Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 206/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 206/2014 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 26-02-2014 în dosarul nr. 206/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._ - 31.01.2014
DECIZIA CIVILĂ NR. 206/R
Ședința publică din 26 februarie 2014
PREȘEDINTE: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
GREFIER: C. J.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta S. M. (născută Csaftary) împotriva sentinței civile nr. 2374/9.10.2013, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D. T., pentru despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, lipsesc părțile.
Ministerul Public este reprezentat de doamna procuror M. U. C., de la P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentanta M. Public arată că nu are cereri de formulat.
Curtea, văzând că s-a solicitat judecata în lipsă și că nu mai sunt formulate alte cereri, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentanta M. Public solicită respingerea recursului ca nefondat.
CURTEA
Deliberând asupra recursului, constată:
Prin acțiunea civilă înregistrată la 12.06.2012 la Tribunalul T. sub nr._, precizată ulterior (precizarea de la fila 15), reclamanta S. M. (născută Csaftary) a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a solicitat instanței să constate că măsura administrativă a deportării antecesorului său Csaftary M. în fosta URSS în perioada 17.01._47 reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic.
A solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, și a sumei de 80.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul material, respectiv contravaloarea bunurilor ce i-au fost confiscate în momentul deportării în URSS.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că antecesorul său Csaftary M., născut în anul 1900, în localitatea Nițchidorf. jud. T. și decedat la 11.04.1947 în Rostov, URSS, și reclamanta personal au fost ridicați cu forța de jandarmi din mijlocul familiei, îmbarcați în vagoane de transport animale și duși cu trenul sub escortă militară, în condiții inumane. A fost stabilit domiciliul obligatoriu într-un lagăr de muncă în localitatea Cistacova din Ucraina, cu pază militară zi și noapte. Au muncit în cele mai dificile condiții, 14 ore pe zi, într-o mină de cărbune, indiferent de anotimp și condiții meteo, iar în toată această perioadă au suportat un regim alimentar de exterminare (pâine dimineața și un borș subțire seara).
Din cauza acestor condiții îngrozitoare, antecesorul său Csaftary M. a decedat la data de 11.04.1947, iar reclamanta s-a îmbolnăvit grav .
A arătat că deși măsura deportării în URSS la muncă forțată a fost dispusă anterior datei de 6 martie 1945, această măsură administrativă intră sub incidenta Legii nr. 221/2009, întrucât legea face trimitere în mod expres la dispozițiile OUG nr. 14/1999 - art. 3 lit. e.
Culpa Statului Român rezultă din împrejurarea că nu există nici o dovadă că în luna martie 1945 acesta ar fi depus diligente pentru recuperarea cetățenilor săi sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate împotriva acestora.
În ce privește prejudiciul material, a arătat că potrivit procesului-verbal din iulie 1945, autoritățile comuniste au confiscat întreaga avere a antecesorului său, respectiv casa înscrisă în CF nr. 1398 Nitchidorf, nr. top 665/2-666, compusă din 2 camere, 2 bucătării, 1 spais, 1 hambar, 1 șopron, 1 vacă, 1 iapă, 3 porci, 1 scroafă, 15 păsări, 1 mașină despoiat porumb, 1 vânturătoare, 1 căruță, 1 plug, 1 grapă, 1 greblă, 1 furcă, 1 lopată și 3 butoaie de vin.
Prejudiciul material grav care a fost adus prin măsura abuzivă a deportării nu a fost acoperit până în prezent.
Reclamanta a menționat că antecesorul sau nu a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 18/1990 sau ale OUG nr. 214/1999.
În drept, a invocat disp.art 3 lit e) din OUG nr. 214/1999, art. 4 alin. (2), art. 1 alin. (3) și alin 4, art.5 alin. (1) lit a) și lit b) din Legea nr. 221/2009 și art. 274 C.pr.civ.
Prin sentința civilă nr. 2374/9.10.2013, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta S. M. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D. T..
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în ceea ce privește despăgubirile morale solicitate în baza art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, că având în vedere dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 a rămas fără obiect și prin urmare nu mai pot fi acordate despăgubiri morale în temeiul legii speciale.
În ceea ce privește despăgubirile materiale, a reținut aplicabilitatea Deciziei nr. 6/15.04.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, care prevede: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație”.
Prima instanță a constatat că în prezenta cauză reclamanta solicită contravaloarea unor bunuri care nu fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005; prin urmare, cererea sa nu este admisibilă.
Domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 vizează, pin excelență, imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor”.
Este adevărat că alin. 2 al art. 6 din Legea nr. 10/2001 se referă și la utilaje și instalații, dar condiționează restituirea acestora de preluarea lor odată cu imobilul pe care l-au deservit, precum și de existența lor în natură la data formulării cererii de restituire, singura excepție de la această regulă constituind-o evidențierea lor în patrimoniul unor societăți comerciale.
În ceea ce privește utilajele agricole, este greu de crezut că ele mai există astăzi; de fapt, reclamanta nici nu a afirmat că acestea mai există, cerând doar restituirea contravalorii acestora.
Reclamanta a solicitat și contravaloarea unui imobil (casă), pentru care nu a depus însă cerere de restituire în baza Legii nr. 10/2001.
Legea nr. 221/2009 nu este o nouă lege specială de reparație prin care au fost repuși în termen cei care nu au respectat procedurile prevăzute de legile speciale anterioare. Această interpretare rezultă și din alin. 5 al art. 5, care arată că „acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare”.
Împotriva sentinței civile nr. 2374/9.10.2013 a Tribunalului T. a declarat recurs în termenul legal reclamanta S. M..
În motivarea recursului, reclamanta a arătat, referindu-se la prejudiciul moral, că instanța de fond a interpretat greșit legea în ceea ce privește consecințele Deciziei nr. 1318/2010 a Curții Constituționale asupra dispozițiilor art. 5 al. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
A arătat că acțiunea sa se impune a fi analizată din perspectiva prevederilor dreptului european și din aceeași perspectivă trebuie analizate și consecințele deciziei Curții Constituționale, mai exact a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție și art. 14 din Convenție (interzicerea discriminării în legătură cu drepturile și libertățile garantate de Convenție) și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție (dreptul la respectarea bunurilor).
Aplicarea în speță a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, a arătat reclamanta recurentă, ar reprezenta o încălcare a reglementărilor europene menționate, care au prioritate, conform art. 20 din Constituția României.
În privința despăgubirilor materiale, reclamanta a arătat că prima instanță a interpretat greșit Decizia nr. 6/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care nu face referire la bunurile care nu au făcut obiectul notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001.
De asemenea, a arătat că pot fi acordate despăgubiri în baza art. 5 al. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 pentru utilaje și instalații, care fac obiectul art. 6 din Legea nr. 10/2001.
În drept, reclamanta a invocat art. 304 pct. 9, art. 304 1 și art. 312 C.p.c.
Deși legal citat, pârâtul nu a formulat întâmpinare la recursul reclamantei.
Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele invocate, precum și din oficiu conform art. 304 1 și art. 306 al. 2 C.p.c., față de actele și lucrările dosarului, Curtea constată că recursul reclamantei este neîntemeiat, urmând a fi respins pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare, cu menținerea soluției primei instanțe, dar cu substituirea motivării.
Reclamanta S. M. solicită prin acțiune despăgubiri morale și materiale în baza art. 5 al. 1 lit. a și b din Legea nr. 221/2009, considerând că măsura administrativă a deportării sale și a antecesorului său Csaftary M. în fosta URSS în perioada 17.01._47 are caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009.
În mod corect prima instanță a respins acțiunea reclamantei.
Considerentele pe care se bazează soluția primei instanțe rezultă din dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 referitoare la despăgubirile morale, și ale Deciziei nr. 6/2013 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru interpretarea art. 5 al. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 referitor la despăgubirile materiale.
În speța de față însă deciziile menționate anterior nu prezintă relevanță, întrucât măsura deportării în fosta URSS nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009, iar în această situație pretențiile reclamantei bazate pe această lege devin inadmisibile.
Chiar dacă măsura administrativă a deportării în URSS are un caracter politic, nu este îndeplinită condiția cuprinsă în art.3 al.1 din Legea nr.221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă în timpul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României; Statul Român era considerat la acea dată un stat ostil URSS și aflat sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 – 6 martie 1945 având atribuții limitate.
În perioada cuprinsă între octombrie – noiembrie 1944 și ianuarie – februarie 1945, trupele sovietice de ocupație de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și a aliaților săi, au decis deportarea în URSS a tuturor etnicilor germani valizi de muncă aflați pe teritoriul României, cu excepția bătrânilor și a copiilor, pentru a ajuta la reconstrucția URSS, cu titlu de despăgubire de război prin prestații în muncă.
Prin urmare, măsura deportării în URSS a etnicilor germani (cetățeni români) a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate, care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța. Contribuția autorităților române a fost doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. În rest, măsura efectivă a deportării în URSS a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
În raport cu cele prezentate anterior, apare evident faptul că măsura deportării în URSS nu se încadrează în dispozițiile Legii nr.221/2009, nefiind dispusă de către organele fostei miliții sau securități din România în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
De altfel, aceasta este și interpretarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție o dă dispozițiilor art.4 al.2 din Legea nr.221/2009, raportat la art.1 al.3 din același act normativ și la art.2 al.1 din OUG nr.214/1999, prin Decizia nr.15/12.11.2012, dată în interesul legii și publicată în Monitorul Oficial nr.837/12.12.2012.
Instanța supremă a stabilit că deportarea și prizonieratul în fosta URSS anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr.221/2009.
Conform art.3307 al.4 C.pr.civ., „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României”.
Față de obligativitatea acestei decizii dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție și având în vedere faptul că situația reclamantei și a antecesorului său nu se încadrează în dispozițiile Legii nr.221/2009, aceasta nu poate solicita despăgubiri pentru perioada deportării în URSS în baza legii menționate.
Față de aceste considerente, în baza art.312 al.1 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul declarat de reclamanta S. M. (născută Csaftary) împotriva sentinței civile nr. 2374/9.10.2013, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D. T..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta S. M. (născută Csaftary) împotriva sentinței civile nr. 2374/9.10.2013, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D. T..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 26.02.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, G. O. RUJIȚA R. F. Ș.
GREFIER,
C. J.
Red. R.R.- 26.02.2014;
Tehnored. C.J.-13.03.2014; 2 ex.
Primă instanță: Tribunalul T.; Judecător: I.-A. D.
| ← Cereri. Decizia nr. 115/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 458/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
