Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2124/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Comentarii

0

Decizia nr. 2124/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 23-10-2012 în dosarul nr. 2124/2012

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928

SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR. 2124

Ședința publică din 23 octombrie 2012

PREȘEDINTE: M. L.

JUDECĂTOR: D. C.

JUDECĂTOR:C. R.

GREFIER: I. P.

S-a luat în examinare pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanții M. C. și M. A. împotriva sentinței civile nr. 1585/PI/23.05.2012 pronunțată de T. T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.

Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 16.10.2012, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie, când, față de dispozițiile art. 260 (1) C.pr.civ., s-a dispus amânarea pronunțării cauzei pentru termenul de astăzi.

CURTEA,

Deliberând, constată următoarele:

Prin cererea inregistrata la data de 24 martie 2010 pe rolul Tribunalului T., reclamantii M. C. si M. A. au chemat in judecata paratul S. R., reprezentat prin M. Finanțelor P., solicitand instantei ca, prin hotararea ce se va pronunta, sa constate ca impotriva reclamantului M. C. si impotriva defunctilor parinti, M. C. si D. A. ( casatorita M.), a fost luata masura administrativa cu caracter politic a dislocarii si stabilirii domiciliului obligatoriu si sa oblige paratul la plata sumei de 900.000 euro sau echivalentul in lei la data platii, din care suma de 400.000 euro cu titlu de despagubiri materiale, reprezentand echivalentul bunurilor confiscate, a lipsei de folosinta a terenului pe perioada de 5 ani a deportarii, precum si a lucrarilor de reparatie a casei si a anexelor aferente pentru repunerea in situatia anterioara deportarii, si suma de 500.000 euro, reprezentand despăgubiri morale.

In motivare, reclamantii au aratat ca, la data de 18.06.1951, parintii reclamantilor au fost obligati sa plece din casa lor, fiind deportați din localitatea Satchinez în Câmpia Bărăganului, lasand in localitatea de domiciliu intreaga gospodărie, cu toate bunurile aferente.

Reclamantii au aratat ca deportarea le-a marcat intreaga existenta, descriind in mod amanuntit conditiile in care a avut loc ridicarea celor deportati, transportul lor spre locul domiciliului obligatoriu, iar, mai apoi, traiul de zi cu zi la locul stramutarii si lipsa unor conditii minime de trai si igienico-sanitare.

Totodata, reclamantii au analizat conditiile in care pot fi acordate daune morale, apreciind ca in speta sunt intrunite aceste premise, ca plata sumelor pretinse se impune pentru repararea prejudiciului moral suferit si aratand ca deportarea a produs suferințe deosebite pe plan moral, social si profesional, lezand demnitatea si onoarea celor deportati.

In drept, reclamantii au invocat prevederile Legii 221/2009, art. 998 C. civ., art.1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventie, art. 2, 3, 4, 5 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, Declaratia Universala a Drepturilor Omului si art. 274 C.p.c.

Paratul S. R., reprezentat de M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. a Județului T. a depus intampinare, invocand lipsa calității procesuale active a reclamantilor in ceea ce priveste capatul de cerere privind acordarea daunelor morale pentru antecesori si solicitand respingerea in tot a acțiunii, ca neintemeiata.

In drept, intampinarea a fost intemeiata pe dispozitiile art. 115 C.p.c.

La termenul de judecata din 11.10.2010, reclamantii au depus o precizare a cererii de chemare in judecata, aratand ca reclamantul M. C. solicita obligarea paratului la plata urmatoarelor sume: 200.000 de euro, reprezentand ½ din cuantumul despagubirilor materiale solicitate prin actiunea introductiva si 250.000 de euro, reprezentand ½ din cuantumul despagubirilor morale solicitate prin actiune, aceste sume fiind pretinse in calitatea sa de descendent al parintilor sai. Totodata, reclamantul M. C. a aratat ca solicita obligarea paratului si la plata sumei de 100.000 euro pentru perioada de 3 ani de deportare, reclamantul fiind nascut in Baragan. Prin aceeasi precizare, s-a aratat ca reclamantul M. A. solicita obligarea paratului la plata urmatoarelor sume: 200.000 de euro, reprezentand ½ din cuantumul despagubirilor materiale solicitate prin actiunea introductiva si 250.000 de euro, reprezentand ½ din cuantumul despagubirilor morale solicitate prin actiune, aceste sume fiind pretinse in calitatea sa de descendent al parintilor sai.

La termenul de judecata din 11.02.2011, reclamantii au formulat o noua precizare de actiune, aratand ca invoca, alaturi de temeiurile initiale, si dispozitiile 6, 14 si 41 din Conventie, art. 20 si 52 al. 3 din Constitutie, art. 504-506 C.p.p., Pactul International privind drepturile civile si politice si Pactul International privind drepturile economice, sociale si culturale.

Prin sentința civilă nr. 922/18.02.2011 pronunțată în dosarul susmenționat, T. T. a respins acțiunea formulată de reclamanții M. C. și M. A., în contradictoriu cu pârâtul S. Român, prin M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. T., și l-a obligat pe acesta din urmă la plata sumei de 1500 lei către reclamanți, cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv, câte 750 lei către fiecare reclamant.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamanții M. C. și M. A., și pârâtul S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T..

Prin decizia civilă nr. 1382/2011 pronunțată în dosar nr._ de Curtea de Apel Timișoara, au fost admise recursurile, a fost casată sentința atacată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la T. T..

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut că, din cuprinsul sentinței, rezultă că prima instanță nu s-a preocupat de soluționarea petitului privind acordarea daunelor materiale pentru bunurile mobile confiscate de autorități la deportarea părinților reclamanților în B.. De asemenea, nu a solicitat reclamanților să-și precizeze acțiunea sub aspectul bunurilor confiscate de către autorități, respectiv valoarea acestora, încălcându-se rolul activ pe care instanța trebuie să-l exercite pentru justa soluționare a cauzei în raport de cererile părților.

Această manieră de a soluționa litigiul impune concluzia că tribunalul nu a analizat toate cererile cu care a fost legal investit, lăsând nesoluționată o parte din acțiune, aspect ce echivalează cu necercetarea fondului pricinii, ce impune, în condițiile art. 312 alin. 1-3 și 5 C.pr.civ., casarea hotărârii atacate, cu trimiterea la prima instanță pentru soluționarea completă a cauzei.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului T. la data de 29.11.2011, iar reclamanții M. C. și M. A. au depus precizare de acțiune, prin care au indicat bunurile confiscate ca urmare a deportării antecesorilor, pentru care solicită obligarea pârâtului S. Român, prin M. Finanțelor P., la plata despăgubirilor civile, precum și valoarea acestor bunuri după aprecierea acestora.

Sumele solicitate cu titlu de despăgubiri materiale constau în contravaloarea bunurilor confiscate la data deportării precipitate a familiei lor în B., respectiv a mărfurilor, a alimentelor și băuturilor pe care antecesorii le aveau în crâșmă, a mobilierului și a obiectelor din dotarea crâșmei deținute, a utilajelor agricole și obiectelor de uz gospodăresc, a animalelor și păsărilor domestice din gospodărie, a cerealelor și produselor agricole depozitate în hambare, a cerealelor neculese de pe camp, precum și echivalentul valoric al beneficiului nerealizat constând în valoarea recoltelor nerealizate în cei patru ani de deportare, care le-au fost confiscate la momentul ridicării precipitate a familiei și al strămutării forțate în B..

După cum au aratat prin cererea introductivă, părinții dețineau la data deportării o cârciumă într-o casă închiriată, cârciumă care era dotată cu inventarul necesar - mobilierul cârciumei, butoaiele cu vin și cu țuică, paharele, vasele, paharele, tacâmurile ș.a. și în care se afla și toată marfa cumpărată de tată cu o zi înainte din alte localități, deoarece urma să fie Sărbătoarea Rusaliilor și numărul consumatorilor era mai ridicat decât în mod obișnuit.

Toate aceste bunuri au fost confiscate la deportare de autorități și nu le-au mai fost restituite.

În drept: disp.art. 5 al.1 lit. b din Legea nr.221/2009.

Prin sentința civilă nr. 1585/23.05.2012 pronunțată în dosar nr._, T. T. a respins excepția lipsei calității procesuale active și a admis excepția lipsei de interes; a respins, ca lipsită de interes, cererea de constatare a caracterului politic al măsurii administrative formulata de reclamanții M. A. și M. C. în contradictoriu cu pârâtul S. R., reprezentat de M. Finanțelor P., prin Direcția Generala a Finanțelor P. T.; a respins cererile cu obiect daune morale si materiale, ca nefondate, precum și cererea de obligare a paratului la plata de cheltuieli de judecata.

Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut că reclamanții au solicitat prin actiune constatarea caracterului politic al masurii administrative a deportarii in regiunea Baragan luata in temeiul deciziei MAI nr. 200/1951 si obligarea Statului R. la plata de daune morale si materiale in compensarea prejudiciului suferit urmare a acestei masuri.

Exceptia lipsei calitatii procesuale active invocata de parat prin intampinare a fost respinsa, intrucat, din interpretarea literala si logica a prevederilor art. 4 si 5 din lege, reiese ca legiuitorul a conferit legitimare procesuala activa nu numai persoanelor care au avut calitatea de victima a masurilor, ci si sotului supravietuitor si descendentilor pana la gradul al II lea inclusiv.

In speta, formularea petitului cu obiect constatarea caracterului politic al masurii administrative, constand in deportare apare, insa, ca lipsita de interes, exceptia invocata din oficiu fiind admisa si petitul a fost respins ca atare in raport de dispozitiile art. 3 lit. e din lege, prin care legiuitorul a inteles sa consacre de drept caracterul politic al masurilor administrative aplicate in temeiul deciziei MAI nr. 200/1951, nefiind astfel necesara recunoasterea acestui caracter prin intermediul unei hotarari judecatoresti; aceeasi concluzie reiese si din interpretarea logica a continutului art. 4 alin. 2 din lege, care stipuleaza ca persoanele care au facut obiectul unor masuri administrative, altele decat cele prevazute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instantei de judecata sa constate caracterul politic al acestora.

In ce priveste petitul cu obiect daune morale, intemeiate pe prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din lege, acesta a fost respins, ca nefondat, in considerarea faptului ca, urmare a constatarii caracterului neconstitutional al acestui text de lege, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curtii Constitutionale, a incetat a produce efecte juridice.

Potrivit exigentelor art. 31 din Legea nr.47/1992, republicata, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, iar dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Astfel, Curtea a apreciat ca legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens, au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.

Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte, cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate ( sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.

În ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea, I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor. Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea a constatat că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acte normative ce stabilesc o . drepturi.

Curtea a apreciat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.

Prin urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.

Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care, în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.

Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, "Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. (2) "Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate." Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [...]".

În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că "În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist". Or, Curtea a apreciat că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea observă că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.

Curtea a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.

Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.

S-a observat ca la expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea in Monitorul Oficial a analizatei decizii, Parlamentul Romaniei nu a procedat la modificarea textului de lege declarat neconstitutional.

Decizia Curtii cu privire la neconstitutionalitatea unui text de lege are caracter general obligatoriu - atat in cadrul unui raport de drept procesual in curs de desfasurare, cat si fata de cele viitoare, neputandu-se interpreta ca este astfel incalcat principiul neretroactivitatii legii civile; din punct de vedere tehnico-juridic, prin efectul deciziei Curtii, textul de lege nu a fost modificat, ci a incetat sa mai produca efecte juridice.

Fiind lipsita de fundament juridic, actiunea s-a impus a fi considerata ca nefondata, in conditiile in care art.5 alin.1 lit.a din lege a fost indicat ca temei juridic principal, iar celelalte dispozitii legale – art. 998-999 C.civ., art. 1 din Protocolul aditional nr. 1 la Conventie, art. 2, 3, 4, 5, 6, 14 si 41 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, Declaratia Universala a Drepturilor Omului, art. 20 si 52 al. 3 din Constitutie, art. 504-506 C.p.p., Pactul International privind drepturile civile si politice si Pactul International privind drepturile economice, sociale si culturale, au fost indicate in complinire.

De altfel, ratione temporis, Conventia Europeana a Drepturilor Omului, cu protocoalele sale aditionale, nu isi gaseste aplicabilitatea in cauza, intrucat, la data condamnarii, aceasta nu fusese adoptata si cu atat mai putin fusese ratificata de Romania.

In raport de celelalte temeiuri juridice cu caracter general, dreptul la despagubiri morale pentru prejudicial creat prin masura administrativa luata de stat apare ca prescris extinctiv, pentru urmatorul rationament juridic:

In conditiile art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privind prescriptia extinctiva, dreptul la actiune in justitie avand ca obiect un drept cu caracter patrimonial este supus prescriptiei, scopul legiuitorului fiind acela de a sanctiona pasivitatea titularului dreptului nereclamat in justitie o anumita perioada de timp, ca si asigurarea securitatii circuitului civil; art. 3 din acelasi decret prevede, cu caracter general, ca termenul prescripției este de 3 ani, sanctiunea neexercitarii dreptul la acțiune in acest interval fiind aceea a lipsirii de protectie juridica a dreptului sau interesului legitim astfel pretins.

Potrivit regulii generale privind începutul cursului prescripției extinctive a dreptului la acțiune, prescripția începe sa curgă de la data când se naște dreptul la acțiune (art.7 alin.1 din decret); in speța, dreptul de a solicita repararea morala a prejudiciului produs prin condamnarea penala s-a născut la data incetarii executarii pedepsei, data care respecta si dispozitiile speciale in ce priveste inceputul cursului termenului prescripției dreptului la acțiune in materia raspunderii civile delictuale (data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât paguba cat si pe cel care răspunde de ea - art.8 alin.1 din Decretul nr. 176/1958).

Independent de data la care condamnarea abuziva si-a incetat efectele (anterior abolirii regimului comunist sau concomitent cu aceasta data), reclamantii au fost impiedicati, pana la data de 22 Decembrie 1989, sa promoveze o actiune ca cea supusa analizei, desi cunosteau sau ar fi trebuit sa cunoasca atat intinderea pagubei, cat si pe cel vinovat de producerea acesteia, intrucat sub regimul comunist formularea unei actiuni in justitie impotriva organelor de stat ar fi condus, foarte probabil, la aplicarea de sanctiuni grave in sarcina persoanei reclamante, situatie ce se impune a fi asimilata unui caz de forța majora, cu efect suspensiv asupra cursului termenului de prescriptie, in sensul art. 13 lit. a si 14 din decret.

Insa, având in vedere ca de la înlăturarea regimului comunist, data la care a încetat cauza de suspendare a cursului prescripției, si pana la promovarea prezentei acțiuni au trecut mai mult de 3 ani, in speta devin incidente dispozițiile art.1 alin.1 si art.3 din Decretul nr.167/1958 ( care nu disting dupa natura dreptului caruia i s-a adus atingere si, unde legea nu distinge, nici cel care o aplica nu trebuie sa faca distinctii), cu consecinta prescrierii dreptului la actiune in sens material.

Termenul special de prescriptie prevazut de art. 5 alin. final din Legea nr. 221/2009 a fost reglementat de legiuitor exclusiv pentru actiunea in despagubiri promovata in temeiul art. 5 alin. 1 lit. a si b din lege, iar, la momentul analizei, sfera sa de aplicare s-a redus la actiunea in despagubiri materiale reglementata de lit. b a textului de lege mentionat, neputand fi aplicat si actiunii in despagubiri intemeiata pe dreptul comun, in considerarea caracterului sau special: este prin urmare de stricta interpretare si aplicare.

Nu se poate aprecia, pe cale de consecinta, ca, prin reglementarea acestui termen special de prescriptie, legiuitorul a renuntat la prescriptibilitatea actiunii in despagubiri de drept comun si nici ca ne aflam in fata unei recunoasteri a dreptului pretins cu efect intreruptiv de prescriptie in conditiile art. 17 rap. la art. 16 lit. a din Decretul nr. 167/1958, intrucat intreruperea prescriptiei presupune ca termenul de prescriptie sa nu se fi implinit, conditie neindeplinita in speta; institutia renuntarii la prescriptie isi gaseste aplicabilitate in materia prescriptiei achizitive, potrivit doctrinei in materie si unei jurisprudente constante.

In ce priveste petitul cu obiect daune materiale, dispozițiile art. 5 al. 1 lit. b prevăd acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative ( cu condiția ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu fi fost acordate despăgubiri prin echivalent în baza Legii 10/2001 sau ale Legii 247/2005).

