut obiectul exproprierii doar lotul 2 cu nr. cad._, în suprafață de 9803 mp.
Pentru acest teren pârâta C. SA, Comisia de aplicare a Legii 255/2010 a emis Hotărârea nr. 73/21.09.2011 prin care a stabilit că despăgubirea cuvenită reclamantei este de_ lei.
Reclamanta a contestat această sumă, susținând că prin HG 521/2011, care a modificat HG 1230/2010, a fost diminuată în mod nelegal, abuziv valoarea de 4,8 euro/mp stabilită inițial.
Tribunalul a reținut, în primul rând, că cele două acte normative privesc lucrarea „Autostrada Timișoara Lugoj”, în vreme ce terenul reclamantei este afectat lucrării „Autostrada Lugoj – D.”.
Pentru această din urmă lucrare a fost emisă HG 1232/2010.
Nicăieri în cuprinsul acestui act normativ nu se prevede că celor expropriați, în general sau reclamantei, în special li s-ar cuveni 4,8 euro/mp.
Dimpotrivă, art. 3 din HG 1232/2010 menționează ca „justă despăgubire” suma de_ lei, însă această sumă a fost stabilită în mod „global” și „estimativ”.
Abia prin HG 492/2011 această sumă de_ lei a fost defalcată pe fiecare expropriat în parte, reclamantei revenindu-i_ lei.
De remarcat este faptul că suma inițială de_ lei – „globală estimată” – nu a fost redusă prin modificările suferite de HG 1232/2010.
Prin urmare, susținerea reclamantei că, inițial, s-a stabilit în favoarea ei 4,8 euro/mp, iar, ulterior, această valoare a fost diminuată este neîntemeiată.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei, tribunalul reține că, potrivit art. 26 al. 1 și 2 din Legea 33/1994:
„(1) Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite.
(2) La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.”
În cauză a fost efectuată o expertiză de către trei experți, dar și un supliment la aceasta.
Tribunalul a avut în vedere concluziile suplimentului de expertiză, întrucât doar acesta respectă dispozițiile art. 26 al. 2 din Legea 33/1994, în sensul că a fost întocmit cu luarea în considerare a unor contracte de vânzare – cumpărare a unor terenuri din Belinț, similare cu cel al reclamantei, contracte apropriate ca dată cu cea a exproprierii.
Astfel, experții J. C. și U. I. R. au stabilit că valoarea terenului expropriat este de 7548 lei, iar expertul B. – T. D. a cuantificat despăgubirea la 5490 lei.
Conform art. 27 din Legea 33/1994:
„(1) Primind rezultatul expertizei, instanța îl va compara cu oferta și cu pretențiile formulate de părți și va hotărî.
(2) Despăgubirea acordată de către instanță nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată.”
Întrucât valorile stabilite de experți sunt mai mici decât suma oferită de expropriator, tribunalul a reținut că cererea reclamantei de anulare a hotărârii de stabilire a despăgubirilor și de acordare a unei sume mai mari este neîntemeiată.
La calculul despăgubirii tribunalul nu a luat în considerare sumele stabilite de experți, necesare pentru achiziționarea de către reclamantă a unui teren similar cu cel expropriat, întrucât din dosarul cauzei nu rezultă că, din cauza exproprierii, aceasta a fost nevoită sau intenționează să achiziționeze alt teren.
Totodată, nu a fost avută în vedere „Dauna pentru vanzare fortata”, câtă vreme prin expertiza efectuată în cauză a fost stabilită valoarea de piață a terenului expropriat.
De asemenea, tribunalul nu a luat în calcul nici celelalte prejudicii identificate de către experți, având în vedere că problema acordării acestora s-ar pune doar în cazul în care nu ar avea loc exproprierea totală.
Ori, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare, tribunalul a dispus exproprierea totală a imobilului reclamantei, adică și a loturilor 1, respectiv 3.
Astfel, cei trei experți au concluzionat că loturile rămase în proprietatea reclamantei după expropriere sunt improprii folosirii potrivit destinației lor agricole, lotul 1 din cauza suprafeței reduse (2543 mp), iar lotul doi din cauza lipsei accesului.
