Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1307/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1307/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 08-05-2012 în dosarul nr. 1307/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1307
Ședința publică din 8 mai 2012
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
GREFIER: F. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta G. S. împotriva sentinței civile nr. 4315/PI/14.11.2011 pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, s-a constatat lipsa părților.
Din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel s-a prezentat doamna procuror M. I..
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei după care, se constată că prin registratura instanței s-a depus la data de 10.04.2012, întâmpinare, de către pârâta D.G.F.P. T., în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, prin care s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 alin. 2 C.pr.civ., și,. nemaifiind alte cereri sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentata Ministerului Public a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat, și menținerea, ca temeinică și legală, a sentinței civile recurate, arătând că instanța s-a pronunțat și cu privire la daunele materiale.
CURTEA
Deliberând asupra recursului, constată:
P. cererea formulata la data de 26.08.2010, inregistrata pe rolul Judecatoriei Timisoara sub nr._, reclamanta G. S. a solicitat, in nume propriu si ca mostenitoare legala a defunctilor bunici, V. P. si V. Mileva, in contradictoriu cu paratul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, sa se constate ca fiind măsura administrativa cu caracter politic dislocarea si stabilirea de domiciliu obligatoriu, in ceea ce o privește pe reclamanta si pe bunicii săi, din ., in loc. Rachitoasa, raion Fetesti, in perioada 18.06.1951 – 10.03.1956; obligarea paratului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de fiecare dintre aceștia, in suma de_ euro pentru fiecare, suma exprimata in lei la data plații efective; obligarea paratului la plata de despagubiri pentru echivalentul bunurilor confiscate de la bunicii săi, conform procesului verbal de ridicare din 18.06.1951, ca efect al măsurii administrative de deportare, in suma de 8690 lei.
In motivare, a arătat că, la data de 18.06.1951, reclamanta, împreuna cu bunicii săi si cu mai mulți locuitori din . in vagoane pentru transport animale si transportați in Campia Baraganului, loc. Rachitoasa, fiindu-le stabilit domiciliu obligatoriu. Au locuit acolo timp de 4 ani, 8 luni si 22 de zile.
A mai arătat ca nimeni nu s-a făcut vinovat de vreo fapta dușmănoasa la adresa autoritatilor, pentru a se lua o astfel de măsura.
In urma plecării, au lăsat in . cu toate lucrurile necesare, acareturi, vite, păsări, iar la întoarcere au gasit doar ruine, fiind nevoiți sa plateasca chirie in propriile case.
A învederat ca, atat reclamanta, cat si alti tineri, au avut probleme cu accesul la formele de invatamant si la un loc de munca.
In drept, a invocat Legea nr. 221/2009.
Paratul a formulat intampinare, solicitând respingerea cererii, ca nefondata, deoarece art. 5 alin. 1 lit a teza întâi din legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional de catre Curtea Constituționala, aceste prevederi rămânând fara efecte juridice începând cu 31.12.2010, conform art. 147 alin. 1 din Constituția Romaniei. P. urmare, temeiul de drept pe care își întemeiază pretențiile reclamanta nu mai exista.
Judecatoria Timisoara, prin sentința civila nr. 5317/07.03.2011, a admis excepția de necompetenta materiala a Judecătoriei Timișoara, a declinat competenta de soluționare a cererii având ca obiect pretenții, formulata de reclamanta G. S. împotriva paratului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, in favoarea Tribunalului T., fața de temeiul de drept al solicitărilor reclamantei, respectiv Legea nr. 221/2009 si disp. art. 4 alin. 4 din Legea nr. 221/2009.
La T. T., dosarul a fost înregistrat sub nr._, iar, prin sentința civilă nr. 5415/PI din 14.11.2011 pronunțată de T. T. în dosar, a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanta G. S. în contradictoriu cu pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P T..