Din analiza literala a dispozițiilor articolului 5 alin.1 lit.b din Legea 221/2009, rezultă că se pot acorda despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, reclamanții trebuind, deci, să dovedească, în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C.civ., că bunurile care fac obiectul litigiului au fost confiscate de S. Român ca efect al măsurii administrative a deportării. Confiscarea presupune trecere fără despăgubire a unor bunuri în proprietatea statului în baza deciziei unui organ oficial. Mai mult, textul art. 5 alin. 1 lit. b din Legea 221/2009 vizează doar acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, și nu prevede acordarea de despăgubiri pentru beneficiul nerealizat, reprezentat de contravaloarea productiei agricole neobtinute in perioada de deportare, așa cum au solicitat reclamantii în cererea de chemare in judecata.

Corespunde adevarului ca, in materie delictuala, este incident principiul repararii integrale a prejudiciului, respectiv atat a prejudiciului efectiv, cat si a beneficiului nerealizat ( damnum emmergens si lucrum cessans), insa textul de lege evocat mai sus reprezinta un caz particular de raspundere civila delictuala si se refera expressis verbis doar la contravaloarea bunurilor confiscate, text ce se impune a fi aplicat ca atare, in baza principiului specialia generalibus derogant.

Reclamantii nu s-au prevalat de existenta unui proces verbal de confiscare a bunurilor rămase în urma deportării, iar probele a caror administrare a fost solicitata in cauza nu sunt de natura a forma convingerea instantei cu privire la savarsirea faptei ilicite ( rezidand in insusirea bunurilor) de catre S. R. si nici cu privire la caracterul determinat, cert al prejudiciului suferit.

Astfel, pentru determinarea valorii bunurilor a caror contravaloare o solicita reclamantii si care nu mai exista in materialitatea lor, expertul a folosit metoda comparatiei bunurilor, respectiv din preturile unor bunuri comparabile de la data intocmirii raportului s-a scazut un presupus grad de uzura a acestora.

Or, una dintre conditiile repararii prejudiciului material, in temeiul raspunderii civile delictuale, este aceea a caracterului cert si nu probabil al cuantumului prejudiciului suferit.

In plus, desi ii este interzis expertului sa se pronunte asupra problemelor de drept incidente in cauza, in lucrarea sa de specialitate, acesta face trimitere la Decretul nr. 83/1949, decret ce nu isi gaseste aplicare in cauza, in conditiile in care acesta a fost emis in completarea Legii nr. 187/1945 pentru infaptuirea reformei agrare si vizeaza exploatarile agricole expropriate conform acestei legi.

In ce priveste mașinile, utilajele și alte asemenea mijloace fixe, ca și animalele ce au intrat in patrimoniul fostelor cooperative agricole de producție, art. 29 din Legea nr. 18/1991 prevede diverse forme de reparare in echivalent valoric a prejudiciului fostilor proprietari.

Subsecvent, s-a observat ca, din declaratiile martorilor, nu reiese cu certitudine ca bunurile au intrat in patrimoniul Statului R..

In concret, martorul I. F. a declarat ca stie de la parintii reclamantului, care, la randul lor, stiau din auzite, ca S. si-ar fi insusit bunurile, in vreme ce martorii B. I. si B. I. au invederat in mod concordant ca, la intoarcerea din Baragan, bunurile nu au mai fost gasite, insa nu au putut preciza ce s-a intamplat cu acestea, situatie de fapt ce nu echivalează cu o confiscare din partea Statului, în sensul art. 5 alin. 1 lit. b din Legea 221/2009.

De asemenea, chestionarul adresat de autoritati la ridicarea interdictiei are la baza exclusiv declaratia autorului reclamantilor si, oricum, nu este de natura a demonstra confiscarea bunurilor de catre Stat.

Intrucat în cauză nu s-a făcut, conform art. 1169 C.civ., dovada că bunurile care fac obiectul litigiului au fost confiscate de pârât, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea de plată a despăgubirilor pentru daune materiale.

Pentru toate aceste considerente, prima instanța a respins în tot acțiunea formulată, și în temeiul art. 274 C.proc.civ., în raport de soluția de respingere a acțiunii, a respins și cererea cu obiect cheltuieli de judecata.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs în termen legal, reclamanții M. C. și M. A., solicitând admiterea acestuia și modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii introductive astfel cum a fost formulată, și pe cale de consecință, să se constate că, împotriva reclamantului M. C., precum și împotriva defuncților lor părinți, M. C. și D. A., căsătorită M., a fost luată măsura administrativă cu caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, dispusă prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, așa încât le sunt aplicabile disp. art. 1 al. 3 din Legea nr. 221/2009, și, pe cale de consecință, să se dispună obligarea pârâtului la plata în favoarea lor a sumei de 400.000 Euro, cu titlu de despăgubiri materiale, și suma de 500.000 Euro, reprezentând despăgubiri morale, dintre care, reclamantul M. C. solicită obligarea pârâtului la plata următoarelor sume: 200.000 euro, reprezentând ½ din cuantumul despăgubirilor materiale solicitate prin acțiunea introductivă, și 250.000 Euro, reprezentând ½ din cuantumul despăgubirilor morale solicitate prin acțiunea introductivă, ambele aceste sume fiind solicitate în calitatea sa de descendent - fiu al defuncților M. C. și D. A., căsătorită M., și solicită totodată și suma de 100.000 Euro pentru perioada de trei ani de deportare, întrucât acesta s-a născut în B., la data de 21 februarie 1952.

Reclamantul M. A. solicită obligarea pârâtului S. Român, prin M. Finanțelor P., la plata sumei de 200.000 euro, reprezentând ½ din cuantumul despăgubirilor materiale solicitate prin acțiunea introductivă, și 250.000 Euro, reprezentând ½ din cuantumul despăgubirilor morale, ambele sume fiind solicitate de în calitatea sa de descendent, fiu al defuncților M. C. și D. A., căsătorită M., despăgubirile materiale reprezentând echivalentul bunurilor confiscate la data deportării precipitate a familiei lor în B., respectiv a mărfurilor, a alimentelor și băuturilor pe care antecesorii lor le-au avut în crâșmă, a mobilierului și a obiectelor din dotarea crâșmei deținute de aceștia, a utilajelor agricole și obiectelor de uz gospodăresc, a animalelor și păsărilor domestice din gospodărie, a cerealelor și produselor agricole depozitate în hambare, a cerealelor neculese de pe câmp, precum și echivalentul valoric al beneficiului nerealizat constând în valoarea recoltelor nerealizate în anii de deportare, care le-au fost confiscate la momentul ridicării precipitate a lor și a familiei lor și al strămutării forțate în B..

În subsidiar, cu privire la cererea privind despăgubirile pentru daunele materiale, solicită să se dispună obligarea pârâtului S. Român la plata sumei de 151.303 lei, reprezentând echivalentul valorii actuale a bunurilor mobile confiscate la data deportării, a recoltelor neculese și a beneficiului nerealizat în anii deportării, valoare stabilită prin raportul de expertiză întocmit în cauză de către Dl. exp. P. T., precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces în toate gradele de jurisdicție, constând în onorarii avocațiale, precum și onorariu expert la prima instanță, față de culpa procesuală a pârâtului, dovedite cu chitanța depusă în original la dosarul cauzei.

In motivare, in ce priveste cererea de constatare a caracterului politic al măsurii administrative a deportării în regiunea B. în baza deciziei MAI nr. 200/1951, se apreciază că, în mod greșit, prima instanță a stabilit că acest capăt de cerere ar fi lipsit de interes. Chiar dacă legiuitorul a recunoscut prin lege stabilirea caracterului politic al acestei măsuri, constatarea caracterului politic al măsurii luate față de antecesorii lor și față de reclamantul M. Chirii reprezintă o formă de reparație morală pentru prejudiciul suferit, tribunalul reținând greșit că acest petit ar fi devenit lipsit de interes actual pentru motivarea eronată, că admiterea unei astfel de cereri nu ar mai fi aptă să confere un drept la despăgubiri în cadrul legislației existente în prezent în România.

Acest petit se impunea a fi admis, deoarece reclamanții justifica și un interes moral de a obține o hotărâre judecătorească în sensul constatării caracterului abuziv al măsurii luate de către fostul stat comunist, acest petit fiind respins ca efect al admiterii în mod eronat a unei excepții de procedură, și anume a excepției lipsei interesului actual, așa încât se impune casarea hotărârii și rejudecarea de către instanța de recurs a acestei cereri.

