Legea 10/2001. Decizia nr. 2298/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2298/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 14-11-2012 în dosarul nr. 2298/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.2298
Ședința publică din 14 noiembrie 2012
PREȘEDINTE: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
GREFIER: F. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții V. T. M. și V. E. I. împotriva deciziei civile nr. 228/11.06.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâții intimați C. C. P. S. D. București și S. R., prin MINISTERUL FINANAȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A., având ca obiect Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă avocat A. L. în reprezentarea reclamanților recurenți V. T. M. și V. E. I., lipsă fiind pârâții intimați.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se comunică întâmpinarea formulată de pârâtul intimat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A., reprezentantului reclamanților recurenți, care arată că nu solicită amânarea cauzei.
Nemaifiind de formulat alte cereri, instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul reclamanților recurenți solicită admiterea recursului modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. A arătat că în mod nelegal s-a reținut inadmisibilitatea acțiunii, câtă vreme dreptul lor la restituire a fost recunoscut, au un interes patrimonial bine stabilit, cert, irevocabil și exigibil care intră în sfera noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, nerestituirea imobilului în lipsa acordării de despăgubiri constituind o ingerință în dreptul lor la respectarea bunurilor în condițiile în care Fondul Proprietatea nu este funcțional, iar obligația de respectare a proprietății într-un termen rezonabil nu este îndeplinită, în acest sens fiind jurisprudența instanței europene a drepturilor omului la care au făcut referire.
CURTEA
Deliberând, reține următoarele:
P. sentința civilă nr. 2316/06.03.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ a fost admisă excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a reclamantului V. E. I. și a fost anulată cererea de chemare în judecată formulată în numele acestui reclamant pentru lipsa dovezii calității de reprezentant, a fost respinsă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei A., a fost admisă excepția inadmisibilității și a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul V. T. M. împotriva pârâților C. C. pentru S. D. și S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice București prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A..
P. a dispune astfel, judecătoria a avut în vedere că prin cererea înregistrată la 16.05.2011, reclamanții V. T. M. și V. E. I. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și C. centrală pentru stabilirea despăgubirilor, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâților să-i plătească despăgubiri bănești (măsuri reparatorii în temeiul Legea nr. 10/2001), în cuantumul stabilit în urma efectuării unei expertize judiciare, pentru imobilul situat în A., ., jud. A., înscris în CF nr._ A., cu nr. top 3979/a.1.a.2.a.1.b.5.a/69/8/1, cu cheltuieli de judecată, în caz de opunere.
În motivare au arătat că reclamanții au depus în temeiul Legii nr. 10/2001 o notificare privind restituirea imobilului menționat mai sus, imobil ce a fost preluat în anul 1976 de către S. R., de la autorul lor.
Cererea a primit o rezolvare favorabilă, în acest sens fiind emisă dispoziția nr. 1455/24.03.2010 a Primarului Municipiului A. prin care, la art. 2, se dispune acordarea de despăgubiri, în condițiile Titlului VII din L. nr. 247/2005, pentru imobilul expropriat.
Deși au făcut numeroase demersuri, iar dosarul a fost trimis pârâtei de ordinul II la data de 11.02.2010, până în prezent nu a fost dispusă de către aceasta nicio măsură de acordare despăgubiri.
Reclamanții consideră că lipsirea de proprietate și de despăgubiri contravine atât Constituției României, cât și Declarației Universale a Drepturilor Omului. De asemenea, neacordarea despăgubirilor constituie o privare de proprietate, contrară prevederilor art. 1 din Protocolul 1 al Convenției. În sarcina Statului R. există o obligație pozitivă de a respecta dreptul de proprietate, simpla adoptare a unor măsuri reparatorii în concordanță cu normele internaționale nefiind suficientă, dacă nu este urmată de măsuri concrete de aplicare, într-un termen rezonabil, astfel încât posibilitatea acordării măsurilor reparatorii să nu fie o simplă iluzie (cauza Porteanu c. României, R. I. c. României, cauza Lindner și Hammermazer c. României).
În drept au invocat dispozițiile art. 1, Protocolul 1, adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 480, art. 481 C. civ., Constituția României de la 1965, art. 17 alin. 1și 2 a Declarației Universale a Drepturilor Omului, art. 15 lit. r) din L. nr. 146/1997.
La termenul de judecată din data de 06.09.2011, instanța a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a reclamanților.
La termenul de judecată din data de 04.10.2011, judecata cererii a fost suspendată în temeiul art. 155 ind. 1 C. pr. civ., cauza fiind repusă pe rol, la data de 08.11.2011, când s-a depus doar pentru reclamantul V. T. M. împuternicire avocațială, în dovedirea calității de reprezentant.
Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului A., în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului R., a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepției lipsei calității de reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice pentru S. R. și a excepției inadmisibiliății acțiunii.
Pârâta C. centrală pentru stabilirea despăgubirilor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a instanței, excepția lipsei calității sale procesuale pasive și excepția inadmisibilității stabilirii cuantumului despăgubirilor.
În c auză a fost efectuată o expertiză în specialitatea construcții civile de către domnul expert C. D. L., fiind depus la dosar raportul de expertiză.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut că reprezentantul reclamanților s-a prevalat, în dovedirea calității sale, de două procuri notariale; conform acestora este îndrituit să se prezinte în fața organelor locale ale primăriei și în fața Comisiei Centrale București, în vederea obținerii de despăgubiri în baza L. nr. 10/2001; pentru formularea unei cereri de chemare în judecată și reprezentare, art. 68 C. pr. civ. pretinde însă o procură specială, cu referire clară la obiectul acțiunii; așa fiind, încrisurile în discuție nu fac dovada calității de reprezentant a domnului avocat și cum numai pentru unul dintre reclamanți, V. T. M., s-a depus împuternicire avocațială, la termenul ce s-a dat, în baza art. 161 alin. 2 C. pr. civ. a fost admisă excepția invocată în privința reprezentării celuilalt reclamant, V. E. I. și a fost anulată cererea de chemare în judecată formulată în numele acestuia.
S-a reținut, față de excepțiile invocate, că este competentă material Judecătoria A., întrucât temeiul prezentei acțiuni este art. 480 C. civ., și nu Legea nr. 247/2005, cum invocă pârâta C. C. pentru S. D. în susținerea competenței materiale a Curții de Apel.
Observându-se celelate excepții invocate, s-a reținut că prevalează excepția inadmisibilității, precum și că aceasta este fondată. Astfel, în prezenta cauză se solicită obligarea pârâților la plata unor despăgubiri bănești pentru naționalizarea unui imobil în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989; or, pentru o atare ipoteză s-a edictat dec. civ. nr. 27/2011 a ICCJ, dată în interesul legii; conform acesteia, acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.
Apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței a fost respins prin decizia civilă nr. 228/11.06.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ .
P. a dispune astfel, instanța a reținut că, pe calea motivelor de apel, reclamanții au arătat că dreptul lor la restituire a fost confirmat de către autoritățile competente prin emiterea Dispoziției nr.1455/24.03.2009 a Primarului Municipiului A., iar nerestituirea imobilului până în prezent și lipsa acordării oricărei alte despăgubiri constituie o ingerință în dreptul de respectare a bunurilor; excepția inadmisibilității, ridicată și admisă de instanța de fond, nu poate avea aplicabilitate în cauză, câtă vreme Decizia civilă nr.27/2011 a ÎCCJ dată în interesul legii nu se referă la spețe în care a fost eliberată hotărârea de despăgubire, rămânând de stabilit doar cuantumul acesteia, obiectiv soluționat prin expertiza efectuată în cauză.
Așadar, în sarcina Statului R. există obligația pozitivă de a respecta dreptul de proprietate, iar simpla adoptare a unor măsuri reparatorii în concordanță cu normele internaționale nu este suficientă dacă nu este urmată de măsuri concrete de aplicare, într-un termen rezonabil, astfel încât posibilitatea acordării de măsuri reparatorii să nu fie o simplă iluzie.
Analizând apelul în cadrul dat de art.294-296 C.pr.civ., iar în ceea ce îl privește pe apelantul V. E. I. și prin prisma dispozițiilor art.292 alin.2 C.pr.civ., instanța a reținut că apelanții solicită acordarea de despăgubiri pe calea dreptului comun, însă situația juridică a imobilului este reglementată de Legea nr. 10/2001, act normativ special, cu dispoziții derogatorii de la dreptul comun și care are prioritate față de reglementările generale, conform principiului specialia generalibus derogant.
Ca urmare, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), persoanele ce solicită retrocedarea în natură sau prin echivalent a unor imobile trecute în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 trebuie să se conformeze termenelor, condițiilor și procedurilor prevăzute de acest act normativ, persoana interesată neavând posibilitatea să opteze între legea specială și dreptul comun.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii, având ca obiect admisibilitatea acțiunilor de drept comun privind revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001, a stabilit că acest „concurs dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială”. În concordanță cu considerentele deciziei menționate, se desprind următoarele concluzii:
- prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special;
- de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil.
- cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni pe calea dreptului comun având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO.
Susțin apelanții că au exercitat prezenta acțiune întrucât, deși au efectuat numeroase demersuri pentru valorificarea Dispoziției nr.1455/24.03.2009, până în prezent nu au obținut nici un fel de despăgubire, fără a face însă o minimă dovadă în sensul celor susținute.
Reclamanții invocă în susținerea acțiunii lor dispozițiile art.1 alin.1 al Protocolului nr.1 la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, conform cărora orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilități publice și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional; aceștia ignoră, însă, dispozițiile art.2 al Protocolului ce prevăd expres că dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl dețin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general: or, Legea 10/2001 este tocmai un astfel de act normativ, iar interesul general al oricărui stat este acela de a asigura stabilitatea și securitatea circuitului civil.
Caracterul inadmisibil al prezentei acțiuni este confirmat încă o dată, contrar opiniei apelanților, și prin Decizia nr.27/14.11.2011, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții care au criticat-o pentru nelegalitate, solicitând modificarea ei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
În motivare au invocat că în mod nelegal s-a reținut inadmisibilitatea acțiunii.
Câtă vreme dreptul lor la restituire a fost recunoscut, au un interes patrimonial bine stabilit, cert, irevocabil și exigibil care intră în sfera noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, nerestituirea imobilului în lipsa acordării de despăgubiri constituind o ingerință în dreptul lor la respectarea bunurilor, în condițiile în care Fondul Proprietatea nu este funcțional, iar obligația de respectare a proprietății într-un termen rezonabil nu este îndeplinită, în acest sens fiind jurisprudența instanței europene a drepturilor omului la care au făcut referire.
Au invocat că temeiurile de drept invocate se subsumează dreptului comun și nu Legii nr. 10/2001 și că inclusiv prin prisma Deciziei nr. 33/2008 acțiunea nu putea fi respinsă de plano ca inadmisibilă ci trebuia analizată pe fond.
În drept au invocat dispozițiile art. 304 pct. 6,8 și 9 Cod procedură civilă .
Pe cale de întâmpinări, intimații au solicitat respingerea recursului.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și în baza art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă, față de dispozițiile art. 299 și urm. Cod procedură civilă, văzând și normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanța reține următoarele:
Reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata de despăgubiri bănești reprezentând contravaloarea imobilului înscris în CF_ A., abuziv preluat de la autorul lor.
Conform susținerilor reclamanților și înscrisurilor de la dosar, pentru imobilul în litigiu au fost acordate despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 conform dispoziției nr. 1455/24.03.2009 (f.55 dosar fond).
Acest act a fost emis ca urmare a notificării formulate de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001, astfel că imobilul pentru care se solicită acordarea de despăgubiri bănești a făcut obiect de reglementare al menționatei legi.
Contrar susținerilor recurenților, instanțele au dat corecta interpretare a Deciziei nr. 33/2008 și respectiv, 27/2011 date de Înalta Curte de Casație și Justiție București asupra unor recursuri în interesul legii și obligatorii pentru instanță conform art. 330 ind. 7 Cod procedură civilă.
Astfel, cum situația juridică a imobilului intră sub incidența legii speciale, măsurile reparatorii echivalente urmează același regim, principiul specialia generalibus derogant fiind incident în cauză.
În consecință, cum în mod legal au reținut instanțele, împrejurarea că pârâta C. C. pentru S. D. nu a procedat la emiterea unei decizii reprezentând titlul de despăgubire în condițiile art. 13 alin. 1 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 nu pune la îndemâna reclamanților recursul la calea dreptului comun, ei fiind ținuți să urmeze procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005 sau calea contenciosului administrativ în condițiile Legii nr. 554/2004.
Deși reclamanții recurenți au învederat că au efectuat numeroase demersuri fără ca pârâta Comisie să le acorde despăgubiri, în cauză nu s-a făcut dovada efectuării de demersuri repetate (cele reținute în acest sens de tribunal nefiind contrazise prin prezentul recurs), demersuri supuse reglementării Legii nr. 10/2001.
Instanța de apel a interpretat în mod corect Decizia nr. 33/2008 reținând că, a fortiori, persoanele care au urmat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita acțiuni de drept comun pentru a obține imobilul (sau reparații în echivalent pentru acesta) decât cu încălcarea principiului electa una via.
Contrar susținerilor recurenților, Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție București are incidență în cauză, câtă vreme statuează că sunt inadmisibile acțiunile în despăgubiri bănești pentru imobilele abuziv preluate pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva statului și întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional și ale art. 13 CEDO.
Dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional invocate de recurenți nu restrâng libertatea statelor de a alege condițiile în care despăgubirile pentru bunurile preluate de stat să fie acordate, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 fiind acte normative care stabilesc aceste condiții, astfel că reclamanții sunt ținuți să urmeze calea reglementată de menționatele legi care, conform celor mai sus arătate, exclud aplicarea dreptului comun.
Contrar susținerilor recurenților, instanța de apel a respectat întocmai principiul disponibilității, pronunțându-se în limitele investirii sale, astfel că este neîntemeiată invocarea incidenței dispozițiilor art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă .
În fine, tribunalul a avut în vedere întocmai actul dedus judecății de reclamanți, astfel că nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă ca temei de modificare a deciziei.
P. aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 6,8, 9 Cod procedură civilă, art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța va respinge recursul declarat de reclamanții V. T. M. și V. E. I. împotriva deciziei civile nr. 228/11.06.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ .
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanții V. T. M. și V. E. I. împotriva deciziei civile nr. 228/11.06.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ .
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 14 noiembrie 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
G. O. RUJIȚA R. F. Ș.
GREFIER,
F. B.
Red.F. Ș./28.11.2012
Tehnored F.B./07.12.2012
Ex.2
Primă instanță: A. O.
Instanța de apel:T. B. și M. A.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Cereri. Decizia nr. 2282/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
