Obligaţie de a face. Decizia nr. 155/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 155/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 27-09-2012 în dosarul nr. 155/2012
ROMÂNIA
C. DE A. TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 155
Ședința publică din 27 septembrie 2012
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
GREFIER:D. B.
S-au luat în examinare apelurile declarate de reclamanții P. I. și V. P. și de către pârâții Direcția Generală a Finanțelor P. T. și P. de pe lângă T. T. împotriva sentinței civile nr. 1595/18.06.2012 pronunțată de T. T. în dosar nr._, având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
M. Public este reprezentat de procuror B. E. din cadrul Parchetului de pe lângă C. de A. Timișoara.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat și constatând că s-a solicitat în temeiul art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă judecarea cauzei în lipsă, instanța acordă cuvântul asupra apelului reprezentantei parchetului, care pune concluzii de respingere a apelului declarat de reclamanți, cu consecința respingerii acțiunii în totalitate și înlăturarea despăgubirilor pentru daune morale, și concluzii de admiterea a apelurilor declarate de pârâții Direcția Generală a Finanțelor P. T. și P. de pe lângă T. T..
După dezbateri, dar nu înainte de ridicarea ședinței, reprezentanta reclamanților apelanți depune la dosar împuternicirea avocațială și pune concluzii de admitere a apelului.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
P. sentința civilă nr.1595/18.06.2010 pronunțată în dosarul nr._, T. T. a respins exceptia lipsei de calitate procesuala activa a reclamantilor, invocata de parat și a admis in parte actiunea formulata de reclamantii P. I. si V. P.(fosta P.) in contradictoriu cu paratul S. R. prin M. F. P. reprezentant prin Direcția Generală a Finanțelor P. TIMIS.
A fost obligat paratul sa plateasca reclamantilor urmatoarele sume, cu titlu de despagubiri morale: reclamantului P. I., pentru prejudiciul suferit personal, suma de 192.536,5 lei; reclamantei V. P., pentru prejudiciul suferit personal, suma de 192.536,5 lei; ambilor reclamanti, in calitate de descendenti de gradul I, suma de 385.073 lei, pentru prejudiciul moral suferit de parinti(192.536,5 lei pentru mama P. R.- dec. 2007, respectiv 192.536,5 lei pentru tata, P. P.- dec. 1996); ambilor reclamanti, in calitate de descendenti de gradul II, suma de 210.073 lei pentru prejudiciul moral suferit de bunicii paterni (102.536,5 lei pentru bunica paterna P. Anastazia, respectiv 107.536,5 lei, pentru bunicul patern P. I.).
A fost respinsă in rest actiunea.
Instanța de fond a reținut că, invocând dispozițiile art.3 și art.5 alin.1 lit.a si b din Lg. nr.221/2009, concepută ca un act normativ reparator, cu precădere pentru prejudiciul de ordin moral adus celor supuși unor condamnări cu caracter politic ori măsuri administrative abuzive cu același caracter în timpul regimului comunist (in perioada de referință 06 martie 1945-22 decembrie 1989), reclamantii au investit instanța de judecată cu acțiunea de față, având ca obiect acordarea de daune morale pentru suferințele îndurate personal, cât și de familia lor (parinti P. P. si P. R. si bunicii P. I. si P. A.), efect al dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, împreună cu familia, în temeiul Deciziei M.A.I. nr.200/1951, în B., până în 27.07.1955 când, în baza Deciziei M.A.I. nr.6100/1955, s-a dispus ridicarea restricțiilor domiciliare pentru reclamantă și părinții săi, împrejurări de fapt atestate de adeverința nr189/07.12.2000 emisă de M. Justiției - Direcția Instanțelor Militare (fila 7 dosar) .
Având a analiza excepția lipsei calității procesual active a reclamantilor, invocată de pârât, prin intampinare(fila 87 si urm.) in raport de prevederile art.137 alin.1 C.pr.civ., s-a reținut că Legea nr.221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cat și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților acestora până la gradul al II-lea inclusiv( insa pentru suferința îndurată de primele și pentru recompensarea într-o oarecare măsură a acelorași persoane), în speță, constatându-se că reclamantii acționează atât în nume propriu, cât și pentru suferința părinților și a bunicilor paterni, ca descendenti de gradul I și II.
De altfel, vorbind de „descendenți”, iar nu de „moștenitori”, s-a reținut că legea antemenționată nu cere ca urmașii persoanelor decedate, ce se subsumează sferei de aplicare a acesteia, să fi acceptat moștenirea autorului lor. În concret, nu le condiționează accesul la beneficiul acestui act normativ de calitatea de moștenitor acceptant. Știut fiind că, atunci când a înțeles să solicite această dovadă, legiuitorul a menționat expres, în corpul actelor normative calitatea de „moștenitor”, cum este cazul celorlalte legi speciale reparatorii adoptate anterior (spre exemplu legea nr.10/2001 care, în art. 4, conferă legitimare procesuală activă numai moștenitorilor legali ori testamentari ai foștilor proprietari spoliați).
Venind în calitate de descendenți sau, după caz, de soț supraviețuitor, devine legitimă și concluzia că dreptul la compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit de defunct s-a format în patrimoniul acestuia (și, ca atare, urmeaza a fi cuantificat prin raportare la persoana sa, iar nu a descendenților sau a soțului supraviețuitor), urmând a fi transmis celor dintâi ca o creanță circumscrisă activului patrimonial al lui de cujus. Motiv pentru care aceste despăgubiri cuvenite pentru prejudiciul moral, ce intră în patrimoniul autorului, au un caracter global, urmând a fi partajate, după caz, între persoanele îndreptățite în accepția acestei legi speciale (descendenții până la gradul II și soțul supraviețuitor), potrivit regulilor de drept comun din materia devoluțiunii succesorale.
Pentru cele arătate, s-a reținut că reclamanții nu au îndreptățirea de a solicita decât repararea prejudiciului suferit de ei însisi, fără a le fi conferit același drept pentru autorii lor de gradul I sau II, câtă vreme legea le stabilește expres și fără echivoc, această legitimare în art.5 alin.1, concluzie ce atrage, inevitabil, respingerea ca neîntemeiată a excepției lipsei calității procesual active invocată de pârât.
Pe fondul cauzei, tribunalul a opinat că, potrivit disp. art.3 din Lg. nr.221/2009, „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: … e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;”.
Legea nr. 221/2009 cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare, cele principale fiind condamnările cu caracter politic expres și limitativ prevăzute de art. 1 alin.2 din lege, precum și măsurile administrative abuzive declarate expres de aceeași lege ca având caracter politic în cuprinsul art.3.
Ipotezele subsidiare ale legii vizează alte condamnări cu caracter politic, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare (alin.3 al art.1) precum și alte măsuri administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul supra anunțat. În aceste situații, ca o consecință logică, legea impune constatarea în prealabil a caracterului politic atât al condamnărilor, cât și al măsurilor administrative nereglementate expres, în condițiile de exigență ale art. 4.
In speta se constată că situația de fapt invocată și probată de reclamanti se grefează întocmai pe ipoteza particularizata de art 3 lit e, deoarece atat ei, cât și parintii si bunicii paterni au fost supuși unei măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu -, în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce îi legitimează calitatea de a pretinde reparații conform Legii nr.221/2009.
P. urmare, în speță nu sunt incidente prevederile alin 3 ale aceluiași art.1 apartenente legii cu nr.221/2009 și nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în B., de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.
Cu privire la despagubirile morale, tribunalul a apreciat că reclamantii au solicitat despăgubiri morale, prevazute de art. 5 lit. a, context in care se observa că dispozitiile legale mentionate prevad expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Aparent, ar rezulta că pentru situația celor ce au fost victime ale măsurilor administrative cu caracter politic, aceștia au la îndemână doar facultatea solicitării și acordării de despăgubiri materiale, în acord cu dispozițiile art.5 alin.1 lit.b din Lg. nr.221/2009 care vorbește atât de condamnări, cât și de măsuri administrative abuzive.
O atare interpretare nu poate fi primită, câtă vreme atat din titulatura actului normativ în discuție-„ Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”, cat si raportat la o interpretare după scopul normei, rezulta fără echivoc faptul ca legiuitorul a asimilat măsurile administrative cu caracter politic condamnărilor cu acest caracter, cele două tipuri de situații reglementate de lege fiind tratate unitar.
Aceasta concluzie se impune si din trimiterile indicate de aceasta lege la Decretul-Lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, și, respectiv la OUG nr.114/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România).
La o atare interpretare conduce chiar alin.1 al art. 5 din lege, (potrivit caruia” orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic…”), care stabilește atât sfera persoanelor îndreptățite (autor sau descendenți ori soț supraviețuitor) a accede la beneficiul acestei legi, cât și a faptelor pentru care se acordă despăgubiri, constând nu numai în condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ci și în măsuri administrative cu caracter politic.
Context în care nu poate fi acceptată ideea acordării despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit strict persoanelor condamnate, o astfel de disociere nefiind permisă și fiind total contrară spiritului și finalității acestei noi legi de reparație, care, condamnând dictatura comunistă, consacră legislativ, în premieră, vocația persoanelor ce se circumscriu sferei sale de aplicare la compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit personal, sau de autori (dar numai până la gradul II); și aceasta deosebit de celelalte legi reparatorii anterioare ce au reglementat numai despăgubiri pentru bunurile materiale confiscate în timpul regimului comunist, în perioada de referință 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Legiuitorul nu a stabilit insa criterii de individualizare și nici limite minime/maxime de cuantificare a acestora, lăsând deplină libertate instanțelor judecătorești în identificarea unor criterii și, mai apoi, în aprecierea echivalentului bănesc al prejudiciilor morale.
Reparația prejudiciului trebuie să fie integrală, suma de bani fixată ca echivalent bănesc având scopul, nu atât de a repune victima sau descendenții acesteia ori soțul supraviețuitor într-o situație similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
In încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale, instanta s-a raportat la:
a - importanța valorilor lezate și măsura lezării (în speță îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule);
b - consecințele negative suferite reclamanți pe plan fizic și psihic (rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viață ostil, în condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind afectate totodată și acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare, demnitate, reputație);
c - intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin raportare și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză);
d - gradul în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială ( respectiv toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieții umane, cum ar fi relațiile familiale, cele cu prietenii, apropiații, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupații, după întoarcerea acasă).
Toate aceste vătămări își găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele acestei măsuri administrative abuzive, cu caracter politic și care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor supra anunțate și nicidecum prin administrarea probei testimoniale (dat fiind caracterul intern, psihic, imposibil de exteriorizat al acestui prejudiciu moral).
Totodată, instanța a avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiași art.5 alin.1 lit. a, respectiv dacă reclamanta și antecesorii ei au beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-Lege nr.118/1990 și OUG nr.214/1999, în speță, se constatându-se că atat reclamantii, cat si parintii si bunicii paterni au beneficiat de drepturile conferite de prevederile OUG nr.214/1999(filele 10,12 14,16, 18, 19).
Împotriva sentinței civile nr. 1595/PI/18.06.2010, pronunțată de T. T. în dosarul nr._, au declarat apel reclamanții P. I., V. P., P. DE PE L. T. T. și pârâtul S. ROMÂN prin M. FINANȚELOR P. BUCUREȘTI, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. T..
Reclamanții apelanți P. I., V. P. au solicitat admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, respectiv T. T., pentru a se examina și pronunța asupra petitului de daune materiale.
P. DE PE L. T. T. prin apelul formulat a solicitat admitere apelului și pe cale de consecință schimbarea în tot a sentinței civile criticată, în sensul respingerii acțiunii reclamanților.
Pârâtul apelant S. ROMÂN prin M. FINANȚELOR P. BUCUREȘTI, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. T., prin apelul formulat solicită admiterea acestuia așa cum a fost formulat și motivat, rejudecarea cauzei și modificarea sentinței civile pronunțată de instanța de fond, solicitând să fie avute în vedere la soluționarea cauzei OUG nr. 62/2010, de modificare și completare a Legii nr. 221/2009, act normativ care precizează cuantumul sumelor care se pot acorda celor care beneficiază de prevederile actului normativ și respingerea acțiunii ca fiind netemeinică.
În urma examinării sentinței apelate, în raport de motivele invocate și de dispozițiile art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009 și art.297 al.1 C.pr.civ. (în forma în vigoare la data promovării apelurilor), C. apreciază că se impune desființarea hotărârii primei instanțe pentru argumentele de mai jos.
Potrivit art.5 al.1 lit.b din Legea nr.221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art.4 al.4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005.
Din economia textului sus-citat, rezultă că se face distincție între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare și cele confiscate „ca efect al măsurii administrative”, cum este cazul celor din speța de față.
Astfel, dacă în cazul confiscării bunurilor prin hotărârea de condamnare problema este simplă în privința acordării despăgubirilor, întrucât aceste bunuri sunt menționate în hotărârea de condamnare, în cazul confiscării bunurilor ca efect al măsurii administrative, problema acordării despăgubirilor este mai complicată, deoarece confiscarea, respectiv preluarea bunurilor fără plată de către stat, s-a realizat în fapt, fără existența unui act administrativ în acest sens.
Față de cele de mai sus și având în vedere că prima instanță nu a cercetat în fond capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material cauzat, în sensul de a stabili care au fost bunurile confiscate ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, în baza art. 297 al.1 C.pr.civ., C. a admis apelurile declarate de reclamanții P. I., V. P., P. DE PE L. T. T. și pârâtul S. ROMÂN prin M. FINANȚELOR P. BUCUREȘTI, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. T., dispunând anulrea sentinței apelată nr. 1595/PI/18.06.2010, pronunțată de T. T. în dosarul nr._ și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, T. T..
Ulterior, prin decizia civilă nr.2994/03.05.2012 pronunțată de Înalta Curte de casație și Justiție și ca urmare a admiterii recursurilor reclamanților și pârâților, deopotrivă, decizia Curții de A. Timișoara fost casată în întregime, cu consecința trimiterii spre rejudecare a apelurilor la aceeași instanță, cu argumentul că instanța de apel a nesocotit disp.art.261 pct.5 C.pr.civ., rap.la art.105 alin.2 C.pr.civ., în sensul că nu și-a motivat în fapt și în drept decizia de a anula sentința instanței de fond și nu a făcut referire la probele administrate.
C., în rejudecarea apelului, ca urmare casării cu trimitere și având în vedere indicațiile Înaltei Curții de Casație și Justiție, cu aplicarea disp.art.282 și urm. C.pr.civ. rap.la art.296 C.pr.civ., va respinge apelul reclamanților și în schimb va admite apelurile declarate de S. Român prin MFP – București, reprezentat de către DGFP T. precum și de către P. de pe lângă T. T..
În acest sens, C. va constata, în raport cu apelul reclamanților, asociat de altfel cu apelul pârâtului și al Parchetului, care vizează toate, în mod exclusiv chestiunea despăgubirilor pentru prejudiciul moral că, efectelor art.5 alin.1 lit. a, ca soluția care se impune în cauză reprezintă o consecință a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, din perspectiva interpretării și aplicării disp.art.5 lit.b din L.221/2009, coroborat cu art.1169 C.civ. și raportat la particularitățile prezentei spețe.
Astfel, C. va constata că a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S. Român prin M. Finanțelor P. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
C. Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
C. Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. 1 lit. „a” din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.
Totodată, C. Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. 3 și 5 din Constituție.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, C. are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care ar fi stat la baza admiterii acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, C. constata că se impune în cauză respingerea apelului reclamanților si admiterea apelului pârâtului precum și cel al Parchetului, cu schimbarea soluției instanței de fond, respectiv de respingere a acțiunii.
Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în rejudecare, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Or, apelurile actuale, după . L.202/2010 sunt devolutive, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului, de aceea în cauză nu este aplicabilă nici ipoteza avută în vedere de CEDO în cauza Blecic vs. Croatia, unde era avuta in vedere o hotarare definitiva, nefiind astfel înfrânt principiul neretroactivității.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, C. Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
De altfel, aceasta interpretare a fost însușită și preluată si de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr.12/19.09.2011, obligatorie de asemenea pentru instanțele nașionale.
În privința despăgubirilor pentru prejudicial material, asupra cărora de altfel apelanții reclamanți nici nu au mai declarat apel, curtea va constata că aceștia nu au propus niciun fel de probe suplimentare, în acord cu disp.art.1169 C.civ.
Însă, nesusținerea unor motive de apel pentru acest capăt de cerere din acțiunea introductivă echivalează cu manifestarea principului disponibilității părților, iar instanța de apel nu poate fi chemată să se pronunțe asupra unor chestiuni cu care nu a fost investită, pentru că altfel ar încălca disp.art.294-295 C.pr.civ. rap.la art.292 C.pr.civ.
Chiar și așa, curtea va reitera propria sa jurisprudență potrivit cu care, acordarea despăgubirilor În baza Legii nr.221/2009 pentru bunurile imobile confiscate este condiționată de depunerea in termen a notificărilor potrivit Legii 10/2001, concluzie ce rezultă cu evidență din prevederile art. 5 alin. 5 din Legea 221/2009, care prevede că acordarea despăgubirilor pentru bunurile confiscate atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii 10/2001 sau Legii 247/2005.
În plus, apelanții – reclamanti nu au făcut dovada acestor daune materiale, pentru bunurile mobile, din perspective imperativului art.1169 C.civ., deși curtea va constata ca in cadrul primului ciclu procesual, conform art.129 alin.1 și 5 C.pr.civ., li s-au pus în vedere necesitatea dovedirii acestor daune.
Pentru aceste considerente, curtea, în temeiul prev. art.282 C.pr.civ., rap.la art.296 C.pr.civ. va respinge ca neîntemeiat apelul declarat de reclamanții P. I., V. P. împotriva sentinței civile nr.1595/18.06.2010 pronunțată de T. T. în dosar nr._ și va admite apelurile declarate împotriva aceleiași sentințe de către P. DE PE L. T. T. și pârâtul S. ROMÂN prin M. FINANȚELOR P. BUCUREȘTI, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. T.,, cu consecința schimbării sentinței apelate, în sensul că va respinge acțiunea reclamanților, în totalitate.
Va constata că nu sunt aplicabile disp.art.274 C.pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul reclamanților P. I. și V. P. împotriva sentinței civile nr. 1595/18.06.2012 pronunțată de T. T. în dosar nr._ .
Admite apelurile declarate împotriva aceleiași sentințe de către pârâtul Direcția Generală a Finanțelor P. T. și P. de pe lângă T. T..
Schimbă sentința apelată, în sensul că respinge acțiunea reclamanților, în totalitate.
Fără cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 27.09.2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR
C. P. A.-M. N.
GREFIER,
D. B.
Red. CP. / 01.10.2012
Tehnored D.B./ 11.10.2012
Ex.7
Se comunică:
- reclamanților apelanți: P. I. – Timișoara, . H. O.), nr. 6,
.
V. P. - Timișoara, . H.
O.), nr. 6, .
- pârâtului intimat: S. Român prin M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. T. – Timișoara, .. 9 B, jud. T.
- Parchetului de pe lângă T. T.
- Parchetului de pe lângă C. de A. Timișoara
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 479/2012. Curtea... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 2006/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