Cu privire la petitul privind acordarea despăgubirilor pentru daunele materiale, hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea, respectiv cu aplicarea greșită a prev. art. 5 al. 1 lit. b și c, motiv prev. de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Prin precizarea de acțiune, reclamanții au indicat bunurile confiscate ca urmare a deportării în B. a familiei lor, respectiv a mărfurilor, a alimentelor și băuturilor pe care antecesorii lor le aveau în crâșmă, a mobilierului și a obiectelor din dotarea crâșmei deținute de antecesori, a utilajelor agricole și obiectelor de uz gospodăresc, a animalelor și păsărilor domestice din gospodărie, a cerealelor și produselor agricole depozitate în hambare, a cerealelor neculese de pe camp, precum și echivalentul valoric al beneficiului nerealizat constând în valoarea recoltelor nerealizate în cei patru ani de deportare.

Părinții lor dețineau la data deportării o cârciumă într-o casă închiriată, cârciumă care era dotată cu inventarul necesar: mobilierul cârciumei, butoaiele cu vin și cu țuică, paharele, vasele, paharele, tacâmurile ș.a., și în care se afla și toată marfa cumpărată de tatăl lor cu o zi înainte din alte localități, deoarece urma să fie Sărbătoarea Rusaliilor și numărul consumatorilor era mai ridicat decât în mod obișnuit.

Pentru a face dovada valorii actuale a bunurilor confiscate, a valorii recoltelor neculese de pe câmp, precum și a beneficiului nerealizat, constând în culturile de cereale pe care nu le-au obținut ca urmare a deportării, în cauză a fost efectuată expertiza tehnică de evaluare a bunurilor confiscate de către Dl. exp. P. T., a fost administrată proba cu înscrisuri și proba testimonială.

În mod cu totul eronat și cu aplicarea greșită a legii s-a reținut de prima instanță că reclamanții nu au făcut dovada confiscării bunurilor a căror valoare actuală o pretind.

În primul rând, instanța de fond a ignorat înscrisurile depuse în copie la dosarul cauzei, și anume cele 15 file din dosarul CNSAS - Direcția Arhivă Popești Leordeni dosar nr._ al Ministerului Afacerilor Interne ale R.P.R. - Arhiva Operativa, Ancheta M. C. și alții, înscrisuri din care rezultă fără putință de tăgadă că antecesorul lor M. C. avea o stare materială care îl califica drept chiabur.

Astfel, prin chestionarul din dosarul CNSAS s-au consemnat următoarele cu privire la starea materială a antecesorului lor, M. C.: avea o cârciumă, 5 hectare de pământ, 79 oi, plug cu grapă, 2 cai, una căruță, în perioada 1917-1951 a avut o cârciumă, iar la data completării chestionarului mai avea dosar casa, un cal și o căruță.

Este notoriu faptul că nu erau declarate toate bunurile care fuseseră posedate de persoanele deportate, astfel că aceste înscrisuri privind starea materială a autorului lor la data deportării se coroborează cu depoziția martorului I. F. T., care a arătat că este prieten cu reclamanții încă din 1980 și că, în această calitate, știe din ce povesteau părinții lor că, după deportarea lor în B., au rămas în urmă bunurile pe care le aveau într-o cârciumă - băuturi alcoolice, veselă, mobilier ce puteau deservi aprox. 100 - 150 de persoane, unelte agricole, animale ( 2 cai, căruță, semănătoare, prăsitoare, peste 100 oi, 2 porci, 2 scroafe, găini), ca și recoltele culese de pe 5 ha de teren agricol, băuturile alcoolice fiind depozitate în damigene și butoaie. Martorul a mai arătat că deportarea familiei a avut loc chiar de Rusalii și că familia noastră își aprovizionase cârciuma cu mai multe produse. De asemenea, a arătat că au rămas produse de la animale ( brânza, lâna), recolte depozitate ( grâu, porumb), și că atunci când au revenit la domiciliu, părinții lor nu au mai regăsit aceste bunuri, auzind de la săteni că S. și-a însușit bunurile.

Declarațiile celorlalți martori audiați în cauză au avut un conținut similar, aceștia vorbind de aproximativ aceleași bunuri rămase după deportare, bunuri ce au fost preluate de către S. Român.

Se solicită a se avea în vedere faptul că, de la data deportării și până în prezent a trecut o perioadă mare de timp care a făcut ca, biologic, să nu mai supraviețuiască persoanele care au fost deportate în același timp cu antecesorii lor, și care au cunoscut în mod direct și nemijlocit bunurile rămase în gospodăria autorilor reclamantilor, așa încât pe lângă probele administrate în cauză, solicită să se faca și aplicarea prezumțiilor simple, și anume că au fost deportate familiile cele mai înstărite, care erau considerate de statul regimului comunist ca fiind exploatatori. De asemenea, solicită să se coroboreze înscrisurile privind suprafațele de teren pe care le-au deținut antecesorii lor cu depozițiile martorilor audiați și cu prezumția simplă ca acestea nu puteau fi cultivate și exploatate decât cu utilaje adecvate și cu animale în număr suficient pentru desfășurarea acestor activități.

De asemenea, produsele agricole obținute de pe aceste suprafețe sunt cele arătate prin precizarea de acțiune formulată după casarea cu trimitere și evaluate prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză de către dl. exp. P. T. și depus la dosarul cauzei la data de 12.03.2012.

Prin raportul de expertiză întocmit în cauză de către dl. exp. P. T. au fost evaluate bunurile mobile enumerate prin precizarea de acțiune, și care au fost dovedite cu depozițiile martorilor audiați, bunuri a căror valoare actuală a fost stabilită în sumă de 125.810 lei.

De asemenea, a fost evaluată producția agricolă neculeasă ca urmare a deportării familiei noastre în B., și anume valoarea culturii de grâu de pe suprafața de 2,25 ha, în valoare de 5.879 lei, și valoarea culturii de porumb de pe suprafața de 3 hectare, în sumă de 4.730 lei, în total suma de 10.609 lei.

Totodată, valoarea recoltei neculese în următorii patru ani de deportare este de 40.377 lei ( valoare obținută prin totalizarea valorii culturilor în următorii patru ani de deportare - 1952,1953, 1954 și 1955, din care se scade 50% munca nedepusă de deportați, rezultând o valoare de 20.188 lei.

Prin urmare, chiar dacă în mod subsidiar, nu s-ar lua în considerare valoarea apreciată de reclamanți pentru întreg prejudiciul material adus familiei lor ca urmare a deportării în cuantumul solicitat prin acțiune, cu toate consecințele păgubitoare pe care le-a avut măsura deportării și stabilirii domiciliului forțat în B. asupra stării materiale a familiei lor, solicită să se aprecieze că, cel puțin în limita valorii stabilite prin raportul de expertiză, se impunea obligarea Statului Român la plata despăgubirilor pentru daunele materiale produse familiei lor în urma deportării, și anume în total în sumă de 151.303 lei.

Considera ca, în mod cu totul eronat, prima instanță a reținut că nu au făcut dovada că bunurile care fac obiectul litigiului ar fi fost confiscate de S. Român. De asemenea, în mod greșit prima instanță nu le-a acordat nici contravaloarea beneficiului nerealizat, deoarece pentru acoperirea prejudiciului cauzat pentru fapta ilicită culpabilă, se acordă despăgubiri atât pentru prejudiciul efectiv, cât și pentru beneficiul nerealizat.

În speță, au invocat atât dispozițiile legii speciale, cât și dispozițiile Codului civil, art. 998-999 C.civ., așa încât cererea privind acordarea despăgubirilor civile pentru acoperirea beneficiului nerealizat se impunea a fi soluționată pe baza acestor dispoziții legale, invocate ca temei al cererii alături de dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Solicită a se aprecia că, în cauză, nu se poate reține prescripția dreptului material la acțiune în privința acestor pretenții vizând beneficial nerealizat, deoarece adoptarea Legii nr. 221/2009 S. Român are valoarea unei recunoașteri din partea Statului Român a faptei sale ilicite și a temeiului privind angajarea răspunderii sale civile delictuale.

Reclamanții au fost în imposibilitate de a a face dovada confiscării bunurilor printr-un proces verbal de confiscare deoarece este de notorietate faptul că nu s-au întocmit în toate cazurile astfel de procese verbale de confiscare, și dată fiind și perioada de timp scursă de la data aplicării măsurii administrative a deportării, aceste înscrisuri, chiar dacă ar fi fost întocmite, nu se mai găsesc, însă legea nu condiționează a se face dovada bunurilor confiscate numai cu proces verbal de confiscare, așa încât acolo unde legea nu distinge, nici interpretului nu îi este îngăduit să o facă.

În mod cu totul eronat prima instanță a reținut că nu ar fi făcut dovada caracterului determinat și cert al prejudiciului, cu motivarea că bunurile supuse evaluării nu mai există în present și că, din acest motiv, expertul a folosit metoda comparației, scăzând un presupus grad de uzură.

