Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 479/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 479/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 25-09-2012 în dosarul nr. 1908/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL TIMISOARAOperator 2928
SECTIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.1908/R
Ședința publică din 25 septembrie 2012
P.:D. C.
JUDECĂTOR:C. R.
JUDECATOR:M. L.
GREFIER:M. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantele G. E. și S. L. I. împotriva sentinței civile nr.479 din 12.04.2012 pronunțată de T. C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. C.-S., având ca obiect despăgubiri la Legea nr.221/2009-
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
M. Public a fost reprezentat de procuror M. I. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura completă.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că prin registratura instanței a fost depusă la dosar la data de 21.09.2012 de către reclamantele recurente G. E. și S. L. I., concluzii scrise.
Având în vedere concluziile scrise depuse la dosar de către reclamantele recurente, semnate de avocat H. M. în calitate de apărător ales al recurentelor, rezultă astfel că recursul declarat în cauză, nefiind semnat de recurente sau de apărătorul ales al acestora, a fost asumat de către recurente.
Nemaifiind alte cereri formulate, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului reclamantelor ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică.
CURTEA
Deliberând asupra recursului constată următoarele:
P. acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului C.-S. la data de 13.02.2012, reclamantele G. E. și S. L. - I., au solicitat instanței obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro daune morale pentru condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, la care a fost supus tatăl reclamantei S. L.-I., respectiv soțul reclamantei G. E., G. I..
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 4 din Legea nr. 221/2009.
În motivarea cererii au arătat că tatăl, respectiv soțul G. I., a fost condamnat definitiv la 20 de ani silnică în închisoare, 8 ani degradare civilă și confiscarea în întregime a averii pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale, prin Sentința nr. 14/1959 pronunțată de către T. M. Timișoara în dosar nr. 589/1958. Pedeapsa a fost executată în penitenciarele G., Aiud, Poarta Albă și Balta Brăilei, unde a suportat tratamente inumane și degradante, fiind supus la un regim de detenție greu de îndurat, respectiv deținuții erau bătuți cu scândura udă peste spate și primeau lovituri în cap. Mâncarea era foarte puțină, iar în celule era apă pe jos, deținuții fiind nevoiți să stea cu picioarele în apă. Se mai arată, în cererea de chemare în judecată, și faptul că antecesorul reclamantelor, G. I., a decedat ca urmare a bolilor dobândite în urma perioadei petrecute în închisori și tratamentului la care a fost supus, la numai doi ani de la grațiere, având vârsta de 32 de ani.
La dosar au fost depuse următoarele înscrisuri: acte de identitate ale reclamantelor, certificat de naștere și de căsătorie pe numele reclamantei S. L., Bilet de eliberare nr. 2521/1964, Certificat de deces pe numele G. I., Decizia nr. 1524/09.08.2007 pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă pe numele G. I., practică judiciară, împuternicire avocațială pe numele avocatului H. M..
P. sentința civilă nr.479/12.04.2012 pronunțată în dosar nr._, T. C.-S. a respins acțiunea civilă formulată de către reclamantele G. E. și S. L. - I. în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. – D.G.F.P. C.-S., având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale.
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut că antecesorul reclamantelor G. I., a fost condamnat definitiv la 20 de ani muncă silnică în închisoare, 8 ani degradare civilă și confiscarea în întregime a averii pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale, prin Sentința nr. 14/1959 pronunțată de către T. M. Timișoara în dosar nr. 589/1958.
S-a reținut că prin decizia nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S. R., prin M. Finanțelor P., și, în consecință, s-a constatat că prevederile art.5 alin.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, instanța a constatat cu sunt aplicabile dispozițiile art.147 alin.1 din Constituție (prevăzute și de art.31 alin.3 din Legea nr.47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
Decizia nr. 1358/21.120.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale ( art.5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009) cu dispozițiile Constituției. Rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate la fel ca o normă abrogată.
Față de aceste considerente, a respins acțiunea civilă formulată de către reclamantele G. E. și S. L. E. în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale.
În termen, împotriva sentinței civile nr.479 din 12,.04.2012 pronunțată de T. C.-S. au declarat recurs reclamantele G. E. și S. L. I., care au solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței civile atacate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
În motivare au arătat că prin invocarea deciziei Curții Constituționale nr.1358/2010 în cauză se creează un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supusă unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petentele au urmat aceeași procedură prevăzută de legea nr.221/2009, acest aspect fiind determinat de o . elemente neprevăzute neimputabile persoanelor aflate în cauză.
De asemenea, prin aplicarea acestei decizii, în speță se încalcă principiul egalității și al interzicerii discriminării dar și prevederile art.1 din Protocolul nr.12 CEDO și art.5 din Convenție.
Arată că pe lângă prevederile Legii nr.221/2009 nemodificată, mai sunt incidente în prezenta speță și prevederile Declarației Universale ale Drepturilor Omului, art.2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 13, 19, 23, 24, 25 al Convenției Europene a Drepturilor Omului ,art.3, 5 și 7 (în Anexa nr.1), Rezoluția APCE nr.1096/1996 și Rezoluția APCE nr.1481/2006.
