Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1829/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1829/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 19-09-2012 în dosarul nr. 1829/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1829
Ședința publică din 19 septembrie 2012
PREȘEDINTE: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
GREFIER: S. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta A. S.-S. împotriva Sentinței civile nr. 853 din 15 februarie 2011, pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat S. R. reprezentat de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua strigare a cauzei, lipsesc părțile.
Ministerul Public este reprezentat de doamna procuror M.-U. C. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
PROCEDURA COMPLETĂ.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se constată depusă la dosar de către reclamanta recurentă, prin Serviciul registratură al instanței, la 17.09.2012, dezvoltarea motivelor de recurs.
Nefiind formulate alte cereri, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în recurs.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului reclamantei ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii primei instanțe, întrucât cauza a fost soluționată în întregime. Cu privire la dezvoltarea motivelor de recurs depusă la dosar de reclamantă în data de 17.09.2012, aceasta este nulă.
CURTEA
În deliberare constată că prin sentința civilă nr. 853 din 15.02.2011, pronunțată în dosarul nr._, T. T. a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S. S. împotriva pârâtului S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T., având ca obiect constatare și despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
Pentru a hotărî astfel, T. a avut în vedere considerentele mai jos redate.
Reclamanta A. S. S. a solicitat acordarea de despăgubiri morale și materiale pentru prejudiciul suferit de personal, de părinții acesteia, pe perioada deportării în B..
Pentru daunele morale tribunalul a avut în vedere că temeiul de drept reprezentat de dispozițiile art. 5 alin.1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial din 15.11.2010.
Conform art. 147 alin. 1 din Constituție dispozițiile declarate neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Cum termenul s-a împlinit la data de 30.12.2010, rezultă că textul de lege menționat trebuie considerat că nu mai există.
Așa cum rezultă din jurisprudența Curții de la Strasbourg dispozițiile Convenției nu impun statelor membre nici o obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor (Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei). De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun.
În raport de această afirmație Curtea Constituțională a constatat în decizia amintită faptul că nu poate exista decât o obligație morală a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, iar prin Decretul lege nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1999 au fost acordate măsuri reparatorii persoanelor care au suferit măsuri administrative sau condamnări politice în perioada regimului comunist în România, astfel că nu este nici legală, dar nici nu se impune adoptarea unei noi reglementări cum este Legea nr. 221/2009 în același domeniu al drepturilor civile.
În acest context, tribunalul a apreciat că acțiunea vizând daune morale devine neîntemeiată, nemaiexistând temei legal pentru soluționarea ei în sensul solicitat de reclamantă, rămânând de analizat un singur aspect, care se referă la problema dacă adoptarea legii și aplicarea ei înainte de declararea neconstituționalității a determinat nașterea dreptului la un bun în patrimoniul reclamantei.
În cauza Slavov și alții contra Bulgariei instanța de contencios al drepturilor omului a reținut că dispoziția legală cu privire la obținerea compensațiilor a fost anulată ca rezultat a unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective.
Descrierea noțiunii de „ bun” în sensul Convenției include și noțiunea de speranță legitimă de a dobândi un bun. Aceasta înseamnă că legea și practica internă îi dau reclamantului motive să creadă că va avea câștig de cauză în fața instanțelor naționale.
Ca urmare a încetării efectelor textului de lege, tribunalul a apreciat că reclamanta nu mai are o speranță de a dobândi compensații, așa cum a constatat Curtea prin decizia la care a făcut trimitere și Curtea Constituțională în decizia nr. 1358/2010, pe care am redat-o cu două paragrafe mai sus.
Trecând la petitele vizând daunele materiale tribunalul a apreciat că textul art. 5 alin.1 lit. b nu acordă dreptul solicitat prin acțiune.
Din actele depuse tribunalul a reținut că ele se referă la bunurile mobile lăsate în urmă în gospodărie, contravaloarea lipsei de folosință a casei, dar din dispozițiile art. 5 alin.1 lit. b din legea specială rezultă că legiuitorul a avut în vedere exclusiv bunurile imobile când a prevăzut modalitatea respectivă de reparare a prejudiciului cauzat de măsura administrativă cu caracter politic. Interpretarea menționată derivă din faptul că articolul precitat condiționează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituirea bunurilor în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situația imobilelor preluate abuziv.
T. a considerat că această soluție rezultă fără dubiu și din expunerea de motive a proiectului Legii nr. 221/2009. Astfel, după ce se arată că pentru repararea prejudiciului material Legea nr. 10/2001 a stabilit două modalități principale de restituire, în natură și prin echivalent, în motivul emiterii actului normativ, descriind situația actuală, legiuitorul arată că dificultățile legate de procesul de punere în aplicare a acestei legi au determinat ca, în multe cazuri, persoane în vârstă care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar comunist să nu obțină nici până la această oră vreo despăgubire concretă. La secțiunea vizând schimbări preconizate se menționează că prin derogare de la prevederile Legii nr. 10/2001, persoana în cauză, precum și soțul sau descendenții până la gradul al doilea inclusiv, pot opta pentru acordarea direct de către instanța de judecată a unor despăgubiri bănești care să acopere valoarea bunurilor confiscate.
Niciunde în expunerea de motive legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate și nici pentru alte imobile decât cele care fac obiectul Legii nr. 10/2001 și nici nu a prevăzut vreo astfel de dispoziție în cuprinsul legii, prevederile legale neputând fi aplicate prin analogie.
Mai mult, dacă ar fi urmărit repararea prejudiciului material produs prin confiscarea bunurilor mobile, legiuitorul ar fi trebuit să reglementeze și aspecte privind procedura de urmat, regimul probelor, valoarea bunurilor care se poate acorda reclamanților, așa cum s-a întâmplat în cazul legilor speciale de restituire, cu nr. 18/1991, 10/2001.
În ceea ce privește petitul vizând constatarea caracterului politic al măsurii de strămutare, în contextul în care reclamanta nu mai poate obține despăgubiri, tribunalul l-a apreciat ca lipsit de interes actual, condiție a acțiunii civile. Admiterea unei cereri în sensul solicitat nu este aptă să confere reclamantei un drept la despăgubiri în cadrul legislativ existent în prezent în România.
P. prisma considerentelor de mai sus, tribunalul a respins acțiunea, constatând că excepțiile invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T. au rămas fără obiect.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. S. S., solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii.
În motivare, reclamanta recurentă a invocat principiul egalității în drepturi, arătând că Decizia nr. 1358/2010 nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării ei, ci acelor acțiuni înregistrate ulterior publicării sale în Monitorul Oficial, întrucât, a se aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la daune morale, în funcție de momentul la care instanța judecătorească a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă.
Din aceeași perspectivă a invocat și art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție privind nediscriminarea, precum și jurisprudența CEDO (cauza Thorne vs. The United Kingdom).
Totodată, a invocat și principiul neretroactivității, arătând că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, menționând în acest sens cauza B. c/a Croația.
A mai susținut că pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009mai sunt incidente prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului (art. 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 13,19, 23, 24, 25), Convenției Europene a Drepturilor Omului (art. 3, 5, 7) Rezoluției APCE nr. 1096 din 1996 și Rezoluției APCE nr. 1481 din 2006 și art. 20 alin. 2 din Constituție.
P. scriptul denumit „Dezvoltarea motivelor de recurs” depus la data de 17 septembrie 2012, cu mult peste termenul de 15 zile prev. de art. 301 și 306 alin. 1 Cod pr. civ., reclamanta recurentă a solicitat admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare, arătând că instanța de fond a considerat cu totul eronat că petitul vizând daunele materiale în temeiul art. 5 alin. 1 lit. „b” din Legea nr. 221/2009 se poate referi exclusiv doar la bunurile imobile, iar articolul precizat condiționează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituirea bunurilor în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Pârâtul intimat, deși a fost citat cu mențiunea de a formula întâmpinare nu a răspuns solicitării instanței.
În drept, recurenta a invocat disp. art. 299-316 Codpr. Civ. și disp. art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010.
În urma examinării sentinței atacate, în raport de motivele invocate, care vizează disp. art. 304 pct. 9 Cod pr. civ., și de Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, Curtea apreciază că este neîntemeiat recursul reclamantei, pentru argumentele ce succed.
P. Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art.5 al.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Astfel, Curtea Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art.4 din Decretul-lege nr.118/1990 și art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art.4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art.5 al.1 lit.”a” din Legea nr.221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.
Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art.1 al.3 și 5 din Constituție.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art.147 al.1 din Constituție (prevăzute și de art.31 al.3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art.47 al.4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr.761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii, respectiv art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, Curtea apreciază că soluția de respingere a acțiunii este corectă.
Această soluție se impune, chiar dacă acțiunea a fost înregistrată anterior pronunțării Deciziei nr.1358/2010, avându-se în vedere că norma constată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facto pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 al.1 pct.10 C.pr.civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 12/19.09.2011, pronunțată în dosarul nr. 14/2011, a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit., a Teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
În consecință, față de incidența Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, nici convențiile și tratatele internaționale la care România este parte și nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu au fost încălcate.
În ceea ce privește despăgubirile materiale solicitate prin acțiune, reprezentând echivalentul bunurilor confiscate, Curtea reține că prin cererea de recurs, depusă în termen, reclamanta recurentă nu a adus nici o critică privind modul de soluționare de către prima instanță a acestui petit, iar solicitarea recurentei de casare cu trimitere a cauzei spre rejudecare, pentru greșita soluționare a petitului privind despăgubirile materiale, depusă peste termenul legal, nu poate fi luată în considerare, avându-se în vedere că nu constituie motiv de ordine publică prev. de art. 306 alin. 2 Cod pr.civ.
Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că soluția primei instanțe de respingere a acțiunii este legală și temeinică, astfel că, în baza art. 312 alin. 1 Cod pr.civ., urmează să respingă recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.-S. împotriva Sentinței civile nr. 853 din 15 februarie 2011, pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 19 septembrie 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
G. O. RUJIȚA R. F. Ș.
GREFIER,
S. C.
Red. G.O. – 21.09.2012
Tehnored. S.C. - 2 ex./21.09.2012
T. T., Judecător: A. C.
| ← Superficie. Decizia nr. 1844/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Acţiune în constatare. Decizia nr. 146/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
