Revendicare imobiliară. Decizia nr. 2006/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Curtea de Apel TIMIŞOARA - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 2006/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 11-10-2012 în dosarul nr. 2006/2012

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928

SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR.2006

Ședința publică din 11 octombrie 2012

PREȘEDINTE: C. P.

JUDECĂTOR: M. G.

JUDECĂTOR: A.-M. N.

GREFIER: F. B.

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții reclamanți S. M., S. M., S. J. și P. (S.) I. ANN împotriva deciziei civile nr. 186 din 22.02.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ ,în contradictoriu cu intimații pârâți S. ROMÂN prin C. L. al M. TIMIȘOARA reprezentat de Primar, F. I. V., F. A. și C. F., având ca obiect revendicare imobiliară.

La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic V. S. în reprezentarea pârâtului intimat S. Român prin C. L. al M. Timișoara, reprezentat de Primar, avocat Iuhasz A. în reprezentarea pârâților intimați F. I. V. și F. A., precum și avocat L. A. în reprezentarea pârâtei intimate C. F., lipsă fiind reclamanții recurenți.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care nemaifiind de formulat alte cereri, instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursului.

Reprezentanta pârâtului intimat S. Român prin C. L. al M. Timișoara, reprezentat de Primar, consilier juridic V. S. solcită respingerea recursului ca nefondat, menținerea hotărârii Tribunalului T..

Reprezentantul pârâților intimați F. I. V. și F. A., avocat Iuhasz A. solicită anularea recursului ca nemotivat în ceea ce-i privește pe pârâții intimați F., iar în subsidiar respingerea ca nefondat a recursului, cu cheltuieli de judecată, conform motivelor invocate în concluziile scrise depuse la dosar.

Reprezentantul pârâtei intimate C. F., avocat L. A. solicită respingerea recursului cu cheltuieli de judecată, conform motivelor invocate în concluziile scrise depuse la dosar.

CURTEA

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

P. Decizia civilă nr. 186 din 22 februarie 2012, Tribunalul T. a respins apelul formulat de apelanții S. M., S. M., S. J., P. (S.) I. A. împotriva sentinței civile nr.5525/08.03.2011 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații S. R. prin C. L. al M. TIMIȘOARA reprezentat de PRIMAR F. I. V. și F. A. SI C. F., a admis apelul formulat de apelanții pârâți S. R. prin C. L. al M. TIMIȘOARA reprezentat de PRIMAR împotriva sentintei civile nr.5525/08.03.2011 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul_, a schimbat sentința apelata în sensul ca a respins în tot acțiunea principală si acțiunea conexa, a obligat reclamanții apelanți sa plătească paratului intimat C. F. suma de 1500 lei, cheltuieli de judecata, a obligat reclamanții apelanți sa plătească paratului intimat F. V. I. suma de 1500 lei cheltuieli de judecată .

Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr. dosar_ la data de 07.11.2008, reclamanții S. (P.) M., S. (P.) M. și S. (P.) J. au chemat în judecată pârâții S. Român prin C. L. al M. Timișoara reprezentat de Primar, F. I. V. și F. A. solicitând ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului situat în Timișoara, .. 72, . CF colectiv 1012 C., respectiv CF individual 7371 C., în raport cu disp. art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 135 și art. 41 din Constituția României și art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului; să se procedeze la compararea titlurilor reclamanților, și să se constate că titlul lor are preferință față de cel al pârâților; să se dispună revenirea la situația anterioară de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate al pârâților înscris în foaia de proprietate a CF colectivă nr. 1012 C. de sub B14-19 și reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei S. (P.) M. și a antecesorului lor S. (P.) N. M. așa cum a fost anterior înscris sub B 12-13; să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul proprietatea reclamantei S. (P.) M. și a antecesorului lor S. (P.) N. M.; cu cheltuieli de judecată.

In motivare, s-a arătat că reclamanta S. (P.) M. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Timișoara, .. 72, . CF colectiv 1012 C., respectiv CF individuală 7371 C., alcătuit din casă de locuit formată din două camere și dependințe și teren în suprafață de 360 mp, în timpul căsătoriei prin schimb ca bun comun împreună cu soțul său S. (P.) N. M..

Reclamanții arată că sunt moștenitorii fostului proprietar tabular al imobilului mai sus evidențiat, alcătuit din casă de locuit formată din două camere și dependințe și teren în suprafață de 360 mp, conform actelor de stare civilă.

Antecesorul lor S. (P.) N. M. împreună cu reclamanta S. (P.) M. au fost proprietarii acestui imobil încă din anul 1982 sub titlu de schimb, conform mențiunilor operate în CF sub B 12 și B 13.

In anul 1989 reclamanta S. (P.) M. împreună cu soțul său S. (P.) N. M. au plecat în Germania, ocazie cu care S. Român prin C. Popular al Județului T. a emis Decizia nr. 1116/24.04.1989 prin care imobilul proprietatea acestora situat în . din casă cu nr. 72, . gospodărești, anexă, curte și terenul aferent a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 și a Legii nr. 59/1974, cu acordarea unei despăgubiri derizorii pentru construcții.

Ulterior, respectiv în anul 2002 imobilul a fost înstrăinat pârâților F. I. și F. A., în temeiul Legii nr. 112/1995.

în aceste împrejurări, în lipsa unui titlu valabil, imobilul nu putea face obiectul unui contract de vânzare - cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, care reglementa situația bunurilor pentru care statul avea un titlu valabil.

în decizia nr. 73 din 19.07.1995, Curtea Constituțională a reținut că acolo unde preluarea imobilului s-a făcut fără titlu valabil „dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desființat".

Reclamanții în calitate de proprietari tabulari și respectiv succesori ai proprietarului tabular S. (P.) N. M., solicită să se constate că imobilul a trecut în proprietatea statului cu încălcarea inclusiv a prevederilor actului normativ de preluare, respectiv art. 30 din Legea nr. 58/1974, potrivit cărora proprietarul deposedat urma să primească o despăgubire pentru teren.

Astfel, prin art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1964, s-a prevăzut că în caz de înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestor construcții trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit prevederilor art. 56 alin. 2 din Legea nr. 4/1973.

La art. 32 din Legea nr. 58/1974 se prevede că orice înstrăinare sau împărțeală făcută cu încălcarea prevederilor art. 30 și 31 este nulă de drept.

Reclamanții au apreciat că această nulitate operează și în situația de față, preluarea fiind făcută fără plata despăgubirilor, evident au fost încălcate prevederile imperative ale art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974, mai sus enunțate.

In prezent, asupra imobilului din litigiu există două titluri de proprietate, cel al reclamanților, dobândit prin moștenire și cel al pârâților F. din anul 2002, pentru casă și teren aferent în cotă de 212/360 mp.

In aceste condiții, dacă se procedează la o comparare a titlului reclamanților cu titlul pârâților F., este evident că titlul reclamanților are preferință față de cel al pârâților F. deoarece este mai vechi, provine de la un emițător necontestat, nu a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească, în timp ce titlul acestora provine de la un „non dominus" întrucât S. Român nu putea să vândă un imobil asupra căruia nu avea un drept de proprietate valabil.

In speța dedusă judecății reclamanții sunt cei care și-au înscris cel dintâi titlul, iar pârâții și-au înscris ulterior titlul în cartea funciară. Potrivit principiului priorității înscrierilor, care reprezintă o aplicație a vechiului principiu de drept român „prior tempore potior iure", rezultă că la o comparare de titluri, titlul reclamanților are câștig de cauză.

Dacă se continuă în compararea titlurilor de proprietate, cel al reclamanților cu cel al pârâților F., se poate constata că ele emană de la autori diferiți, ceea ce necesită compararea drepturilor autorilor respectivi.

Insă și în această situație titlul antecesorilor reclamanților ar avea câștig de cauză.

Totodată, față de prevederile art. 2 al. 2 din Legea nr. 10/2001 reclamanții în calitate de persoane al cărui imobil a fost preluat în mod abuziv își păstrează calitatea de proprietar avută la momentul preluării. Nu este deci vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a supraviețuirii vechiului drept.

In drept, reclamanții au invocat prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, Decretul nr. 9/1989, art. 135, 41, 36, 21 din Constituția României și art. 1 din primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 480, 481 C.civ.

P. intampinarea formulata de pârâții F. I. V. și F. A. au solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, cu cheltuieli de judecată .

In motivare, au invocat necompetența materială a Tribunalului T. raportat la valoarea reală a bunului revendicat ce face obiectul prezentei cauze. De asemenea, pârâții F. solicită ca instanței să aibă în vedere că este vorba despre un apartament cu 2 camere și dependințe într-o zonă mărginașă a Timișoarei care nu valorează nici pe de parte suma de 540.000 lei (aproximativ 160.000 euro).

Nu în ultimul rând, pârâții F. solicită să se aibă în vedere prețul cu care s-a cumpărat imobilul, respectiv suma de 17.698.718 lei.

P. încheierea din 03.02.2009 Judecătoria Timișoara a trimis spre conexare la cauza cu nr._, dosarul nr._/325/2008, privind pe reclamanta P. (S.) Julianne-A., care a solicitat în contradictoriu cu pârâții S. Român prin C. L. al M. Timișoara, Municipiul Timișoara reprezentat de Primar, C. F. să se constate nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului situat în Timișoara, .. 72, . CF colectiv 1012 C., respectiv CF individual 7372 C., în raport cu disp. art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 135 și art. 41 din Constituția României și art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului; să se procedeze la compararea titlurilor și să se constate că titlul reclamantei are preferință față de cel al pârâților; să se dispună revenirea la situația anterioară de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate al pârâților înscris în foaia de proprietate a CF colectivă nr. 1012 C. de sub Bl8-19 și reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei P. (S.) Julianne-A. așa cum a fost anterior înscris în CF nr. 4418 C. sub B3-4; să fie obligată pârâta C. F. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul proprietatea sa; cu cheltuieli de judecată.

P. sentinta civila nr. 1115/07.04.2009, Tribunalul Timis a trimis dosarul nr._/325/2008 al Judecatoriei Timisoara la aceeasi instanta, completului initial investit si a declinat competenta de solutionare a cauzei nr._ in favoarea Judecatoriei Timisoara.

Cauza a fost inregistrata pe rolul Judecatoriei Timisoara la data de 24.04.2009.

La termenul de judecata din data de 02.06.2009, instanta a admis exceptia de conexitate si a conexat dosarul nr._/325/2008 al Judecatoriei Timisoara la dosarul nr._ al Judecatoriei Timisoara.

La termenul de judecata din data de 10.11.2009, in temeiul art.137 C.p.c, instanta a retinut cauza spre solutionare asupra exceptiei de necompetenta materială invocate de reclamanta.

P. Sentinta civila nr._/10.11.2009, Judecatoria Timisoara a admis exceptia de necompetenta materiala si a declinat competența de soluționare a cauzei nr._ formulată de reclamanții S. M., S. M., S. J. si P. (S.) Julianne-A., împotriva pârâților S. Român prin C. L. al M. Timișoara reprezentat de Primar, F. loan V. și F. A., C. F., în favoarea Tribunalului Timis.

P. Incheierea civila nr.933/PI/16.04.2010, s-a admis exceptia de necompetnta materiala a tribunalului Timis si s-a declinat competenta de solutionare a cauzei in favoarea Judecatoriei Timisoara. A constatat ivit conflictul negativ de competenta si a inaintat dosarul Curtiide Apel Timisoara pentru solutionarea acestui conflict.

P. Sentinta civila nr.22 din 11 mai 2010, Curtea de Apel Timisoara a stabilit in favoarea Judecatoriei Timisoara competenta de solutionare in prima instanta a cauzei privin pe reclamantii S. M., S. M., S. J. si P. (S.) Julianne-A., împotriva pârâților S. Român prin C. L. al M. Timișoara reprezentat de Primar, F. loan V. și F. A., C. F..

Cauza a fost înregistrata la aceasta instanta sub nr._ la data de 18.06.2010.

P. sentința civilă nr.5525/08.03.2011, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, a fost admisă in parte actiunea in dosar nr._, formulată de reclamanții S. M., S. M., S. J., împotriva pârâților S. Român prin C. L. al M. Timișoara reprezentat de Primar, F. I. V. și F. A..

S-a constatat nevalabilitatea titlului Statului R. asupra imobilului situat in Timisoara, .. 72, . CF col. 1012 Chisoda, respectiv CF individual 7371 Chisoda.

A fost respinsă in rest actiunea.

A fost admisă in parte actiunea in dosar nr._/325/2008, conexat la dosar nr._, formulată de reclamanta P. (S.) Julianne-A., împotriva pârâților S. Român prin C. L. al M. Timișoara reprezentat de Primar, C. F..

S-a constatat nevalabilitatea titlului Statului R. asupra imobilului situat in Timisoara, ..72, . in CF col.1012 Chisoda, respectiv CF individual 7372 Chisoda.

A fost respinsă in rest actiunea.

Au fost compensate cheltuielile de judecata ale partilor.

Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut următoarele:

Reclamanta S. (P.) M. a dobândit in anul 1982, fila 51 si urm prezentul dosar, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Timișoara, .. 72, . a facut obiectul contractului de schimb), înscris în CF colectiv 1012 C. ( subB12 si13), respectiv CF individuală 7371 C., alcătuit din casă de locuit formată din două camere și dependințe și teren în suprafață de 360 mp, în timpul căsătoriei prin schimb ca bun comun împreună cu soțul său S. (P.) N. M., in prezent decedat .

Conform inscrisurilor de la dosar, reclamanții sunt moștenitorii fostului proprietar tabular al imobilului mai sus evidențiat, alcătuit din casă de locuit formată din două camere și dependințe și teren în suprafață de 360 mp.

In anul 1989, urmare a plecarii in Germania a reclamantei S. (P.) M. împreună cu soțul său S. (P.) N. M., S. Român prin C. Popular al Județului T. a emis Decizia nr. 1116/24.04.1989 prin care imobilul proprietatea acestora situat în . din casă cu nr. 72, . trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 și a Legii nr. 59/1974, cu acordarea unei despăgubiri in cuantum de 623 lei pentru construcții. S-a retras dreptul de folosinta al acestora asupra a 95 mp din terenul inscris in CF nr.1012 Chisoda, nr.top.1997/635-637/b in suprafata de 360 mp, (fila 17 dosar nr._ al Tribunalului Timis).

Ulterior, respectiv în anul 2002, prin contract de vanzare cumpărare imobilul a fost înstrăinat de S. R., pârâților F. I. și F. A., în temeiul Legii nr. 112/1995 fila 38 prezentul dosar.

La interogaoriu, paratii F. I. si F. A. au recunoscut ca in vara anului 1990 l-au cunoscut pe fostul proprietar, numitul P. N. M., care le-au spus ca pot sa-si pregateasca locuinta asa cum doresc, intrucat nu intentioneaza sa revendice imobilul, file 63 si 64 prezentul dosar.

Petitul din cererea de chemare in judecata avand ca obiect constatarea nevalabilitatii titului Statului R. asupra imobilului-constructie- situat in Timisoara, ..72, . CF colectiv 1012 Chisoda respectiv CF nr.7371 Chisoada urmeaza sa fie admis avand in vedere urmatoarele considerente:

Art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998 stabileste ca: (1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

De asemenea, art.6 alin.2 prevede ca:” Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

La aparitia Legii nr.10/2001 si a Normelor metodologice de aplicare a acesteia, aprobate prin HG nr.498/2003, la pct.1.4, lit.b alin.ultim, referitor la Decretul 223/1974-preluare cu plata se prevedea ca:”In acest caz solutionarea administrativa a cererii persoanei care se pretinde indreptatita va fi respingerea motivata a cererii”.

Ulterior aparitiei acestor Norme metodologice, prin hotararile nr.1.962/2002, 3696/2003, nr.4009/2003, decizia nr.9108 din 10 noiembrie 2005, Curtea Suprema de justitie a considerat ca Decretul nr.223/1974, era contrar Constitutiei din 1965, Declaratiei Universale a Drepturilor Omului din 1948, art.481 c.civ, Conventiei europene a drepturilor omului-Primul Protocol.

D. urmare a acestor constatări, prin HG nr.250/2007, au fost modificate Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, iar preluările efectuate in baza Decretului 223/1974-referitor la preluarea imobileler cu plata, au fost considerate abuzive, S. nedeținând un titlu valabil asupra acestora.

Aceasta modificare a legii a aparut dupa expirarea termenului de depunere a notificarilor potrivit Legii nr.10/2001. Ultimul termen a fost la data de 14.02.2002, iar modificarea a intervenit in data de 03.04.2007, adica dupa mai mult de 5 ani de la ultimul termen de depunere a notificărilor.

P. urmare, cei care aveau imobilele preluate cu plata in baza Decretului 223/1974 si care nu au depus notificare in termenul legal, deoarece conform Legii 10/2001 si Normelor Metodologice la aparitia acestora, acestia nici nu aveau dreptul sa obtina o reparatie in acest caz, precum si cei carora le-a fost respinsa intre timp notificarea pe motivul ca preluarea nu a fost abuziva, nu mai pot beneficia de modificarile aduse Legii prin HG 250/2007, intrucat termenul pentru depunerea unei notificari a expirat, creind o situatie discriminatorie.

Datorita aparitiei HG nr.250/2007 care modifica radical prevederile pct.14 lit.b alin.ultim din HG 498/2003, care a fost in vigoare pana in anul 2007 si datorita imposibilitatii de a mai uza de modificarile aduse legii speciale, se apreciaza ca in acest caz se deschide dreptul de a solicita in instanta aceste imobile, pe calea dreptului comun.

De asemenea, potrivit comunicatului ICCJ din 10.06.2008 privind Decizia nr.33/2008 pronuntata de ICCJ in dosarul nr.60/2007: ”In cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala (Legea nr.10/2001) si Conventia Europeana a drepturilor Omului, conventia are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data in cadrul unei actiuni in revendicare, intemeiata pe dreptul comun, in masura in care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice”.

Art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeana dispune "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional." Ori, atat doctrina cat si practica judiciara au statuat ca in aceste cazuri imobilele "au fost preluate in condiții notorii de forța, prin abuz, datorita insasi mențiunii din cartea funciara - in baza Decretului-Lege nr.223/1974...cu titlu drept naționalizare...", iar nu in condiții obișnuite, in speta fiind încălcate dispozițiile acestei prevederi comunitare ce prevalează asupra dreptului intern.

Pentru aceste considerente, avand in vedere prevederile legale mai sus mentionate, instanta a găsit intemeiat petitul din actiunea reclamantei cu privire la constatarea nevalabilitatii titlului statului asupa imobilului-constructie-, motiv pentru care a fost admis.

In ceea ce priveste trecerea terenului in proprietatea statului roman, instanta a constatat ca aceasta s-a facut cu respectarea prevederilor in vigoare de la acea data, respectiv Legea nr.58/1974, inscrierea de sub B 12-14, contractul de schimb a reprezentat vointa reclamantei S. (P.) M. si a sotului acesteia.