Este evident că bunurile mobile care le-au fost confiscate nu mai există și nu mai pot exista în prezent, după cei 61 de ani de la data deportării, dar acest motiv nu poate fi reținut ca temei pentru a nu li se acorda despăgubiri, întrucat aceasta echivalează cu încălcarea dispozițiilor decizei de casare prin care s-a dispus tocmai ca prima instanță să determine care sunt bunurile confiscate și care sunt valorile acestor bunuri, reținându-se implicit admisibilitatea cererii de acordare a despăgubirilor pentru daunele materiale vizând bunurile confiscate.

A respinge cererea cu motivarea că nu s-a dovedit întinderea unui prejudiciu cert, printr-un proces verbal de confiscare, echivalează cu încălcarea legii și cu un refuz de aplicare a dispozițiilor acesteia, așa încât hotărârea pronunțată este nu numai vădit nelegală, dar și netemeinică, reținându-se în mod eronat că nu ar fi făcut dovada pretențiilor lor.

Cu privire la petitul privind daunele morale, consideră că hotărârea pronunțată de prima instanță a fost dată cu încălcarea legii, respectiv a art. 8 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, adoptata la 10 septembrie 1948 si ratificata de România in 14 decembrie 1955, și cu încălcarea prev. art. 20 din Constituția României, cu încălcarea principiului neretroactivității legii civile și a principiului nediscriminării, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

T. T. a reținut în mod eronat prin considerentele deciziei atacate că temeiul de drept reprezentat de dispozițiile art. 5 al. 1lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 a Curții Constituționale, și că, potrivit prev. art. 147 al. 1 din Constituția României, dispozițiile declarate neconstituționale și-ar înceta efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale deoarece în acest interval Parlamentul a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, reținând în mod eronat că textul de lege menționat și-ar fi pierdut eficiența juridică.

Procedând astfel T. T. a pronunțat o hotărâre vădit nelegală, deoarece Parlamentul s-a pronunțat de fapt, in temenul constituțional de 45 de zile, prin adoptarea Legii 202/2010, care modifica articolul nr. 5 din Legea 221/2009.

Curtea Constituționala opinează ca "despăgubirile sunt menite a produce satisfacția morala a recunoașterii faptelor nelegale, a incalcarii drepturilor omului, comise in perioada comunista, iar nu a compensa in bani suferința persoanelor persecutate".

Opinia Curții Constituționale trebuie observata in acord cu art. 8 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, adoptata la 10 septembrie 1948 si ratificata de România in 14 decembrie 1955, cand aceasta a fost admisa in rândul statelor membre O.: "Orice persoana are dreptul la satisfacția efectiva din partea instanțelor judiciare naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin Constituție sau prin legi.", față de art. 20 din Constituția României.

Curtea Constituționala a hotărât, prin decizia invocata, ca prevederile art. 5 alin. (1) lit.a) teza intai din Legea nr.221/2009 sunt neconstitutionale, acesta fiind unicul obiect al excepției de neconstitutionalitate.

Prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr.lll din 1995 s-a stabilit ca, in ipoteza in care, dupa invocarea unei excepții de neconstitutionalitate in fata instanțelor judecătorești, prevederea legala supusa controlului a fost modificata, Curtea Constituționala se va pronunța asupra constituționalității prevederii legale, in noua sa redactare, numai daca soluția legislativa din legea modificata este, in principiu, aceeași cu cea dinaintea modificării.

Or, prin dispozițiile Legii 202/2010, dispozițiile art.5 din Legea nr.221/2009 au fost modificate printr-un text ulterior deciziei Curții Constituționale, iar dispozițiile rezultate din acest act normativ nu au fost declarate neconstitutionale, fiind deci valabile si pe deplin aplicabile. Nici o alta hotărâre a Curții Constituționale nu a declarat noua versiune a legii 221 (asa cum a fost modificata prin Legea 202) ca neconstitutionala. Ca urmare, legislativul a dat curs prevederii constituționale prin care ii este impus sa modifice in termen de 45 de zile dispoziții declarate neconstitutionale de către CC, prin adoptarea legii 202/2010.

Legea nr. 202/2010 a fost publicata in Monitorul Oficial partea I nr. 714/26 octombrie 2010, la 5 zile dupa pronunțarea deciziei 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, si si-a inceput efectele la 30 de zile dupa publicarea in M.Of., adică a intrat in vigoare in data de 25 noiembrie 2010, la 10 zile dupa publicarea in Monitorul Oficial a deciziei CC 1358, publicata in M.Of. nr. 761/15.11.2010.

A admite teza adoptată în mod eronat de prima instanță potrivit căreia ar fi inadmisibilă acțiunea de față în urma declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 al. 1 lit. a are semnificația încălcării principiului neretroactivității, deoarece decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu era adoptată la data înregistrării pe rolul instanței a acțiunii introductive, așa încât dispozițiile acestei decizii nu pot fi aplicabile decât cel mult cererilor înregistrate ulterior pronunțării sale.

În caz contrar s-ar aplica un tratament juridic distinct persoanelor îndreptățite la despăgubiri în baza acestei legi în funcție de momentul în care instanța a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de legea nr. 221/2009, aspectul legat de durata derulării proceselor, acordarea unor termene de judecată mai îndepărtate sau mai apropiate fiind elemente ce nu puteau fi prevăzute de persoanele în cauză și neimputabile acestora.

Principiul nediscriminării, consacrat și în art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, prevăzut de Constituția României în art. 16 al. 1, impun acordarea de despăgubiri pentru daunele morale și materiale suferite în urma deportării, fără a se face aplicarea disp. deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Această soluție este impusă și de necesitatea respectării principiului neretroactivității legii, deoarece la data înregistrării pe rolul instanței a acțiunii introductive s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în baza disp. art. 5 al. 1 din Legea nr. 221/2009, așa încât legea aplicabilă litigiului pe întreaga durată a derulării acestuia este legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, principiu consacrat și în jurisprudența CEDO.

De altfel, ei au invocat ca temei de drept al acțiunii introductive nu numai dispozițiile Legii nr. 221/2009, ci și dispozițiile art. 998 C.civ., așa încât solicită să se aprecieze că sunt îndreptățiți la acordarea despăgubirilor în baza art. 998 din Codul Civil privind răspunderea civilă delictuală, față de caracterul politic al măsurii deportării .

Conform prevederilor art. 998 - 999 din Codul civil, S. Român are obligația de a repara prejudiciul moral cauzat reclamanților și familiei lor ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de Decizia nr. 200/1951, fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Art. 998 C.civ. nu face nici o distincție cu privire la natura patrimonială sau nepatrimonială a prejudiciului. Distincția nu se deduce nici din economia textului art. 999 C.civ., impunându-se precizarea că și acest text legal se referă la orice fel de prejudiciu, atât patrimonial cât și nepatrimonial.

Nu există, deci, nici un temei juridic care ar permite scoaterea prejudiciilor nepatrimoniale, a daunelor așa-zise morale, din sfera obligației de reparare prevăzută de Codul civil, lucru susținut atât de doctrina juridică, dar și de practica judiciară.

În ceea ce privește existența primei condiții a atragerii răspunderii civile delictuale, prin măsurile administrative cu caracter politic dispuse împotriva lor și a familiei lor, în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, S. Român le-a cauzat un prejudiciu moral. Fapta ilicită a Statului Român este constituită de aplicarea măsurilor administrative cu caracter politic împotriva lor și a antecesorilor lor, măsuri ce au avut ca rezultat încălcarea drepturilor subiective: încălcarea dreptului la libertate, dreptului la o viața privată și de familie și dreptului la onoare și reputație.

Cu privire la existența raportului de cauzalitate, este evident faptul că prejudiciul cauzat este consecința faptei ilicite a Statului Român, în speță, este consecința măsurilor administrative cu caracter politic dispuse împotriva lor și familiei lor prin Decretul nr. 200/1951. De asemenea, este evidentă culpa Statului Român în ceea ce privește nașterea prejudiciului moral și material suferit de familia reclamanților.

Fiind întrunite elementele răspunderii civile și având în vedere prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituția României coroborate cu prevederile art. 504 și urm. din C.proc.pen., rezultă că S. Român va răspunde prin M. Finanțelor P. pentru prejudiciul moral și material cauzat .

Apreciază că simpla dovadă a faptului că a fost luată măsura deportării față de reclamant și față de autorii lor este îndestulătoare pentru acordarea despăgubirilor solicitate, suferințele morale îndurate de cei care au fost deportați fiind un fapt notoriu care nici nu ar mai trebui dovedit.

Practica Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul admisibilității acordării despăgubirilor bănești pentru daunele morale, statuându-se în mod constant că în cazul prejudiciului moral se impune acordarea unei indemnizații cu caracter compensatoriu care să tindă la oferirea unui echivalent bănesc de natură a alina prin anumite avantaje rezultatul faptei ilicite .

Vătămarea gravă a dreptului la viața privată cu toate componentele acestuia reprezintă încălcări grave ale drepturilor și libertăților fundamentale, valori supreme ocrotite prin lege, prin Constituție, prin Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internațional privind drepturile civile și politice și Pactul Internațional privind drepturile economice, sociale și culturale ( ratificate de România prin Decretul nr. 212/1974, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( ratificată de România prin Legea nr. 30/1994) și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

De altfel, reclamanții au invocat ca temei juridic prin acțiunea introductivă și prev. art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor Omului privind protecția proprietății, precum și prevederile următoarelor articole din Convenția europeană a drepturilor Omului - art. 2 privind dreptul la viață, art. 3 privind interzicerea torturii, art. 4 privind interzicerea muncii forțate, art. 5 privind dreptul la libertate și la siguranță.

De asemenea, au invocat și art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, art. 41 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitor la „satisfacția echitabilă", a prevăzut că pentru prejudiciul moral trebuie acordată o indemnizație de satisfacție echitabilă, statuând în echitate.

Solicită a se aprecia ca fiind eronată motivarea primei instanțe potrivit căreia s-ar impune respingerea acțiunii pentru că ar fi primit despăgubiri în baza altor legi speciale, adoptate anterior Legii nr. 221/2009, față de disp. art. 5 al. 4 din lege, care preved expres că sunt îndrepățiți să beneficieze de aplicarea dispozițiilor sale inclusive persoanele care au beneficiat de dispozițiile actelor normative adoptate anterior apariției Legii nr. 221/2009, tocmai pentru că legiuitorul a apreciat că prin actele normative anterioare nu s-a realizat o justă și integrală despăgubire a persoanelor.

În mod cu totul eronat prima instanță a reținut că S. Român ar avea doar o obligație de ordin moral de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. Dimpotrivă, pârâtul are o obligație legală de a acorda aceste despăgubiri persoanelor vătămate, obligație recunoscută implicit de stat prin adoptarea Legii nr. 221/2009.

Față de caracterul de complinire al normelor legale cuprinse în Legea nr. 221/2009 în raport de actele normative adoptate anterior, caracter recunoscut de legiuitor prin dispozițiile exprese ale Legii nr. 221/2009, în mod cu totul eronat prima instanță a reținut că măsurile deja acordate de stat prin Decretul Lege nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1999 ar fi fost drepte și rezonabile .

Hotărârea pronunțată de instanța de prima instanță a fost dată și cu încălcarea dispozițiilor art. 2, 3, 4, 5, 6 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificata de România in 1994, motiv prev. de art. 304 pct. 9 C.pr.civ, dispozițiile Convenției fiind pe deplin aplicabile in prezenta cauza, întrucât încălcările invocate au un caracter continuu, iar consecințele acestor încălcări nu au fost îndepărtate până în prezent prin nici o acțiune concretă a Statului Român.

Solicită a se reține că S. Român actual este continuatorul în drepturi și obligații al statului comunist al cărui regim totalitar a fost răsturnat prin Revoluția din Decembrie 1989, astfel încât obligația de a repara prejudiciile cauzate de antecesorul său îi incumbă, iar instanța are obligația de a constata și sancționa aceste încălcări în baza Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene, care face parte integrantă din Convenție.

Chiar dacă ar fi ignorate temeiurile de drept invocate in acțiune ( Legea 221/2009 modificată prin Legea nr. 202/2010, art. 998-999 Cod civil, Convenția Europeana a Drepturior Omului), sunt oricum aplicabile disp. art. 3 din Codul civil, care sancționează denegarea de dreptate.

In acest caz, este încălcată chiar dispoziția expresă a Curții Constituționale a României, din decizia nr. 186/18 noiembrie 1999, care a statuat că "(...) instanța judecătoreasca nu a aplicat in mod direct dispozițiile art. 21 din Constituție, referitoare la accesul liber in justiție; de aceea este necesara examinarea problemei obligației instanțelor judecătorești de aplicare directa a dispozițiilor Constituției (respectiv a dispozițiilor tratatelor si convențiilor cu valoare constituționala obligatorie si prioritara - n.n.) atunci cand nu exista reglementare legala sau cand a fost constatata neconstitutionalitatea reglementarii legale existente."

Solicită a se avea în vedere practica instanțelor române din țară, care au pronunțat soluții favorabile chiar dupa apariția deciziei Curții Constituționale.

Din punctul de vedere al dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, aceasta lipsa totala de unitate a practicii judiciare in materie, manifestata intre instanțe aparținând aceluiași stat, reprezintă o incalcare a dispozițiilor art. 14 privind dreptul la nediscriminare si a art.6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

De aceea, situația, fara precedent . drept, creata de incoerenta legislativa si lipsa totala a unei practici judiciare unitare in aceasta materie se cer a fi contracarate prin aplicarea constituționala a principiilor de drept internațional si a textelor tratatelor si convențiilor la care România este parte.

Totodată, instanța, sub riscul încălcării art. 6 si 14 din Convenția Europeana privind dreptul la un proces echitabil si dreptul la nediscriminiare, este obligata tina seama de jurisprudenta instanțelor naționale in cauze similare sau identice, soluționate pe baza dreptului comun atat inaintea, cat si dupa adoptarea legii 221/2009.

Prima instanță a pronunțat hotărârea recurată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 al. I teza I din Decretul nr. 167/1958, motiv de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

In mod eronat prima instanță a reținut că acțiunea civilă în obligarea pârâtului la plata despăgubirilor solicitate ar fi prescrisă și că termenul de 3 ani prevăzut de art. 8 din același decret ar fi început să curgă cu începere din 22.12.1989, devreme ce, prin adoptarea Legii nr. 221/2009, legiuitorul i-a repus în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un „scop legitim" sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat".

Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care au solicitat despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit in urma deportării in B. a fost determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o . factori, precum volumul de cauze ale instanței respective, gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei, dar care nu sunt imputabile părților.

Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice și pentru luarea măsurii abuzive a deportării, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că "violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă exista o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite".

Mai mult, chiar Curtea Constituțională a constatat, în considerentele deciziei nr. 1354/2010, că prin limitarea despăgubirilor, conform OUG nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit. Rezultă, în considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae, că, prin neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșase procedura judiciară, s-ar crea o discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.

Prin urmare, aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

In ceea ce privește garanția egalității armelor, în jurisprudenta instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui just echilibru între interesele părților. Ori, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, apreciază că această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din CEDO.

În drept: invocă disp.art. 304 ind. 1 C.pr.civ., art. 299 și urm., art. 312 al. 3, al. 6 ind. 1, al. 4, art. 304 pct. 9 C.pr.civ., art. 315 al. 3 C.pr.civ., art.316 rap. la art. 274 C.pr.civ.

Prin întâmpinare, intimatul S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T., a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, și menținerea hotărârii recurate, ca temeinică și legală, pentru considerentele invocate in ciclurile procesuale anterioare, deja expuse in prezenta decizie, astfel ca nu le vom mai relua.

În drept: invocă disp. art. 115-118 C.pr.civ.

Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, precum și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.pr.civ., față de actele și lucrările dosarului și dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ., Curtea constată că prezentul recurs este parțial întemeiat, pentru următoarele considerente:

Cu privire la petitul privind constatarea caracterului politic al măsurii deportării dispuse împotriva familiei reclamanților, T. T. a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul său și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.

Așa cum rezultă din actul normativ evocat, acesta cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare: cele principale fiind condamnările cu caracter politic expres și limitativ prevăzute de art. 1 alin. 2 din lege, precum și măsurile administrative abuzive declarate expres de aceeași lege ca având caracter politic în cuprinsul art. 3.

Ipotezele subsidiare ale legii vizează: alte condamnări cu caracter politic, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare (alin. 3 al art.1) precum și alte măsuri administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul supra anunțat. În aceste situații, ca o consecință logică, legea impune constatarea - în prealabil - a caracterului politic atât al condamnărilor, cât și al măsurilor administrative nereglementate expres, în condițiile de exigență ale art. 4.

T. a constatat că măsura deportării în B. luată față de familia reclamanților acesteia se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e din Legea nr. 221/2009, care menționează expres decizia MAI nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic. Astfel că, în speță, nu sunt incidente prevederile alin. 3 al art. 1 din Legea nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4, vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în B., de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.

Cu privire la interesul moral invocat de recurenți, pentru promovarea unei acțiuni civile se cere îndeplinirea condiției existenței unui interes juridic de protejat, nicidecum a unui moral, cu atât mai mult cu cât, ulterior datei de 22.12.1989, legiuitorul a adoptat mai multe acte normative prin care a recunoscut și condamnat caracterul abuziv al măsurilor de natura celei invocate de reclamanți dispuse de autoritățile Statului comunist.

Cu privire la petitul privind repararea prejudiciului moral suferit de familia reclamanților, prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. 1 din Constituția României și art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acesteia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamanții în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea lor nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența CEDO arătată.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție ( prevăzute și de art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale ( art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamanților, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază în mod just a fost respinsă acțiunea acestora sub acest aspect. Această soluție se impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale ( obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. 1 pct. 10 Cod procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.

Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care însă nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum. Altfel spus, sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic. Atât abrogarea actului normativ cât și revocarea actului juridic presupun acte (normative/juridice) inițial valabile, în schimb neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv. Practic efectul declarării neconstituționalității unui text de lege care consfințește un drept subiectiv civil în constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și pe cale de consecință imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă autoritate.

A reține argumentele reclamanților privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale ar însemna a fi lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanții nu au avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie care ar putea constitui un „bun” în accepțiunea jurisprudenței CEDO ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.

Recurenții încearcă să creeze o confuzie între instituții juridice diferite, cu conținut și regim juridic distinct, lucru ce nu poate fi acceptat. Aserțiunile vizând neretroactivitatea legii civile nu sunt aplicabile în cauză, întrucât decizia Curții Constituționale nu este o lege, ci o hotărâre, ce se publică în Monitorul Oficial, astfel că nu se impune respectarea principiului enunțat de art.1 C.civ. și art.15 alin.2 din Constituția României, al neretroactivității legii civile noi.

Suntem în prezența controlului constituționalității unei legi ulterior adoptări sale, pe calea excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale. Astfel, după constatarea neconstituționalității unui text de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de judecată, întrucât contravine unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang prioritar. Este evident că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt soluționate definitiv, fără excepție, neprezentând relevanță data înregistrării acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții, aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de judecată.

Dispozițiile CEDO și ale Primului Protocol adițional la CEDO nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.

Nu se poate reține nici încălcarea disp.art.1 din Protocolul nr.12 adițional la CEDO, în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantului în raport de alte persoane, atâta vreme cât declararea ca neconstituțională a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind incidentă în toate procesele, inclusiv a celor ajunse deja pe rolul instanțelor de recurs.

De asemenea, nici încălcarea principiului egalității în fața legii nu poate fi constatată în condițiile în care decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțări sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr.47/1992 instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice. În plus, nu S. Român, prin puterea legiuitoare, a intervenit cu o modificarea a legii în curs de aplicare, în cadrul unui proces pendinte, ci o normă juridică a fost declarată a fi în neconcordanță cu Constituția României de către Curtea Constituțională, organ special, specializat și independent care se subordonează exclusiv Constituției și legii de organizare.

Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO, și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamanților.

Curtea constată că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în conținutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudența CEDO pentru diversele argumente reținute și că prin pronunțarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanța trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislația națională sau din instrumentele juridice internaționale ci, dimpotrivă, rațiunea ei a fost determinată tocmai de existența unor reglementări paralele în una și aceeași materie.

Totodată, contrar a ceea ce recurenta susține, Decizia nr. 1358/21.10.2010 trebuie aplicată și cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este și cazul de față) - așa cum în mod corect a și argumentat instanța de fond – nefiind vorba în această situație de o încălcare a principiului neretroactivității.

Că această interpretare este corectă rezultă și din Decizia nr. 12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.

Potrivit celor anterior expuse rezultă că reclamanta nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art.1 al Protocolului adițional (nr.1) la Convenție, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art.374 al.1 coroborat cu art.376 al.1 și cu art.377 al.1 pct.3 Cod procedură civilă).

Faptul că statul nu are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de Convenție, decât obligația de protecție a unui „bun” (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizat) iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia 1358/2010 a Curții Constituționale și prin raportare la jurisprudența CEDO în materie (Hotărârea din 23.11.1984 din cauza V. der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9.10.2003 în cauza Slivenko contra Letonia, Hotărârea din 18.02.2009 în cauza Andrejeva contra Polonia).

În fine, referitor la exemplele în materie din jurisprudența națională invocate în sprijinul afirmațiilor recurenților, Curtea constată că potrivit Constituției, Codului civil, Codului de procedură civilă, jurisprudenței și doctrinei naționale, acestea nu pot servi ca repere obligatorii pentru instanțe, neavând calitatea unui izvor de drept.

Susținerea reclamanților în sensul intervenției Parlamentului prin Legea nr. 202/2010 nu poate fi reținută, ca întemeiată, întrucât această din urmă lege nu a cuprins modificări ale dispoziției constatate a fi neconstituționale prin decizia arătată, lucru ce se desprinde din scopul edictării acestui act normativ ( intitulat „M. reforma”), de accelerare a judecății, precum și din faptul că procesul legislativ s-a suprapus din punct de vedere temporal peste mecanismul constatării neconstituționalității. Concluzia care se impune este că, la momentul elaborării și adoptării Legii nr. 202/2010, nu a fost avută în vedere decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, care nu se publicase încă în Monitorul Oficial, astfel că acest din urmă text de lege nu reprezintă o intervenție a legislativului în scopul punerii în acord a art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, cu prevederile Constituției.

În plus, modificarea prevăzută de art. XIII, pct. 2 din Legea 202/2010 nu a vizat dispozițiile declarate neconstituționale, ci doar partea introductivă a art. 5 alin. 1 din Legea 221/2009.

Un argument suplimentar în acest sens se deduce din faptul că decizia Curții Constituționale era obligatorie, inclusiv în ceea ce privește motivarea ce a stat la baza soluției pronunțate, inclusiv pentru legiuitor, care nu putea adopta o lege de modificare a textului neconstituțional cu ignorarea completă a argumentelor ce au condus la decizia arătată.

În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiunea în pretenții întemeiată pe disp. art. 998–999 C.civ., aceasta a fost corect reținută de către prima instanță, în raport de prev. art. 8 din Decretul-Lege nr.167/1958, față de faptul că termenul de prescripție a început să curgă de la schimbarea de regim politic survenită în decembrie 1989.

Nici Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste și nici adoptarea Legii nr.221/2009 nu pot fi privite ca recunoașteri apte să producă întreruperea termenului de prescripție, în condițiile art. 19 din Decretul-Lege nr. 167/1958, atâta timp cât au existat numeroase acte normative adoptate anterior (Decretul-Lege nr.118/1990, OUG nr.214/1999) care au recunoscut comportamentul abuziv al autorităților comuniste în situații similare celei invocate de către reclamanți, acordând drepturi persoanelor aflate în aceste situații. Pentru aceleași considerente, nu se poate reține că Legea nr. 221/2009 sau Raportul arătat sunt motive temeinice pentru a aprecia repunerea în termenul de acțiune pentru valorificarea pretențiilor întemeiate pe disp. art. 998–999 C.civil, respectiv acte de renunțare tacită la beneficiul prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților.

In ceea ce privește celelalte temeiuri de drept invocate prin precizarea de acțiune ( art. 2 și 3 CEDO ), în mod just tribunalul a reținut că nu sunt incidente în cauză, față de imposibilitatea aplicării dispozițiilor CEDO pentru situații petrecute anterior ratificării de către S. Român a acestei convenții, ce a avut loc în anul 1994 și pe care curtea și le însușește în întregime, fără a le mai relua, față de faptul că sunt expuse în cuprinsul prezentei hotărâri anterior, având în vedere și faptul că nu suntem în prezența unei încălcări continue a drepturilor reclamanților.

Cu privire la cererea de reparare a prejudiciului material cauzat familiei reclamanților prin confiscarea unor bunuri la momentul deportării în Câmpia Bărăganului, recursul reclamanților este însă întemeiat.

Curtea constată că fundamentul juridic al unei asemenea solicitări este art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 care, după . acestei legi, nu a fost supus niciunei modificări – nici măcar parțiale – și nici nu a fost declarat neconstituțional.

Textul acestui articol (alin. 1) arată că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri cu caracter politic (cum este și deportarea în B. la care a fost supusă reclamanta și familia sa) precum și, după decesul ei, soțul sau descendenții acesteia până la gradul II inclusiv pot solicita instanței, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate o dată cu comiterea faptului abuziv dacă bunurile nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 modificată și completată sau ale Legii nr. 247/2005 cu modificările și completările ulterioare (art. 5 alin. 1 lit. b ).

Același articol în alin. 5 prevede că acordarea de despăgubiri în condițiile anterior menționate atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse în condițiile legilor amintite.

Analizarea conținutului textelor menționate, a conținutului inițial al art. 5 alin. 1 lit. a referitor la despăgubirile pentru daune morale și a celui prevăzut de art. 5 alin. 1 lit. c (referitor la repunerea în drepturi sau la înlăturarea efectelor degradării militare), demonstrează că prin promovarea Legii nr. 221/2009 legiuitorul a urmărit să înlăture pe cât posibil, complet toate consecințele grave și serioase produse de abuzurile vechiului regim politic, indiferent de natura lor.

Dacă în privința temeiului de despăgubiri pentru daune morale Curtea Constituțională a constatat că el nu se justifică în condițiile în care există și alte reglementări în vigoare pentru realizarea aceluiași scop reparatoriu, în privința celorlalte două categorii de măsuri reparatorii nu a existat niciun control de constituționalitate anterior sau posterior intrării în vigoare a legii care să nege legitima lor consacrare.

În interpretarea în context a legii și constatând că dacă pentru restituirea imobilelor confiscate abuziv de stat au fost adoptate succesiv în timp diferite legi (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, Legea nr. 18/1991 cu modificările și completările lor), pentru restituirea bunurilor mobile confiscate ca efect al condamnărilor sau măsurilor administrative cu caracter politic, nu a existat până la apariția Legii nr. 221/2009 nici un act normativ similar, de aceea nu se poate în mod rațional afirma că această categorie de bunuri nu ar face obiectul de reglementare al legii.

Este adevărat că art. 5 alin. 1 lit. b al Legii nr. 221/2009 condiționează acordarea reparației materiale pentru bunurile confiscate de declanșarea procedurilor Legii nr. 10/2001 modificate și completate și ale Legii nr. 247/2005 modificate și completate, însă această referință nu poate avea alt scop decât cel de evitare a stabilirii unei duble despăgubiri în una și aceeași materie, fără însă a se putea concluziona că se exclude în mod implicit, alternativa acordării despăgubirilor pentru bunurile mobile confiscate ce nu mai pot fi restituite în natură.

Prin urmare, Curtea constată că interpretarea atentă a legii recunoaște reclamanților beneficiul unei astfel de reparații.

Cu toate acestea, fiind vorba de o lege specială, prin excepție de la regulile răspunderii civile delictuale care a stat la baza ideii de reparație materială pe care statul și-a asumat-o în mod voluntar, el nu va răspunde decât în mod limitat, la nivelul pagubei efective, respectiv a contravalorii bunurilor confiscate - și evident dovedite în mod neechivoc – nu și pentru folosul nerealizat, lucru rezultat cu claritate din formularea alin. 1 lit. b al art. 5 al Legii nr. 221/2009.

Reținând aceste aspecte și coroborând probele cu înscrisuri, testimoniale și expertiza din dosar, Curtea constată ca parțial dovedite pretențiile reclamanților.

Astfel, concluzia tribunalului în sensul că nu s-a probat îndestulător confiscarea bunurilor sau valoarea acestora nu este în întregime justă.

La fila 53 din dosarul tribunalului ( în rejudecare) există chestionarul întocmit de numitul M. C., tatăl reclamanților, cu privire la motivul deportării dispuse împotriva familiei sale, precum și la averea deținută la momentul acestei măsuri, respectiv la cel al ridicării restricțiilor domiciliare.

Rezultă din acest act, aflat în dosarul de la CNSAS, că familia reclamantului avea 5 ha teren, 79 de oi, plug, o grapă de fier, doi cai, o căruță și au deținut o cârciumă, pentru ca, la momentul întoarcerii, să mai aibă o casă, un cal și o căruță. Acest înscris se coroborează cu conținutul declarațiilor martorilor audiați în cauză, astfel că, în ce privește bunurile deținute anterior, conform acestui act, și care nu se mai regăseau în patrimoniul familiei reclamanților la momentul semnării chestionarului, având în vedere și caracterul notoriu al confiscărilor dispuse de către autoritățile statului comunist, se impune a conchide că s-a dovedit confiscarea operată de către Stat, fiind incidente prev. art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009.

Cu privire la celelalte bunuri cerute prin acțiune, însă, în absența unui început de dovadă scrisă, și față de conținutul neconcordant al declarațiilor martorilor audiați, se impune a conchide că nu s-a probat de o manieră îndestulătoare existența acestor bunuri în patrimoniul familiei reclamanților, precum și confiscarea lor.

Este întemeiată și cererea reclamanților de acordare a contravalorii recoltelor aflate pe câmp și neculese din cauza ridicării lor precipitate și al strămutării forțate în B. (apreciată de expertiza efectuată în cauză la nivelul sumei de 10.629 lei), neputând fi recunoscut reclamanților beneficiul contravalorii folosului nerealizat (pretinsa valoare a recoltelor ce s-ar fi putut realiza în anii de deportare în B.), lucru pe care, așa cum s-a menționat în cuprinsul prezentei, Legea nr. 221/2009 nu îl prevede.

Cât privește probarea prejudiciului, în condițiile în care, de la momentul preluării și până la data soluționării prezentei acțiuni, a trecut un interval de timp considerabil ( aproximativ 60 de ani) este evident că bunurile confiscate de Stat nu mai există în materialitatea lor, sau, în ipoteza în care acestea există, sunt considerabil deteriorate, pierzându-și valoarea avută la data spolierii reclamanților.

Este vorba de un inconvenient care, însă, nu poate conduce la concluzia tribunalului, a nedovedirii caracterului cert al prejudiciului produs, în condițiile în care legiuitorul a dispus repararea acestui prejudiciu, la valoarea avută de bunuri la momentul confiscării. Ca atare, curtea va reține valorile stabilite prin lucrarea de specialitate efectuată în cauză, de 10.430, 5 lei pentru bunurile dovedite și de 10.629 lei pentru recolta neculeasă a anului 1951, în total suma de 21.059, 5 lei, sumă pentru care prezenta acțiune este întemeiată.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere dispozițiile legale invocate coroborate cu art. 299 și urm. C.proc.civ., în baza art. 312 alin. 1-3 C.proc.civ., se va admite prezentul recurs, va fi modificată în parte sentința atacată, în sensul că, admițând în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanții M. C. și M. A. împotriva pârâtului S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T., va obliga pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 21.059,5 lei, despăgubiri pentru repararea prejudiciului material, menținând în rest dispozițiile sentinței atacate.

Pentru că acțiunea reclamanților va fi admisă doar în parte, potrivit art. 276 C. pr. civ., instituția pârâtă va fi obligată să-i plătească acesteia și suma de 1.500 lei, cheltuieli parțiale de judecată, reprezentând onorariu avocat și expert în toate ciclurile procesuale parcurse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanții M. C. și M. A. împotriva sentinței civile nr. 1585/PI/23.05.2012 pronunțată de T. T. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T..

Modifică în parte sentința atacată, în sensul că, admițând în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanții M. C. și M. A. împotriva pârâtului S. Român, prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. T.:

Obligă pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 21.059,5 lei, despăgubiri pentru repararea prejudiciului material.

Menține în rest dispozițiile sentinței atacate.

Obligă pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 1500 lei, cheltuieli parțiale de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, azi, 23.10.2012.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

M. L. D. C. C. R.

GREFIER,

I. P.

Red. C.R./28.11.2012

Tehnored. I.P. 2 ex./03.12.2012

Prima instanță: T. T., jud. L. D.

← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 2044/2012. Curtea de Apel...		Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2120/2012. Curtea de... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 02-05-2012, Curtea de Apel TIMIŞOARA Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea nr.7/1996, Art.52 alin.2. Decizia nr. 1454/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA Rectificare carte funciară. Decizia nr. 2268/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA Revendicare imobiliară. Decizia nr. 2044/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2120/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 831/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA Revendicare imobiliară. Decizia nr. 2152/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA Acţiune în constatare. Decizia nr. 2175/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA