Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1541/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1541/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 13-11-2013 în dosarul nr. 1541/2013
ROMÂNIA
C. DE A. TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._ - 27.08.2013
DECIZIA CIVILĂ NR. 1541/R
Ședința publică din 13 noiembrie 2013
PREȘEDINTE: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
GREFIER: C. J.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții R. M. și P. C. împotriva sentinței civile nr. 1738/11.04.2013, pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D. T., pentru despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, lipsesc părțile.
Ministerul Public este reprezentat de doamna procuror S. A., de la P. de pe lângă C. de A. Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care reprezentanta Ministerului Public arată că nu mai are cereri de formulat.
C., văzând că nu mai sunt formulate alte cereri și că s-a solicitat judecata în lipsă, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.
C.
Deliberând asupra recursului, constată:
Prin acțiunea civilă înregistrată la 31.05.2012 la T. T. sub nr._, reclamanții R. M. și P. C. au chemat în judecată pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D. T., și au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro sau echivalentul în lei, reprezentând daunele morale aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private pe care întreaga familie le-a suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu în baza Decretului nr. 83/1949.
De asemenea, au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 74.000 euro sau echivalentul în lei, cu titlul de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate și nerestituite până în prezent (39.000 euro pentru imobile, 15.000 euro pentru inventarul agricol și animal, 20.000 euro pentru lipsa de folosință a imobilelor).
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că împotriva lor și a familiei s-a luat măsura dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu în Târgu J., prin aplicarea Decretului nr. 83/1949, care se referea la naționalizarea pământurilor moșierești rămase în urma reformei agrare din 1945.
Reclamanții au învederat că în satul natal familia lor avea o reputație foarte bună, iar averea bunicilor și a părinților i-a propulsat pe listele dislocaților și a condus la stabilirea domiciliului obligatoriu. În luna martie a anului 1949 familia a fost obligată să plece din satul natal spre o destinație necunoscută, pentru ca mai apoi să fie stabilită în Târgu-J., iar odată cu adoptarea măsurii administrative cu caracter politic.
Le-a fost confiscată toată averea. Din aceasta 10 ha teren arabil și inventarul agricol și animal nu le-au fost restituite nici în prezent.
Prin măsurile administrative luate de S. Român, le-a fost cauzat un prejudiciu moral aducându-li-se atingere onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private.
Reclamanții au mai argumentat că potrivit prevederilor art. 998-999 C.civ. S. Român are obligația de a repara prejudiciul moral cauzat ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic luate împotriva bunicilor, întrucât în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.
Fiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale și având în vedere prevederile art. 52 alin. 3 teza I din Constituția României, coroborate cu prevederile art. 504 și urm. C.proc.pen., reclamanții au învederat că S. Român va răspunde pentru prejudiciul moral cauzat familiei lor, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Mai mult, reclamanții au învederat că dreptul de a solicita angajarea răspunderii statului pentru prejudiciile morale cauzate până la căderea regimului totalitar nu s-a născut ca urmare a adoptării unor acte normative reparatorii emise după anul 1989, ci își are fundamentul și în prevederile art. 1357 din Codul civil nou.
Referitor la aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu, reclamanții au apreciat că ea ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanța este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel disp. art. 20 din Constituția României.
Persoanele prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. a din lege pot pretinde o speranță legitimă de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut, dreptul lor de a solicita acordarea daunelor morale, acesta având o bază în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii deciziei și chiar ulterior.
Decizia este obligatorie doar în ceea ce privește dispozitivul său, nu și cu privire la raționamentul efectuat de Curte în cadrul controlului de constituționalitate a disp. art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009. Astfel, în condițiile în care în numeroase cazuri S. Român a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale, rezultă că raționamentul Curții Constituționale, potrivit căruia nu ar exista vreo obligație a statului de a acorda despăgubiri morale foștilor deportați în B. și deportați politici, este eronat. În același timp, prin raționamentul expus în motivarea deciziei pronunțate, le-a fost îngrădit dreptul legitim conferit de art. 998-999 C.civ. și menținut de art. 1357 C.civ.nou.
Reclamanții au mai motivat că instanța de judecată are obligația de a analiza, in concreto, de la caz la caz, care sunt măsurile reparatorii ce se impun a fi luate în vederea reparării prejudiciului moral suferit de persoanele împotriva cărora au fost dispuse condamnări politice și măsuri administrative cu caracter politic. În același timp, la soluționarea prezentei acțiuni, instanța de judecată trebuie să aibă în vedere faptul că natura juridică a daunelor morale solicitate este diferită de natura drepturilor acordate de S. Român, în baza Decretului nr. 118/1990.
Au mai arătat că adoptarea Legii nr. 221/2009 reprezintă o recunoaștere de către Statului R. a responsabilității sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus condamnări politice și măsuri administrative cu caracter politic. Consecința recunoașterii responsabilității Statului Român a prejudiciului moral cauzat, potrivit prevederilor art. 2507 si urm. din noul C.civ. este aceea ca acesta nu mai poate opune excepția prescripției dreptului material la acțiune de a solicita repararea prejudiciului moral cauzat. Mai mult, S. R. recunoaște ca persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau au făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sunt victime ale regimului totalitar comunist și au fost supuse unui regim de exterminare programata, unei represiuni criminale șl a unui genocid social, așa cum s-a constatat prin raportul final al comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România.
În drept, au invocat prevederile art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 din C.civ. din 1864, art. 504 și urm. din Codul de procedură penală, art. 52 și art. 147 alin. (4) din Constituție, art. 2, art. 3, art. 6 și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției, articolul 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, Legea nr. 221/2009, art. 15 lit. f) și t) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbre.
Prin sentința civilă nr. 3142/13.11.2012, pronunțată în dosarul nr._, T. T. a respins acțiunea formulată de reclamanții R. M. și P. C. împotriva pârâtului S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D. T..
În privința despăgubirilor morale,, prima instanță a reținut că art. 5 al. 1 lit. a din Legea nr._, care reprezintă temeiul de drept al acțiunii reclamanților, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.
Conform art. 147 al. 1 din Constituție, dispozițiile declarate neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Cum acest termen s-a împlinit la 30.12.2010, rezultă că art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr._ nu mai există, a concluzionat tribunalul.
Din perspectiva dispozițiilor art. 998 și 999 C.civ., a constatat că acțiunea este prescrisă.
În privința despăgubirilor materiale, a stabilit că cererea reclamanților nu se încadrează la art. 5 al. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, întrucât acest text legal are în vedere doar imobilele care fac obiectul Legii nr. 10/2001 sau al Legii nr. 247/2005 și nu au fost restituite.
Prin decizia civilă nr. 261/20.02.2013, pronunțată în dosarul nr._, C. de A. Timișoara a admis recursul declarat de reclamanții R. M. și P. C. împotriva sentinței civile nr. 3142/13.11.2012 a Tribunalului T., a casat în parte sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecarea capătului de cerere privind despăgubirile materiale la T. T.. A menținut dispozițiile sentinței în ceea ce privește respingerea capătului de cerere privind despăgubirile morale.
În rejudecare, prin sentința civilă nr. 1738/11.06.2013, pronunțată în dosarul nr._, T. T. a respins acțiunea formulată de reclamanții R. M. și P. C. împotriva pârâtului S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D. T..
Prima instanță a reținut, analizând în limita casării, despăgubirile materiale solicitate că reclamanții au în vedere repararea prejudiciului determinat de confiscarea utilajelor agricole, a contravalorii recoltelor, a bunurilor mobile din gospodărie, a terenului în suprafață de 13 ha, dar nu a fost efectuată dovada existenței bunurilor, a valorii a o parte din acestea atât la momentul confiscării, cât și la momentul prezent, motiv pentru care în temeiul art. 1169 C.civ., se impune respingerea cererii.
În plus, prin decizia nr. 6 din 15.04.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pe calea recursului în interesul legii, care are prioritate față de aplicarea dispozițiilor art. 315 C.proc.civ. în temeiul art. 329 C.proc.civ., s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
Din actele depuse la dosar nu rezultă că bunurile vizate de reclamanți se circumscriu sferei de aplicare a celor două acte normative.
Dacă reclamanții nu au urmat calea legii speciale, nu pot fi repuși în termen prin invocarea Legii nr. 221/2009, conform îndrumării obligatorii din decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Împotriva sentinței civile nr. 1738/11.06.2013 a Tribunalului T. au declarat recurs în termenul legal reclamanții R. M. și P. C..
În motivarea recursului, reclamanții au invocat incompatibilitatea doamnei judecător A. C. în ceea ce privește judecarea cauzei în actualul ciclu procesual, întrucât s-a pronunțat asupra cauzei și în ciclul procesual anterior, situație în care, fiind încălcat art. 24 al. 1 C.p.c., sentința pronunțată în rejudecare este nulă absolut, impunându-se casarea și trimiterea spre rejudecare la T. T..
Pe fond, reclamanții au susținut că prima instanță a interpretat și aplicat greșit art. 5 al. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009.
Textul legal menționat nu impune existența cererii de restituire în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005, formulată anterior solicitării de despăgubiri bazată pe Legea nr. 221/2009.
S-a urmărit doar evitarea unei duble despăgubiri.
Reclamanții au mai arătat că prin înscrisurile depuse la dosar au dovedit existența bunurilor confiscate la data deportării familiei.
În drept, au invocat art. 304 pct. 5 și 9 C.p.c.
Deși legal citat, pârâtul nu a formulat întâmpinare la recursul reclamanților.
Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele invocate, precum și din oficiu conform art. 304 1 și art. 306 al. 2C.p.c., față de actele și lucrările dosarului, C. constată că recursul reclamanților este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
În cauză nu este aplicabil art. 304 pct. 5 C.p.c., neexistând un motiv de nulitate absolută a hotărârii primei instanțe.
Doamna judecător A. C. nu era incompatibilă să judece cauza după casare, chiar dacă a soluționat-o în primă instanță și în ciclul procesual anterior, întrucât nu s-a pronunțat pe fondul pretențiilor reclamanților, motiv pentru care nu se aplică art. 24 al. 1 C.p.c.
Prin urmare, în mod corect și în primă instanță a fost respinsă această excepție de incompatibilitate prin încheierea din 8.05.2013.
În ceea ce privește fondul pretențiilor reclamanților pentru despăgubiri materiale, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a art. 5 al. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 prin raportare la Decizia nr. 6/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nefiind deci aplicabil nici art. 304 pct. 9 C.p.c.
Art. 5 al. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 prevede:
„(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
………………………………
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
Întrucât interpretarea acestui text legal a generat o practică neunitară a instanțelor judecătorești în privința bunurilor care fac obiectul Legii nr. 221/2009, a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu recurs în interesul legii pentru a se da o interpretare unitară dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009.
Prin Decizia nr. 6/15.04.2013, pronunțată în dosarul nr. 3/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a decis următoarele:
„În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.”
Instanța supremă a reținut, interpretând logic dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, că din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate - anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005 - rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor două acte normative de reparație poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă a legiuitorului, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005.
Conform art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în domeniul de reglementare al acestei legi, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
Regula de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec non distinguere debemus nu este aplicabilă normei analizate, întrucât ea presupune, prin ipoteză, un text legal conceput în termeni generali.
Deși în cuprinsul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, legiuitorul reglementează acordarea de „despăgubiri reprezentând valoarea bunurilor confiscate”, fără a distinge între bunuri mobile și bunuri imobile, ulterior, prin trimiterea expresă, făcută în cadrul aceleiași norme, la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, individualizează categoriile de bunuri pentru care pot fi acordate despăgubiri.
Recurgând și la o interpretare sistematică a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a citat și alin. 5 al acestui articol:
„Acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare”.
Numai dacă despăgubirile acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se referă la aceleași categorii de bunuri pentru care partea interesată poate obține reparații în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005, se justifică reglementarea enunțată anterior, al cărei scop nu poate fi decât acela de a înlătura posibilitatea derulării unor proceduri paralele, având aceeași finalitate, a reținut instanța supremă.
De asemenea, a reținut că interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, C. Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției.
Adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care C. Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.
În consecință, în baza art. 329 și art. 3307 Cod proc.civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că în baza art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.
În conformitate cu art. 3307 alin. 4 Cod proc.civilă, dezlegarea dată problemelor de drept printr-o decizie pronunțată într-un recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României.
Decizia nr. 6/15.04.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 245/29.04.2013.
Prin urmare, de la 29.04.2013 decizia a devenit obligatorie pentru instanțe care, în dosarele având ca obiect despăgubiri materiale solicitate în baza art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, trebuie să țină seama în interpretarea și aplicarea acestui text legal de interpretarea dată de instanța supremă.
Raportând acțiunea reclamanților la dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 și la Decizia nr. 6/15.04.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța constată că nu se încadrează în prevederile acestei legi reparatorii.
Despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate nu se pot acorda în baza acestui text legal, care vizează, așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia dată în interesul legii, numai bunurile imobile care intră și în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005, ori aceste bunuri nu puteau face nici obiectul acestor legi.
De asemenea, nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009 nici beneficiul nerealizat, respectiv recoltele din perioada deportării.
În ceea ce privește terenurile vizate de reclamanți, aceștia nu au făcut dovada că le-au solicitat în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005 și că nu le-au fost restituite, condiție de asemenea impusă de art. 5 al. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, în interpretarea dată de instanța supremă.
Față de aceste considerente, în baza art. 312 al. 1 C.p.c., C. va respinge recursul declarat de reclamanții R. M. și P. C. împotriva sentinței civile nr. 1738/11.06.2013, pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D. T..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanții R. M. și P. C. împotriva sentinței civile nr. 1738/11.06.2013, pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D. T..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 13.11.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,
G. O. R. RUJIȚA F. Ș.
GREFIER,
C. J.
Red. R.R.- 15.11.2013;
Tehnored. C.J.- 21.11.2013; 5 ex.
Primă instanță: T. T.
Judecător: A. Crăinciceanu
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1429/2013. Curtea de... | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