Pârâtul S. român a invocat inadmisibilitatea acestui capăt de cerere, pe motiv că art. 22 din Legea specială nr. 255/2010 face trimitere la dispozițiile procedurale reglementate de art. 21 – 27 din Legea generală 33/1994, doar în ceea ce privește acțiunea de stabilire a despăgubirilor, iar nu și pentru contestarea suprafeței expropriate.
Tribunalul a reținut că Legea 33/1994 prevede că exproprierea se dispune de către instanța de judecată (art. 1, 3, 21), iar Legea 255/2010 stabilește că transferul dreptului de proprietate are loc de drept, la data emiterii actului administrativ de expropriere (art. 9 al. 2 și 4), deci fără intervenția instanței de judecată.
Prin urmare, acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii 255/2010 poate avea ca obiect doar contestarea cuantumului despăgubirilor nu și a transferului dreptului de proprietate.
În acest sens trebuie interpretat art. 22 al. 3 din Legea 255/2010, conform căruia:
„Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii.”
De altfel, art. 22 al. 1 prevede explicit faptul că nu se poate contesta transferul dreptului de proprietate.
Însă, cererea de expropriere totală nu reprezintă o contestare a transferului dreptului de proprietate, având finalitate diferită.
Conform art. 34 din Legea 255/2010:
„Dispozițiile prevăzute mai sus se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum și cu cele ale Codului civil și ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu contravin prevederilor prezentei legi.”
Ori, cererea expropriatului de a-i fi expropriată întreaga suprafață de teren nu contravine niciunei dispoziții din Legea 255/2010, nici măcar art. 22.
Dimpotrivă, art. 44 al. 3 din Constituția României prevede că:
„Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.”
Întrucât nu este prevăzută nicio limitare, despăgubirea este „dreaptă” atunci când acoperă în totalitate prejudiciul suferit de cel expropriat.
Apoi, art. 26 al. 1 din Legea 33/1994, la care face referire art. 22 al. 3 din Legea 255/2010, prevede că:
„Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite.”
Dacă „valoarea reală a imobilului” are un corespondent în bani, „prejudiciul cauzat proprietarului”, despre care face vorbire textul de lege menționat, are în vedere orice altă pagubă suferită de proprietar prin expropriere.
Ori, dacă în urma unei exproprieri parțiale, porțiunea de teren rămasă nu mai poate fi utilizată potrivit destinației, dreapta despăgubire, în sensul art. 44 al. 3 din Constituția României, impune exproprierea totală a celui păgubit.
De altfel, exproprierea totală nu reprezintă un scop în sine, ci urmărește acordarea unor despăgubiri bănești și pentru terenul care, inițial, nu a fost expropriat, dar care a devenit impropriu utilizării pentru destinația sa prin exproprierea parțială, împrejurare care se circumscrie sferei de aplicare a dispozițiilor art. 22 din Legea 255/2010.
În consecință, tribunalul a admis în parte acțiunea, în sensul că a obligat pârâtul S. român să procedeze la exproprierea în totalitate a terenului cu nr. cad. A709/1/1/18, înscris în CF_ Belinț, respectiv a lotului 1 cu nr. cad. nou_ și a lotului 3 cu nr. cad. nou_.
Tribunalul a obligat același pârât să plătească despăgubiri și pentru aceste două loturi, la o valoare pe mp corespunzătoare celei acordate pentru lotul 2.
Tribunalul a respins cererile reclamantei de anulare a hotărârii de stabilire a despăgubirilor și de acordare a unei despăgubiri la nivelul a 4,8 euro/mp.
Cu privire la cheltuielile de judecată, tribunalul a reținut că, potrivit art. 38 din Legea 33/1994:
„Toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere și retrocedare, inclusiv înaintea instanțelor judecătorești, se suportă de expropriator.”
Prin urmare, indiferent de culpa procesuală, cheltuielile pentru realizarea exproprierii, inclusiv cele efectuate în procedura judiciară, se suportă de către expropriator.
Sub acest aspect, tribunalul a reținut că devine lipsită de interes cererea reclamantei de reducere a onorariului de expert.
În consecință, tribunalul a obligat pârâtul S. român să plătească reclamantei 1500 lei, achitate de aceasta cu titlu de onorariu provizoriu de expert.
Tribunalul a obligat pârâtul S. Român să plătească fiecărui expert câte 700 lei, reprezentând diferență de onorariu de expert.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, instituția pârâtă solicitând schimbarea ei în parte în sensul înlăturării obligației sale de expropriere a celorlalte două parcele (rezultate din dezmembrarea imobilului inițial), de obligare la plata despăgubirilor pentru acestea precum și la plata cheltuielilor de judecată și, de asemenea, de obligare a societății reclamante la plata diferenței onorariilor de expert.
Apelul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 282 și urm. Cod pr. civ., iar în fapt pe mai multe argumente de nelegalitate.
S-a susținut în acest sens că hotărârea primei instanțe este netemeinică și nelegală pentru interpretarea greșită atât a dispozițiilor Legii nr. 255/2010 (în privința stabilirii obligării pârâtului de a proceda la exproprierea și altor terenuri și de a plăti despăgubiri pentru acestea) cât și a dispozițiilor Legii nr. 33/1994 (în privința modului de imputare a cheltuielilor de judecată).
În concret, s-a susținut că dispozițiile Legii nr. 255/2010 nu atribuie instanței de judecată decât competența de a statua asupra cuantumului despăgubirilor pentru imobilele care au făcut obiectul exproprierii, acestea nefiind abilitate a decide cu privire la oportunitatea și la imobilele care fac obiectul exproprierii astfel cum, în mod greșit, s-a procedat în cauză.
În ceea ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată (constând în onorariile specialiștilor care au efectuat expertiza în cauză), instituția pârâtă consideră că este o dispoziție lipsită de fundament în condițiile în care Legea nr. 255/2010 este aplicabilă în cauză, Legea nr. 33/1994 (art. 38) neputând servi ca temei al unei asemenea dispoziții a instanței.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de apel invocate, cât și din oficiu, potrivit efectului devolutiv al apelului sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că apelul declarat în cauză este fondat pentru următoarele considerente:
Obiectul cauzei de față înregistrată la Tribunalul T. la data de 28.12.2011 l-a constituit nu numai anularea Hotărârii nr. 732/21.09.2011 (prin care i-au fost acordate reclamantei . despăgubiri pentru ., din .._) și acordarea unor despăgubiri echitabile în condițiile Legii nr. 33/1994 ci și exproprierea celorlalte două parcele rezultate din dezmembrarea imobilului inițial, rămase în proprietatea sa, cu consecința acordării și pentru acestea a despăgubirilor corespunzătoare. Totodată, s-a solicitat și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În raport cu aceste solicitări, Curtea va constata că, dacă în privința primeia din ele, soluția pronunțată de prima instanță a fost una corectă (respectiv respingerea solicitării de anulare a hotărârii de stabilire a despăgubirilor și de acordare a unor despăgubiri mai mari, în condițiile în care expertiza efectuată în cauză a stabilit că i se cuvin reclamantei despăgubiri în cuantum mai mic decât cel propus), nu același lucru se poate reține în privința modului de soluționare a celorlalte petite ale acțiunii.
Curtea va constata în acest sens că exproprierea parcelei de 9803 mp ce a aparținut societății reclamante s-a realizat la data de 16.08.2011 în temeiul Legii nr. 255/2010 modificate și completate, act normativ care, în mod expres și limitativ, atribuie în competența instanțelor de judecată doar litigiile în care se contestă cuantumul despăgubirilor.
Acest lucru rezultă cu putere de evidență din mai multe prevederi ale legii, respectiv: art. 22 alin. 1 (care permite sesizarea instanței de către expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirilor, fără ca el să poată contesta transferul dreptului de proprietate, ceea ce, în mod logic, presupune referința nu numai la oportunitatea exproprierii ci și la obiectul acesteia).
- art. 22 alin. 3 (care, pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor face trimitere la dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994).
- art. 23 alin. 1 (care prevede scutirea de la plata taxei de timbru doar a acțiunilor cu un astfel de obiect ).
Prin urmare, în limita competenței materiale conferite de Legea nr. 255/2010 în baza căreia s-a efectuat procedura de expropriere care a generat litigiul și ținând cont că procedura judiciară consacrată de această lege se completează cu dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 doar în ceea ce privește stabilirea despăgubirii, rezultă că instanțelor de judecată nu le este permis a statua decât în această privință.
Este adevărat că Legea nr. 33/1994 conține dispoziții atributive de competență și în privința stabilirii de către instanțe a exproprierii și altor imobile decât cele care au făcut obiectul deciziei administrative contestate însă trimiterea la dispozițiile acestei legi – pe care Legea nr. 255/2010 o face, astfel cum s-a menționat anterior -, este permisă doar selectiv, respectiv cu referire doar la acele reguli care permit evaluarea cuantumului despăgubirilor.
O altă interpretare a legii ar presupune încălcarea regimului imperativ al normelor legale atributive de competență.
Rezumând cele expuse anterior rezultă că admiterea solicitării societății reclamante de expropriere și a celorlalte două parcele (rezultate din dezmembrarea imobilului inițial) și de obligare a instituției pârâte la plata despăgubirilor cuvenite și pentru acestea s-a făcut printr-o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor Legii nr. 255/2010, motiv pentru care se impune admiterea apelului acesteia din urmă și schimbarea sentinței prin respingerea ca neîntemeiate a acestor solicitări.
Din examinarea considerentelor sentinței, Curtea va reține că sentința este nelegală și prin prisma modului de imputare a cheltuielilor de judecată.
Astfel, așa cum s-a arătat în cuprinsul prezentei, regulile procedurale aplicabile cauzei de față sunt cele conținute în Legea nr. 255/2010 care este o lege specială și parțial derogatorie de la dreptul comun în materia de expropriere (Legea nr. 33/1994).
Este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 38 al acestei din urmă legi, toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere și retrocedare, inclusiv în fața instanței judecătorești, se suportă de expropriator însă aceste norme legale nu sunt aplicabile cauzei de față.
Concluzia în acest sens este permisă de observarea corectă a faptului că deși art. 34 al Legii nr. 255/2010 menționează că ea se completează cu dispozițiile Legii nr. 33/1994 și cele ale codurilor civil și de procedură civilă, acest lucru este permis doar dacă prevederile legale menționate nu contravin celor ale Legii nr. 255/2010.
Ori, în privind modului de imputare a cheltuielilor de judecată Legea nr. 255/2010 (art. 23 alin. 3 coroborat cu art. 23 alin. 1), spre deosebire de Legea nr. 33/1994, prevede că cheltuielile necesare pentru realizarea expertizelor de evaluare a cuantumului despăgubirilor în cadrul litigiilor în instanță vor fi avansate în conformitate cu procedura de drept comun.
De aceea, câtă vreme – astfel cum s-a explicat anterior – prin respingerea în totalitate a pretențiilor ce formează obiectul acțiunii reclamantei, ea este partea căzută în pretenții conform art. 274 alin. 1 Cod pr. civ., toate cheltuielile de judecată ocazionate de procesul de față (respectiv atât cele constând în avansurile onorariilor de expert achitate până la momentul pronunțării sentinței cât și cele constând în diferența de onorarii neplătită până atunci dar datorată experților pentru prestația efectuată în cauză) se impun a fi suportate de către aceasta.
În consecință, prin admiterea apelului instituției pârâte, sentința Tribunalului T. va fi schimbată și în sensul înlăturării obligației sale de plată a cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță, urmând a se dispune obligarea societății reclamante la plata către fiecare expert a sumei de câte 700 lei, cu titlu de diferență onorariu de expert.
Luând act că în această fază procesuală apelanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de pârâtul S. român prin Ministerul Transporturilor și Infrastructurii reprezentat de C.N.A.D.N.R. SA prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, cu sediul în Timișoara, .. 18, jud. T. și S. român prin C. Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, cu sediul în București, .. 38, sector 1, ambele cu sediul procedural ales la Cabinetul individual de avocat C. C. S., situat în Timișoara, ., nr. 3, . împotriva sentinței civile nr. 3077/30.12.2014 pronunțată de Tribunalul T. - Secția I Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă ., cu sediul în Timișoara, .. 3, . procedural ales în Timișoara, ., la avocat Ilcău C., pe care o schimbă în sensul că:
Respinge în integralitate acțiunea societății reclamante.
Înlătură obligarea instituției pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță și dispune obligarea societății reclamante la plata către fiecare expert a sumei de câte 700 lei, cu titlu de diferență de onorariu expert.
Definitivă.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică azi 9 iunie 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
D. C. C. R. I. P.
Red. D.C./11.06.2015
Tehnored. I.P. 8 ex./12.06.2015/6 . instanță: Tribunalul T., jud. L. V.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 259/2015. Curtea de Apel... | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
