Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 1628/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Comentarii

0

Decizia nr. 1628/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 21-06-2012 în dosarul nr. 1628/2012

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928

SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR.1628

Ședința publică din 21 iunie 2012

PREȘEDINTE: C. P.

JUDECĂTOR: A. M. N.

JUDECĂTOR: M. G.

GREFIER: F. B.

S-au luat în examinare recursurile declarate de intervenientul M. P., reclamanții C. L. al M. A., M. A. prin P. și pârâții Ț. L., G. G. și G. F. împotriva deciziei civile nr. 487/A/06.12.2011 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâții intimați B. R., ORHIDEA D.G. SRL A., G. G., M. A. A. și interveneienții intimați P. G. și P. V., având ca obiect constatare act juridic.

La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă avocat S. A. în reprezentarea pârâtei recurente Ț. L., avocat A. P. pentru interveneientul recurent M. P. și avocat Betheg L. în reprezentarea pârâtei intimate . A., lipsă fiind celelalte părți.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, avocat A. P., reprezentanta interveneientul recurent M. P. depune la dosar taxă judiciară de timbru în valoare de 1946 lei și timbru judiciar în valoare de 5 lei.

Nemaifiind de formulat alte cereri, instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.

Avocat S. A. reprezentantul pârâtei recurente Ț. L. solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate și admiterea apelului și pentru suprafața de 367 mp, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat și taxa judiciară de timbru din apel.

Cu privire la recursul interveneientului M. P. solicită respingerea recursului.

Cu privire la recursul reclamanților C. L. A. și M. A. prin P. solicită admiterea acestuia.

Avocat A. P. reprezentantul interveneientul recurent M. P. solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei civile recurate, admiterea cererii de intervenție, constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare. Arată că în mod nelegal a fost respinsă cererea de intervenție. Depune concluzii scrise.

Cu privire la recursul reclamanților C. L. A. și M. A. prin P. solicită respingerea acestuia ca inadmisibil.

Cu privire la recursul pârâtei recurente Ț. L. solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii cu privire la cele două boxe, cu cheltuieli de judecată.

Avocat Betheg L., reprezentantul pârâtei intimate . A., solicită admiterea recursului pârâților Ț. L., G. G. și G. F..

Cu privire la recursul interveneientului M. P. solicită respingerea acestuia.

CURTEA

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată:

P. sentința civilă nr.7299/29.06.2011, Judecătoria A. a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtei M. A.-A., a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a intervenientului P. G. și totodată excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Ț. L..

A admis în parte atât acțiunile conexate formulate de reclamanții M. A. prin P. și C. local al municipiului A. în contradictoriu cu pârâții A. A. (continuate față de pârâtele G. G. și M. A.-A.), G. G., G. F., Ț. L., B. R. și ., cât și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul P. G. în interesul reclamanților.

A admis în parte cererea de intervenție principală formulată de intervenientul P. G. și cererea de intervenție principală formulată de intervenientul M. P., ambele în contradictoriu cu pârâții M. A., C. L. A., A. A. (continuată prin G. G. și M. A.-A.), G. G., G. F., Ț. L. și B. R..

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la BNP C. A. sub nr.3170/14.12.2000, încheiat între A. T. și soții G. G. și F., având ca obiect imobilul înscris în CF nr._ A., top nr. 1101/I.

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la BNP C. A. sub nr.3575/14.11.2003, încheiat între soții G. G. și F. și Ț. L., având ca obiect imobilul înscris în CF nr._ A., top nr. 1101/I.

A dispus restabilirea situației anterioare de carte funciară, în sensul înscrierii în CF nr._ A. (nr. top 1101/I) a dreptului de proprietate în favoarea Statului Român asupra apartamentului nr.1.

A dispus rectificarea CF nr._ A. (nr. top 1101/II) și respectiv CF nr._ A. (nr. top 1101/III), în sensul intabulării dreptului de proprietate în favoarea Statului Român asupra apartamentelor nr.2 și 3, ca efect al sentinței civile nr.2588/26.04.2000, pronunțată de Judecătoria A. (dosar nr.7920/1999), irevocabilă conform deciziei civile nr.8224/20.10.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (dosar nr.3549/2004).

A obligat pârâta G. G. să plătească reclamanților suma de 375.000 lei cu titlu de despăgubiri reprezentând valoarea de circulație a apartamentului nr.4 înscris în CF nr._ A. (nr. top 1101/IV).

A constatat că boxa situată la subsol, pe latura imobilului dinspre . suprafață totală de 30,97 mp (inclusiv încăperea de sub scări de 1,64 mp), astfel cum a fost identificată în raportul de expertiză în construcții întocmit de O. M. și care face parte integrantă din hotărâre, inclusă actualmente în componența apartamentului nr.1, înscris în CF nr._ A. (top nr. 1101/I), aparține intervenientului P. G. și soției P. V., fiind cumpărată de aceștia prin contractul de vânzare-cumpărare nr.4280/1999, încheiat cu Recons SA.

A îndrumat Biroul de cadastru și Publicitate Imobiliară A. să efectueze cuvenitele mențiuni în cărțile funciare, conform sentinței, la rămânerea irevocabilă.

A respins în rest cererile principale conexate și cererile de intervenție.

A respins cererea reconvențională formulată de reclamanta reconvențională Ț. L., în contradictoriu cu pârâții reconvenționali M. A., P. G. și P. V., pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr.4280/1999.

A obligat pârâta G. G. să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în cuantum de 7.940 lei.

A obligat pârâții G. G., G. G., G. F. și Ț. L. să plătească în contul bugetului local al municipiului A. suma de 500 lei reprezentând taxă judiciară de timbru.

A obligat pârâții G. G., G. G., G. F. și Ț. L. să plătească intervenientului M. P. cheltuieli de judecată de 1.000 lei.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță, rejudecând fondul cauzei potrivit limitelor instituite prin decizia de casare, a constatat că modificările ulterioare de acțiune formulate de reclamanți în rejudecare nu pot fi avute în vedere, întrucât modificarea acțiunii nu poate avea loc la instanța care rejudecă fondul după desființarea cu trimitere, cu atât mai mult cu cât reclamanții au renunțat și la calea de atac a apelului.

În ceea ce privește acțiunile principale conexate formulate de reclamanți și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul P. G., analizând cu precădere excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta M. (fostă G.) A.-A., aceasta a fost admisă întrucât, așa cum rezultă din declarația autentificată la BN Veritas sub nr.2199/16.05.2011, pârâta a renunțat la moștenirea defunctei sale mame A. A..

Pe fondul cererilor principale, s-a constatat că imobilul situat în A., ..20, înscris inițial în CF nr.5185 A., top nr.1101, compus din intravilan în suprafață de 641 mp cu casă, a fost proprietatea soților C. A. și M., fiind preluat de Statul Român în baza Decretului nr.92/1950. Imobilul a fost transformat în proprietate individuală pe apartamente și transcris în CF colectivă_ și CF individuale nr._-_ A., apartamentul nr.4 (vechi) fiind vândut doamnei Raustein F., prin contractul de vânzare-cumpărare nr.435/1996, iar apartamentul nr.1 (vechi) a fost vândut soților P. G. și V. prin contractul de vânzare-cumpărare nr.4280/1999.

Ulterior, A. T. a promovat o acțiune în revendicarea imobilului (continuată de fiica A. A. după decesul acestuia), care a fost respinsă de Judecătoria A. prin sentința civilă nr.2588/2000 (dosar nr.7920/1999), însă prin decizia nr.1217/2000 a Tribunalului A. (dosar nr.3720/2000), asupra întregului imobil a fost intabulat dreptul de proprietate în favoarea lui A. T. (în calitate de moștenitor al foștilor proprietari C. A. și M.), constatându-se totodată și nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr.435/1996 și nr.4280/1999, încheiate de Raustein F. și soții P. cu privire la apartamentele nr. 4 și 1 (vechi).

După mai multe cicluri procesuale, acțiunea în revendicarea imobilului a fost respinsă, potrivit deciziei civile nr.8224/20.10.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (dosar nr.3549/2004), prin care s-a constatat că testamentul olograf de care s-a prevalat A. T. a fost fals, sentința inițială a Judecătoriei A. nr.2588/2000 rămânând astfel irevocabilă.

Anterior soluționării acțiunii în revendicare și după înscrierea dreptului de proprietate în favoarea lui A. T., prin actul de apartamentare nr.3169/2000, imobilul a fost apartamentat pentru a doua oară și transcris succesiv în cărțile funciare, în cele din urmă fiind transcris în CF nou deschise nr._-_, după cum urmează:

- Apartamentul nr.1, parter, înscris în CF nr._ A., top nr. 1101/I, compus din 3 camere, dependințe, 9 boxe și coridor subsol, în suprafață de 308 mp + cota de 146/641 mp teren, în prezent proprietate tabulară a pârâtei Ț. L., prin cumpărare din 2003. Acest apartament a făcut obiectul unor vânzări succesive. Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.3170/14.12.2000, A. T. a înstrăinat imobilul către pârâții G. G. și G. F., care, la rândul lor, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.3575/14.11.2003, l-au vândut către pârâta Ț. L.. La momentul perfectării celor două contracte succesive de vânzare-cumpărare, în cartea funciară (sub B.20) era notată plângerea penală formulată de P. G. împotriva lui A. T. pentru uz de fals, iar conform clauzelor contractuale, cumpărătorii au declarat că au cunoștință de situația juridică a imobilului, înțelegând să-l achiziționeze pe riscul lor.

- Apartamentul nr.2, P+E, înscris în CF nr._ A., top nr.1101/II, compus din 6 camere, dependințe, 2 spații cu altă destinație, 2 boxe și coridor subsol, în suprafață de 429 mp + cota de 204/641 mp teren, în prezent proprietatea tabulară a defunctei A. A., prin moștenire din 2004.

- Apartamentul nr.3, P+E, înscris în CF nr._ A., top nr. 1101/III, compus din 4 camere, dependințe, 3 magazii și 2 boxe, în suprafață de 349 mp + cota de 165/641 mp teren, în prezent proprietatea tabulară a defunctei A. A., prin moștenire din 2004.

- Apartamentul nr.4, înscris în CF nr._ A., top nr.1101/IV, compus din spațiu cu altă destinație și 5 boxe, în suprafață de 266 mp + cota de 126/641 mp teren, în prezent proprietatea tabulară a pârâtei ., prin cumpărare din 2006. Acest apartament a fost de asemenea înstrăinat succesiv, imobilul fiind vândut de A. T. către pârâtul B. R., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.6/03.01.2001, care l-a vândut mai departe pârâtei ., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2636/18.08.2006.

La momentul încheierii primului contract, între A. T. și B. R., în cartea funciară (sub B.20 CF nr. 5185 A.) era notată plângerea penală formulată de P. G., iar potrivit clauzelor contractuale, cumpărătorul a declarat că are cunoștință de situația imobilului și că înțelege să-l dobândească pe riscul său. Cel de-al doilea contract s-a perfectat între B. R. și . după declanșarea prezentului proces, dată la care în cartea funciară era notat istoricul proceselor purtate între părți.

Conform art.1898 Cod civil, buna-credință este credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a transmite proprietate. Ori în cauză, câtă vreme părțile contractante au înstrăinat și respectiv achiziționat bunul litigios, cunoscând situația acestuia și declarând totodată sub forma unor clauze contractuale că înțeleg să-l dobândească pe riscul lor, asumându-și posibilitatea vicierii titlului vânzătorului și pericolul evicțiunii și luând asupra lor toate consecințele acesteia, aprecierile instanței de fond au fost în sensul că buna-credință a pârâților cumpărători este exclusă, în condițiile în care aceștia au ignorat toate aspectele menționate și au ales să încheie actele în absența oricăror măsuri normale de precauție, conforme unei prudențe ori diligențe minime, sperând că titlul vânzătorului nu va fi desființat.

De asemenea, tot sub aspectul examinării bunei-credințe a dobânditorilor, în principiu, instanța a considerat că anularea titlului de proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui imobil nu este de natură să atragă anularea actului în ce privește pe terțul dobânditor, în cazul în care acesta este de bună-credință. Cu toate acestea, în cazul în care dobânditorul cu titlu oneros a cunoscut sau, cu diligențe minime, putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului pe o altă cale, cum este cazul în speță, operează regula potrivit căreia nulitatea titlului vânzătorului atrage și nulitatea titlului dobânditorului, conform principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial.

Așa fiind, în condițiile în care titlul de proprietate al defunctului A. T., respectiv decizia civilă nr.1217/2000 a Tribunalului A., a fost desființat de Înalta Curte de Casație și Justiție, imobilul revenind în proprietatea statului, și câtă vreme buna-credință a pârâților nu poate fi reținută în raport de dispozițiile art.1898 Cod civil, coroborat cu art.33 din Decretul-lege nr. 115/1938 (reluat în art. 31 din Legea nr. 7/1996), prima instanță a stabilit că actele de înstrăinare nr.3170/14.12.2000 și nr.3575/14.11.2003, prin care apartamentul nr.1 a fost înstrăinat succesiv pârâților G. și respectiv Ț. L., sunt lovite de nulitate absolută, prin aplicarea principiului resolutio iure dantis, resolvitur ius accipientis.

S-a mai reținut că ambele contracte s-au încheiat de părți în frauda statului reclamant (fiind vorba de vânzarea bunului altuia), cu complicitatea și pe riscul lor, având astfel o cauză ilicită, în accepțiunea art.968 Cod civil, care atrage nulitate absolută a contractelor, în baza art.966 din același cod.

În ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare nr.6/03.01.2001, prin care apartamentul nr.4 (înscris în CF nr._ A., top nr. 1101/IV) a fost înstrăinat de A. T. către pârâtul B. R., s-a constatat că reclamanții au renunțat la capătul de cerere privind constatarea nulității acestui contract, renunțare la care nu mai pot reveni, instanța luând act de aceasta în primul ciclu procesual, la termenul din 10.01.2007, dar au solicitat în schimb despăgubiri de la moștenitoarea defunctului A. T..

De asemenea, prima instanță a considerat că intervenientul P. G. nu justifică vreun interes în desființarea acestui contract, de vreme ce pretențiile sale vizează exclusiv boxele aflate în componența apartamentului nr.1, proprietatea pârâtei Ț. L.. Totodată, constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare subsecvent nr.2636/18.08.2006, prin care B. R. a vândut apartamentul nr.4 către ., este o cerere nouă, formulată pentru prima dată în rejudecare și care astfel nu a fost avută în vedere la pronunțarea soluției, cu atât mai mult cu cât reclamanții, deși au solicitat constatarea nulității actului ulterior/subsecvent, au renunțat la constatarea nulității actului inițial.

Pe de altă parte însă, în privința despăgubirilor pretinse ca urmare a vânzării apartamentului nr.4 de către A. T., susținerile reclamanților au fost apreciate ca întemeiate. Astfel, cu autoritate de lucru judecat s-a stabilit că defunctul A. T. a folosit un testament fals pentru a dobândi dreptul de proprietate asupra întregului imobil și totodată că pretențiile privind dubla sa calitate de moștenitor - testamentar și legal - al proprietarilor inițiali sunt neîntemeiate (acțiunea promovată de A. A. fiind respinsă irevocabil prin sentința civilă nr._/2009 a Judecătoriei A., în dosar nr._ ). De asemenea, este de necontestat că moștenitoare a defunctului A. T. este A. A., iar moștenitoare a lui A. A. este pârâta G. G. (în calitate de fiică), cealaltă fiică, pârâta M. A.-A., renunțând la moștenirea mamei sale.

Potrivit dispozițiilor art.998-999 Cod civil, antrenarea răspunderii civile delictuale presupune existența cumulativă a următoarelor condiții: faptă ilicită, prejudiciu, culpa autorului și raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, condiții care în cauză sunt îndeplinite și care rezultă din utilizarea testamentului fals în scopul dobândiri imobilului, fapt ilicit ce a condus la pierderea de către reclamanți a dreptului de proprietate asupra apartamentului nr.4 și pentru care, în raport de dispozițiile art. 774 și 777 Cod civil, este ținută a răspunde pârâta G. G., în calitate de moștenitor regulat, continuator al personalității defunctului A. T..

Așa cum rezultă din raportul de expertiză în construcții nr.152/2007, întocmit de expert L. Ș., valoarea apartamentului nr. 4 se cifrează la suma de 375.000 lei.

În privința cererii de intervenție principală formulată de intervenientul P. G. și a cererii reconvenționale formulată de pârâta Ț. L., referitor la excepțiile lipsei calității procesuale active și pasive, instanța de fond a considerat că, atât timp cât intervenientul solicită anularea actelor succesive de înstrăinare a apartamentului nr.1, al cărui proprietar tabular este pârâta Ț. L., susținând că boxele propriului apartament au fost incluse greșit în compunerea apartamentului nr.1, este evident că acesta justifică calitate procesuală activă, iar pârâta Ț., calitate procesuală pasivă. Legitimare activă și interesul intervenientului vizează însă exclusiv contractele de înstrăinare având ca obiect apartamentul nr.1, pentru protejarea dreptului său de proprietate dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu Recons SA și care rezultă din suprapunerea componentelor celor două apartamente, pentru desființarea contractelor având ca obiect apartamentul nr.4 acesta nefăcând dovada vreunui interes.

Pe fondul cererilor, s-a constatat că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.4280/02.09.1999, încheiat cu . P. G. și soția P. V. au cumpărat apartamentul nr.1 (vechi), în compunerea căruia s-au menționat două boxe. Conform raportului de expertiză în construcții nr.449/2007, întocmit de expert O. M., cele două boxe se află la subsolul imobilului și au suprafața de 30,97 mp (boxa situată pe latura dinspre . respectiv de 28,29 mp (boxa situată pe latura dinspre . boxa cu suprafața de 30,97 mp (inclusiv încăperea de sub scări de 1,64 mp) a fost predată pârâților G. odată cu apartamentul 1 (nou), în a cărui componență este inclusă. Pe cale de consecință, în baza art.50 Cod procedură civilă, raportat la art.480 Cod civil, judecătoria a stabilit că boxa, în suprafață totală de 30,97 mp, inclusă în compunerea apartamentului nr.1, înscris în CF nr._ A. (top nr. 1101/I), aparține intervenientului, fiind cumpărată prin contractul de vânzare-cumpărare nr.4280/1999.

Cu privire la cererea de intervenție principală formulată de intervenientul M. P., s-a reținut că acesta ocupă apartamentul nr.1 (fost nr.3), în baza contractului de închiriere nr.3091/06.12.1973, încheiat cu IJGCLA A..

Printr-o cerere înregistrată la Primăria A. sub nr.331/31.08.1999, în temeiul Legii nr.112/1995, intervenientul M. P. a solicitat cumpărarea imobilului, însă procedura de vânzare a fost suspendată, dat fiind că asupra locuinței s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea lui A. T..

Ca atare, prima instanță a considerat că interesul intervenientului în desființarea contractelor de vânzare-cumpărare nr.3170/14.12.2000 și respectiv nr.3575/14.11.2003 este unul evident și care rezultă din calitatea sa de chiriaș și din vocația de a cumpăra apartamentul care face obiectul celor două acte succesive de înstrăinare, în ipoteza în care locuința revine în proprietatea statului ca efect al constatării nulității contractelor, apartamentul fiind ocupat de intervenient continuu, din anul 1973 și până în prezent.

În plus, față de considerentele reținute cu privire la vânzarea bunului altuia, în cazul intervenientului M. s-a observat că niciunul dintre înstrăinători, nici defunctul A. T. și nici pârâții G., nu au respectat dreptul de preemțiune al chiriașului-intervenient la cumpărarea locuinței, prevăzut de art.18 din OUG nr.40/1999, în vigoare la data perfectării celor două contracte, astfel că, prin încălcarea acestui drept, în raport de prevederile art.9 și urm. din Legea nr.112/1995, s-a constatat și frauda la lege. Mai mult, cererile pentru constatarea nulității actului de apartamentare nu pot fi primite câtă vreme se păstrează componența apartamentului nr.4 și actele prin care acesta a fost înstrăinat, iar încheierile de carte funciară incidente se desființează ca efect al hotărârii judecătorești irevocabile și în limita desființării actelor ce stau la baza încheierilor.

Pentru toate considerentele expuse, instanța de fond a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtei M. A.-A. și a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a intervenientului P. G. și respectiv lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Ț. L..

A admis în parte atât acțiunile conexate formulate de reclamanții M. A. prin P. și C. local al municipiului A. în contradictoriu cu pârâții A. A. (continuate față de pârâtele G. G. și M. A.-A.), G. G., G. F., Ț. L., B. R. și ., cât și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul P. G. în interesul reclamanților.

A admis în parte cererea de intervenție principală formulată de intervenientul P. G. și cererea de intervenție principală formulată de intervenientul M. P., ambele în contradictoriu cu pârâții M. A., C. L. A., A. A. (continuată față de G. G. și M. A.-A.), G. G., G. F., Ț. L. și B. R..

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la BNP C. A. sub nr.3170/14.12.2000, încheiat între A. T. și soții G. G. și F., având ca obiect imobilul înscris în CF nr._ A., top nr. 1101/I.

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la BNP C. A. sub nr. 3575/14.11.2003, încheiat între soții G. G. și F. și Ț. L., având ca obiect imobilul înscris în CF nr._ A., top nr. 1101/I.

A dispus restabilirea situației anterioare de carte funciară, în sensul înscrierii în CF nr._ A. (nr. top 1101/I) a dreptului de proprietate în favoarea Statului Român asupra apartamentului nr.1.

A dispus rectificarea CF nr._ A. (nr. top 1101/II) și respectiv CF nr._ A. (nr. top 1101/III), în sensul intabulării dreptului de proprietate în favoarea Statului Român asupra apartamentelor nr.2 și 3, ca efect al sentinței civile nr.2588/26.04.2000, pronunțată de Judecătoria A. (dosar nr. 7920/1999), irevocabilă conform deciziei civile nr.8224/20.05.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (dosar nr. 3549/2004).

A obligat pârâta G. G. să plătească reclamanților suma de 375.000 lei cu titlu de despăgubiri reprezentând valoarea de circulație a apartamentului nr. 4 înscris în CF nr._ A. (nr. top 1101/IV).

A constatat că boxa situată la subsol, pe latura imobilului dinspre . suprafață totală de 30,97 mp (inclusiv încăperea de sub scări de 1,64 mp), astfel cum a fost identificată în raportul de expertiză în construcții întocmit de O. M. și care face parte integrantă din hotărâre, inclusă actualmente în componența apartamentului nr.1, înscris în CF nr._ A. (top nr. 1101/I), aparține intervenientului P. G. și soției P. V., fiind cumpărată de aceștia prin contractul de vânzare-cumpărare nr.4280/1999 încheiat cu Recons SA.

A îndrumat Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară A. să efectueze cuvenitele mențiuni în cărțile funciare, conform sentinței, la rămânerea irevocabilă.

A respins în rest cererile principale conexate și cererile de intervenție.

A respins cererea reconvențională formulată de reclamanta reconvențională Ț. L., în contradictoriu cu pârâții reconvenționali M. A., P. G. și P. V., pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 4280/1999.

Față de modul de soluționare a cererilor și în limita pretențiilor admise, văzând că reclamanții justifică cheltuieli de judecată de 7.940 lei reprezentând taxă judiciară și onorariu expert, că intervenientul P. G. a fost scutit de plata taxei judiciare de timbru în sumă de 3.891,92 lei și că intervenientul M. P. a dovedit suma de 1.000 lei reprezentând onorariu avocat, instanța de fond, în temeiul art.276 Cod procedură civilă și art.18 și 21 din OUG nr.51/2008, a obligat pe pârâta G. G. să plătească reclamanților suma de 7.940 lei, pe pârâții G. G., G. G., G. F. și Ț. L. să plătească în contul bugetului local suma de 500 lei și pe pârâții G. G., G. G., G. F. și Ț. L. să plătească intervenientului M. P. suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva soluției au declarat apel pârâții G. G., G. F. și Ț. L., solicitând modificarea hotărârii în sensul respingerii cererilor de intervenție în interes propriu ale intervenienților P. G. și M. P. privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare în baza cărora pârâții au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.1, situat în A., ..20 și admiterea cererii reconvenționale a pârâtei Ț. L.. Cu cheltuieli de judecată.

În motivarea căii de atac au contestat, ca un prim aspect, faptul că instanța de fond în mod eronat a admis cererea de intervenție formulată de intervenientul M. P., întrucât aceasta este inadmisibilă și nefondată.

Astfel, intervenientul a formulat cerere de intervenție principală pentru prima dată în ciclul procesual inițial, cu ocazia judecării apelului împotriva sentinței civile nr.3/2008 a Judecătoriei A.. Față de prevederile art.50 C.proc.civ. și văzând lipsa acordului pentru ca o astfel de cerere să fie formulată în apel, intervenientul și-a precizat cererea ca fiind accesorie, iar instanța în fața căreia a fost formulată nu a dispus admiterea în principiu, lăsând instanței de rejudecare să se pronunțe asupra admisibilității. Ulterior, în fața instanței de rejudecare, intervenientul M. P. și-a modificat cererea din cerere de intervenție accesorie în cerere de intervenție principală.

Așa fiind, în susținerea inadmisibilității cererii, apelanții consideră că pretențiile intervenientului pot viza doar obiectul dedus judecății prin cererea principală, nu și prin cererea de intervenție a altui terț. Ori instanța de fond nu ar fi analizat chestiunile de ordin procedural care împiedică un terț să intervină în litigiu având un obiect bine stabilit și să pretindă altceva decât obiectul dedus judecății și nici nu a explicat motivul pentru care a apreciat admisibilă cererea de intervenție, în condițiile în care aceasta nu are legătura cu obiectul cererii principale, prin cererea de intervenție fiind supusă judecății cererea de anulare a altor contracte de vânzare-cumpărare decât cele care fac obiectul cererii principale.

În altă ordine de idei, arată apelanții, prima instanță în mod corect a stabilit imposibilitatea modificării acțiunii principale la instanța investită cu rejudecarea fondului după desființarea cu trimitere. Ca atare, neexistând o cerere principală care să aibă ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, apelanții consideră cererea formulată de M. P. ca neavând niciun temei juridic, întrucât nu este o cerere de intervenție în sensul definit de Codul de procedură civilă.

Pe de altă parte, se invocă inadmisibilitatea cererii și prin prisma faptului că aceasta reprezintă o cerere nou formulată și care contravine dispozițiilor art.315 alin.(3) C.proc.civ., potrivit cărora, după casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. Mai mult decât atât, adaugă apelanții, deși nulitatea absolută poate fi invocată de oricine, cel care o invocă trebuie să justifice un interes și un drept propriu; ori intenția intervenientului de a cumpăra apartamentul pe care îl ocupă în calitatea sa de fost chiriaș al statului nu echivalează cu interesul/dreptul ce trebuie justificat.

Se aduce în discuție și faptul că prima instanță greșit a soluționat fondul cererii de intervenție, întrucât, ca motiv de nulitate, intervenientul M. a invocat încălcarea dreptului său de preemțiune la cumpărarea apartamentului din litigiu, întemeindu-și în drept pretențiile pe dispozițiile art.9 și 11 din Legea nr.112/1995, art.18-20 din OUG nr.40/1999, respectiv art.13 alin.(1), art.15 și art.17 din Legea nr.10/2001, dispoziții care, în opinia apelanților, nu pot fi primite ca motiv de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de ei.

Așadar, potrivit OUG nr.40/1999, dreptul de preemțiune se exercită doar atunci când proprietarul refuză să reînnoiască contractul de închiriere, iar atât timp cât acest refuz nu a existat, dreptul de preemțiune nu s-a născut și nu poate fi exercitat. De altfel, în condițiile în care a semnat contractul de închiriere, intervenientul a renunțat implicit la dreptul de preemțiune la cumpărarea apartamentului, motiv pentru care eventualele beneficii ale acestui drept nu mai pot fi invocate. Chiar mai mult, la momentul achiziționării apartamentului, apelanții au înțeles să preia obligația menținerii contractului de închiriere al intervenientului pe toată perioada sa de valabilitate, defunctul A. T. neavând obligația de a oferi apartamentul spre cumpărare fostului chiriaș al statului.

În consecință, intervenientul nu numai că nu a fost prejudiciat în vreun fel, dar a și profitat de existența litigiilor purtate cu Statul Român pentru a locui mai mulți ani în apartament fără a plăti chirie. De altfel, de la data încheierii primului contract de vânzare-cumpărare privind apartamentul, respectiv în anul 2000, și până la momentul în care M. P. a formulat cererea de intervenție, a trecut o perioadă de 8 ani, iar de la data încheierii celui de-al doilea contract, o perioadă de 5 ani, perioadă în care a folosit nestingherit apartamentul, cu atât mai mult cu cât chiria plătită apelanților G. și solicitările intervenientului ca, la stabilirea acesteia, să fie avut în vedere faptul că nu avea decât venituri din pensie, confirmă, în opinia apelanților, că nu se poate pune în discuție exercitarea dreptului de preemțiune, dat fiind că exercitarea acestui drept presupunea nu doar existența unei intenții de a cumpăra apartamentul ci mai ales existența sumei necesare pentru plata prețului. Ori intervenientul nu a făcut dovada că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare dintre A. T. și soții G., deținea suma necesară pentru achitarea prețului pe apartament.

Un alt motiv de apel invocat vizează netemeinicia cererii de intervenție, în sensul că, pe de o parte, anularea unui act juridic poate fi cerută doar de către una din părțile contractante, iar pe de altă parte, apartamentul pe care susține ca l-ar fi cumpărat în baza Legii nr.112/1995 de la Statul Român, este alt apartament decât cel care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.3575/14.11.2003 la BNP C. A., respectiv imobilul situat în A., ..20, .> În susținerea acestei afirmații arată că intervenientul a cumpărat apartamentul cu numărul administrativ 1 în numerotarea dată de fostul administrator, ., aspect confirmat inclusiv de martora P. S., iar Statul Român nu a apartamentat niciodată imobilul, astfel că, după ce A. T. a redobândit dreptul de proprietate asupra întregului imobil, a întocmit un act autentic de apartamentare, prin care apartamentele rezultate au fost numerotate după voința sa, fără nicio legătură cu numerotarea dată administrativ de către fostul administrator al imobilului. Mai mult, apartamentul vândut/cumpărat de apelanți se află la parterul imobilului, în timp ce apartamentul nr.1, la care face referire intervenientul, se afla la etaj.

În aceste condiții, apelanții au constatat cererea intervenientului ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. De asemenea, adaugă că, la fel ca și în cazul motivelor de apel invocate în legătură cu cealaltă cerere de intervenție, cererea de intervenție principală se poate formula de un terț care urmărește realizarea sau conservarea unui drept al său. Cererea de intervenție se îndreaptă împotriva ambelor părți din proces, respectiv reclamant și pârât, terțul tinzând să câștige pentru sine obiectul procesului. Astfel, pretențiile intervenientului poate viza doar obiectul dedus judecații prin cererea principală, cererea de intervenție în cazul de față neavând legătură cu obiectul cererii principale, prin cererea de intervenție fiind supusă judecății cererea de anulare a altor contracte de vânzare-cumpărare decât cele care fac obiectul cererii principale.

Apelanții aduc în discuție și faptul că instanța de fond nu s-ar fi pronunțat asupra excepțiilor lipsei de interes a cererii de intervenție, întrucât intervenientul nu a dovedit existența unei identități între apartamentul cumpărat/vândut de ei și apartamentul cumpărat de el. D. urmare, apreciind că instanța de fond în mod corect a stabilit ca fiind lipsită de interes cererea intervenientului pentru constatarea nulității contractelor ce au ca obiect apartamentul nr.4, consideră că aceleași argumente, pentru identitate de rațiune, trebuie să fie valabile și în ceea ce privește apartamentul nr.1, cu atât mai mult cu cât, prin notele de ședință depuse în data de 11.04.2007, însuși intervenientul a confirmat că nu a susținut niciodată existența unei identități între cele două apartamente.

Pentru a demonstra faptul netemeinicia cererii, apelanții au mai arătat că au cumpărat apartamentul nr.1 de la numitul A. T., al cărui drept de proprietate fusese intabulat în cartea funciară în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile la data când apelanții au încheiat contractul. Faptul că în cartea funciară fusese notată plângerea lui P. G. împotriva lui A. T. nu are, în opinia lor, nicio relevanță, atât timp cât la data încheierii contractului nu era pusă în mișcare nicio acțiune penală și nici nu a fost vreodată. Ori simpla plângere penală nu era suficientă pentru a se susține că A. T. nu era proprietarul apartamentului. Mai mult decât atât, nu s-a stabilit niciodată ca A. T. ar fi falsificat testamentul, toate litigiile având ca obiect revizuirea hotărârii de restituire a imobilului desfășurându-se după ce apelanții au devenit proprietarii apartamentului și fără ca aceștia să fie chemați în judecată.

Pe de altă parte, au arătat că de la toate principiile efectelor nulității, inclusiv de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anularii actului inițial, există și excepții, una dintre acestea, care exclude posibilitatea anulării contractului de vânzare-cumpărare încheiat de apelanți, fiind cea care-1 vizează pe subdobânditorului de bună-credință și cu titlu oneros, calitate de care, contrar celor stabilite de instanță, aceștia beneficiază și în temeiul căreia sunt exceptați de la aplicarea principiului resolutio jure dantis, resolvitur jus accipientis.

În ceea ce privește apelanta Ț. L., prevalându-se de apărările celorlalți apelanți, a adăugat că a cumpărat imobilul din litigiu în momentul în care, în CF nr._ A., sub B.7, era notată minuta deciziei civile nr.1390/2003 a Curții de Apel Timișoara prin care s-a respins recursul lui P. G. împotriva deciziei civile nr.645/2002, astfel că valabilitatea redobândirii acestuia de către A. T. era confirmată și prin hotărâre judecătorească. Așa fiind, susține că instanța de fond nu a luat în calcul acest aspect, cu atât mai mult cu cât apelanta și-a dovedit buna-credință prin cumpărarea imobilului în urma unor anunțuri de vânzare din ziarul „Vând și cumpăr”, depuse în probațiune la dosar și care au vizat o lungă perioadă de timp, respectiv 4 iulie - 10 iulie 2003, 11 iulie - 17 iulie 2003, 25 iulie - 31 iulie 2003, 1 august - 7 august 2003, 17 octombrie - 23 octombrie 2003, 31 octombrie - 6 noiembrie 2003 și 7 noiembrie - 13 noiembrie 2003.

De asemenea, în condițiile în care M. A. susține buna-credință a intimatului B. R., a considerat că același tratament juridic ar trebui să le fie aplicat și apelanților, întrucât și ei au dobândit imobilul în calitate de cumpărători de bună-credință.

Un alt motiv invocat de apelanta Ț. L. este și cel potrivit căruia instanța ar fi acordat mai mult decât s-a cerut atunci când a stabilit că „boxa situată la subsol, pe latura imobilului dinspre . suprafața totală de 30,97 mp (inclusiv încăperea de sub scări de 1,64 mp), (...), aparține intervenientului P. G. și soției P. V., fiind cumpărată de aceștia prin contractul de vânzare-cumpărare nr.4280/1999, încheiat cu Recons SA”, întrucât nu a fost sesizată cu o asemenea cerere.

Nu în ultimul rând, cu privire la cererea reconvențională formulată în fața instanței de fond, apelanta solicită a se constata că în mod greșit aceasta a fost respinsă, în situația în care, intervenientul P., deși nu a pretins niciodată anularea contractului său de vânzare-cumpărare doar pentru cele două boxe care fac obiectul cererii reconvenționale, susține în continuare că aceste boxe sunt parte componentă a apartamentului cumpărat de el anterior. Adaugă că, având în vedere că nu există dovezi din care să rezulte că boxele pe care intervenientul le-a cumpărat au fost aceleași cu boxele deținute în baza contractului de închiriere, în vigoare la data apariției Legii nr.112/1995, se impune constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de intervenient cu . aceste dependințe pentru care apelanta a dobândit dreptul de proprietate în mod valabil. De asemenea, susține că intervenientul nu și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară și nu există niciun temei legal ca un drept extratabular să fie preferat unui drept tabular.

Pentru aceste considerente, a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat.

Împotriva aceleiași soluții a declarat apel pârâta G. G., solicitând modificarea hotărârii în sensul respingerii cererii reclamanților privind obligarea sa la plata sumei de 375.000 lei, respingerea cererilor privind restabilirea dreptului de proprietate în favoarea statului, pentru apartamentele 2 și 3 și înlăturarea dispozițiilor privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare arată, în primul rând, că dispozițiile de obligare la plata către stat a sumei de 375.000 lei sunt netemeinice și nelegale, întrucât deși reclamanții au solicitat plata despăgubirilor pentru apartamentul nr.4, vânzarea imobilului de către bunicul său intimatului B. R., care l-a înstrăinat mai departe actualului proprietar, nu reprezintă o faptă ilicită și nu poate antrena existența răspunderii civile delictuale. Susține că nici ea și nici mama sa nu sunt răspunzătoare de actele încheiate de bunicul său și nu au beneficiat în vreun fel de pe urma acestei vânzări, condiții în care reclamanții ar fi putut eventual să revendice apartamentul nr.4 de la actualul proprietar în sensul repunerii în situația anterioară. Așadar, actualul proprietar a dobândit imobilul în baza unui contract încheiat la data de 18.08.2006, adică după înregistrarea la 12.06.2006 a cererii de chemare în judecată din prezentul dosar, motiv pentru care, în opinia apelantei, este evident că reclamanții au urmărit să-­și creeze un drept, respectiv acela de a solicita valoarea de circulație a imobilului, care rezultă din propria culpă de a nu fi notat procesul în cartea funciară, pentru a permite . să cumpere apartamentul nr.4.

Mai mult decât atât, afirmă că reclamanții nu au dovedit că suma de 375.000 lei reprezintă suma cu care aceștia ar fi putut vinde apartamentul nr.4, cu atât mai mult cu cât principiul reparării pagubelor în echivalent este subsidiar principiului reparării în natură, iar dat fiind că, în cazul de față, restituirea în natură este încă posibilă, dobânditorii B. R. și ., nefiind dobânditori de bună credință, obligarea sa la plata contravalorii apartamentului nr.4 este inadmisibilă.

De asemenea, mai arată apelanta, dacă reclamanții nu ar fi renunțat la cererea de constatare a nulității contractelor încheiate pentru acest apartament, bunicul său ar fi fost răspunzător doar față de B. R. și doar, cel mult, în limita prețului încasat în anul 2000, care era mult mai mic decât valoarea de piață a imobilului din anul 2007. Ori reclamanții au profitat de latura speculativă a pieței imobiliare și au ales să favorizeze ..

La fel cum a susținut și în fața instanței de fond, apelanta apreciază că valoarea din anul 2007 nu mai este aceeași ca și în prezent, o soluție corectă în acest sens fiind aceea a raportării prețului la data pronunțării hotărârii, luând în considerare și faptul că la data stabilirii valorii prin expertiză, preturile de piață erau supraevaluate și doar criza imobiliară a reglat valoarea acestora la valoarea reală și nu la o valoare speculativă.

Nu în ultimul rând, aduce în discuție și faptul că în mod greșit s-a dispus restabilirea situației anterioare asupra apartamentelor nr.2 și 3, în contextul în care actul juridic care a stat la baza intabulării dreptului de proprietate al mamei sale asupra acestor apartamente a fost certificatul de moștenitor nr.74/2004 eliberat de BNP C. A. G., act care nu a fost niciodată anulat, instanța nefiind sesizată în acest sens cu o acțiune de constatare a nevalabilității acestuia.

Pentru toate motivele arătate, a solicitat admiterea apelului.

P. întâmpinarea depusă la Registratura instanței în data de 04.10.2010, intimatul intervenient P. G. contestă motivele invocate de pârâți în apel pe motiv că acestea sunt pure speculații lipsite de orice temei legal.

În ceea ce privește susținerile apelantei G. G., potrivit cărora nici ea și nici mama sa nu sunt răspunzătoare pentru actele încheiate de către defunctul A. T., intimatul consideră că aceste apărări nu pot fi primite atât timp cât tranzacțiile de vânzare a apartamentelor nr.1 și 4 în mod evident nu au putut fi au fost lăsate în sarcina unei persoane de 92 de ani. De asemenea, arată că nu pot fi luate în considerare nici afirmațiile adversarilor conform cărora pentru cele două apartamente s-ar fi încasat suma de 710 milioane de lei vechi.

Intimatul a contestat și motivele invocate de apelanta Ț. L., conform cărora aceasta nu ar fi putut anticipa existența vreunei posibilități de anulare a hotărârilor judecătorești, în condițiile în care fiica acesteia, A. C., a ocupat funcția de magistrat al Tribunalului A. și avea la cunoștință faptul că prin decizia civilă nr.1390/2003 s-a anulat decizia civilă nr.259/2003, tot prin intermediul acesteia cunoscând apelanta și existența căii extraordinare de atac a recursului în anulare, fiind evident că înaintea semnării actelor de cumpărare a apartamentelor, aceasta și-ar fi consultat fiica pentru sfaturi juridice. Cu alte cuvinte, apreciază intimatul, adevărații cumpărători ai imobilului sunt fiica și ginerele apelantei, afirmație întărită și de împrejurarea că însuși magistratul a declarat, în dosarul nr.99/P/2006 al DNA București, că „la data când s-a hotărât să cumpere apartamentul, soții C. nu știau că acesta făcuse obiectul unui proces civil care a fost judecat, într-una din faze, și de C. A.”. Ori în opinia intimatului, din aceste declarații se poate desprinde concluzia că judecătoarea C. nu și-ar fi amintit că a judecat acest caz chiar de două ori, prima dată în dosarul nr.3720/A/2000 și ulterior în dosarul de revizuire nr.1650/2001.

În altă ordine de idei, intimatul a pus în discuție și faptul că deși în motivarea deciziei nr.73/2009 a Tribunalului A., instanța a stabilit că nu s-a putut reține buna credință a pârâților G. G. și F. la încheierea ambelor contracte de vânzare-cumpărare, având ca obiect apartamentul nr.1 nou, precum nici în ceea ce privește pe cumpărătoarea Ț. L., apelanții susțin în continuare că sunt cumpărători de bună-credință, bazându-se pe faptul că apartamentul în discuție a fost publicat câteva zile la rând în ziarul Vând și Cumpăr, fără însă a se lua însă în considerare că în acest ziar au fost publicate 80-100 de apartamente cu 3 camere și totuși alegerea lor a fost chiar apartamentul în litigiu. Mai mult decât atât, apelanții G. au achitat defunctului A. T. suma de 450 milioane lei vechi, ca mai târziu acesta să-l vândă mai departe soților C. cu numai 187 milioane lei vechi, pierzând astfel 263 de milioane lei vechi. Ca atare, nu înțelege cum de soții C. nu și-au pus întrebarea firească de ce vinde G. cu o pierdere de 263 milioane lei, când orice persoană caută să aibă un profit de pe urma unei vânzări, sau de ce aceștia au achitat suma respectivă fără ca măcar să intre în apartament, să numere ușile și geamurile.

Nu în ultimul rând, intimatul a precizat că nu poate crede cum de soții C. au achitat în jur de 4.400-4.500 Euro pentru un apartament cu 3 camere în centrul istoric al orașului A., când la vremea respectivă, în cartierul Micălaca, o simplă garsonieră se vindea la suma de 11.000-12.000 Euro. În susținerea afirmațiilor face trimitere la momentul în care judecătoarea A. C., împreună cu mama ei, apelanta Ț. L., au prezentat un testament olograf ulterior declarat fals, pentru a intra în posesia imobilului din Piața A. I. nr.10, un imobil cu 2 etaje și 30 de apartamente.

Pentru aceste motive, a solicitat respingerea apelului și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.

P. precizarea de apel depusă la Registratura instanței în data de 11.10.2011, apelanta G. G. a învederat că prin sentința pronunțată în dosarul nr.1359/06, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat Statul Român să-i restituie apartamentele nr.2 și 3 rămase în proprietatea antecesorului său și achitarea sumei de 2.600 Euro reprezentând prejudiciu moral cauzat prin decizia nr.8224/20.10.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pe cale de consecință, apelanta consideră că dispozițiile instanței de fond reprezintă o încălcare a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, încălcare constatată chiar și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, prin hotărârea pronunțată, a obligat statul să-i restituie cele două apartamente sau să-i achite suma de 220.000 Euro, iar dat fiind că hotărârea instanței de fond se bazează pe efectele juridice ale deciziei civile nr.8224/20.10.2005 a ÎCCJ, efecte anulate prin sentința CEDO, dispozițiile Curții Europene sunt aplicabile cu prioritate, motivul de apel invocat prin precizarea de apel reprezentând un motiv de nelegalitate de ordine publică, cu aplicare imediată.

În ceea ce privește primul motiv de apel, apelanta a susținut că aceeași hotărârea produce efecte și în ceea ce privește obligarea sa la achitarea sumei de 375.000 lei ca echivalent valoric al apartamentului nr.4., întrucât Curtea Europeană a stabilit că decizia ÎCCJ, prin s-au desființat efectele deciziei Curții de Apel Timișoara din 11.06.2003, reprezintă o încălcare a art.6 alin.(1) și art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, motiv pentru care nu mai poate produce efecte juridice.

P. completarea depusă în cadrul ședinței publice din data de 11.10.2011, invocând aceeași decizie a Curții Europene, apelanții Ț. L., G. F. și G. G. a solicitat să se constate că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție București nr.8224/20.10.2005 nu mai poate produce efecte juridice și nu mai poate reprezenta temei al desființării dreptului lor de proprietate.

P. cererea de aderare la apel, intimații-reclamanți C. L. al M. A. și M. A. prin P. au solicitat admiterea apelului incident și modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii în totalitate a acțiunilor conexate astfel cum au fost precizate și completate de reclamanți și menținerea în rest a sentinței atacate, cu respingerea apelurilor formulate de pârâți ca nefondate.

În dezvoltarea motivelor au arătat că prima instanță în mod nelegal a reținut că modificările ulterioare de acțiune formulate de reclamanți în rejudecare nu pot fi avute în vedere pe motiv că modificarea acțiunii nu poate avea loc la instanța care rejudecă fondul după desființarea cu trimitere, având în vedere că prin completările acțiunilor conexate nu s-a îngreunat obiectul cauzei, acestea vizând cereri strâns legate atât de cererile principale conexate, cât și de cererile formulate de intervenienți. De asemenea, susțin că modificările ulterioare de acțiune pot fi avute în vedere în contextul în care, în cadrul rejudecării, pot fi formulate cereri reconvenționale sub forma veritabile acțiuni prin care autorul urmărește obținerea unui avantaj propriu distinct. Adaugă că prevederile art.315 alin.(1) Cod procedură civilă nu sunt aplicabile în rejudecarea cauzei după desființare, aceasta fiind, în opinia lor, interpretarea care se impune față de recentele modificări aduse Codului de procedură civilă prin legea privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, în sensul că la teza finală a acestui articol s-a reglementat că „Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, ca și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.”

Ca atare, apreciază că Decizia nr.73/04.03.2009 a fost pronunțată de Tribunalul A. în cadrul căii de atac a apelului, iar dispozițiile de procedură privind judecata în recurs nu se aplică prin analogie și judecății în apel, neexistând nici o prevedere legală în acest sens, situație în care prima instanță procedează la o nouă judecată în fond pe baza probelor administrate în cauză.

În concluzie, în opinia intimaților este greșit a se considera că pentru a nu fi avute în vedere cererile de modificare a acțiunii sunt suficiente prevederile art.315 alin.(3) Cod procedură civilă, atât prin prisma faptului că textul legal dispune că instanța de fond va judeca din nou, cât și pentru faptul că acest articol reglementează efectele casării ca urmare a judecării recursului, nefiind aplicabile în cazul desființării hotărârii ca efect al apelului, raportat la prevederile art.316 Cod procedură civilă conform cărora dispozițiile art.315 Cod procedură civilă nu sunt aplicabile în apel.

Pe de altă parte, aceeași intimați au susținut că deși instanța de fond a reținut că prin acțiunea formulată, reclamanții C. L. al M. A. și M. A. prin primar au solicitat constatarea nulității absolute a încheierii CF nr._/30.11.2000 din CF 5185 A., a titlului care a stat la baza încheierii și nulitatea actelor subsecvente, instanța nu a dispus în acest sens și cu atât mai puțin nu a dispus nici constatarea nulității absolute a încheierii de carte funciară nr.6854/2004 din CF nr._ A. și din CF nr._ A..

În aceste condiții, ținând cont de faptul că prin analizarea titlului de proprietate al defunctului A. T., respectiv decizia civilă nr.1217/2000 a Tribunalului A., instanța de fond în mod legal a stabilit că acesta a fost desființat de Înalta Curte de Casație și Justiție, intimații-apelanți revin asupra cererii inițiale și solicită constatarea nulității absolute a titlului care a stat la baza încheierii de carte funciară nr._/2000 din CF nr.5185 A., constatarea nulității absolute a încheierii de carte funciară nr._/2000 din CF nr.5185 A., prin care antecesorul pârâtei, A. T. a fost întabulat proprietar al imobilului, precum și nulitatea absolută a actelor subsecvente, dar și constatarea nulității absolute a încheierii de carte funciară nr.6854/2004 din CF nr._ A. și din CF nr._ A..

Cu privire la apelul formulat de pârâți, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, pentru următoarele considerente.

În ceea ce privește cererea de intervenție formulată de M. P., intimații consideră, contrar celor susținute de pârâți, că aceasta este admisibilă și în cadrul rejudecării, după cum rezultă din doctrină și din practica judiciară, atât timp cât cauza este trimisă în rejudecare la prima instanță, în sensul că cererea de intervenție voluntară principală poate fi depusă până la încheierea dezbaterilor, chiar și atunci când s-a casat cu trimitere într-o pricină în care, potrivit legii, hotărârea primei instanțe nu este supusă apelului, situație în care o astfel de cerere este admisibilă și în cazul desființării cu trimitere la instanța de fond.

De asemenea, a apreciat că această critică a pârâților este nefondată și prin prisma celor reținute de către instanță în motivarea hotărârii. Astfel, în analizarea cererii de intervenție formulată de M. P., s-a stabilit că intervenientul ocupă apartamentul nr.1 (fost nr.3) în baza contractului de închiriere nr.3091/06.12.1973 încheiat cu IJCLA A., menționându-se faptul că prin cererea înregistrată la Primăria M. A. sub nr.331/31.08.1999, în temeiul Legii nr.112/1995, intervenientul a solicitat cumpărarea imobilului, însă procedura de vânzare a fost suspendată pentru că asupra locuinței s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea lui A. T..

P. urmare, instanța de fond în mod legal și temeinic a reținut faptul că interesul intervenientului în desființarea contractelor de vânzare - cumpărare nr. 3170/14.12.2000 și respectiv nr. 3575/14.11.2003 este evident și rezultă din calitatea sa de chiriaș și din vocația de a cumpăra apartamentul care face obiectul celor două acte succesive de înstrăinare, în ipoteza în care locuința revine în proprietatea statului ca efect al constatării nulității contractelor, apartamentul fiind ocupat de intervenient continuu, din anul 1973 și până în prezent. În plus, instanța a mai arătat că față de considerentele reținute cu privire la vânzarea bunului altuia, în cazul intervenientului M. P. se constată că niciunul dintre înstrăinători, nici defunctul A. T. și nici pârâții G., nu au respectat dreptul de preemțiune al chiriașului – intervenient la cumpărarea locuinței, prevăzut de art.18 din OUG nr.40/1999 în vigoare la data perfectării celor două contracte, astfel că, în raport cu prevederile art.9 și urm. din Legea nr.112/1995, s-a constatat frauda la lege.

În concluzie, ținând cont că titlul defunctului A. P. a fost desființat prin decizia civilă nr.8224/20.10.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, raportat la faptul că intervenientul în mod neîndoios își justifică interesul și având în vedere prevederile art.2 din Decretul nr.167/1958, ce statuează că nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție, intimații consideră că instanța în mod corect și legal a admis cererea de intervenție principală formulată de M. P..

Referitor la motivul de apel privind caracterul inadmisibil și nefondat al cererii de intervenție formulată de P. G., intimații apreciază că și acesta este neîntemeiat. Ori instanța de fond în mod judicios a arătat că legitimarea activă și interesul intervenientului vizează exclusiv contractele de înstrăinare având ca obiect apartamentul nr.1, pentru protejarea dreptului său de proprietate dobândit prin contractul de vânzare – cumpărare încheiat cu Recons SA și care rezultă din suprapunerea componențelor celor două boxe apartamente.

Sub aspectul cererii reconvenționale formulată de pârâta Ț. L., a solicitat respingerea acesteia cu motivarea că la încheierea contractului de vânzare – cumpărare nr.4280/1999 între . P. G. au fost respectate prevederile art.9 din Legea nr.112/1995 și ale art.6 din HGR nr.20/1996.

În privința apelului formulat de pârâta G. G., intimații au solicitat respingerea acestuia ca nefondat, motivând că, prin decizia civilă nr.259/13.02.2003 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosarul nr.643/C/2003, s-a dispus menținerea sentinței civile nr.2588/26.04.2000 a Judecătoriei A. pronunțată în dosarul nr.7920/1999 și s-a respins acțiunea exercitată de către antecesorul acesteia, A. T., situație în care nulitatea absolută care lovește dreptul de proprietate al acestuia nu mai trebuie probată, dat fiind că aceasta rezultă fără echivoc din decizia nr.8224/20.10.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Practic, la data la care s-a dezbătut succesiunea, imobilul nu mai făcea parte din masa succesorală.

Cu privire la numita A. A., pârâta din primul ciclu procesual, intimații susțin că aceasta nu se poate prevala de prezumția de bună-credință, atât timp cât era deja parte în procesul care a format obiectul dosarul nr.3549/2004, în care Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia civilă cu nr.8224/2005. Mai mult, la data dezbaterii succesiunii, aceasta avea cunoștință de caracterul fals al testamentului olograf prin care A. T. a dobândit dreptul de proprietate care a format obiectul dosarului succesoral. P. urmare, în virtutea principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipiens, toate actele juridice încheiate ulterior în temeiul unui act nul absolut sunt lovite de nulitate absolută.

În privința dobânditorilor G. G., G. F., Ț. L., B. R. și respectiv ., intimații consideră că reaua-credință a acestora rezultă în mod neechivoc din faptul că la data înscrierii apartamentării și a încheierii contractelor, în cartea funciară nr.5185 A., sub B.20., era notat litigiul care forma obiectul dosarului 2423/P/2000 ca urmare a unei plângeri penale, dar și cererea de recurs a numitului P. G. și V. împotriva deciziei nr.2978/2003 de sub B.II. 14 din CF nr._ A., cumpărătorul declarând că are cunoștință de situația imobilului și că înțelege să-l dobândească pe riscul său.

Ca atare, apreciază că în mod legal și temeinic instanța de fond a reținut că în conformitate cu art.1898 Cod civil, buna credință este credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a transmite proprietatea. În cauză însă, câtă vreme părțile contractante au înstrăinat și respectiv achiziționat bunul litigios, cunoscând situația acestuia și declarând totodată sub forma unor clauze contractuale că înțeleg să-l dobândească pe riscul lor, asumându-și astfel posibilitatea vicierii titlului vânzătorului și pericolul evicțiunii și luând asupra lor toate consecințele acesteia, este exclusă buna – credință a pârâților cumpărători.

În concluzie, în condițiile în care titlul de proprietate al defunctului A. T., respectiv decizia civilă nr.1217/2000 a Tribunalului A., a fost desființată de Înalta Curte de Casație și Justiție, imobilul revenind în proprietatea statului, și câtă vreme buna - credință a pârâților nu poate fi reținută în raport cu dispozițiile art.1898 cod civil coroborat cu art.33 din Decretul – Lege nr.115/1938 (reluat în art.31 din Legea nr.7/1996), contractele de vânzare - cumpărare nr.3170/14.12.2000 și nr.3575/14.11.2003 sunt lovite de nulitate absolută în virtutea principiului resoluto iure dantis, reolvitur ius accipientis, cât timp cele două acte de înstrăinare s-au încheiat de părți în frauda statului, fiind vorba de vânzarea bunului altuia și având o cauză ilicită care atrage nulitatea absolută a contractelor în baza art.966 Cod civil.

În ce privește despăgubirile pretinse ca urmare a vânzării apartamentului nr.4 de către A. T., intimații consideră că instanța în mod legal a reținut că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat faptul că defunctul a uzat de un testament fals pentru a dobândi dreptul de proprietate asupra întregului imobil și totodată că pretențiile privind dubla sa calitate de moștenitor – testamentar și legal - al proprietarilor inițiali sunt neîntemeiate, acțiunea promovată de A. A. fiind respinsă irevocabil prin sentința civilă nr._/2009 a Judecătoriei A.. De asemenea, în opinia lor este de necontestat și faptul că moștenitoare a defunctului A. T. este A. A., iar moștenitoare a celei din urmă este pârâta G. G. (în calitate de fiică), cealaltă fiică M. A. – A. renunțând la moștenirea mamei sale.

Pe cale de consecință, antrenarea răspunderii civile delictuale presupune existența cumulativă a următoarelor condiții: faptă ilicită, prejudiciu, culpa autorului și raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu, condiții care în cauză sunt îndeplinite și care rezultă din utilizarea testamentului fals în scopul dobândirii imobilului, fapt ilicit ce a condus la pierderea de către reclamanți a dreptului de proprietate asupra apartamentului nr.4 și pentru care, în raport de dispozițiile art.774 și 777 Cod civil, este ținută a răspunde pârâta G. G., în calitate de moștenitor regulat, continuator al personalității defunctului A. T..

În aceste condiții, având în vedere că prin raportul de expertiză în construcții nr.152/2007, domnul expert L. Ș. a stabilit că valoarea apartamentului nr.4 se cifrează la suma de 375.000 lei, instanța de fond în mod legal a obligat pârâta G. G. la plata acestei sume. Mai mult decât atât, apărările pârâtei în sensul că la data întocmirii raportului, prețurile de piață erau supraevaluate, sunt considerate de pârâți ca nefondate, întrucât de la data efectuării expertizei și până în prezent, prețurile privind spațiile comerciale nu au scăzut, cu atât mai mult cu cât imobilul se află în centrul municipiului A..

Pe de altă parte, expertiza de evaluare realizată în primul ciclu procesual a fost efectuată în condițiile respectării dreptului fiecărei părți de a cere contraexpertiză în termenul stabilit de lege, situație în care aprecierea pârâtei cum că este inechitabil ca instanța să se raporteze la valoarea stabilită în anul 2007 este nefondată, inclusiv prin prisma faptului că imobilul a fost înstrăinat de A. T. în anul 2001.

Pentru toate aceste motive, intimații au solicitat admiterea apelului incident și modificarea în parte a sentinței civile în sensul admiterii în totalitate a acțiunilor conexate astfel cum au fost precizate și completate de reclamanți și menținerea în rest a sentinței atacate, cu respingerea apelurilor formulate de pârâții Ț. L., Grigorecu G. și G. F. și pârâta G. G. ca nefondate.

P. întâmpinarea depusă, intervenientul M. P. a solicitat respingerea apelurilor formulate de pârâți ca nefondate și menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate.

În motivarea poziției a arătat că interesul său pentru exercitarea acțiunii în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare este dat atât de calitatea sa de chiriaș al apartamentului nr.1, care a format obiectul acestor contracte, cât și de dreptul său de a cumpăra apartamentul în baza Legii nr.112/1995 și care i-a fost luat odată cu încheierea acestor contracte.

Așa fiind, consideră că afirmația apelanților conform cărora cererea de intervenție nu vizează cererea principală este nereală, aceasta fiind identică cu cererea intervenientului în nume propriu P. G.. Mai mult decât atât, instanța a dispus nulitatea absolută parțială a contractelor prin sentința civilă nr.3/2008, iar în rejudecare nu a făcut altceva decât să analizeze cauza în limitele deciziei de casare. D. urmare, solicitarea sa vizează cererea principală, iar excepția de inadmisibilitate ridicată de apelanți este nefondată.

În ceea ce privește susținerile apelanților cum că intervenientul nu ar fi fost prejudiciat în vreun fel prin încheierea contractelor, că defunctul A. T. nu a avut obligația să-i ofere apartamentul spre cumpărare, că exercitarea dreptului de preemțiune presupune existența unei sume necesare pentru plata prețului și că intervenientul nu a făcut dovada ca la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare dintre A. T. și pârâții-apelanți G. G. și F., deținea suma care să-i permită achiziționarea apartamentului, apreciază că și acestea sunt total nefondate.

Așadar, deși acești pretinși moștenitori ai imobilului, precum și dobânditorii ulteriori ai apartamentului nr.1 - apelanții, nu au avut niciodată posesia apartamentului, apartamentul a fost totuși vândut de două ori, iar fiecare înstrăinător a ignorat în totalitate prezența intervenientului.

P. urmare, nu înțelege în baza cărui temei legal susțin apelanții că nu aveau obligația de a-i respecta dreptul de preemțiune, în condițiile în care acest drept este garantat de dispozițiile art.18-20 din OUG nr.40/1999 și art.9 și urm. din Legea nr.112/1995, drept de care ceilalți foști chiriași ai imobilului au beneficiat și au încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu Statul Român reprezentat de către .>

Conform dispozițiilor din OUG nr.40/1999, proprietarul imobilului are obligația de a notifica în prealabil chiriașul, prin executorul judecătoresc, cu privire la refuzul de a reînnoi contractul de închiriere și indicarea motivului care stă la baza acestei decizii, ori în cazul de față intervenientul M. nu a fost anunțat cu privire la aceste aspecte.

De altfel, a adăugat că interesul său în promovarea acțiunii în nulitate a contractelor de vânzare cumpărare este evident, direct, practic, imediat și personal și este justificat din perspectiva vocației de a accede la cumpărarea apartamentului în ipoteza în care, ca efect al constatării nulității acestor contracte, imobilul ar reveni în patrimoniul statului, care ar continua procedura de vânzare-cumpărare anterior suspendată ca urmare a faptului că apartamentul a fost predat defunctului A. T., cel care a susținut că este noul proprietar.

Mai mult, a susținut că probele administrate în cauză confirmă că intervenientul ar fi inițiat anumite demersuri pe lângă Primăria M. A., în vederea cumpărării apartamentului nr.1 (fost 3) în baza Legii nr.112/1995, apartament pe care îl deține în calitate de chiriaș încă din anul 1973, iar din înscrisurile depuse rezultă că ambele contracte de vânzare-cumpărare a apartamentului nr.1 au fost încheiate în frauda legii, persoanele care au pretins că sunt moștenitori testamentari, folosindu-se de un testament fals la înscrierea în CF a dreptului lor de proprietate, ulterior dovedindu-se că nu au avut nici calitatea de moștenitori legali după defuncții proprietari ai imobilului K. A. și M., împrejurare ce rezultă inclusiv din sentința civilă nr._/2009 a Judecătoriei A., decizia nr.165/2010 a Tribunalului A. și decizia nr.855/2010 a Curții de Apel Timișoara.

Pe cale de consecință, având în vedere că apartamentul nr.1 a fost dobândit de către A. T. în baza unui testament fals desființat prin hotărâre judecătorească irevocabilă și fără să aibă calitatea de moștenitor legal, dat fiind că obiectul celor două contracte de vânzare-cumpărare vizând imobile dobândite de către pârâții G. G. și F., care la rândul lor l-au transmis mai departe pârâtei Ț. L., intervenientul consideră că acestea sunt lovite de nulitate absolută deoarece au avut ca obiect un bun al altuia, respectiv al Statului Român - și o cauză ilicită.

A menționat totodată că nu poate fi primită nici susținerea apelanților potrivit căreia aceștia ar fi subdobânditori de bună-credință, deoarece ei au avut cunoștință că însuși titlul vânzătorului era contestat și, cu toate acestea, au cumpărat imobilul cu complicitatea și pe riscul lor, asumându-și riscul pierderi imobilului în cazul în care acel titlu urma a fi desființat.

Nu în ultimul rând, în ceea ce privește apelul pârâtei G. G., a solicitat respingerea acestuia pe motiv că pârâta a dobândit prin succesiune întreg patrimoniul succesoral al defunctei A. A., care la rândul ei a dobândit întreaga masă succesorală după defunctul A. T., în baza certificatului de moștenitor nr.74/22.04.2004, cu toate consecințele ce decurg din acesta, fiind astfel surprinzător că apelanta G. G. se prevalează încă de acest certificat, în condițiile în care dreptul de proprietate asupra imobilului s-a făcut în baza unui testament fals, cum s-a dovedit ulterior.

Așa fiind, intervenientul a conchis că în mod corect instanța a obligat apelanta la plata contravalorii apartamentului, în cauză fiind îndeplinite condițiile cumulative pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Pentru considerentele expuse,a solcitat respingerea apelurilor ca nefondate, menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

P. cererea depusă la Registratura instanței în data de 08.11.2011, intimații-apelanți C. L. al M. A. și M. A. prin P. au solicitat instanței să ia act de renunțarea la judecata apelului incidental, urmând ca prin același serviciu al instanței, la data de 28.11.2011, aceleași părți să depună cerere de renunțare la judecarea acțiunii civile conexate ce formează obiectul dosarului nr._, în considerarea hotărârii CEDO pronunțată la data de 27.09.2011 în cauza L. ș.a. c/a României.

P. decizia civilă nr.487 din 6 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, a fost admis apelul declarat de apelanții-pârâți G. G., G. F., Ț. L. și G. G., împotriva Sentinței civile nr. 7299 din 29 iunie 2011, pronunțată de Judecătoria A., în contradictoriu cu intimații-reclamanți C. local al municipiului A., M. A. repr.prin P., intimatul-pârât B. R., intimații-intervenineți P. G. și P. V., intimații-pârâți .. SRL A. și M. P., intimata-pârâtă M. A. A., și în consecință: a schimbat în parte sentința atacată în sensul că: S-a luat act de renunțare la judecarea acțiunii civile conexată formulată de către reclamanții C. local al municipiului A. și M. A. reprezentat prin primar: a fost respinsă cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul P. G. în interesul reclamanților; a fost respins cererea de intervenție principală formulată de intervenientul P. G. și cererea de intervenție principală formulată de intervenientul M. P., având ca obiect constatarea nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3170 din 14.12.2000 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3575 din 14.11.2003, ambele încheiate la BNP C. A.: a fost menținută sentința atacată în ceea ce privește boxa situată la subsol pe latura imobilului dinspre . suprafață totală de 30,97 mp. (inclusiv încăperea de sub scări de 1,64 mp) așa cum a fost identificată în raportul de expertiză în construcții întocmit de expertul O. M. care este inclusă actualmente în componența apartamentului nr. 1 înscris in CF nr._ A., top nr. 1101/I, și aparținând intervenenților P. G. și soției P. V., fiind cumpărat de aceștia prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4280/1999. A fost menținută sentința cu privire la respingerea în rest a cererilor principale conexate și cererilor de intervenție, precum și la respingerea cererii reconvenționale formulată de reclamanta reconvențională Ț. L. pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 4280/1999. A menținut sentința atacată în ceea ce privește admiterea lipsei calității procesuale pasive a pârâtei M. A. A. și a respingerii excepției lipsei calității procesuale active a intervenientului P. G. și a pârâtei Ț. L.; Au fost obligați intimații reclamanți și intervenienții pârâți, să plătească apelanților suma de 1.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Examinând soluția pronunțată prin prisma motivelor invocate și din oficiu, conform efectului devolutiv al apelului, sub toate aspectele legalității și temeiniciei, se constată că apelurile formulate sunt fondate, pentru următoarele considerente.

Cu privire la cererea de renunțare la judecarea acțiunii civile conexată, formulată de către intimații C. L. A. și M. A. prin primar, tribunalul, având în vedere Hotărârea CEDO din 27 septembrie 2011, prin care Statul Român a fost obligat să restituie în natură apartamentelor litigioase, raportat la disp.art.246 C.pr.civ., va lua act de această cerere.

P. Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată la 27 septembrie 2011, în cauza 1359/06, respectiv A. c/a României, Statul Român a fost obligat să restituie moștenitorilor foștilor proprietari apartamentele rămase în proprietatea antecesorilor, care au intrat în sfera de incidență a dispozițiilor Deciziei nr.8224/20.10.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată ca urmare a admiterii cererii de recurs în anulare. Pentru prejudiciul moral cauzat prin decizia ÎCCJ, statul a fost obligat la plata daunelor morale.

Tribunalul a constatat că, prin hotărârea CEDO, Decizia nr.8224/20.10.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost desființată, iar având în vedere că instanța de fond a fundamentat și a motivat hotărârea pe această decizie, dispozițiile sentinței pronunțate de CEDO, prin care statul a fost obligat să restituie apartamentele obiect al prezentului litigiu, fiind obligatorii, urmează ca tribunalul să modifice sentința atacată în sensul că va respinge cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul P. G. în interesul reclamanților, cererea de intervenție principală formulată de intervenientul P. G., precum și cererea de intervenție principală formulată de intervenientul M. P., având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.3170 din 14.12.2000 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3575 din 14.11.2003, ambele încheiate la BNP C. A..

Referitor la boxa situată în subsolul imobilului, latura dinspre . suprafață totală de 30,97 mp, inclusiv încăperea de sub scări, în suprafață de 1,64 mp, așa cum a fost identificată în raportul de expertiză întocmit de expertul O. M., aparținând familiei P., tribunalul a constatat că, la fel cum a reținut și instanța de fond, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.4280/1999, încheiat cu . P. au cumpărat apartamentul nr.1 vechi, în compunerea căruia s-au menționat două boxe, potrivit raportului de expertiză în construcții nr.449/2007, întocmit de expert O. M.. Cele două boxe se află în subsolul imobilului, și au o suprafață de 30,97 mp și respectiv 28,29 mp. și în mod greșit boxa cu suprafață de 30,97 mp a fost predată pârâților G. odată cu apartamentul 1 nou, aceasta aparținând familiei P., care a dobândit-o prin contractul de vânzare cumpărare 4280/1999.

Împotriva deciziei civile nr. 487/A/06.12.2011 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ au declarat recurs intervenientul M. P., reclamanții C. L. al M. A., M. A. P. P. și pârâții Ț. L., G. G. și G. F..

Intervenientul M. P. a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii cererii sale de intervenție în nume propriu, cu consecința constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3170/14.12.2000 a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3575/14.11.2003; restabilirea situației anterioare în CF nr. 5185 A. și CF nr._ A. și îndrumarea Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară să efectueze cuvenitele mențiuni.

În susținere, recurentul a invocat nulitatea absolută e celor două contracte de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr. 1 (ocupat de el, ca și chiriaș, încă din anul 1973), invocând frauda la lege, întrucât persoanele ce s-au pretins moștenitori testamentari ai fostului proprietar al imobilului, G. G., s-au folosit de un testament fals la înscrierea în CF a dreptului lor de proprietate.

Tot în acest sens, se susține că acești „moștenitori” nu au nici calitatea de moștenitori legali după defuncții proprietari ai imobilului, K. A. și M., iar cererea lor ce a format obiectul dosarului nr._ de a li se constata această calitate a fost soluționată irevocabil prin respingerea acesteia, împrejurare ce rezultă din hotărârile care s-au dat în acest dosar, respectiv sentința civilă nr._/2009, pronunțată de Judecătoria A., decizia nr. 165/2010, pronunțată de Tribunalul A. și decizia nr. 855/2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, hotărâri existente la dosar.

În aceste condiții, s-a apreciat că cele două contracte de vânzare – cumpărare, a apartamentului nr. 1 – dobândite de către A. T. în baza unui testament fals, desființat prin hotărâre judecătorească irevocabilă și fără să aibă calitatea de moștenitor legal -, în favoarea pârâților G. G. și F., iar aceștia din urmă către pârâta Ț. L., sunt lovite de nulitate absolută conform art. 968 Cod civil deoarece a fost vândut un bun al altuia, - al Statului Român - și au o cauză ilicită, pârâții nefiind subobânditori de bună credință.

Având în vedere că ambele contracte de vânzare-cumpărare au avut o cauză ilicită și au fost încheiate în frauda la legii, sancțiunea aplicată acestor acte juridice nu poate fi decât nulitatea absolută și repunerea părților în situația anterioară încheierii lor.

În plus de aceste argumente, au solicitat să se constate că defunctul A. T. nu a fost niciodată succesorul legal al foștilor proprietari, împrejurare cunoscută de defuncta A. A. cât și pârâții G. G. și F. și de Ț. L., și că la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare mai sus menționate – a fost notată atât în CF inițial 5185 A. cât și în CF_ plângerea penală a intervenenetului P. G. împotriva lui A. T. pentru fals și uz de fals.

Cu toate acestea, cele două contracte de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. 1 au fost încheiate cu rea credință, pe o cauză falsă, ilicită în frauda legii și drepturilor sale de chiriaș de a cumpăra acest apartament în care locuiește din anul 1973, părțile asumându-și riscul nevalabilității titlului lui A. T..

A apreciat că prin declararea nulității acestor două contracte de vânzare-cumpărare prin restabilirea situației anterioare în CF se face un act de dreptate deoarece acești pretinși moștenitori ai imobilului precum și subdobânditorii ulteriori ai apartamentului nr. 1, care, deși nu au avut vreodată posesia apartamentului nr. 1, l-au vândut de două ori, iar fiecare înstrăinător l-a ignorat în totalitate deși a locuit și locuiește în acest apartament așa cum a mai arătat, din anul 1973.

P. încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a cărei nulitate a solicitat-o, i s-a încălcat și dreptul de preemțiune la cumpărarea acestui apartament, prevăzut de art. 18 – 20 din OUG nr. 40/1999 și a art. 9 din Legea nr. 112/1995, drept de care ceilalți foști chiriași ai imobilului au beneficiat și au încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu Statul Român reprezentat de către .>

Același drept de preemțiune al chiriașilor la cumpărarea imobilelor care le-au folosit în baza unor contracte de închiriere este prevăzut și de art.13 alin. 1 și art. 15 din Legea nr. 10/2001, iar potrivit dispozițiilor art. 17 din aceeași lege, contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea dreptului de preemțiune sunt lovite de nulitate.

În aceste condiții, intervenientul a apreciat că și în condițiile în care M. A. și C. L. al M. A. au renunțat să mai reprezinte interesele Statului Român și au formulat cerere de renunțare la judecarea acțiunii în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, cererea sa de intervenție este pe deplin justificată și admisibilă și în mod greșit a fost respinsă de Tribunalul A. deoarece:

P. hotărârea CEDO pronunțată la data de 27.09.2011 în cauza 1359/2006 A. vs România, Statul Român a fost obligat să restituie apartamentele 2 și 3 sau în caz de nerestituire suma de 220.000 euro pentru cele două apartamente, și nu apartamentele 1 și 4;

Reclamanta din cauza nr. 1359/2006, A. A. decedată în anul 2011, a solicitat Curții restituirea celor două apartamente din imobilul situat în A., .. 20, fără să aibă calitatea de moștenitor legal sau testamentar, omițând cu bună știință, să prezinte situația reală.

Este evident că defuncta A. A. și moștenitoarea ei legală G. G. au „uitat” cu bună știință să prezinte situația lor legală și reală raportată la imobilul revendicat, deși aveau obligația să informeze în mod spontan Curtea cu privire la orice derulare importantă a cazului și să prezinte deciziile ulterioare pertinente referitoare la cererea formulată, procedând în același mod cum a procedat și defunctul A. T. care și-a intabulat dreptul de proprietate asupra acestui imobil în baza unui testament fals.

Această problemă va fi cu certitudine rezolvată de către CEDO prin soluționarea cererii de revizuire care a fost înaintată de Guvernul României la data de 20.12.2011 împotriva hotărârii nr. 1356/2006, A. contra României.

S-a mai susținut că în mod greșit Tribunalul a reținut că prin hotărârea CEDO, decizia nr. 8224/20.10.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție București a fost desființată și a respins cererea sa de intervenție principală precum și cea a interveneientului P. G..

Conform art. 322 și următoarele Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri se poate cere dacă CEDO a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești.

În speță, pârâta Gabror G. a solicitat revizuirea deciziei nr. 8224/20.10.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție București prin care a fost desființat titlul antecesorului ei, defunctul A. T., cerere ce formează obiectul dosarului nr._ a Înaltei Curți de Casație și Justiție București cu termen la data de 21.09.2012.

Cum această cerere nu a fost încă soluționată, nici decizia nr. 8224/20.10.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție București nu este desființată, mai ales că această deciziei privea întreg imobilul compus din apartamentele 1 – 4, în timp ce hotărârea CEDO în baza căruia se solicită revizuirea se referă doar la apartamentele 2 și 3.

Intervenientul recurent M. P. și-a justificat interesul pentru exercitarea acțiunii în constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare, în virtutea calității sale de chiriași al imobilului – . dreptului său de a cumpăra acest apartament, în temeiul Legii nr. 112/1995, drept ce i-a fost luat prin încheierea ilicită a celor două contracte de vânzare-cumpărare.

Pentru aceste considerente, intervenientul recurent a solicitat admiterea recursului formulat, modificarea deciziei recurată în sensul admiterii cererii de intervenție în nume propriu, cu consecința constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3170/14.12.2000 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3575/14.11.2003; restabilirea situației anterioare în CF nr. 5185 A. și CF nr._ A. și îndrumarea Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară să efectueze cuvenitele mențiuni.

În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă, art. 9, art. 11 din Legea nr. 112/1995, art. 18 – 20 din OUG nr.40/1999, art. 13 alin.1, art. 15 și 17 din Legea nr. 10/2001.

În temeiul art. 242 Cod procedură civilă a solicitat judecarea cauzei și în lipsa sa.

Reclamanții recurenți C. L. al M. A. și M. A., prin P., au solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a Deciziei civile nr. 487/06.12.2011 a Tribunalului A. în sensul respingerii cererii intervenienților P. G. și P. V. de constatare că boxa situată în subsol pe latura imobilului dinspre . suprafață totală de 30,97 mp(inclusiv încăperea de sub scări de 1,64 mp) așa cum a fost identificată în raportul de expertiză în construcții întocmit de expertul O. M., care este inclusă actualmente în componența apartamentului nr. 1 înscris în Cf nr._ A., nr. top. 1101/I, și aparținând intervenienților P. G. și soției P. V., fiind cumpărat de aceștia prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4280/1999, având în vedere că atât cererea de intervenție accesorie, cât și cererea de intervenție principală, au fost respinse de instanța de apel.

În motivare se arată că Decizia civilă cu nr. 487/06.12.2011 a Tribunalului A. este nelegală și netemeinică cu privire la menținerea sentinței atacate, în ceea ce privește boxa situată la subsol pe latura imobilului dinspre . suprafață totală de 30,97 mp(inclusiv încăperea de sub scări de 1,64 mp) așa cum a fost identificată în raportul de expertiză în construcții întocmit de expertul O. M., care este inclusă actualmente în componența apartamentului nr. 1 înscris în CF nr._ A., nr. top. 1101/I, și aparținând intervenienților P. G. și soției P. V., fiind cumpărat de aceștia prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4280/1999.

În susținere, reclamanții recurenți au invocat efectele imediate ale Deciziei CEDO pronunțată la 27.09.2011, în cauza nr. 1359/2006, A. c/a România, prin care Statul Român a fost obligat să restituie moștenitorilor foștilor proprietari apartamentele rămase în proprietatea antecesorilor, care au intrat în sfera de incidență a dispozițiilor Deciziei nr. 8224/20.10.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție București, pronunțată ca urmare a admiterii cererii de recurs în anulare, iar pentru prejudiciul moral cauzat prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție București, statul a fost obligat la plata daunelor morale.

De asemenea instanța de apel constată că, prin hotărârea CEDO, Decizia nr. 8224/20.10.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție București a fost desființată, iar având în vedere că instanța de fond a fundamentat și a motivat hotărârea pe această decizie, dispozițiile hotărârii pronunțate de CEDO, prin care statul a fost obligat să restituie apartamentele obiect al prezentului litigiu, fiind obligatorii, modificând sentința atacată, în sensul respingerii cererii de intervenție accesorie formulată de intervenientul P. G. în interesul reclamanților, a respins cererea de intervenție principală formulată de intervenientul P. G. precum și cererea de intervenție principală formulată de intervenientul M. P., având ca obiect constatare nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3170 din 14.12.2000 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3575 din 14.11.2003, ambele încheiate la BNP C. A..

În aceste condiții, având în vedere cele arătate mai sus precum și faptul că instanța de apel a respins cererile de intervenție formulate de către intervenientul P. G., care au ca obiect nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 3170 din 14.12.2000 și sub nr. 3575 din 14.11.2003 încheiate la BNP C. A., ce vizează apartamentul nr. 1 nou din imobilul din A. .. 20, în mod greșit și cu încălcarea prevederilor legale, respectiv art. 20 alin. (2) din Constituție și art. 53 din Legea nr. 30 din 18 mai 1994, menținând sentința civilă nr. 7299/29.06.2011, în ceea ce privește boxa situată la subsol pe latura imobilului dinspre . suprafață totală de 30,97 mp (inclusiv încăperea de sub scări de 1.64 mp) așa cum a fost identificată în raportul de expertiză în construcții întocmit de expertul O. M. care este inclusă actualmente în componența apartamentului nr. 1 înscris în CF nr._ A., top. 1101/I, și aparținând intervenienților P. G. și soția P. V., fiind cumpărat de aceștia prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4280/1999, în condițiile în care, contractul de vânzare-cumpărare nr. 4280/1999 încheiat între soții P. și . apartamentul nr. 1 (în vechea apartamentare a imobilului), în prezent apartamentul nr. 2 (în noua apartamentare) nu mai este valabil ca urmare a desființării, prin Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată la 27 septembrie 2011, în cauza 1359/2006, respectiv A. c/a României, a Deciziei nr. 8224/20.10.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție București.

Față de motivele expuse, reclamanții recurenți au solicitat instanței admiterea recursului și modificarea în parte a Deciziei civile nr. 487/06.12.2011 a Tribunalului A. în sensul respingerii cererii intervenienților P. G. și P. V. de constatare că boxa situată la subsolul pe latura imobilului dinspre . suprafață totală de 30,97 mp (inclusiv încăperea de sub scări de 1,64 mp) așa cum a fost identificată în raportul de expertiză în construcții întocmit de expertul O. M., care este inclusă actualmente în componența apartamentului nr. 1 înscris în CF nr._ A., nr. top.1101/I, și aparținând intervenienților P. G. și soția P. V., fiind cumpărat de aceștia prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4280/1999, având în vedere că atât cererea de intervenție accesorie, cât și cererea de intervenție principală, au fost respinse de instanța de apel.

Recursul nu a fost motivat în drept.

Pârâții recurenți Ț. L., G. G. și G. F., prin recursul declarat la 15.02.2012, au solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului și pentru partea din imobil reprezentată de boxa situată la subsol pe latura dinspre . suprafață de 30,97 mp (inclusiv încăperea de sub scări de 1,64 mp) așa cum a fost identificată în raportul de expertiză în construcții întocmit de expertul O. M., care este inclusă actualmente în componența apartamentului nr. 1 înscris în CF_ A., nr. top. 1101/I și aparținând intervenienților P. G. și V., ca fiind cumpărată în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 4280/1999. De asemenea, au solicitat modificarea hotărârii în sensul obligării, în favoarea pârâtei Ț. L., a reclamantului și a intervenienților principali și la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în apel, în sumă de 1995,96 lei.

Nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Se susține că hotărârea instanței de apel, în sensul menținerii sentinței instanței de fond în privința boxei descrisă mai sus, este nemotivată, fiind incident motivul de modificare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.

Soluția instanței de fond, în întregul său, s-a bazat pe aceea că hotărârile judecătorești în baza cărora A. T. a dobândit dreptul de proprietate asupra a imobilului situat în A., .. 20, și-au încetat efectele ca urmare a admiterii recursului în anulare prin decizia civilă nr. 8224/20.10.2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție București .

Ca urmare a acestei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție București, instanța de fond a constatat nulitatea absolută a celor două contracte de vânzare-cumpărare succesive având ca obiect apartamentul nr. 1 înscris în CF nr._ A., cu nr. top.1101/I, restabilind dreptul de proprietate asupra acestuia în favoarea statului.

Constatarea faptului că boxa (așa cum a fost descrisă) este inclusă în imobilul având nr. top. 1101/I fiind cumpărată de P. G. și V., este consecința admiterii cererii principale și parțial a cererii de intervenție principală, deoarece boxa cumpărată de intervenienții P. făcea parte din componența apartamentului nr. 1, cumpărat de pârâți.

Decizia CEDO pronunțată în cauză înlătură efectele hotărârii Înaltei Curți de Casație și Justiție București și în privința apartamentului nr. 1 și întrucât boxa în litigiu, fiind parte componentă a apartamentului nr. 1 asupra căreia pârâții G. G. și G. F. au dobândit dreptul de proprietate prin cumpărare de la A. T., este firesc ca, prin validarea de către CEDO a titlului de proprietate al fostului proprietar A. T., efectele acestei validări să aibă în vedere întregul imobil ce a făcut obiectul dreptului de proprietate.

Boxa în litigiu, cu privire la care instanța de apel a constatat că face parte din apartamentul cumpărat de intervenienții P. G. și V. este, așa cum au arătat, parte componentă a apartamentului nr. 1 înscris în CF nr._ A., cu nr. top. 1101/I și trebuie să i se aplice același regim juridic ca întregului apartament.

Decizia nr. 8442/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție București a desființat titlul de proprietate al defunctului A. T. cu privire la întregul imobil, iar ca urmare a constatării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a încălcării prevederilor Convenției prin această hotărâre a Înaltei Curți de Casație și Justiție București se mențin efectele judecătorești, prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 5280/1999 în baza căruia intervenienții au cumpărat inclusiv boxa, astfel că nu există nici un temei legal pentru constatarea/menținerea dreptului de proprietate a intervenienților asupra acestei boxe.

Ca urmare a faptului că instanța de apel a dispus respingerea cererii de intervenție principale, consecința firească era înlăturarea tuturor dispozițiilor instanței de fond privitoare la apartamentul nr. 1 inclusiv a celor privitoare la boxă.

P. menținea unei părți a hotărârii instanței de fond, instanța de apel a încălcat prevederile hotărârii CEDO pronunțată în cauza A. c/a României în dosarul nr. 1359/06, fiind nesocotite dispozițiile prin care s-a stabilit că decizia 8442/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție București este contrară Convenției.

Pârâții recurenți au invocat nelegalitatea hotărârii recurate și prin prisma neobligării reclamanților și intervenienților la plata către pârâta Ț. L. a sumei de 1995,96 lei, reprezentând taxele de timbru achitate în apel, încălcând astfel dispozițiile art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă.

Examinând recursurile prin prisma motivelor invocate de părți, raportat la obiectul cauzei, temeiul de drept invocat, actele depuse în susținere, Curtea constată întemeiate recursurile reclamanților și pârâților și, nefondat recursul declarat de interveneientul M. P., pentru următoarele considerente:

Soluția instanței de fond, în întregul său, s-a bazat pe aceea că hotărârile judecătorești în baza cărora A. T. a dobândit dreptul de proprietate asupra a imobilului situat în A., .. 20, și-au încetat efectele ca urmare a admiterii recursului în anulare prin decizia civilă nr. 8224/20.10.2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție București .

Ca urmare a acestei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție București, instanța de fond a constatat nulitatea absolută a celor două contracte de vânzare-cumpărare succesive având ca obiect apartamentul nr. 1 înscris în CF nr._ A., cu nr. top.1101/I, restabilind dreptul de proprietate asupra acestuia în favoarea statului.

Constatarea faptului că boxa (așa cum a fost descrisă) este inclusă în imobilul având nr. top. 1101/I fiind cumpărată de P. G. și V., este consecința admiterii cererii principale și parțial a cererii de intervenție principală, deoarece boxa cumpărată de intervenienții P. făcea parte din componența apartamentului nr. 1, cumpărat de pârâți.

P. Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată la 27 septembrie 2011, în cauza 1359/06, respectiv A. c/a României, Statul Român a fost obligat să restituie moștenitorilor foștilor proprietari apartamentele rămase în proprietatea antecesorilor, care au intrat în sfera de incidență a dispozițiilor Deciziei nr. 8224/20.10.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție București, pronunțată ca urmare a admiterii cererii de recurs în anulare. Pentru prejudiciul moral cauzat prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție București, statul a fost obligat la plata daunelor morale.

Tribunalul a constatat că, prin hotărârea CEDO, Decizia nr. 8224/20._ a Înaltei Curți de Casație și Justiție București a fost desființată, iar având în vedere că instanța de fond a fundamentat și motivat hotărârea pe această decizie, dispozițiile deciziei pronunțate de CEDO, prin care statul a fost obligat să restituie apartamentele, obiect al prezentului litigiu, fiind obligatorii, în mod corect tribunalul a reținut că efectele hotărârii CEDO schimbă radical demersul judiciar inițiat de reclamanți precum și cel al intervenienților din cauză

Referitor la boxa situată la subsol pe latura imobilului dinspre V. G., în suprafață totală de 30,97 mp (inclusiv încăperea de sub scări de 1,64 mp), Curtea reține însă că boxa din litigiu, cu privire la care instanța de apel a constatat că face parte din apartamentul cumpărat de intervenieții P. G. și V. este, așa cum am mai arătat parte componentă a apartamentului nr. 1 înscris în CF nr._ A., cu nr. top. 1101/I și trebuie să i se aplice același regim juridic ca întregului apartament.

Decizia nr. 8442/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție București a desființat titlul de proprietate al defunctului A. T. cu privire la întregul imobil, iar ca urmare a constatării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a încălcării prevederilor Convenției prin această hotărâre a Înaltei Curți de Casație și Justiție București, se mențin efectele hotărârii judecătorești prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 4289/1999 în baza căruia intervenienții au cumpărat inclusiv boxa, astfel că nu există nici un temei legal pentru constatarea/menținerea dreptului de proprietate al intervenienților asupra acestei boxe.

Ca urmare a faptului că instanța de apel a dispus respingerea cererii de intervenție principale, consecința firească era înlăturarea tuturor dispozițiilor instanței de fond privitoare la apartamentul nr. 1, inclusiv a celor privitoare la boxă.

P. menținerea unei părți a hotărârii instanței de fond, instanța de apel a încălcat prevederile hotărârii CEDO pronunțată în cauza A. c/a României în dosarul nr. 1359/06, fiind nesocotite dispozițiile prin care s-a stabilit că decizia nr. 8442/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție București este contrară convenției.

Boxa în litigiu, fiind parte componentă a apartamentului nr. 1 asupra căreia pârâții recurenți G. G. și G. F. au dobândit dreptul de proprietate prin cumpărare de la A. T., este firesc ca prin validarea de către CEDO a titlului de proprietate al fostului proprietar A. T., efectele acestei validări să aibă în vedere întregul imobil ce a făcut obiectul dreptului de proprietate

Relativ la recursul declarat de interveneientul M. P., Curtea reține că argumentele invocate de acesta prin prezentul recurs sunt nefondate, fiind reiterate aspecte de fond, relativ la dreptul de proprietate al foștilor proprietari tabulari, redobândit în temeiul unui testament fals, aspecte tranșate însă irevocabil, ceea ce împiedică reexaminarea lor într-o nouă acțiune.

M. P. a formulat cererea de intervenție principală, pentru prima dată, în primul ciclu procesual, cu ocazia judecării apelului împotriva sentinței civile nr. 3/2008 a Judecătoriei A.. Având în vedere dispozițiile art. 50 Cod procedură civilă și lipsa acordului pentru ca o astfel de cerere să fie formulată în apel, intervenientul și-a precizat cererea ca fiind accesorie. Instanța în fața căreia a fost formulată această cerere nu a dispus admiterea în principiu, lăsând instanței de rejudecare să se pronunțe asupra admisibilității cererii.

În fața instanței de rejudecare M. P. și-a modificat cererea din cerere de intervenție accesorie în cerere de intervenție principală.

Cererea de intervenție principală se poate formula de un terț care urmărește realizarea sau conservarea unui drept al său. Cererea de intervenție de îndreaptă împotriva ambelor părți din proces (reclamant și pârât), terțul tinzând să câștige pentru sine obiectul procesului.

Astfel, pretențiile intervenientului pot să vizeze doar obiectul dedus judecății prin cererea principală, nu și prin cererea de intervenție a altui terț.

Din examinarea dispozițiilor legale menționate anterior, relativ la motivul de nulitate absolută invocat de intervenient, rezultă fără dubiu netemeinica susținerilor acestuia, întrucât, raportat la dispozițiile art. 18 al. 1 din OG nr. 40/1999 (potrivit cu care „în cazul în care contractul de închiriere nu se reînnoiește pentru motivul prevăzut la art. 14 al. 2 lit. „b” chiriașul are dreptul de preemțiune la cumpărarea locuinței”, este evident că dreptul de preemțiune se exercită doar atunci când proprietarul refuză să reînnoiască contractul de închiriere.

Câtă vreme nu a existat nici un refuz din partea proprietarului de a reînnoi contractul de închiriere al intervenientului, dreptul de preemțiune invocat nu s-a născut, astfel că nu putea fi exercitat. De altfel, în condițiile în care a semnat contractul de închiriere, intervenientul a renunțat implicit la dreptul de preemțiune la cumpărarea apartamentului, astfel că nu mai poate invoca eventuale beneficii ale acestui drept.

În consecință, Curtea reține că instanța de apel a pronunțat o hotărârea nelegală, doar în ceea ce privește taxa în litigiu, hotărârea urmând a fi modificată doar sub acest aspect, în sensul respingerii în totalitate a cererii de intervenție proprie formulată de intervenientul P. G..

În baza art. 274 Cod procedură civilă, va obliga intervenienții M. P. și P. G. să plătească pârâților Ț. L. 1000 lei cheltuieli de judecată în apel și 1149 lei, cheltuieli de judecată în recurs.

Va menține în rest dispozițiile deciziei civile recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de intervenientul M. P..

Admite recursurile declarate de reclamanții C. L. al M. A., M. A. P. P. și pârâții Ț. L., G. G. și G. F. împotriva deciziei civile nr. 487/A/06.12.2011 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ .

Modifică în parte decizia civilă recurată în sensul că respinge cererea de intervenție proprie formulată de P. G., în ceea ce privește boxa situată la subsol pe latura imobilului dinspre . suprafață’ de 30,97 mp.

Obligă intervenienții M. P. și P. G. să plătească pârâților Ț. L. 1000 lei cheltuieli de judecată în apel și 1149 lei, cheltuieli de judecată în recurs.

Menține în rest dispozițiile deciziei civile recurate.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședința publică din 21 iunie 2012.

Pentru PREȘEDINTE,Pentru JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

C. P. A. M. N. M. G.

Aflat în concediu de Aflat în concediu de

odihnă, semnează odihnă, semnează

VICEPREȘEDINTE, PREȘEDINTE SECȚIE

F. D. L. L.

GREFIER,

F. B.

Red.M. G./12.07.2012

Tehnored F.B./17.07.2012

Ex.2

Primă instanță: C. B.

Instanța de apel:O. Ș. S. și L. B.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 2083/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA		Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 479/2012. Curtea... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1682/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA Anulare act. Decizia nr. 1742/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1727/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA Legea 10/2001. Decizia nr. 2083/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 479/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA Obligaţie de a face. Decizia nr. 155/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA Revendicare imobiliară. Decizia nr. 2006/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea nr.7/1996, Art.52 alin.2. Decizia nr. 2020/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA