Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1107/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1107/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 18-09-2013 în dosarul nr. 1107/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._ - 19.08.2013
DECIZIA CIVILĂ NR. 1107/R
Ședința publică din 18 septembrie 2013
PREȘEDINTE: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
GREFIER: C. J.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta S. D. împotriva sentinței civile nr. 1307/PI/15.04.2013 pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de DGFP T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă, pentru reclamanta recurentă lipsă, doamna avocat V. A., lipsă fiind pârâtul intimat.
M. Public este reprezentat de doamna procuror M. U. C., de la P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentanta reclamantei recurente depune la dosar fotografii privind utilajele agricole și învederează instanței că nu s-a formulat notificare pentru aceste utilaje.
Atât reprezentanta reclamantei recurente, cât și reprezentanta Ministerului Public arată că nu mai au cereri de formulat.
Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentanta reclamantei recurente solicită admiterea recursului și, în principal, casarea hotărârii atacate cu trimitere spre rejudecare; în subsidiar, solicită modificarea hotărârii și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.
CURTEA
Deliberând, reține următoarele:
P. sentința civilă nr. 1307/PI/15.04.2013 pronunțată în rejudecare de T. T. în dosarul nr._, a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanta Stoișin D. împotriva pârâtului S. Român prin M. Finanțelor P. București, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor P. T..
Pentru a dispune astfel, tribunalul a avut în vedere că prin sentința civilă nr. 5944/PI/16.12.2011, pronunțată în dosarul nr._, T. T. a respins demersul judiciar inițiat de reclamanta Stoișin D., în contradictoriu cu pârâtul S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T..
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr._ la data de 3.05.2010, reclamanta a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 300.000 euro, în conformitate cu prevederile Legii nr. 221/2009.
În motivarea acțiunii, a arătat că în data de 18.06.1951 bunicii săi au fost deportați de la domiciliul acestora în Câmpia Bărăganului, măsură luată în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Astfel, reclamanta consideră că se află în situația prevăzută de dispozițiile art. 3 lit. e din Legea nr. 221/2009. De asemenea, împreună cu părinții ei, reclamanta a fost și ea deportată în aceeași localitate din B..
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 a fost supus controlului de constituționalitate, pe calea excepției de neconstituționalitate, reglementată de art. 29 din Legea nr.47/1992, context în care jurisdicția de contencios constituțional a conchis îndeajuns de tranșant că, întrucât măsura reparatorie prevăzută de art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, are aceeași finalitate ca și indemnizația acordată periodic sub forma unor sume de bani prin art. 4 din Decretul lege nr. 118/1990, acordată aceleiași categorii de persoane, respectiv celor persecutate din motive politice de dictatura comunistă cu începere din 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, daunele morale conferite prin Legea nr. 221/2009 nu pot fi unele drepte, echitabile și rezonabile, din moment ce răspund aceluiași scop precum indemnizația prevăzută de art. 4 apartenent Decretului lege nr. 118/1990.
Mai mult, însăși Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând un recurs în interesul legii, prin Decizia cu nr. 12/2001, a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.”
Împotriva sentinței reclamanta a declarat recurs, prin care a solicitat casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivarea recursului, a arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind despăgubirile materiale, ceea ce impune casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare.
În privința despăgubirilor morale, a făcut aprecieri asupra Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, menționând că nu se poate reține incidența acesteia în cauză; a invocat în acest sens hotărâri pronunțare de Curtea de Apel Oradea.
P. decizia civila nr. 1777/R/12.09.2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr._, a fost admis recursul declarat de reclamanta Stoișin D. împotriva sentinței civile nr. 5944/PI din 16.12.2011, pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
A fost casată în parte decizia atacată, cu privire la prejudiciul material, și trimisă cauza spre rejudecare la T. T..
Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței, cu privire la prejudiciul moral.
În rejudecare, la T. T., cauza a fost înregistrată sub nr._ .
Analizând cererea reclamantei privind acordarea despăgubirilor materiale, prin prisma probelor administrate în cauză și a dispozițiilor legale aplicabile, instanța a constatat că în data de 18.06.1951, în baza Deciziei MAI nr. 200/1951, bunicii reclamantei Rosici Milutin și Rosici D., au fost strămutați din localitatea Variaș, jud. T., fiindu-le stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Perieți, până în data de 20.12.1955, când prin Decizia MAI nr. 6200/1955, li s-au ridicat restricțiile domiciliare.
Această stare de fapt rezultă din adresa nr. S-165/08.03.2001, emisă de M. Justiției – Direcția Instanțelor Militare (f. 8).
Invocând prevederile art. 5 alin. (1), lit. b din Legea nr. 221/2009, reclamanta a solicitat obligarea Statului R. la plata despăgubirilor în valoare de 200.000 euro, cu titlul de daune materiale pentru bunurile mobile menționate în cuprinsul precizării depuse la dosar acțiunii (f. 13-16, dosar rejudecare).
Instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989:
„(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, cu modificările și completările ulterioare, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.”
În temeiul art. 5 alin. (1) lit. b, din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, pot fi acordate despăgubiri numai pentru acele categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație – Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare - cu condiția ca partea interesată să nu fi obținut deja o reparație în temeiul acestor legi, pentru următoarele argumente:
Această concluzie se desprinde din interpretarea logică a normei legale analizate.
Așa cum rezultă din cuprinsul său, art. 5 alin. (1) lit. b, din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, reglementează dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, „dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005, privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate - anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare - rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor două acte normative de reparație poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă a legiuitorului, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.
Or, așa cum rezultă din conținutul prevederilor art. 6 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în domeniul de reglementare al acestei legi, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
Regula de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec non distinguere debemus nu este aplicabilă normei analizate, întrucât ea presupune, prin ipoteză, un text legal conceput în termeni generali.
Or, deși în cuprinsul art. 5 alin. (1) lit. b din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul reglementează acordarea de „despăgubiri reprezentând valoarea bunurilor confiscate”, fără a distinge între bunuri mobile și bunuri imobile, ulterior, prin trimiterea expresă, făcută în cadrul aceleiași norme, la dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, individualizează categoriile de bunuri pentru care pot fi acordate despăgubiri.
Raportarea făcută de legiuitor la cele două acte normative determină o distincție în privința bunurilor ce intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, și înlătură aplicarea regulii de interpretare menționate anterior.
Aceeași concluzie se desprinde și din interpretarea gramaticală a normei analizate.
Astfel, art. 5 alin. (1) lit. b din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, prevede că pot fi solicitate „despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate (...), dacă bunurile respective nu i-au fost restituite (...) în condițiile Legii nr. 10/2001 (...) sau ale Legii 247/2005”.
Termenul „respective” se raportează la bunurile confiscate, pe care, ulterior, le individualizează prin trimiterea făcută la cele două legi de reparație. Legătura pe care acest termen o realizează între categoria bunurilor confiscate, pentru care pot fi solicitate despăgubiri și cea a bunurilor care nu au fost deja restituite în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu poate avea decât semnificația unei identități între cele două categorii de bunuri.
Concluzia este susținută și de o interpretare sistematică a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Intenția legiuitorului de a limita categoriile de bunuri pentru care pot fi solicitate despăgubiri în condițiile art. 5 alin. (1) lit. b din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, la acele bunuri care fac obiectul legilor speciale de reparație - Legea nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legeanr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare, rezultă și din expunerea de motive care a însoțit proiectul Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare. Inițiatorul proiectului legislativ a susținut necesitatea adoptării acestui act normativ inclusiv prin argumente legate de dificultățile de punere în aplicare a Legii nr.10/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist, bunuri pe care art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, le califică ca fiind imobile preluate în mod abuziv.
Această interpretare nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției.
Or, adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.
În cauză, bunurile a căror contravaloare este solicitată de reclamantă sunt fie bunuri mobile care, data fiind natura lor, nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, fie bunuri imobile prin destinație care intră în sfera de reglementare a acestei legi (utilajele agricole), dar pentru care reclamanta nu a făcut dovada că a urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia nu a obținut restituirea acestora în natură sau prin echivalent, nefiind astfel îndeplinită condiția impusă în acest sens de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, pentru acordarea despăgubirilor materiale solicitate.
Împotriva sentinței a declarat recurs în termen reclamanta, care a criticat-o pentru nelegalitate, solicitând, în principal, casarea ei și rejudecarea pricinii în fond sau, în subsidiar, modificarea ei în sensul obligării pârâtului la plata despăgubirilor materiale solicitate și dovedite prin înscrisurile depuse la dosar.
În motivare, a invocat că, deși prin decizia de casare nr. 1777/R/12.09.2012 a Curții de Apel Timișoara s-a dispus rejudecarea cererii în despăgubiri materiale formulată, instanța de trimitere nu s-a conformat celor astfel dispuse ci a respins cererea în probațiune formulată și a motivat generic hotărârea, hotărâre ce cuprinde inadvertențe raportat la cele invocate prin cererea de chemare în judecată.
A învederat că înscrisurile depuse la dosar se constituie în început de dovadă scrisă (ce s-ar fi completat cu celelalte probe solicitate spre administrare) cu privire la bunurile confiscate și a criticat interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor art. 5 pct. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 și Deciziei nr. 6/15.04.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, încălcate fiind și art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O., art. 6 C.E.D.O. și art. 21 din Constituția României.
A invocat că Decizia nr. 6/2013 nu este incidentă în cauză și că este, oricum, contrară principiului nediscriminării.
A învederat că scopul adoptării Legii nr. 221/2009 a fost cel de a repara prejudiciile produse de regimul comunist și de a suplini lacunele legilor reparatorii anterioare și nu de a relua dispozițiile acestora.
În drept, a invocat disp. art. 312 pct. 2, 3, 5 Cod proc.civilă, art. 304 pct. 7, 9 Cod proc.civilă, art. 304 pct. 7, 9 Cod proc.civilă, art. 3041 Cod proc.civilă.
Legal citat, intimatul nu a formulat întâmpinare în cauză.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și în baza art. 3041 Cod proc.civilă, 306 alin. 2 Cod proc.civilă, față de disp. art. 299 și urm. Cod proc.civilă, văzând și normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanța reține următoarele:
P. decizia civilă nr. 1777/R/12.09.2012 Curtea de Apel Timișoara a casat sentința civilă nr. 5944/16.12.2011 pronunțată de T. T. și a trimis cauza spre rejudecare, statuând că în mod legal a fost respinsă cererea în despăgubiri morale formulată de reclamantă, și că prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii în despăgubiri materiale.
În consecință, cererea în despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit nu mai poate fi repusă în discuție.
Pe de altă parte, casarea s-a dispus întrucât prima instanță nu a examinat cererea în despăgubiri materiale, iar instanța de trimitere – conform considerentelor sentinței ce face obiect al recursului de față – s-a pronunțat asupra acestei cereri, fiind fără relevanță (prin prisma disp. art. 315 Cod proc.civilă) faptul că pretențiile reclamantei având acest obiect au fost respinse fără ca instanța să administreze probele solicitate de reclamantă.
În continuare, instanța reține că prin Decizia nr. 6/2013 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție asupra unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 245/29.04.2013 și obligatorie pentru instanțe conform art. 3307 al. 4 C.pr.civ. s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 al. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 – temei al cererii reclamantei – pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005 sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
Din examinarea considerentelor deciziei menționate rezultă că, în baza dispozițiilor art. 5 al. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, pot fi solicitate despăgubiri pentru terenuri și construcții, precum și pentru utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin natură și destinație), nu și pentru alte categorii de bunuri.
Pe de altă parte, din conținutul acelorași considerente și al expunerii de motive a Legii nr. 221/2009 (expunere avută în vedere și la pronunțarea sus-menționatei decizii) rezultă că este necesar ca, pentru bunurile solicitate în baza art. 5 al. 1 lit. b, persoana îndreptățită să fi formulat notificare în baza legilor speciale, notificare ce să nu fi fost soluționată.
Astfel, referitor la repararea prejudiciului material, expunerea de motive a legii are în vedere dificultățile legate de punere în aplicare a Legii nr.10/2001, dificultăți ce au determinat ca persoane în vârstă persecutate de regimul totalitar să nu obțină până la data elaborării proiectului de lege vreo despăgubire concretă.
Pe de altă parte, art. 5 al. 5 din Legea nr. 221/2009 prevede că acordarea de despăgubiri în condițiile alin. 1 lit. b atrage de drept încetarea procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Or, atât acordarea de despăgubiri în baza legilor speciale, cât și încetarea de drept a procedurilor derulate în baza acestor legi presupun legala investire a deținătorului (în sensul Legii nr. 10/2001 ori al Legii nr. 247/2005) cu notificarea cerută de lege, notificare ce nu a fost formulată de reclamanta din prezenta cauză.
Cum bunurile a căror contravaloare este solicitată de reclamantă nu îndeplinesc condițiile ce rezultă din menționata decizie – aplicabilă în cauză – sunt neîntemeiate criticile recurentei vizând respingerea cererilor în probațiune formulate și sunt lipsite de relevanță susținerile vizând afirmatele inadvertențe din cuprinsul sentinței și lipsa măsurilor reparatorii de care să fi beneficiat antecesorii săi în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 sau a O.U.G. nr. 214/1999.
Cum în mod corect a reținut prima instanță, soluția nu contravine art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O., normă ce nu restrânge libertatea statelor de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.
Sunt neîntemeiate susținerile recurentei vizând incidența dispozițiilor art. 2, 3, 4, 5 din C.E.D.O., fapta producătoare de prejudicii fiind săvârșită anterior ratificării Convenției de către România.
Contrar susținerilor recurentei, dispozițiile art. 998-999 cod civil nu se constituie în temei de admitere a pretențiilor sale, dreptul său la acțiune fiind prescris față de disp. art. 1 alin.1, art. 3 alin.1, art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul de 3 ani începând să curgă cel mai târziu în 1990 și fiind, astfel, împlinit la data sesizării instanței.
Cum reclamanta avea posibilitatea de a sesiza instanța în condițiile mai sus-arătate, sunt nefondate susținerile sale vizând încălcarea accesului la justiție.
Nici discriminarea invocată de reclamantă nu poate fi reținută, persoanele la care aceasta se raportează (persoane ale căror bunuri nu fac obiect al legilor speciale), beneficiind de despăgubiri anterior pronunțării sus-menționatei decizii.
În fine, contrar susținerilor recurentei, sentința recurată cuprinde motivele pe care se întemeiază, motive care se coroborează și conduc în mod logic la soluția pronunțată.
Pentru aceste considerente, în baza disp. art. 312 alin. 1 Cod proc.civilă rap. la art. 304, 3041 Cod proc.civilă, instanța va respinge recursul declarat de reclamanta S. D. împotriva sentinței civile nr. 1307/PI/15.04.2013 pronunțată de T. T. în dosarul nr._
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta S. D. împotriva sentinței civile nr. 1307/PI/15.04.2013 pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 18.09.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
G. O. RUJIȚA R. F. Ș.
GREFIER,
C. J.
Red. F.Ș.-27.09.2013;
Tehnored. C.J.- 03.10.2013; 2 ex.
Primă instanță: T. T.
Judecător: Ș. L.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Cereri. Decizia nr. 974/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