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că se solicită acordarea de despăgubiri morale si materiale, in condițiile prev. de art. 1, 5 si următoarele din Legea nr. 221/2009, respectiv art. 998 si urm. Cod civil, temeiul de drept reprezentat de disp. art. 5 alin. 1 lit a) Teza I din L 221/2009 fiind insa declarat neconstitutional prin decizia nr. 1358 a Curtii Constitutionale, publicata in M. O. din 15. 11.2010, iar, conf. art. 147 alin.1 din Constituția României, dispozitiile declarate neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constitutionale, daca, in acest interval Parlamentul nu va pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, termenul împlinindu-se la 30.12.2010, astfel ca textul de lege menționat si-a pierdut eficienta juridica, acțiunea vizând daunele morale devenind neîntemeiata si urmând a fi respinsa ca atare.
In ceea ce privește despăgubirile materiale, tribunalul a constatat ca o astfel de pretenție este prescrisa întrucât, conf. art.3 si 8 din D 167/1958, termenul general de 3 ani a început sa curgă de la data 01.01.1990, când a fost răsturnat regimul comunist din România și s-a împlinit pe data de 31.12.1992, regula generala privind începutul cursului prescripției dreptului la acțiune fiind consacrat de art.7 alin.1 din D 167/1958 republicat, care, in acord si cu art. 1886 Cod civil, prevede ca prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, în speța, la 22 12.1989, de când s-ar fi putut reclama si solicita repararea nedreptăților suferite in vechiul regim, pentru perioada anterioara lunii decembrie 1989, prima instanța apreciind ca a operat suspendarea prescripției dreptului la acțiune, in sensul prevederilor art. 13 din D 167/1958.
În ceea ce privește caracterul politic al măsurii de strămutare, în contextul în care nu se mai pot obține despăgubiri, petitul devine lipsit de interes actual, condiție a acțiunii civile, admiterea unei astfel de cereri nefiind apt sa mai confere un drept la despăgubiri in cadrul legislativ existent in prezent in România.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamanta G. S., solicitând, în principal, casarea sentinței civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, iar în subsidiar, modificarea sentinței civile recurate, și, pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.
În motivare, reclamanta a apreciat ca hotărârea este nelegala deoarece, daca in ce privește solicitarea de acordare a daunelor morale, instanța nu trebuia sa administreze probe, pentru a admite acțiunea, suferințele morale fiind de notorietate publica, in ceea ce privește capătul de cerere privind despăgubiri pentru bunurile confiscate, instanța trebuia sa dispună administrare de probe pentru a dovedi valoarea bunurilor confiscate si, in funcție de acest aspect, sa dea o soluție.
Motivarea instanței ca acțiunea privind dreptul la despăgubirii pentru bunurile confiscate odată cu deportarea este prescrisa, nu are suport legal, pentru ca dreptul de proprietate asupra bunurilor confiscate este imprescriptibil. In virtutea rolului activ, instanța putea pune in vedere reclamantei ca pretentia privind despăgubirile materiale avand caracterul unei acțiuni in revendicare, care este imprescriptibila, trebuia taxata la valoare si administrate probe in dovedirea pretențiilor solicitate .
In drept, a invocat art. 304 pct. 9 CPCiv.
Intimatul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T., a solicitat, prin întâmpinarea depusă la dosar, respingerea prezentului recurs, ca netemeinic și nelegal, invocând deciziile Curții Constituționale nr. 1354/20.10.2010 și nr. 1358/21.10.2010. De asemenea, se reiterează aspecte privind prescripția dreptului material la acțiune, termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 începând să curgă, potrivit art. 7 alin. 1 din actul normativ arătat, la data de 22.12.1989, iar Legea nr. 221/2009 nu poate constitui o repunere în termenul de prescripție arătat ( f. 9-11).
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115–118 C.pr.civ. .
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, în ordinea de prioritate prevăzută de art. 137 alin. 1 C.pr.civ., precum și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.pr.civ., față de dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ. și art. 5 din Legea nr. 221/2009, Curtea constată că prezentul recurs este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Reclamanta G. S. a solicitat, prin acțiunea formulată în baza Legii nr. 221/2009, acordarea unor despăgubiri materiale în sumă de 8690 lei și daune morale de 1.000.000 euro pentru fiecare.
Cererea în acordarea daunelor materiale a fost respinsă, ca prescrisă, iar, cea de constatare a caracterului politic al măsurii dispuse cu privire la familia reclamantei,
ca lipsită de interes, fără ca T. T. să pună în discuția părților aceste excepții, care nu au fost invocate, nici de pârât, și nici de reprezentantul Parchetului de pe lângă T. T., fiind astfel încălcat dreptul la apărare al reclamantei, ca o componentă a dreptului său la un proces echitabil, fiindu-i produsă o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului procesual prejudicial, în condițiile art. 105 alin. 2 C.pr.civ.
În plus, se impune a constata că T. T. a soluționat în mod eronat excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu aplicarea greșită a legii, respectiv cu ignorarea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009.
Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din actul normativ arătat, persoana împotriva căreia s-a luat una dintre măsurile cu caracter politic prevăzută de art. 1-4 din lege, poate solicita repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărâre judecătorească de condamnare sau ca efect al măsurilor cu caracter politic aplicate, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent în baza celorlalte legi reparatorii, această solicitare putând fi formulată în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii.
P. această dispoziție legală, S. a înțeles să repună persoanele beneficiare ale legii în dreptul de a solicita repararea prejudiciului material produs prin măsurile politice definite de lege, indiferent că se tinde la repararea prejudiciului cauzat prin preluarea unor bunuri imobile sau mobile, atâta timp cât nu au fost deja despăgubite pentru bunurile luate abuziv de Stat. Ca atare, față de data introducerii prezentei acțiuni (26.08.2010), și de dispozițiile legale arătate, Curtea a constatat că, în mod eronat, T. T. a reținut prescripția dreptului material la acțiunea în repararea prejudiciului material, legea specială trebuind aplicată cu prioritate față de dreptul comun în materie de prescripție (Decretul nr. 167/1958).
În ceea ce privește lipsa de interes a reclamantei în constatarea caracterului politic al măsurii administrative, acest aspect trebuie raportat atât la petitul privind acordarea de daune materiale, cât și la cel referitor la daunele morale, lucru pe care prima instanță l-a ignorat.
Cu privire la petitul privind repararea prejudiciului moral, se impune a constata faptul că tribunalul a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acestuia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamanta în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea sa nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența CEDO,, conform căreia nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" ( astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție ( prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale ( art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază în mod just a fost respinsă acțiunea acesteia. Această soluție se impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale ( obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care însă nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum. Altfel spus, sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic. Atât abrogarea actului normativ cât și revocarea actului juridic presupun acte (normative/juridice) inițial valabile, în schimb neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv. Practic efectul declarării neconstituționalității unui text de lege care consfințește un drept subiectiv civil în constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și pe cale de consecință imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă autoritate.
A reține neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
Dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.
Nu se poate reține nici încălcarea disp.art.1 din Protocolul nr.12 adițional la CEDO, în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantei în raport de alte persoane. De asemenea, nici încălcarea principiului egalității în fața legii nu poate fi constatată în condițiile în care decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțări sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr.47/1992 instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice.
Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale, vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantei.
Pentru aceste considerente, având în vedere greșita soluționare a petitelor privind daune materiale și constatarea caracterului politic al măsurii administrative pe baza unor excepții greșit reținute, în baza dispozițiilor legale arătate coroborate cu art. 304 pct. 5 și 9 și art. 312 alin. 1-3 și 5 C.pr.civ., Curtea constată că prezentul recurs este întemeiat doar sub aceste aspecte, astfel că îl va admite, va casa sentința atacată și va trimite cauza la T. T. spre rejudecarea acestor două petite, menținând, ca temeinică, soluția de respingere a cererii de reparare a prejudiciului moral, conform celor arătate anterior.
Față de prioritatea motivului de casare reținut a fi întemeiat, Curtea nu va mai analiza celelalte aspecte invocate în cererea de recurs, urmând ca acestea să fie analizate cu ocazia rejudecării.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta G. S. împotriva sentinței civile nr. 4315/PI/14.11.2011 pronunțată de T. T. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Casează sentința atacată și dispune trimiterea cauzei la prima instanță, T. T., în vederea rejudecării.
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 8 mai 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. R. M. L. D. C.
GREFIER,
F. B.
Red.C. R./10.05.2012
Tehnored F.B./18.05.2012
Ex.2
Primă instanță:D. D.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Pretenţii. Decizia nr. 1295/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