Raportat la fondul cauzei, solicită să se aibă în vedere că prin sentința nr.14/1959 pronunțată de T. M. Timișoara în dosar nr.589/1958, antecesorul reclamantelor a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică fără nici un motiv întemeiat, executând mare parte din pedeapsă, iar după executare, practic nu i s-a mai dat nici o șansă de reabilitare, decedând la scurt timp de la eliberare, iar împreună cu el au fost persecutați toată viața două persoane nevinovate: mama reclamantei și reclamanta, motiv pentru care apreciază ca fiind incidente în speță disp.art.4, art.16 din Constituția României, art.5, 6 și 7 CEDO, art.2 din Protocolul nr.4 la aceasta.
Arată că în soluționarea corectă a cauzei, instanța trebuie să ia în considerare și jurisprudența celorlalte instanțe de pe raza Curții de Apel Timișoara.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, precum și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.pr.civ., față de actele și lucrările dosarului și dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, T. C.-S. pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul său și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.
Astfel, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acesteia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamante în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea lor nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența CEDO arătată.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție ( prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale ( art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantelor, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază că în mod just a fost respinsă acțiunea acestora. Această soluție se impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale ( obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care însă nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum. Altfel spus, sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic. Atât abrogarea actului normativ cât și revocarea actului juridic presupun acte (normative/juridice) inițial valabile, în schimb neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv. Practic efectul declarării neconstituționalității unui text de lege care consfințește un drept subiectiv civil în constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și pe cale de consecință imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă autoritate.
A reține argumentele reclamantelor privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamantele nu au avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
Recurentele încearcă să creeze o confuzie între instituții juridice diferite, cu conținut și regim juridic distinct, lucru ce nu poate fi acceptat. Aserțiunile vizând neretroactivitatea legii civile nu sunt aplicabile în cauză, întrucât decizia Curții Constituționale nu este o lege, ci o hotărâre, ce se publică în Monitorul Oficial, astfel că nu se impune respectarea principiului enunțat de art.1 C.civ. și art.15 alin.2 din Constituția României, al neretroactivității legii civile noi.
Suntem în prezența controlului constituționalității unei legi ulterior adoptări sale, pe calea excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale. Astfel, după constatarea neconstituționalității unui text de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de judecată, întrucât contravine unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang prioritar. Este evident că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt soluționate definitiv, fără excepție, neprezentând relevanță data înregistrării acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții, aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de judecată.
Dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.
Nu se poate reține nici încălcarea disp.art.1 din Protocolul nr.12 adițional la CEDO, și nici ale art.14 din Constituție, în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantelor în raport de alte persoane, atâta vreme cât declararea ca neconstituțională a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind incidentă în toate procesele, inclusiv a celor ajunse deja pe rolul instanțelor de recurs.
De asemenea, nici încălcarea principiului egalității în fața legii nu poate fi constatată în condițiile în care decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțări sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr.47/1992 instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice. În plus, nu S. R., prin puterea legiuitoare, a intervenit cu o modificarea a legii în curs de aplicare, în cadrul unui proces pendinte, ci o normă juridică a fost declarată a fi în neconcordanță cu Constituția României de către Curtea Constituțională, organ special, specializat și independent care se subordonează exclusiv Constituției și legii de organizare.
Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale, vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantelor.
Curtea constată că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența CEDO pentru diversele argumente reținute și că prin pronunțarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.
Totodată, contrar a ceea ce recurentele susțin, Decizia nr. 1358/21.10.2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) - așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond – nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.
Că această interpretare este corectă rezultă, de dată recentă, și din Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.
În fine, referitor la exemplele în materie din jurisprudența națională invocate în sprijinul afirmațiilor recurentelor, Curtea constată că potrivit Constituției, Codului civil, Codului de procedură civilă, jurisprudenței și doctrinei naționale, acestea nu pot servi ca repere obligatorii pentru instanțe, neavând calitatea unui izvor de drept.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor legale invocate, coroborate cu prevederile art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea va respinge, conform art. 312 alin. 1 C.pr.civ., prezentul recurs, ca nefondat.
In baza art.274 C.pr.civ., față de soluția pronunțată în cauză, Curtea nu va acorda recurentelor cheltuieli de judecată, ca necuvenite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantele G. E. și S. L. I. împotriva sentinței civile nr.479 din 12.04.2012 pronunțată de T. C.-S. în dosar nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 25 septembrie 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECATOR,
D. C. C. R. M. L.
GREFIER,
M. M.
Red.:M.L./08.10.2012
Tehnored./M.M./ 2 ex./08.10.2012
Inst.fond:T. C.-S.:jud. C. A.
| ← Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 1628/2012. Curtea... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 155/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