Cu privire la petitele din cererea de chemare in judecata avand ca obiect „ compararea titlurilor reclamanților, constatarea faptului ca că titlul reclamantilor are preferință față de cel al pârâților; să se dispună revenirea la situația anterioară de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate al pârâților și reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei S. (P.) M. și a antecesorului lor S. (P.) N. M.; să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul proprietatea reclamantei S. (P.) M. și a antecesorului lor S. (P.) N. M.”; instanta le-a respins avand in vedere urmatoarele considerente:

Potrivit art 948 c.civ., conditiile esentiale pentru validitatea unei conventii sunt: capacitatea de a contracta, consimtamantul valabil al partii ce se obliga, un obiect determinat si o cauza licita .

Astfel nulitatea absoluta intervine întruna din urmatoarele situații: actul este lipsit de un element esential, actul emana de la o persoana lipsita de capacitate de folosinta sau încalca o prohibitie legala, când obiectul sau cauza contractului încalca dispozitiile legale imperative ori sunt contrare ordinii publice sau regulilor de convietuire sociala, când actul s-a încheiat fara respectarea formei solemne prevazuta de lege pentru însasi validitatea sa.

Înstrainarea catre pârâtii persoane fizice, fosti chiriasi, s-a facut în temeiul art.9 din legea mentionata, iar din interpretarea dispozitiilor art.9 alin.1 reiese fara echivoc ca în favoarea chiriasilor a luat nastere un drept subiectiv cu caracter “intuitu personae” de a cumpara locuintele asupra carora au avut contracte de închiriere; corelativ, în sarcina Statului Român, proprietar tabular, a luat nastere obligatia legala de “a face”, respectiv de a vinde acele locuinte, obligatie care a fost dusa la îndeplinire.

Legea nr. 112/1995 care a guvernat încheierea contractelor de vânzare - cumparare, la art.11 a prevazut singurele situatii care atrag nulitatea absoluta a contractului în cauza, anume încalcarea prevederilor art.9 alin.6 si art.10. Nici una din aceste situatii nu este incidenta în prezenta cauza si pe cale de consecinta cererea reclamanților este netemeinica si nelegala.

Buna credinta a cumparatorilor la momentul cumpararii este bazata pe aparenta . calitatii de proprietar a Statului Român, aparenta confirmata si de cuprinsul Cartii Funciare. De asemenea, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumparare nu exista pe rolul instantelor judecatoresti nici un proces cu privire la respectivul imobil.

Buna credinta consta în convingerea (credinta) chiriasului cumparator ca a contractat cu “verus dominus” si ea exista atunci când cumparatorul a depus diligente minime pentru cunoasterea situatiei juridice a imobilului, respectiv daca în momentul încheierii contractului de vânzare-cumparare statul era titularul dreptului de proprietate, prin cercetarea foii de proprietate a Cartii Funciare si daca era notat sau nu în acel moment de referinta de catre fostul proprietar vreun proces cu privire la respectivul imobil.

Subdobânditorii nu aveau nici o calitate sa analizeze valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, ci pur si simplu obligatia lor era de a depune diligente sa cunoasca daca statul este proprietarul imobilului, constatarea valabilitatii acestuia fiind apanajul exclusiv al instantelor de judecata si aceasta numai în cazul în care era contestata valabilitatea lui.

Din punct de vedere juridic solutia si-a aflat asadar suport în ratiuni de ordin pragmatic, concretizate în principiul validitatii aparentei în drept, a carui esenta este exprimata adagiul “error communis facit jus”. Consacrarea unei astfel de solutii legislative a fost impusa legiuitorului si de împrejurarea ca în aceasta materie eroarea . concordanta dintre aparenta si realitate si-a avut suportul în cadrul legislativ în vigoare în acel moment, care confirma cu forta unei prezumtii juris . proprietarul aparent, statul, este adevaratul proprietar.

Buna sau reaua credinta se reduce la doua aspecte, primul fiind cel al momentului încheierii actului juridic, respectiv daca la acel timp subdobânditorul nu a avut cunostinta despre existenta vreunui proces de revendicare iar statul în calitate de vânzator la cererea de cumparare a raspuns ca nu exista impediment la vânzare si imobilul poate fi înstrainat, iar cel de-al doilea referindu-se la titularul dreptului de proprietate asa cum este el recunoscut în regimul de publicitate imobiliara, daca în momentul cumpararii subdobânditorul era convins ca el contracteaza cu adevaratul proprietar (verus dominus).

Pentru valorificarea dreptului reclamantilor s-au prevazut conditiile de realizare si termene în care fostilor proprietari li se puteau aplica masurile reparatorii. La data la care era în vigoare Legea nr. 112/1995 si ulterior Legea nr.10/2001, reclamantii nu au profitat de dispozitiile care ii erau favorabile.

Pentru aceste considerente, raportat la intreg probatoriu administrat in cauza,si intrucat reclamantii nu au rasturnat prezumtia legala a bunei credinte de care se bucura, in principiu, orice participant la circuitul actului juridic, buna credinta a cumparatorilor, prezumandu-se pana la proba contrarie, instanta a constatat ca vanzarea-cumpararea s-a facut cu respectarea conditiilor legale in vigoare, respectiv a dispozitiilor speciale, precum si a normelor generale de drept comun privitoare la conditiile de valabilitate ale contractului de vanzare-cumparare.

De altfel, in conformitate cu prevederile art.31 din D.L 115/1938:”Daca in cartea funciara funciara s-a inscris un drept real in folosul unei persoane, se prezuma ca dreptul exista in folosul ei. Daca un drept s-a radiat din cartea funciara, se prezuma ca acel drept nu exista”. Potrivit art.33 din acelasi act normativ:” cuprinsul cartii funciare, cu exceptia ingradirilor si exceptiunilor legale, se considera exact in folosul aceluia care a dobandit prin act juridic cu titlu oneros vreun drept real, daca in momentul dobandirii dreptului n-a fost notata in cartea funciara vreo actiune prin care se contesta cuprinsul ei, sau daca n-a cunoscut pe alta cale aceasta inexactitate”.

Pentru motivele în fapt si drept mai sus dezvoltate, instanta a admis in parte actiunea in dosar nr._ formulata de reclamanții S. (P.) M., S. (P.) M. și S. (P.) J. in contradictoriu cu pârâții S. Român prin C. L. al M. Timișoara reprezentat de Primar, F. I. V. și F. A..

In dosar nr._/325/2008, inregistrat la Judecatoria Timisoara, conexatat la dosar nr._, instanta retine urmatoarele:

Reclamanta S. (P.) Julianne-A. a dobândit in anul 1982, fila 8 si urm in dosar nr._/325/2008, conexat la prezentul dosar, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Timișoara, .. 72, . a facut obiectul contractului de schimb), înscris în CF 4418 Chisoada, sistat, si ulterior in CF colectiv 1012 C. ( subB12 si13), în timpul căsătoriei ca bun comun împreună cu soțul său P. I., in prezent decedat .

Conform inscrisurilor de la dosar, reclamanta este moștenitoarea fostului proprietar tabular al imobilului mai sus evidențiat. Fila 17.

In anul 1989, urmare a plecarii in Germania a reclamantei P. Julianne A. împreună cu soțul său P. I., S. Român prin C. Popular al Județului T. a emis Decizia nr. 1115/24.04.1989 prin care imobilul proprietatea acestora situat în . din casă cu nr. 72, . trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 și a Legii nr. 59/1974, cu acordarea unei despăgubiri in cuantum de 19.016 lei pentru ½ din construcții proprietatea numitului P. I., fila 15 dosar nr._/325/2008.

Ulterior, respectiv în anul 2003, prin contarct de vanzare cumpărare imobilul a fost înstrăinat de S. R., pârâtei Cozacioc F., în temeiul Legii nr. 112/1995 fila 14 prezentul dosar.

La interogatoriu, parata Cozacioc F. a aratat ca a cumpărat locuinta de la Extraceram unde a lucrat 35 de ani. In anul 1996 a fost vizitata de fostul proprietar care i-acomunicat faptul ca nu intentioneaza sa revendice imobilul, fila 62 dosar.

Petitul din cererea de chemare in judecata din dosar nr_/325/2008, conexat, avand ca obiect constatarea nevalabilitatii titului Statului R. asupra imobilului-constructie- situat in Timisoara, ..72, . CF colectiv 1012 Chisoda respectiv CF nr.7372 Chisoada urmeaza sa fie admis avand in vedere urmatoarele considerente:

D. urmare a acestor constatari, prin HG nr.250/2007, au fost modificate Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, iar preluarile efectuate in baza Decretului 223/1974-referitor la preluarea imobileler cu plata, au fost considerate abuzive, S. nedetinand un titlu valabil asupra acestora.

Pentru aceste considerente, avand in vedere prevederile legale mai sus mentionate, instanta a făsit intemeiat petitul din actiunea reclamantei cu privire la constatarea nevalabilitatii titlului statului asupa imobilului-constructie-, motiv pentru care l-a admis.

Cu privire la petitele din cererea de chemare in judecata avand ca obiect „ compararea titlurilor reclamantei, constatarea faptului ca că titlul reclamantei are preferință față de cel al pârâților; să se dispună revenirea la situația anterioară de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate al pârâților și reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei S. (P.) Julianne-A. și a antecesorului sau (P. I.; să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul proprietatea reclamantei reclamantei S. (P.) Julianne-A. și a antecesorului sau (P. I. ”;, instanta le-a respins avand in vedere urmatoarele considerente:

Astfel nulitatea absoluta intervine întruna din următoarele situații: actul este lipsit de un element esential, actul emana de la o persoana lipsita de capacitate de folosinta sau încalca o prohibitie legala, când obiectul sau cauza contractului încalca dispozitiile legale imperative ori sunt contrare ordinii publice sau regulilor de convietuire sociala, când actul s-a încheiat fara respectarea formei solemne prevazuta de lege pentru însasi validitatea sa.

Înstrainarea catre pârâta persoană fizică, fostă chiriasă, s-a facut în temeiul art.9 din legea mentionata, iar din interpretarea dispozitiilor art.9 alin.1 reiese fara echivoc ca în favoarea chiriasilor a luat nastere un drept subiectiv cu caracter “intuitu personae” de a cumpara locuintele asupra carora au avut contracte de închiriere; corelativ, în sarcina Statului Român, proprietar tabular, a luat nastere obligatia legala de “a face”, respectiv de a vinde acele locuinte, obligatie care a fost dusa la îndeplinire.

Pentru aceste considerente, raportat la intreg probatoriu administrat in cauza,si intrucat reclamantii nu au rasturnat prezumtia legala a bunei credinte de care se bucura, in principiu, orice participant la circuitul actului juridic, buna credinta a cumparatorilor, prezumandu-se pana la proba contrarie, instanta constata ca vanzarea-cumpararea s-a facut cu respectarea conditiilor Legale in vigoare, respectiv a dispozitiilor speciale, precum si a normelor generale de drept comun privitoare la conditiile de valabilitate ale contractului de vanzare-cumparare.

Pentru motivele în fapt si drept mai sus dezvoltate, instanta a admis in parte actiunea in dosar nr._/325/2008, conexat la dosar nr._, formulată de reclamanta P. (S.) Julianne-A., împotriva pârâților S. Român prin C. L. al M. Timișoara reprezentat de Primar, cu si C. F..

In temeiul art.276 c.pr.civ instanta a compensat cheltuielile de judecata ale părtilor.

Împotriva sentinței civile nr.5525/08.03.2011, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, au declarat apel reclamanții S. M., S. M., S. J. si P. (Stricher) I. A. și pârâții Municipiul Timișoara părin Primar și C. L. Timișoara.

P. apelul declarat de reclamanții S. M., S. M., S. J. si P. (Stricher) I. A., s-a solicitat admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost ea formulată, precizată și susținută, în temeiul art. 274 C.p.civ., obligarea paraților intimați la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, arată că prima instanță a admis în parte acțiunea în dosarul nr._ și în dosarul nr._/325/2008 conexat la dosar nr._ și a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Timișoara, ..72, . F., înscris în CF col.1012 C., CF ind. 7371 C., și asupra imobilului situat în Timișoara, ..72, . C., înscris în CF col. 1012 C., CF ind. 7372 C. nr. top 738, însă a respins cererea având ca obiect compararea titlurilor subsemnaților cu cele ale paraților, revendicare și restabilire situație de CF reținnad în esență că înstrăinarea imobilului către parații persoane fizice s-a făcut în temeiului Legii nr.l 12/1995, lege prin care s-a instituit un drept subiectiv cu caracter intuitu personae de a cumpăra locuințele asupra cărora aceștia au avut contracte de inchiriere, ceea ce face ca în favoarea acestora să opereze prezumția de bună credință.

Această soluție este vădit nelegală, în cauza dedusă judecății fiind în situația vânzării lucrului altuia.

In contextul în care s-a reținut nevalabilitatea titlului statului, evident că apelanții nu și-au pierdut nici un moment dreptul de proprietate asupra imobilului, ceea ce îi îndreptățește ca și în situația în care bunul se află în posesia altei persoane să poată fi revendicat.

Ori, in cauza de fata, parații ar fi putut să le opună prevederile art.27 din Decretul-lege nr.115/1938, singurele în măsură să paralizeze cu succes în regim de carte funciară acțiunea în revendicare, însă în ambele situații, termenul de 10 ani de la data înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate al paraților nu s-a împlinit.

Cu privire la teren, instanța a apreciat că titlul statului ar fi valabil, întrucât trecerea acestuia în proprietatea statului a operat cu respectarea prevederilor Legii nr.58/1974, contractul de schimb reprezentând voința reclamantei și a soțului acesteia. Si în ce privește această reținere, soluția primei instanțe este vădit eronată, în condițiile în care și Legea nr.58/1974 a fost o lege care contravenea prevederilor constituționale în vigoare la aceea dată și a tratatelor internaționale la care România era parte semnatară. Reclamanta, P. M., și-a dat acordul numai cu privire la efectuarea unui schimb de imobile și nicidecum cu privire la o trecere cu titlu gratuit în proprietatea statului a terenului aferent.

P. apelul declarat de pârâții Municipiul Timișoara prin Primar și C. L. Timișoara, s-a solicitat admiterea apelului, schimbarea hotărârii judecătorești atacate si rejudecând pe fond, respingerea în totalitate a cererilor formulate de reclamanții, din dosarele conexate.

In motivare, arată că,

Actul de naționalizare a fost emis în baza unui act normativ în vigoare la acea data, respectiv Decretul nr. 223/1974 care respecta prevederile Constituției perioadei respective sub imperiul căreia acest decret a fost adoptat, astfel ca imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu conform art.6 din Legea 213/1998.

Potrivit art.6 din Legea 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia " Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale si bunurile dobândite de stat in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, daca au intrat in proprietatea statului in temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte si a legilor in vigoare la data preluării lor de către stat."

Rezulta astfel ca fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale doar acele imobile trecute in baza unui titlu care era valabil in momentul preluării de către stat. P. titlu, in accepțiunea art.6 din lege, intelegem orice act sau fapt juridic prin care statul a dobândit dreptul de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile, atat prin unul din modurile de dobândire a dreptului de proprietate de drept comun reglementate de C.civ., cat si prin moduri specifice perioadei 06.03._89.

Legea impune o tripla condiție pentru ca actul sa fie valabil, respectiv ca acesta sa fie obținut cu respectarea Constituției perioadei respective, a tratatelor internaționale la care România era parte si a legilor in vigoare la data preluării lor de către stat.

P. titlu, in accepțiunea art.l al.2 din Normele privind aplicarea Legii nr.112/1995, se intelege trecerea acelor imobile cu destinație de locuința in proprietatea statului, in baza unor prevederi legale in vigoare la data respectiva. Sunt exemplificate prevederile Decretului nr. 92/1950, Decretului nr. 142/1952, Decretului nr. 111/1951, Decretului nr. 218/1960, Decretului nr. 712/1966, Decretului nr. 223/1974, Legii nr.4/1973, si alte acte normative, inclusiv hotărâri ale fostului Consiliu de Miniștri sau ale Guvernului.

Cu alte cuvinte, titlul, in accepțiunea acestei legi, aplicarea la o situație anume determinata a prevederilor unui act normativ in baza camia s-a dispus trecerea in proprietatea statului (prin urmare este suficient ca actul administrativ de preluare sa fi fost emis in baza unui act normativ in vigoare la acea data, indiferent de conformitatea preluării cu dispozițiile actului normativ respectiv), si nu situația când s-a procedat la o simpla preluare in fapt a imobilelor.

Coroborând prevederile art.6 din Legea 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia cu prevederile art. 1 al.3 din HG nr. 20/1996 modificata HG nr.11/1997, rezulta ca este valabil numai acel titlu, in cazul, imobilelor naționalizate in baza Decretului nr. 223/1974, care s-a făcut cu respectarea întocmai a legii de naționalizare, inclusiv a dispozițiilor referitoare la exceptarea de la naționalizare a anumitor categorii de persoane proprietare de imobile.

Așadar, statul este proprietar, ca urmare a aplicării la situația concreta a legislației specifice perioadei respective, astfel ca dobânditorul a avut convingerea ca încheie contractul cu adevăratul proprietar, titlul acestuia rezultând din conținutul actelor de preluare.

De altfel, chiar disp.art.46 alin.l din Legea 10/2001 subliniază fara echivoc acest aspect: "Actele juridice de înstrăinare,având ca obiect imobile ce cad sub incidența prevederilor acestei legi, sunt valabile doar daca au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării".

Asa fiind, relativ la chestiunea daca imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu sau fara titlu, îsi vor gasi aplicabilitatea disp.art.1 ale H.G 20/1996 care statuează dupa cum urmează: "Imobilele cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care au fost. preluate ca locuințe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectiva, cum ar fi: Decretul 92/1950, Decretul 111/1951, Decretul 142/1952, Legea 4/1973 si Decretul 223/1974".

Mai mult, prevederile art.46 alin. din Legea 10/2001 nu constituie altceva decât aplicarea în aceasta materie speciala a unor principii de drept comun.

Pârâții F. I. V. si F. A. dețin un titlu valabil asupra apartamentului nr.l din imobilul în speță, aceștia dobândindu-1 în baza Legii nr.112/1995, cu îndeplinirea tuturor condițiilor legale.

P. urmare, pârâții au fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare, culpa reclamanților neputând constitui temei al acțiunii acestora. Reclamanții au stat în pasivitate până la această dată, neîntelegând să revendice imobilul nici în baza Legii nr.112/1995, si nici nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Contractele de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se cere a fi constatată au fost încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, cu respectarea tuturor condițiilor impuse de aceasta lege.

Înstrăinarea către pârâții persoane fizice, foști chiriași, s-a făcut în temeiul art.9 din legea menționată, iar din interpretarea dispozițiilor art.9 alin.l reiese fară echivoc că în favoarea chiriașilor a luat naștere un drept subiectiv cu caracter „intuitu personae" de a cumpăra locuințele asupra cărora au avut contracte de închiriere; corelativ, în sarcina Statului Român, proprietar tabular, a luat naștere obligația legală de „a face", respectiv de a vinde acele locuințe, obligație care a fost dusă la îndeplinire.

Legea nr.112/1995 care a guvernat încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, la art. 11 a prevăzut singurele situații care atrag nulitatea absolută a contractelor în cauză, anume încălcarea prevederilor art.9 alin.6 și art. 10. Nici una din aceste situații- nu este incidență în prezenta cauză și pe cale de consecință cererea reclamanților este netemeinică și nelegală, așa cum în mod corect a constatat și instanța de fond.

Consideră că legislația incidență în materia reglementării condițiilor de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare se compune, pe de o parte, din dispozițiile de drept comun (art.948-968 și art.1294-1370 C. civ.), iar pe de alta parte, din legislația specială, constând în dispozițiile Legii nr.112/1995, completată de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995, aprobată prin H.G. nr.20/1996 (publicată în M.O. nr.l6/23.01.1996). P. urmare, cenzurarea de către instanță a condițiilor de valabilitate a încheierii contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu trebuie raportate la dispozițiile legale evocate, și nicidecum la cele intrate în vigoare ulterior încheierii contractului.

De altfel, chiar disp.art.46 alin.l din Legea nr.l0/2001 subliniază fară echivoc acest aspect: „Actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile ce cad sub incidența prevederilor acestei legi, sunt valabile doar dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării".

Așa fiind, relativ la chestiunea dacă imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu sau fără titlu, își vor găsi aplicabilitatea dispozițiile art. 1 ale H.G nr.20/1996 care statuează după cum urmează: „Imobilele cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care au fost preluate ca locuințe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectivă, cum ar "fi: Decretul nr.92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr.4/1973 și Decretul nr.223/1974”.

Așadar, în înțelesul Legii nr.112/1995 în vigoare la data încheierii contractelor pentru ca preluarea să fie socotită cu titlu, era suficientă simpla invocare a actului normativ care prevedea expressis verbis Decretul nr.92/1950 ca titlu al preluării imobilului în litigiu.

Potrivit art.46 din Legea nr.l0/2001 actele de dobândire nu sunt lovite de nulitate absolută în cazul în care au fost încheiate cu buna credință. F. de principiul „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis" există prezumția bunei credințe a subdobânditorilor care au avut certitudinea că dobândesc de la adevăratul proprietar.

Mai mult, prevederile art.46 alin. din Legea nr.l0/2001 nu constituie altceva decât aplicarea în aceasta materie specială a unor principii de drept comun.

Consideră că motivele de nulitate invocate de reclamantă nu sunt întemeiate și ca atare solicită ca instanța de judecată să constate că buna credința a cumpărătorului înlătură sancțiunea nulității absolute indiferent de cauzele ei, spre aceasta finalitate conducând și regula de interpretare logică „ubi lex non distinquit nec, nos distinquere debemus".

Buna credință consta în convingerea (credința) chiriașului cumpărător că a contractat cu „verus dominus" și ea există atunci când cumpărătorul a depus diligente minime pentru cunoașterea situației juridice a imobilului, respectiv dacă în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare statul era titularul dreptului de proprietate, prin cercetarea foii de proprietate a Cărții Funciare și dacă era notat sau nu în acel moment de referință de către fostul proprietar vreun proces cu privire la respectivul imobil.

Subdobânditorii nu aveau nici o calitate să analizeze valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, ci pur; și simplu obligația lor era dea depune diligente să cunoască dacă, statul avea titlu, constatarea valabilității acestuia fiind apanajul exclusiv al instanțelor de judecată și aceasta numai în cazul în care era contestată valabilitatea lui.

Din punct de vedere juridic soluția și-a aflat așadar suport în rațiuni de ordin pragmatic, concretizate în principiul validității aparenței în drept, a cărui esență este exprimată în adagiul „error communis facit jus". Consacrarea unei astfel de soluții legislative a fost impusă legiuitorului și de împrejurarea că în această materie eroarea comună cu privire la concordanța dintre aparență și realitate și-a avut suportul în cadrul legislativ în vigoare în acel moment, care confirmă cu forța unei prezumții „juris . proprietarul aparent, statul, este adevăratul proprietar.

În alta ordine de idei, Legea nr. 112/1995 s-a aplicat numai imobilelor preluate eu titlu valabil cum este și cazul în speță, probe care; confirmă că imobilul din litigiu a fost preluat cu titlu.

În atare situație, respectiv a vânzării către chiriașii imobilului cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, aceștia din urmă au devenit proprietari incontestabili asupra locuinței. Din acest punct de vedere a admite o restituire în natura a imobilului, respectiv către persoane îndreptățite, ar fi echivalent cu o expropriere făcută cu încălcarea dispozițiilor legale în materie. Pentru ca un contract de vânzare-cumpărare să fie valabil din punct de vedere juridic, trebuie să îndeplinească anumite condiții de valabilitate potrivit dreptului comun precum capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza. Nici una dintre aceste condiții nu a fost ignorată de părțile contractante.

Buna sau reaua credință se reduce la două aspecte primul fiind cel al momentului încheierii actului juridic respectiv dacă la acel timp subdobânditorul nu a avut cunoștință despre existența vreunui proces de revendicare, iar statul în calitate de vânzător la cererea de cumpărare a răspuns că nu există impediment la vânzare și imobilul poate fi înstrăinat, iar cel de-al doilea referindu-se la titularul dreptului de proprietate așa cum este el recunoscut în regimul de publicitate imobiliară, dacă în momentul cumpărării subdobânditorul era convins că o contractează cu adevăratul proprietar („verus dominus").

Pentru valorificarea dreptului reclamantei s-au prevăzut condițiile de realizare și termene în care foștilor proprietari li se puteau aplica măsurile reparatorii. La data la care era în vigoare Legea nr.112/1995 reclamanta nu a profitat de dispozițiile care îi erau favorabile.

Pentru toate aceste motive, se solicită admiterea apelului, schimbarea sentinței: apelate, iar pe fond respingerea în totalitate a acțiunii reclamanților.

În drept, art.282 și urm. C.p.c. Solicita judecarea cauzei si în lipsa.

Pârâții intimați F. I. - V. si F. A. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de apel, formulata de apelanții-reclamanți S. M., S. M., S. J. si P. (Striker) I. A., ca neîntemeiat.

Prima critica pe care apelanții o aduc sentinței atacate se refera la faptul ca ne-am afla in „situația vânzării lucrului altuia" si ca „in contextul in care s-a reținut nevalabilitatea titlului statului, evident ca subsemnații (apelanții) nu și-au pierdut nici un moment dreptul de proprietate asupra imobilului, ceea ce ne indreptateste ca si in situația in care bunul se afla in posesia altei persoane sa poată fi revendicat. "

Aceasta critica este total NEFONDATA, raportat la faptul ca instanța de fond in mod corect a luat in considerare ca BUNA CREDINȚA a pârâților cumpărători, la momentul cumpărării, este bazata pe aparenta . calității de proprietar a Statului R. -„error communis facit ius".

Astfel, pârâții au primit apartamentul in discuție ca repartiție de la fosta întreprindere unde lucram - S.C. EXTRACERAM S.A., aceasta era goala si nu aveau cunostinta despre foștii proprietari ai acestuia, despre faptul ca reclamanții au plecat sau nu din tara, si nici daca reclamanții au fost sau nu despăgubiți la momentul la care S. R. a devenit proprietar tabular. D. ulterior, dupa 1990, l-au cunoscut pe antecesorul reclamantelor care chiar i-a asigurat de faptul ca nu mai dorește sa revină in tara si pot sa folosească cum doresc imobilul.

Pârâții intimați au fost de buna credința la momentul cumpărării apartamentului in discuție iar culpa apelanților - reclamanți, care au stat in pasivitate mai bine de 18 ani nu poate fi temei de drept pentru admiterea unei asemenea acțiuni.

P. urmare instrainarea către pârâți s-a făcut in temeiul art. 9 alin. (1) din Legea 112/1995, din interpretarea căruia reiese fara echivoc ca in favoarea chiriașilor a luat naștere un drept subiectiv cu caracter „intuitu persoane" de a cumpăra locuințele asupra cărora au avut contracte de închiriere, corelativ, in sarcina Statului, proprietar tabular, a luat naștere obligația legala de a face, respectiv de a vinde acele locuințe, obligație care a fost dusa la îndeplinire.

Iar, singurele situații care ar atrage nulitatea absoluta a contractelor de vanzare-cumparare incheiate in temeiul acestei legi se refera la încălcarea art. 9 alin.(6) si a art. 10 din Legea 112/1995. Insa, cum in mod corect a " constatat si instanța de fond in cazul de fata nu este incident nicun motiv care ar putea atrage nulitatea absoluta a contractului de vanzare-cumparare.

Nulitatea absoluta a vânzării lucrului altuia are ca punct de plecare imprejurarea ca părțile au incheiat contractul in cunoștința de cauza, știind ca lucrul vândut este proprietatea altei persoane. In acest caz, contractul incheiat ascunzând intenția de a aduce altuia o paguba, este un act juridic intențional, fondat pe o cauza ilicita sau frauda, ambele având ca numitor comun reaua-credința a părtilor.

Insa, NU NE AFLAM IN SITUAȚIA VÂNZĂRII LUCRULUI ALTUIA, raportat la faptul ca buna credința a subsemnaților, bazata pe aparenta . calității de proprietar a Statului R., a fost confirmata si de cuprinsul cărtii funciare .

Buna credința consta in convingerea pe care am avut-o pârâții intimați ca au incheiat contractul cu „verus dominus" si in faptul ca ea a existat in momentul cumpărării, moment la care S. R. apărea ca fiind titularul dreptului de proprietate (conform foii de proprietate a Cârtii Funciare) si tot din cuprinsul cârtii funciare de la acel moment a reieșit ca nu era notat niciun proces cu privire la imobil.

P. urmare, nu aveau nicio calitate sa analizeze valabilitatea/nevalabilitatea titlului statului, neavand nicio vina pentru ce s-a intamplat in anul 1989, singura obligație pe care au si indeplinit-o a fost sa depună diligentele sa aflam daca statul este proprietarul imobilului, constatarea valabilității acestuia fiind apanajul exclusiv al instanțelor de judecata.

Nu sunt vinovați pentru ce s-a intamplat inainte sau dupa anul 1989 si cu atat mai puțin nu sunt vinovați si nu trebuie sa fim sancționați cu anularea titlului nostru de proprietate DOBÂNDIT LEGAL in urma cu peste 10 ani de la data promovării acestui litigiu.

De altfel, potrivit art. 31 din Decretul-lege 115/1938 „ Daca in cartea funciara s-a inscris un drept real in folosul unei persoane, se prezuma ca dreptul exista in folosul ei. Daca un drept s-a radiat din cartea funciara, se prezuma ca acel drept nu exista . Potrivit art. 33 din același act normativ: "Cuprinsul cărtii funciare, cu excepția ingradirilor si exceptiunilor legale, se considera exact in folosul aceluia care a dobândit prin act juridic cu titlu oneros vreun drept real daca, in momentul dobândirii dreptului n-a fost notata in cartea funciara vreo acțiune prin care se contesta cuprinsul ei, sau daca n-a cunoscut pe alta cale aceasta inexactiate".

Astfel, prin intregul material probatoriu administrat in cauza apelanții - reclamanți NU AU RĂSTURNAT prezumția legala a bunei credințe de care beneficiază, de altfel ca si orice alt participant la circuitul actului juridic, buna credința prezumandu-se pana la proba contrara.

P. urmare, având in vedere toate cele expunse mai-sus reiese in mod clar faptul ca aceasta critica a apelanților - reclamanți cum ca s-ar afla in situația vânzării lucrului altuia este vădit neîntemeiata.

O a doua critica pe care apelanții o aduc sentinței primei instanțe, de asemenea NEFONDATA, se refera la faptul ca „ cu privire la teren, instanța a apreciat ca titlul statului ar fi valabil (...)".

Trecerea acestui teren in favoarea Statului R. a fost făcuta cu respectarea prevederilor legale IN VIGOARE la acea data, si anume dispozițiile Legii 58/1974.

Totodată, acel contract de schimb despre care face vorbire apelanta P. M., nu are nicio relavanta in speța de fata, raportat la faptul ca trecerea terenului in proprietatea statului s-a realizat ope leais in baza Legii 58/1974, lege in vigoare la acea data.

P. art. 30 alin. (2) din Legea 58/1974 s-a prevăzut ca in caz de înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestor construcții trece in proprietatea statului cu plata unei despăgubiri.

Pe cale de consecința, in mod corect instanța de fond a apreciat ca titlul statului cu privire la teren este valabil.

Analizând apelul formulat de apelanții S. M., S. M., S. J., P. (S.) I. A. prin prisma motivelor invocate, acesta este nefondat.

Referitor la argumentul apelanților ca prima instanță a refuzat în mod neîntemeiat să compare titlul lor de proprietate cu titlul pârâților, este neîntemeiat.

Astfel, prima instanță, așa cum rezultă din considerentele sentinței apelate, a analizat titlurile de proprietate si a reținut în favoarea pârâților intimați principiul validității aparenței în drept, a cărui esență este exprimată de adagiul”error communis facit ius” .În acest context nu se poate retine critica formulată de apelanți.

Nu se poate retine nici argumentul că în speță pârâții ar fi putut sa invoce art. 27 din Decretul Lege nr. 115/1938, fiindcă în spetă nu este incident acest text de lege.

Examinând apelul formulat de pârâtii Municipiul Timișoara prin Primar si C. L. Timișoara prin prisma motivelor invocate, tribunalul îl va admite pentru următoarele argumente:

Reclamanții în acțiunea principală cât si în acțiunea conexa au formulat o veritabilă actiune în revendicare imobiliară de drept comun întemeiată pe dispozițiile vechiului Cod civil.

Prima instanță prin sentința apelată a admis în parte acțiunea principală si acțiunea conexa, a constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat in Timișoara ..72 ..2, si a respins petitele privind compararea titlurilor de proprietate si repunerea părților în situația anterioara.

Tribunalul apreciază ca prima instanță prin pronunțarea acestei sentințe a dat o interpretare greșită dispozițiilor legale incidente în spetă.

Astfel, apartamentele revendicate de reclamanți au fost preluate de S. Român în baza Decretului Lege nr. 223/1974, ceea ce înseamnă ca ele intră sub incidenta Legii nr. 10/2001.

P. urmare, fiind o acțiune in revendicare imobiliara de drept comun introdusa după . Legii nr.10/2001 care este o lege speciala, prima instanță trebuia sa aibă în vedere raportul dintre legea generala, vechiul cod civil si legea speciala, în speța Legea nr. 10/2001.

Pârâții din spata de față au devenit proprietari ai acestor apartamente în baza Legii nr. 112/1995.

Un imobil revendicat în condițiile dreptului comun prin acțiune introdusa după apariția Legii nr.10/2001 intra în categoria imobilelor pentru care s-a adoptat această lege specială, ce reglementează condițiile in care acestea se pot restituii în natură foștilor proprietari.

Reclamanții apelanți nu au solicitat restituirea acestor apartamente în baza legii speciale nr. 10/2001, formulând direct prezenta acțiune pe drept comun.

Legea nr.10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație si în accepțiunea art. 6 alin. 1 si 2 din Legea nr. 273/1998 este pe deplin aplicabilă în speță, astfel încât incidenta dreptului comun este exclusa.

P. dispozițiile sale Legea nr.10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun in cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate si fara sa diminueze accesul la justiție a adus perfecționări sistemului reparator, supunându-l totodată controlului judecătoresc prin aceste norme cu caracter special.

În baza principiului specialia generalibus derogant, dispozițiile Legii nr.10/2001 in concurs cu normele dreptului comun se aplică în mod prioritar, astfel ca după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei optiuni între a urma procedura Legii nr.10/2001 si a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv promovarea unei actiuni întemeiate pe dispozițiile Codului civil (a se vedea si Decizia nr. 32/2008 – a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație si Justiție).

Legea nr.10/2001 reglementează masuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel ca după . acestui act normativ nici dispozitiile art. 6 alin.2 din Legea nr.213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în aceasta situatie.

Tribunalul apreciază ca prin această interpretare nu se încalcă art. 6 din Conventia care garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”. Curtea Europeana a admis ca acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite si că statele dispun în această materie de o anumită marja de apreciere.

Or, Legea nr.10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, fiindcă împotriva dispozitiei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță(art. 26) căreia i se conferă o jurisdicție deplină.

P. urmare, reclamanții puteau obține masuri reparatorii pentru imobile, ceea ce include si restituirea în natură, daca formulau notificarea în termenul legal cel prevăzut de art. 22, fiind în măsura sa dovedească atât dreptul de proprietate, calitatea de moștenitori dar si preluarea abuzivă de către stat.

De asemenea, tribunalul apreciază ca aceasta interpretare nu aduce atingere nici art. 1 din protocolul nr.1 adițional Conventiei, noma convențională garantând protecția unui lucru actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei aparente legitime cu privire la valoarea patrimoniala respectiva.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat însa ca simpla solicitare de a obține un lucru preluat de stat nu reprezintă nici un lucru actual si nici aparentă legitima, astfel încât tribunalul apreciază ca reclamanții nu pot invoca in mod eficient garanțiile art.1 din Protocolul 1.

Împotriva Deciziei civile nr. 186 din 22.02.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ , au declarat recurs reclamanții S. M., S. M., S. J. și P. (S.) I. Ann, solicitând în temeiul art. 312 alin 3 Cod pr. civ. admiterea recursului, modificarea in tot a deciziei atacate si pe cale de consecința admiterea acțiunii astfel cum a fost formulata si susținuta, în temeiul art. 274 C.p.civ., obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recuirsului au arătat că în mod greșit s-a respins cererea având în vedere că ICCJ a stabilit că demersurile judiciare pe calea dreptului comun pentru restituirea imobilelor sunt totuși permise atunci când există contradicții evidente între legea specială de reparație și CEDO. Excepția inadmisibilității acțiunii este neîntemneiată deoarece Legea nr.10/2001 nu instituie o formă nouă de revendicare, obiectul acestei legi fiind reprezentat de acordarea de măsuri reparatorii. Deci legea 10/2001 este o lege specială care nu derogă de la prev. art.480 C.civ., ci de la art.998-999 C.civ. Faptul că aceste măsuri reparatorii se acordă de regulă, în natură (art. 1 alin. 1, teza finală), nu este efectul unei acțiuni în revendicare speciale, ci doar o aplicare a principiului reparării prejudiciului în natură.

In același sens s-a pronunțat si Curtea Europeana a Drepturilor Omului care in cauza conexa A. si alții c/v România a condamnat S. R. pentru incalcarea dreptului de acces la instanța, având in vedere respingerea ca inadmisibila a acțiunii reclamantelor in revendicare de drept comun, dupa . Legii 10/20|01, concluzionând ca respingerea acțiunii in revendicare cu motivarea ca reclamantele trebuiau sa urmeze procedura administrative reglementata de Legea nr. 10/2001 aduce atingere substanței dreptului de acces la instanța (par. 123).

Curtea, aplicând, in speța, principiile binecunoscute privind dreptul de acces la instanța, a constatat ca "respingerea acțiunii in revendicare de drept comun, având in vedere necesitatea asigurării unei coerente aplicări a legilor cu caracter reparator, nu releva in sine o problema prin prisma dreptului de acces la instanța, cu condiția ca procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001 sa se dovedească a fi o cale efectiva."(par. 118).

Articolul 6 § 1 garantează oricărei persoane dreptul de a sesiza o instanța printr-o contestație referitoare la drepturile si obligațiile sale civile si ca dreptul la o instanța, respectiv accesul la justiție, cat si dreptul de a sesiza o instanța constituie numai un aspect.

Curtea reamintește ca scopul Convenției este de a proteja drepturi, nu teoretice si iluzorii, ci concrete si efective. Aceasta remarca se refera in special la accesul la justitie, având in vedere locul important ce il are dreptul la un proces echitabil . (Prințul Hans-A. II de Liechtenstein contra Germaniei).

,,Accesul la justiție recunoscut prin articolul 6 § 1 al Convenției, nu este absolut: acesta este supus unor limitări admise implicit pentru ca el cere prin insasi natura sa ca S. sa il reglementeze. Statele contractante beneficiază in materie de o anumita marja de apreciere. Totuși, numai Curtea poate statua in ultima instanța asupra respectării exigentelor Convenției; ea trebuie sa se convingă ca limitările puse in aplicare nu restrâng accesul oferii individului de o

maniera sau . ca dreptul sa fie afectat chiar in substanța sa. In plus. O asemenea limitare nu poate fi in acord cu articolul 6 § I decât daca are un scop legitim si daca exista un raport rezonabil de proporționalitate intre modalitățile utilizate si scopul urmărit",(cauza A. si alții c/v România). Cu privire la protecția dreptului de proprietate (existenta/accepțiunea unui bun) aplicabilitatea art. 1 Protocolul 1. Conform articolul 1 din Protocolul nr. 1 ,,Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor. " "

In cauza Gratzinger si Gratzingerova contra Republicii cehe Curtea a stabilit cu valoare de principiu ca un petent poate pretinde o incalcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 numai in măsura in care deciziile pe care le contesta sunt raportate la bunurile sale in sensul acestei dispoziții. Noțiunea de bunuri poate sa acopere atat bunuri actuale cat si valori patrimoniale, inclusiv creanțe, in baza cărora un petent poate pretinde sa aiba cel puțin o speranța legitima sa obtina beneficiul efectiv a unui drept de proprietate.

Este adevărat ca din jurisprudenta constanta a Curții reiese faptul ca articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca si cum ar impune Statelor contractante o bbligatie generala de a restitui bunurile care le-au fost transferate inainte de a ratifica Convent^ (cauza Jantner contra Slovaciei).

Insa pe de alta parte, in cauza Kopecky contra Slovacia Curtea a extins aceasta interpretare in sensul ca atunci cand un Stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adopta o legislație care prevede restituirea totala sau parțiala a bunurilor confiscate de un regim anterior, o atare legislație poate fi considerata ca generează un nou drept de proprietate protejata de articolul 1 din Protocolul nr. 1 in beneficiul persoanelor care satisfac condițiile de restituire.

Pornind de la aceasta premisa, motivarea instanței de apel in speța de fata este ilogica si de fapt echivalează cu inca o confiscare/naționalizare- imobilul trece in proprietatea Statului R. cu titlu de sancțiune intrucat subsemnații am pierdut dreptul de proprietate/speranța legitima ca efect al neparcurgerii procedurii administrative prevăzute de legea 10/2001, context in care subsemnații nu mai deținem un titlu valabil apt sa imi confirme dreptul ce proprietate pretins, ba mai mult chiar nici măcar nu mai avem posibilitatea de revendica jurisdictional proprietatea intrucat aceasta a intrat in patrimoniul Statului R..

Astfel, in cauza pilot A. si alții c/v Romanici Curtea de contencios european a recomandat ca instanțele romanești confruntate cu acțiuni in revendicare întemeiate pe dreptul comun, pentru a evita riscul de a pronunța hotărâri contrare CEDO, trebuie sa cerceteze, prin raportare la situația specifica a fiecărui petent in parte, cel puțin doua chestiuni in primul rand in ce măsura procedura speciala reglementata de Legea 10/2001 este una eficienta, in sensul jurisprudentei Curții Europene, in cazul sau specific, precum si in ce măsura reclamantul are fie un bun actual, fie o speranța legitima de a dobândi un bun, in sensul pe care Curtea Europeana 1-a dat acestor noțiuni autonome.

Caracterul eficient al procedurii speciale trebuie examinat de instanta naționala in funcție de starea legislației si a practicilor administrative (mai ales modul de funcționare a fondului "Proprietatea") de la momentul pronunțării hotărârii si de situația particulara a reclamantului. Pentru trecut. Curtea Europeana a decis, in mod constant, in jurisprudenta sa (de la S. pana la prezenta cauza pilot) ca procedura prevăzuta de Legea 10/2001 nu este eficienta pe baza a doua elemente: absenta despăgubirilor si incertitudinea cu privire la data la care; ar urmau sa fie plătite si cuantumul acestora.

In funcție de demersurile anterioare administrativ-jurisdictionale urmate de reclamant, acesta va putea invoca fie un bun actual (cand are o hotărâre irevocabila ce recunoaște caracterul nelegal al naționalizării si, eventual, dispune restituirea imobilului), fie o speranța legitima (in măsura in care exista constatări făcute de instanțe sau de administrație cu privire la calitatea de moștenitor,

legalitatea naționalizării sau dreptul de a primi despăgubiri).

Cu privire la Sentința civila nr. 5525/08.03.2011, apreciază această soluție ca fiind vădit nelegală, în cauza dedusă judecății fiind în situația vânzării lucrului altuia. În contextul în care s-a reținut nevalabilitatea titlului statului, evident că reclamanții nu și-au pierdut nici un moment dreptul de proprietate asupra imobilului, ceea ce îi îndreptățește ca și în situația în care bunul se află în posesia altei persoane să poată fi revendicat.

P. vânzarea bunului său de către o altă persoană, adevăratul proprietar nu își pierde dreptul, ci, dacă bunul se află în posesia altei persoane, poate recurge la acțiunea în revendicare cât timp nu a intervenit uzucapiunea, iar dacă stăpânește bunul va putea opune dreptul invocă drept titlu actul încheiat cu un neproprietar. Or, în cauza de fata, parații ar fi putut să opună prevederile art.27 din Decretul-lege nr.115/1938, singurele în măsură să paralizeze cu succes în regim de carte funciară acțiunea în revendicare. Însă în ambele situații, termenul de 10 ani de la data înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate al paraților nu s-a împlinit.

Cu privire la teren, instanța a apreciat că titlul statului ar fi valabil întrucât trecerea acestuia în proprietatea statului a operat cu respectarea prevederilor Legii nr.58/197 reprezentând voința reclamantei și a soțului acesteia. Apreciem că și în ce soluția primei instanțe este vădit eronată, în condițiile în care și Legea nr.58/1974 a fost o lege care contravenea prevederilor constituționale în vigoare la aceea dată și a tratatelor internaționale la care România era parte semnatară. Reclamanta P. M. și-a dat acordul numai cu privire la efectuarea unui schimb de imobile și nicidecum cu privire la o trecere cu titlu gratuit în proprietatea statului a terenului aferent.

Ceea ce s-a omis sa se observe de către orice instanța este faptul ca prin efectul legii nu se dobândește un drept de proprietate, ci se recunoaște, cu efect reparator, persistența acestuia în patrimoniu datorita caracterului abuziv al preluării de către stat. Ceea ce este nul (dobândirea de către stat) nu poate produce nici un efect, caracterul perpetuu al dreptului de proprietate semnifică împrejurarea că el nu a fost pierdut nici un moment de către titular.

Pentru aceste considerente, solicita admiterea recursului astfel cum a fost formulat desființarea în tot a deciziei recurate, si pe cale de admiterea in tot a acțiunii formulate de către reclamanți.

In drept, dispozițiile art. 6 CEDO. art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 480, 481 C.civ, art. 3i României.l. 5, 44 din Constituție

Pârâții intimați faur I.-V. și F. A. au formulat concluzii scrise, prin care au solicitat respingerea recursului reclamanților, cu cheltuieli de judecată, invocând totodată faptul că recursul este parțial nul deoarece nu cuprinde motivele de nelegalitate invocate împotriva deciziei atacate în ceea ce privește asa zisa vânzare a lucrului altuia.

Pârâta intimată C. F. a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea ca netemeinic și nelegal a recursului formulat de către reclamanți și menținerea ca temeinică și legală a deciziei civile recurate, cu cheltuieli de judecată.

Examinând legalitatea deciziei atacate prin prisma motivelor de recurs, precum și față de prevederile art.304 C.pr.civ., curtea de apel consideră că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Referitor la excepția nulității recursului pentru nemotivare în ceea ce-i privește pe intimații pârâți F. I. V. și F. A., Curtea constată că nu este întemeiată întrucât recurenții au indicat motivele pentru care consideră că decizia recurată este nelegală, aceste motive putând fi încadrate în dispoz. art.304 pct.9 C.pr.civ.

În ceea ce privește recursul reclamanților, Curtea reține că Legea nr.10/2001 reglementează restituirea imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 06.03._89, acesta fiind actul normativ în care sunt reglementate raporturile juridice dintre persoana căruia i-a aparținut dreptul de proprietate, S. Român care a preluat imobilul și chiriașii imobilului care ulterior l-au achiziționat in baza Legii nr. 112/1995.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aplicarea principiului restitutio in integrum, ca efect al constatării nelegalității actelor de preluare, se realiza în cadrul acțiunii de drept comun în materia revendicării, în temeiul dispozițiilor art. 480-481 C.civ., pornindu-se de la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În prezent, Legea nr. 10/2001 reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor în perioada 6.03._89, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, regăsindu-se inclusiv situațiile juridice care nu puteau primi o soluție potrivit dispozițiilor art. 480 și 481 C.civ.

Apariția noului act normativ a fost anticipată, deoarece potrivit art. 6 al. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de către foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparații”. Dispozițiile anterior menționate nu mai sunt incidente în condițiile adoptării unei legi speciale, ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant.

În această situație, după . Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele care pretind restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate de stat în perioada regimului comunist fiind ținute să urmeze procedura prevăzută de acest act normativ, soluție ce se impune ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant. În caz contrar, dispozițiile Legii nr. 10/2001 ar rămâne fără aplicabilitate, or intenția legiuitorului a fost aceea de a reglementa raporturile juridice prin adoptarea unei legi speciale de reparație.

Legea nr. 10/2001 a instituit atât o procedură administrativă prealabilă, precum și anumite termene și decăderi pentru a limita incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de către stat, suprimând, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

P. recursul în interesul legii, respectiv decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C.civ., indiferent de distincția dacă s-a făcut sau nu apel la dispozițiile Legii nr. 10/2001, concluzie ce are la bază inclusiv principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Brumărescu împotriva României).

S. roman nu are o obligatie specifica de reparare a nedreptatilor sau prejudiciilor cauzate inainte de ratificarea Conventiei prin restituirea bunurilor. Acestea sunt concluziile hotararii Curtii in cauza Kopecky contra Slovaciei preluate in cauza P. contra Romaniei si in hotararea pilot A. și alții împotriva României. Cu toate acestea, statul roman a ales sa repare prejudiciile mentionate prin adoptarea Legii nr. 10/2001.

Raportul dintre aceasta lege speciala si dreptul comun a fost stabilit cu titlu obligatoriu pentru instantele de judecata din Romania, prin decizia nr. 33/2008 statuandu-se in mai multe randuri inadmisibilitatea actiunii in revendicare, in sensul a acele persoane care nu au urmat in mod legal procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001 nu au deschisa calea actiunii in revendicare intemeiata pe dispozitiile art. 480 C.civ.

De asemenea, Inalta Curte de Casatie si Justitie a statuat ca numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ si, in mod exceptional, cele care detineau un "bun", in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenie, au deschisa calea actiunii in revendicare/retrocedare a bunului litigios, cu conditia ca aceasta sa nu aduca atingere drepturilor de proprietate dobandite de terti de buna-credința.

Reclamanții nu au dovedit incidenta uneia dintre cele doua ipoteze de mai sus, astfel încât instanța apreciază că aceștia au avut la dispoziție o cale efectivă de valorificare a dreptului pretins prin acțiunea ce face obiectul acestei cauze, respectiv calea reglementării speciale conținute în Legea nr. 10/2001, care a oferit cadrul juridic complet pentru soluționarea cererilor de retrocedare a imobilelor preluate anterior anului 1989 sau de acordare a despagubirilor prin echivalent.

Totodată, în acord cu dispozițiile deciziei anterior menționate, instanța apreciază că prin recurgerea la dispozițiile Legii nr. 10/2001 persoana îndreptățită nu este privată de dreptul de a se adresa instanței de judecată, deoarece există posibilitatea supunerii controlului judecătoresc a tuturor deciziilor ce se iau în cadrul Legii nr. 10/2001, calea specială fiind una efectivă.

Nu se incalca accesul la justitie al reclamantilor deoarece art. 6 din Conventie garanteaza dreptul fiecarei persoane ,,la un tribunal", dar el nu este absolut, fiind compatibil cu limitari implicite si statele dispun in aceasta materie de o marja de apreciere. Faptul ca Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile nu conduce la privarea acestor persoane de accesul la justitie pentru ca impotriva dispozitiei sau refuzului de emitere a acesteia legea prevede contestatiei in instanta.

De asemenea, asa cum a aratat Curtea in cauza C. si altii impotriva Romaniei, preluarea bunului reclamantului de catre stat in perioada comunista nu conduce la incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie, fapta fiind anterioara ratificarii Conventiei de catre Romania la data de 20.06.1994 (incompatibilitate ratione temporis), motivul privind prioritatea Conventiei neputand fi retinut intrucat reclamanții nu detin un bun in sensul art. 1 din Protocol.

Până la data intervenției legislative (care de altfel s-a și produs prin Legea nr. 1/2009 cu privire la acordarea despăgubirilor) se punea problema dacă în cadrul unei acțiuni de drept comun putea fi invocată neconvenționalitatea unei legi speciale, răspunsul fiind afirmativ, întrucât prin recursul în interesul legii, s-a concluzionat că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul în cadrul unei astfel de acțiuni să se poată prevala la rândul său de un bun, în sensul articolului 1 din primul protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Urmare a hotărârii Curții din cauza A. și alții împotriva României, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, drept la despăgubire recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului "Proprietatea".

Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza A. a procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei A., masuri cu caracter legislativ și administrativ.

Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.

In hotarare s-a retinut ca „ținând cont de sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea constată că, de la . legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. P. urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. și P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala”.

În cazul din speță, reclamanții nu se pot prevala de existența unui astfel de bun sau speranță legitimă, respectiv neconvenționalitatea Legii nr. 10/2001, astfel că motivele invocate de către aceștia nu pot fi valorificate în cadrul unei acțiuni de drept comun întemeiată pe prevederile art. 480 C.civ.

O astfel de interpretare este în concordanță nu numai cu întreg sistemul juridic român, dar și cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum este reflectată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În nicio decizie de speță în care s-a analizat încălcarea art. 6 din Convenție de către S. Român în litigiile având ca obiect revendicarea imobilelor naționalizate nu s-a statuat că reglementarea situației juridice a acestora printr-o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, contravine principiilor enunțate în Convenție.

Curtea a apreciat în mod constant că încălcările de către S. Român a Convenției se regăsesc în situațiile în care s-a recunoscut nevalabilitatea titlului statului asupra unui imobil dar nu s-a dispus și înapoierea efectivă a acestuia fostului proprietar combinat cu lipsa oricărei despăgubiri juste. Or, în speța de față nu suntem într-o astfel de situație, reclamanții trebuind să parcurgă procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 în prealabil, deoarece numai în funcție de modalitatea în care aceasta se finalizează se poate aprecia dacă s-au încălcat în vreun fel drepturile fundamentale ale reclamantei ocrotite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea nu impune în mod necondiționat restituirea în natură a imobilelor naționalizate, aspect ce reiese din cauzele soluționate de aceasta și în care condamnă S. Român, alternativ, la restituirea imobilului naționalizat sau la plata unei despăgubiri pecuniare, astfel că nu se poate constata de plano că Legea nr. 10/2001 ar contraveni Convenției prin faptul că nu dă posibilitatea întotdeauna la restituirea în natură a imobilelor naționalizate.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărâri de condamnare a Statului Român în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior în urma declarării unui recurs în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a constituit o lipsire de proprietate, care nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, fiind adusă atingere și principiului securității raporturilor juridice.

Raționamentul este același și pentru situația cumpărătorilor, al căror drept de proprietate a fost recunoscut irevocabil de către instanțele judecătorești și care au fost deposedați ulterior tot în urma unui recurs în anulare (Cauza R. contre României), unde Curtea ținut să evidențieze că atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate, pentru ca persoana dobânditoare a imobilului cu bună credință să nu fie în situația de a suporta responsabilitatea statului care a confiscat bunul.

Tot în acest context, se pune problema aplicării dispozițiilor cuprinse în recursul în interesul legii amintit anterior și prin care se arăta că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Instanța constată că dispozițiile dreptului comun pot înlocui dispozițiile din legea specială, nu în întregime, ci numai în măsura în care sunt contrare Convenției, putând fi invocată această neconcordanta chiar pe parcursul derulării procedurii judiciare declansate de aplicarea Legii nr. 10/2001.

In concluzie, reclamanții nu pot formula actiunea care face obiectul prezentului litigiu in conditiile dreptul comun intrucat legiuitorul le-a pus la dispozitie o procedura derogatorie speciala in acelasi scop, conform principiului imperativ specialia generalibus derogant, fiind obligați sa obtina recunoasterea drepturilor pretinse pe calea Legii speciale nr. 10/2001.

Pentru considerentele mai sus arătate, curtea de apel retine ca motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate astfel încât, conform art. 312 alin.1 C.pr.civ., va respinge recursul formulat împotriva Deciziei civile nr.186 din 22.02.2012 pronunțată de Tribunalul T..

În baza art.316 rap. la art.298 și 274 C.pr.civ. va obliga recurenții reclamanți să plătească intimatului pârât F. I. V. suma de 1000 lei, precum și intimatei pârâte C. F. suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariul de avocat conform chitanțelor de la filele 24 și, respectiv, 25 din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul formulat de recurenții reclamanți S. M., S. M., S. J. și P. I. A. în contradictoriu cu intimații pârâți S. Român prin C. local al M. Timișoara reprezentat de Primar, F. I. V., F. A. și C. F. împotriva Deciziei civile nr.186 din 22.02.2012 pronunțată de Tribunalul T..

Obligă recurenții reclamanți să plătească intimatului pârât F. I. V. suma de 1000 lei, precum și intimatei pârâte C. F. suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 11.10.2012.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

C. P. M. G. A.-M. N.

GREFIER,

F. B.

Red.AM N./24.10.2012

Tehnored F.B./25.10.2012

Ex.2

Primă instanță: C. G.

Instanța de apel:D. H. și L. D.

← Obligaţie de a face. Decizia nr. 155/2012. Curtea de Apel...		Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... →

Revendicare imobiliară. Decizia nr. 2006/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Revendicare imobiliară. Decizia nr. 2006/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA