Revendicare imobiliară. Decizia nr. 458/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Comentarii

0

Decizia nr. 458/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 21-03-2013 în dosarul nr. 458/2013

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928

SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR._ /30/2012

DECIZIA CIVILĂ NR. 458

Ședința publică din 21 martie 2013

PREȘEDINTE: Prof.Univ.Dr. L. B.

JUDECĂTOR: M. G.

JUDECĂTOR: A.-M. N.

GREFIER: D. B.

S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamantul V. S. Gustav, prin mandatar K. A., împotriva încheierii civile nr. 747/A/26.10.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ și a deciziei civile nr. 390/A/27.04.2012 pronunțată de Tribunalul T. în același dosar și de pârâtului B. V. I. împotriva deciziei civile nr. 390/A/27.04.2012 pronunțată de Tribunalul T., în contradictoriu cu pârâții S. R. reprezentat prin P. M. Timisoara, C. L. al M. Timisoara, I. N. in nume propriu si in calitate de moștenitor al defunctei K. A., I. M., S. V., S. E., O. D.-N., O. I., V. C. D., V. L. și C. Județean T., având ca obiect revendicare imobiliară.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocații M. M. și D. C. pentru pârâtul recurent Bendict V. și pârâții-intimați I. N., S. V., V. L., asistați de avocat A. T., care se prezintă și în reprezentarea pârâților-intimați I. M., S. E., O. D.-N., O. I., V. C. D., restul părților fiind lipsă.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care, se constată depusă la dosarul cauzei de către pârâtul Județul T., prin C. Județean T., prin Serviciul Registratură al instanței, la data de 06.03.2013, Întâmpinare.

Tot prin acest serviciu, la data de 18.03.2013, pârâții I. N., I. M., S. V., S. E., O. D.-N., O. I., V. C. D., V. L. au depus la dosar Întâmpinare, împuternicirea avocațială și chitanța nr. 847/08.03.2013, pentru suma de 7440 lei, reprezentând onorariu de avocat, eliberată de Cabinet de avocat T. A..

La data de 20.01.2013, reclamantul recurent V. S. Gustav, prin mandatar K. A., a depus la dosarul cauzei, prin Serviciul Registratură al instanței, un înscris prin care solicită acordarea unui termen în vederea angajării unui avocat, iar, în situația în care această cerere nu este admisă, arătată că înțelege să formuleze, cu bună-credință și din stare de necesitate, cerere de recuzare împotriva completului de judecată învestit cu soluționarea dosarului nr._, și chitanța cu taxa judiciară de timbru în valoare de 4 lei și un timbru judiciar de 0,15 lei.

Reprezentanții pârâtului recurent B. V. depun la dosarul cauzei împuternicirile avocațiale și chitanțele nr. 195/14.03.2013, pentru suma de 2240 lei, eliberată de Cabinet avocat M. M. și nr. 34/14.03.2013, pentru suma de 2240 lei, eliberată de Cabinet avocat D. C., reprezentând onorariu de avocat.

Curtea pune în discuția reprezentanților intimaților cererea de amânare formulată de către reclamantul recurent, iar aceștia arată că se opun acordării unui nou termen.

Având în vedere data declarării recursului, motivat, 10.08.2012, data citării reclamantului recurent și stadiul procesual, Curtea respinge ca neîntemeiată cererea de amânare formulată de recurentul V. S. Gustav, prin mandatar K. A., și lasă cauza la a doua strigare, până când se va soluționa cererea de recuzare formulată în cauză, de către un alt complet de judecată.

La a doua apelare a cauzei, Curtea constată că, prin Încheierea din Camera de consiliu, din 21.03.2013, a fost respinsă cererea de recuzare formulată de reclamantul V. S. Gustav, prin mandatar K. A., împotriva completului de judecată învestit cu soluționarea dosarului nr._ .

Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.

Reprezentanții pârâtului recurent solicită admiterea recursului și modificarea deciziei civile nr. 390/27.04.2012 pronunțată de Tribunalul T. sub aspectul cheltuielilor de judecată acordate.

Se arată că prima instanță, în mod nejustificat, a redus cuantumul cheltuielilor de judecată de la 4180 lei, la 2000 lei, iar instanța de apel nu a dispus acordarea de cheltuieli în acest stadiu procesual, respectiv suma de 4180 lei, în cauză, totalul cheltuielilor de judecată, neacordate în primă instanță și apel, ridicându-se la 6360 lei. Totodată, se menționează că sunt solicitate și cheltuieli în recurs, în cuantum de 4480 lei.

Reprezentantul pârâților intimați solicită respingerea recursului formulat de către reclamantul V. S. G., prin mandatar K. A., cu cheltuieli de judecată.

Cu privire la recursul de declarat de pârâtul recurent B. V. I., acesta arată că înțelege să lase la aprecierea instanței soluționarea acestuia.

Reprezentantul pârâților intimați susține că niciunul din motivele de recurs invocate de către reclamant nu sunt întemeiate, mai mult se arată că sentința civilă nr._/2011, la care face referire reclamantul recurent, a fost pronunțată într-o altă cauză.

Pe fondul cauzei, se susține că atât prima instanță, cât și instanța de apel au ținut cont de deciziile de casare pronunțate în cauză.

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:

P. decizia civilă nr.752/27.10.2009 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a respins ca neîntemeiat apelul declarat de reclamantul V. S. G., prin mandatar K. A. împotriva sentinței civile nr.2206/16.02.2009 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, după cum a respins și apelul declarat de același reclamant împotriva încheierii de ședință din data de 16.02.2009 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul cu același număr.

P. această decizie, tribunalul a confirmat soluția primei instanțe, care a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare imobiliară a reclamantului, după ce în prealabil, într-un ciclu procesual anterior, aceeași acțiune a fost respinsă pe excepția autorității de lucru judecat, cu referire la incidența excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, potrivit sentinței civile nr.1957/27.02.2003 a Judecătoriei Timișoara și a deciziei civile nr.67/02.02.2007 a Tribunalului T., care însă au fost casate prin decizia civilă nr.1222/21.11.2007 a Curții de Apel Timișoara, prin care s-a statuat irevocabil nu numai că în cauză nu operează autoritatea de lucru judecat, dar a concluzionat și asupra faptului că reclamantul justifică calitatea procesuală activă, câtă vreme certificatul de moștenitor nr.154/2002 de care se prevalează reclamantul V. nu a fost invalidat printr-o hotărâre penală definitivă ori printr-o hotărâre civilă irevocabilă.

În rejudecare, prin sentința civilă nr.2206/16.02.2009, judecătoria a reținut însă o altă excepție și anume, aceea a inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, precum și excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului cu privire la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare – cumpărare încheiate în baza L.112/1995 cu intimații I., S., O., V. și B., alături de C. L. și P. mun. Timișoara precum și C. Județean T..

Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reținut că imobilul înscris în CF 224 Timișoara, nr.top.147 constând în casa cu un etaj și curte, situat în Timișoara, ..24 a fost naționalizat în baza D.92/1950, iar apartamentul nr.5 a fost vândut pârâtei K. A., prin contractul de vânzare – cumpărare nr.241/06.01.1997, apartamentul fiind deținut anterior de cumpărătoare în baza contractului de închiriere nr.3821/28.07.1983.

Prima instanță a mai reținut că noțiunea de imobile preluate abuziv este definită de art.2 alin1, Decretul nr.92/1950 fiind menționat expres de textul art.2 alin.2 lit.a din L.10/2001 ca fiind un act de preluare abuziv, act normativ care contravenea inclusiv Constituției din anul 1948 precum și art.481 C.civ. De asemenea, în contextul precizat de art.6 din L.213/1998, s-a considerat de către judecătorie că trebuie apreciată valabilitatea titlului statului și în raport de tratatele internaționale la care România era parte, în vigoare la data preluării imobilului de către Stat, respectiv Declarația Universală a Drepturilor Omului, motiv pentru care s-a apreciat că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv, deoarece a lipsit atât cauza de utilitate publică, cât și o dreaptă și prealabilă despăgubire, condiții în care reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii.

Raportat la cazul particular al speței, judecătoria a observat că imobilul din Timișoara, ..24 a fost înstrăinat foștilor chiriași în baza L.112/1995, iar potrivit art.7 alin.1 ind.1 din L.10/2001, aceste imobile nu mai pot fi restituite foștilor proprietari în natură, dacă au fost înstrăinate cu respectarea condițiilor cerute de lege, reclamantul putând solicita doar măsuri reparatorii prin echivalent, astfel că acțiunea în constatarea naționalizării abuzive a imobilului s-a respins ca inadmisibilă, iar capetele de cerere prin care reclamantul solicita constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare – cumpărare încheiate în baza L.112/1995 cu foștii chiriași au fost respinse ca prescrise, prin raportare la disp.art.45 alin.5 din L.-10/2001 – republicată, cu argumentul că aceste capete de cerere ar fi putut fi soluționate pe fond doar dacă ele s-ar fi înregistrat la instanță anterior datei de 14 august 2002.

Sentința judecătoriei a fost atacată cu apel de către reclamantul V., care a susținut că în mod greșit s-a soluționat cauza în primă instanță, câtă vreme aceasta nu a cercetat fondul cauzei, eludând astfel dispozițiile instanței de casare, din primul ciclu procesual.

S-a mai susținut de către apelant că judecătoria nu a primit dezlegare de la Tribunalul T., în urma respingerii recursului formulat de reclamant împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, atâta timp cât această instanță de recurs nu a soluționat excepția de neconstituționalitate cu care ea însăși a fost sesizată. În plus, prima instanță nu s-a pronunțat cu privire la excepțiile invocate de către reclamant și nici nu le-a unit cu fondul cauzei.

Totodată, pe fondul cauzei, apelantul a susținut că judecătoria i-a restrâns nejustificat dreptul de a revendica imobilul în natură și fără să analizeze că înstrăinarea apartamentelor în baza L.112/1995 s-a făcut fără a fi respectate condițiile impuse de acea lege, refuzându-se referințele la L.247/2005 și nu s-a făcut nicio distincție între construcții și teren.

Apelantul a mai invocat situarea în afara procedurii naționale și de drept european a comportamentului instanței, prin complet unic, dar și că argumentarea sentinței nu este rațională, logică și întemeiată pe lege și se face o construcție forțată și ambiguă, prin corelarea unor texte de lege care nu sunt interpretate corect.

Același reclamanta a formulat cale de atac și împotriva încheierii de ședință din data de 16.02.2009 a judecătoriei, solicitând desființarea acesteia și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată.

În motivare s-a susținut că ideea de proces corect impune înregistrarea ședințelor de judecată, cf.prev.art.13/1 din L.304/2004, iar în ipoteza contestării publicității ședinței de judecată sau a celor menționate în caietul grefierului de ședință, dovada dezbaterilor ar rezida în înregistrarea acestora. Or, invocarea pretextului logistic are drept consecințe lipsa de transparență și un comportament al instanței care exclus de la monitorizare, astfel că mentalitatea de „dominus liti” și nu de „arbiter litis” conduce la boicotarea reformei judiciare, existând tendința permanentă de a se sustrage de la u control civil real.

P. întâmpinare, intimatul–pârât C. Județean T. a solicitat respingerea apelului, arătând ca dacă preluarea imobilului a fost abuzivă, atunci foștii proprietari beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de L.10/2001, stabilite prin procedura administrativă. În plus, Legea 10/2001 fiind o lege specială în raport cu dispozițiile Codului civil, are prioritate în virtutea principiului „specialia generalibus derogant”, aceeași idee desprinzându-se și din decizia în interesul legii nr.33/2008 înaltei Curți de Casație și Justiție.

P. întâmpinarea lor, pârâții – intimați I., K., S., O. și V. au cerut respingerea apelului, susținând că apelantul nu indică în apelul său, în mod concret, care anume sunt îndrumările date de instanța de casare în primul ciclu procesual și care să fi fost ignorate de către instanță, în rejudecare, cu atât mai mult, cu cât, în opinia acestor intimați, judecătoria a ținut cont de îndrumările instanței de casare conținute în decizia civilă nr.1222/2007 și în rejudecare, a soluționat fondul cauzei.

De aceea, soluția de inadmisibilitate este în concordanță atât cu decizia de casare, cât și cu decizia în interesul legii nr.33/2008 înaltei Curți de Casație și Justiție, iar intimați pârâți sunt terți dobânditori de bună credință.

Aceiași intimați au mai susținut că nu se poate reproșa primei instanțe că a soluționat cauza pe excepțiile de inadmisibilitate și prescripție a dreptului la acțiune, care nu au fost invocate în fața instanție de recurs, în primul ciclu procesual, câtă vreme instanța de casare s-a pronunțat numai asupra aspectelor care au făcut obiectul primei judecăți, fără a extinde controlul de legalitate dincolo de limitele hotărârii casate. Chiar instanța de recurs a cerut instanței de fond ca la rejudecare cauzei să determine legea aplicabilă litigiului, sens în care judecătoria a reținut că în speță nu este admisibilă calea dreptului comun, ci legea specială – L.10/2001.

Intimații au mai susținut că nu este întemeiată nici critica potrivit căreia judecătoria nu ar fi așteptat soluționarea excepției de neconstituționalitate întrucât prima instanță a procedat la soluționarea cauzei după rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești care s-a dat în procedura în care s-a invocat această excepție.

Au mai formulat întâmpinare comună P. și C. local Timișoara, care au solicitat respingerea apelului, cu argumentul că acțiunea a fost soluționată în mod justificat pe excepțiile de inadmisibilitate, respectiv de prescripție a dreptului la acțiune.

În cursul judecării apelului, la termenul de judecată din 27.10.2009, tribunalul a respins cererea apelantului privind sesizarea instanței de contencios administrativ cu excepția de nelegalitatea a Hotărârii Adunării Generale a Judecătorilor de la tribunalul T. din 31.08.2009 – prin care s-a declanșat protestul magistraților precum și Hotărârea Adunării Generale a Judecătorilor de la tribunalul T. din 29.09.2009 – prin care s-a suspendat protestul, după cum a fost respinsă și cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prev.OUG 50/2005, a OUG 154/2007, a L.137/2008 și OUG 137/2008, a art.51 și în special lit.h din L.304/2004, a art.131/2 din L.304/2004, a art.30 lit.b din aceeași lege, apoi a art.149, 155 ind.1 C.pr.civ. în raport cu prevederile art.108/3/4, 115/6, 124/1-3, 126/1/2/5 – tezele 1/6, 1/1-5, 2/2, 16/1-2, 21/1-3, 52/3, 53/1, 54/1-2, 73/3 lit.j, k –i l, 82/2, 148/2-4 din Constituția României.

Tribunalul a decis să analizeze cu prioritate criticile legate de încheierea de ședință a Judecătoriei din 16.02.2009 și a apreciat că aceste nu sunt întemeiate, reținând că reclamantul a solicitat sesizarea Curții Constituționale, deși nu există nicio încheiere cu data menționată, în realitate la 16.02.2009 fiind pronunțată sentința apelată. Astfel, reclamantul putea formula critici, însă tot în cuprinsul apelului declarat împotriva sentinței, unde putea îngloba și nemulțumirile sale legate de aspectele menționate în practicaua sentinței civile nr.2206/16.02.2009.

De altfel, din descrierea motivelor de apel rezultă că acest lucru s-a și întâmplat, reclamantul reclamând că judecătoria nu s-a pronunțat asupra unor excepții.

Tribunalul a mai observat că în practicaua sentinței nu se face vorbire despre o cerere de sesizare a Curții Constituționale sau de vreo excepție de neconstituționalitate, care însă în realitate a fost invocată și soluționată de judecătoriei la termenul de judecată din 31.10.2008, la prezentul dosar fiind atașat și dosarul de recurs cu privire la sesizarea instanței de contencios constituțional.

Singurele excepții invocate de către reclamant și care se regăsesc consemnate în practica se referă la lipsa de imparțialitate a Judecătoriei Timișoara și la conflictul de interese dintre interesul public și interesul personal al judecătorului, motiv pentru recursul îndreptat împotriva încheierii din 16.02.2009 a fost respins.

Cu privire la sentința apelată, tribunalul a apreciat că soluția judecătoriei este corectă, însă motivarea/considerentele necesită a fi substituite în parte, în privința caracterului preluării bunului și a dreptului reclamantului la despăgubiri.

În acest sens, tribunalul a reținut că, așa cum a dispus instanța de control judiciar prin decizia de casare nr.1222/21.11.2007, trebuie determinată legea aplicabilă litigiului, iar în această privință s-a apreciat că prin acțiunea înregistrată la instanță la data de 16.09.2005, reclamantul a invocat în drept dispozițiile L.112/1995, ale L.10/2001, art.966-968 C.civ. precum și art.1 din Primul Protocol Adițional la CEDO.

În absența unei precizări a reclamantului cu privire la temeiul de drept al acțiunii sale, având ca obiect constatarea caracterului preluării imobilului de către stat, tribunalul a considerat că acesta a înțeles să se prevaleze în acțiunea sa atât de calea legii speciale, cât și de dreptul comun, reprezentat în opinia domniei sale de dispozițiile convenției internaționale, care apără dreptul de proprietate.

Însă, pentru acest din urmă aspect, acțiune având ca finalitate restituirea în natură a imobilului naționalizat, tribunalul a apreciat că respectivul demers este inadmisibil întrucât așa cum a arătat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza C. și alții împotriva României, preluarea bunului s-a petrecut anterior datei de 20.06.1994, când a fost ratificată Convenția Europeană a Drepturilor Omului de către România, astfel că nu s-ar putea reține încălcarea art.1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, deoarece reclamantul nu are un bun care să fie apărat, în ceea ce privește dreptul său de proprietate, prin prisma textului menționat.

Aceeași idee a inadmisibilității acțiunii în revendicare pe baza dreptului comun se desprinde și din decizia nr.33/2008 a ÎCCJ, în interesul legii, așa cum rezultă cu precădere din punctul I al considerentelor acesteia, respectiv paragrafele 3, 4, 12, 13 și 14.

Totodată, tribunalul a mai reținut că nu se poate spune nici că reclamantului i se încalcă dreptul de acces la justiție întrucât acesta a avut deschisă calea unei acțiuni speciale, întemeiată pe legea specială și în cadrul căreia decizia administrativă emisă de către unitatea deținătoare ar fi putu fi contestată la instanță, conform art.26 din L.10/2001. Pentru temeiul L.10/2001, tribunalul a apreciat că, în ipoteza în care litigiul se află în perimetrul acestui act normativ, în conformitate cu principiul „specialia generalibus derogant”, atunci reclamantul trebuie să respecte condițiile impuse cu privire la termen, instituția competentă să primească cererea de restituire a bunului preluat abuziv precum și instanța competentă să soluționeze contestația împotriva hotărârii autorității competente.

În acest context, tribunalul a notat că reclamantul nu s-a conformat în primul rând termenului de decădere stabilit de L.10/2001, respectiv termenului de 14 februarie 2001, și care nu a fost prelungit prin L.247/2005, cum greșit susține reclamantul. De aici rezultă, în opinia tribunalului, că nici acest temei nu poate reprezenta o bază pentru dreptul reclamantului de a solicita restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului din Timișoara, ..42, înscris în CF 224 Timișoara, acțiunea sa fiind depusă la mai bine de trei ani peste termenul legal. A admite teza contrară ar însemna încălcarea legii române, care în această parte nu conține dispoziții contrare Convenției și astfel, să se dea naștere la litigii noi, pentru recuperarea bunurilor preluate de stat, cu consecința perturbării grave a raporturilor juridice civile, pentru ca în final să se ajungă la concluzia nefirească conform căreia L.10/2001 a fost inutilă.

În aceste condiții, tribunalul a apreciat că nu mai poate concluziona faptul că reclamantul – apelant ar avea dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, iar stabilirea caracterului preluării nu îi mai aduce nici un folos practic.

Tribunalul a mai adăugat că și excepția prescripției dreptului la acțiune a fost corect reținută de prima instanță, neexistând nici un temei pentru a înlătura textul extrem de clar al art.45 din L.10/2001, termenul de prescripție de 1 an având ca finalitate ideea ce se desprinde din jurisprudența Curții de la Strasbourg, aceea de respectare a principiului securității juridice civile, cu atât mai mult cu cât intimații I., K., S., O. și V. sunt înscriși în cartea funciară încă din anul 1997, iar termenul de prescripție s-a împlinit la data de 14 august 2002, motiv pentru care analiza condițiilor vânzării apartamentelor către foștii chiriași nu se mai poate realiza.

Referirea instanței de casare la soluționarea fondului de către instanța de rejudecare are în vedere doar înlăturarea excepției autorității de lucru judecat, reținută în primul ciclu procesual de către judecătorie și tribunal, din moment ce Curtea de apel a dispus determinarea legii aplicabile. Față de această îndrumare, Curtea de Apel nu putea dispune înlăturarea oricăror excepții care s-ar fi invocat, în raport de temeiul de drept al acțiunii. Nu în ultimul rând, aceste excepții nu au fost analizate anterior de către niciuna dintre cele trei instanțe, astfel că a le înlătura fără nicio discuție sau analiză punctuală ar echivala cu încălcarea gravă a dreptului părților la un proces echitabil.

În privința excepțiilor invocate de apărătorul reclamantului-apelant la termenul de judecată din 16.02.2009, deși este adevărat că judecătoria nu s-a pronunțat asupra acestora, totuși, nu există nicio vătămare a drepturilor apelantului – reclamant, omisiunea putând fi acoperită în calea de atac. Cu toate acestea, ele nu reprezintă excepții așa cum sunt acestea definite în procedura civilă română, respectiv mijloace prin care, în cadrul procesului civil, partea invocă în condițiile prescrise de lege o . neregularități procedurale sau lipsuri privind exercițiul dreptului la acțiune.

Lipsa de imparțialitate a Judecătoriei și conflictul de interese între interesul personal al judecătorului și interesul public nu sunt excepții în sensul stabilit de dreptul român, după cum se poate constata că Judecătoria este o instituție care nu trebuie să îndeplinească condiția imparțialității, iar pentru un conflict de interese al magistratului, calea corectă este cererea de recuzare, dar num ai dacă i se opune interesul părților din cauză, iar nu interesul public.

Ultimele critici vizând situarea în afara procedurii naționale și de drept european a comportamentului instanței, prin complet unic precum și argumentarea hotărârii, care nu ar fi una rațională, logică și întemeiată pe lege, deși se face un construct forțat ambiguu, corelându-se cu mai multe texte și acte normative sunt considerente de ordin teoretic, afirmații nesusținute și care ar putea conduce doar la propunerea de modificare a legii de organizare a instanțelor sau la o răspundere de altă natură, iar nu la desființarea hotărârii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamantul V. S. G., care a fost motivat în drept cu disp.art.304 pct.1, 3, 4, 5, 6, 7, 8 și 9 C.pr.civ., motive care însă nu au fost dezvoltate și susținute în această ordine, într-un mod punctual.

Recurentul a susținut în primul rând că în mod greșit nu s-a dispus soluționarea cererii de recuzare a completului de judecată din apel și astfel s-a încălcat principiul disponibilități părții și s-au efectuat acte de procedură în contra dispozițiilor art.31 alin.3 C.pr.civ..

Pe fond, recurentul a reiterat motivele sale de apel și a susținut că primele două instanțe au denaturat și interpretat greșit legea și nu au procedat la soluționarea pe fond a cererii de revendicare și de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare – cumpărare încheiate în baza L.112/1995.

Intimații– pârâți I., S., O., V. și K. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului reclamantului, cu motivarea că excepțiile de recuzare au fost invocate de reclamant, în apel, în contradicție cu dispozițiilor art.29 alin.1 C.pr.civ. rap.la art.31 alin.3 C.pr.civ., câtă vreme cererea de recuzare a completului de judecată din apel nu se circumscrie acestor prevederi.

În privința excepțiilor de nelegalitate și neconstituționalitate, au arătat că instanța de apel de drept comun nu avea competența de a se pronunța asupra acestor excepții, iar refuzul de sesizare a instanțelor de contencios administrativ, respectiv constituțional putea fi criticat și atacat separat, la instanța de control judiciar, tribunalul pronunțând de altfel o încheiere de referință în acest caz, respectiv la data de 27.10.2009.

În sfârșit, aceiași intimați au mai susținut că recurentul nu a adus nici un fel de critici axate pe fondul cauzei, în raport cu decizia pronunțată în apel, astfel că nu există nici un temei pentru admiterea recursului.

Intimații P. și C. L. Timișoara precum și C. Județean T., deși legal citați, nu au formulat întâmpinări în cauză.

De asemenea, pe parcursul soluționării recursului, reclamantul-recurent prin apărător ales, a formulat și ridicat o . excepții, solicitând fie sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prev.OUG 50/2005, a OUG 154/2007, a L.137/2008 și OUG 137/2008, a art.51 și în special lit.h din L.304/2004, a art.131/2 din L.304/2004, a art.30 lit.b din aceeași lege, apoi a art.149, 155 ind.1 C.pr.civ. în raport cu prevederile art.108/3/4, 115/6, 124/1-3, 126/1/2/5 – tezele 1/6, 1/1-5, 2/2, 16/1-2, 21/1-3, 52/3, 53/1, 54/1-2, 73/3 lit.j, k –i l, 82/2, 148/2-4 din Constituția României, fie a reiterat cereri de recuzare a completului de judecată, aspecte asupra cărora instanța de recurs s-a pronunțat prin încheierile premergătoare pronunțate la datele de 4 februarie 2010 și 25.02.2010, respectiv 12.02.2010 (când s-a soluționat cererea de recuzare a completului de judecată).

Curtea, analizând recursul reclamantului, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, cu aplicarea disp.art.299 și urm. C.pr.civ. rap.la art.312 alin.5 C.pr.civ., a constatat că acesta este întemeiat, în cauză fiind incidente motivele de casare prev. de art.304 pct.5 C.pr.civ. coroborate cu motivele de modificare prev. de art.304 pct.7 și 9 C.pr.civ..

Astfel, curtea a constatat că primele două instanțe au ignorat atât dispozițiile deciziei anterioare de casare nr.1222/2007 a Curții de Apel Timișoara, cât și dispozițiile deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, încălcându-se astfel dreptul reclamantului la un proces echitabil, prin nesocotirea disp.art.315 C.pr.civ. rap.la 261 C.pr.civ. precum și a art.105 C.pr.civ.

În acest context, curtea a constatat și a reiterat în același timp ceea ce s-a reținut prin decizia de casare nr.1222/2007 a Curții de Apel Timișoara și anume faptul că reclamantul a investit instanțele de judecată cu o acțiune în revendicare imobiliară complexă, vizând un imobil naționalizat în timpul regimului comunist, prin D.92/1950 și a cerut totodată să se constate nulitatea absolută a titlurilor dobândite pe calea L.112/1995 de către intimații I., S., O., V., B. și K., nu numai pentru lipsa bunei credințe, dar și pentru încălcarea L.112/1995.

În primul ciclu procesual s-a contestat calitatea procesuală activă a reclamantului și s-a invocat și reținut în faza judecății în fața primei instanțe precum și în apel, existența autorității de lucru judecat, aspecte care însă au fost înlăturare de către instanța de recurs, care a validat la acel moment certificatul de moștenitor nr.154/2002, emis în beneficiul reclamantului V. și a îndrumat instanța de fond, ca în rejudecare să analizeze acțiunea în revendicare a reclamantului pe fondul ei, după evaluarea prealabilă a legii aplicabile.

În mod firesc, legea aplicabilă trebuie să fie identificată în actele normative în vigoare la data de 14 august 2002, dată la care reclamantul a sesizat Judecătoria Timișoara cu cererea sa introductivă și care nu a primit nici până astăzi o soluție pe fondul ei.

În acest context, curtea a constatat că și în acest al doilea ciclu procesual, instanțele anterioare au refuzat să analizeze pe fond acțiunea reclamantului înregistrată la data de 14.08.2002, reținând excepția de inadmisibilitate în privința capătului de cerere privind constatarea naționalizării abuzive a imobilului din litigiu și a lipsei de titlu valabil a Statului, respectiv reținând excepția de tardivitate a cererii de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare – cumpărare încheiate în baza L.112/1995, în raport cu disp.art.45 din L.10/2001.

Curtea a constatat că această interpretare este greșită și este fundamentată atât pe o analiză eronată a disp.art.45 raportat la art.304 pct. 9 C.pr.civ., față de împrejurările particulare ale cauzei, cât și o încălcare a disp.art.261 C.pr.civ. rap.la art.304 pct.5 și 7 C.pr.civ. precum și art.315 C.pr.civ., ceea ce atrage și o nesocotire a disp.art.6 CEDO, astfel cum este concretizat prin jurisprudența Curții de la Strasbourg, nu numai în cauzele V. vs. România, dar și Pădurau, S. și Porteanu împotriva României, la care se adaugă și cauza Ciancovici vs. România, invocată chiar de primele două instanțe, însă într-un sens contrar.

Astfel, curtea a constatat că, raportat la data introducerii acțiunii – 14.08.2002 coroborat cu cadrul legislativ existent la acea dată și la care se adaugă ulterior și decizia de casare nr.1222/2007, pentru reclamant s-a născut o speranță legitimă că acțiunea sa de revendicare va avea o finalitate, ca urmare a unei judecăți de fond a cererii sale, privind atât legalitatea actului de naționalizare, cât și a actelor subsecvente de înstrăinare către foștii chiriași (vezi V. vs. România precum și Draon vs. Franța, respectiv Broniowski vs. Polonia și Kopecky vs. Slovacia), speranță care a fost însă înfrântă în acest ultim ciclu procesual prin soluțiile primelor două instanțe, bazate pe reținerea excepțiilor de inadmisibilitate a acțiunii, respectiv de tardivitate, această soluție contravenind însă art.6 CEDO, în maniera indicată mai sus.

Mai mult decât atât, Curtea a constatat că primele două instanțe au dat o interpretare greșită cauzei C. și alții vs. România (publicată și Mon.Of nr.210/08.03.2006) unde la paragraful 49 al Hotărârii din 26 noiembrie 2002 a Curții Europene a Drepturilor Omului se constată violarea art.6 – CEDO tocmai pentru că instanțele române au omis sau refuzat să analizeze pe fond cererea de revendicare a reclamanților, iar lipsa unei analize și aprecieri directe și integrale a drepturilor cu caracter civil în procedura de restituire este contrară dreptului de acces la justiție și contravine art.6 din Convenție (cu referire, mutatis mutandis și la cauza Malhous vs. Cehia).

De altfel, curtea a constatat că o astfel de interpretare este în deplină concordanță și cu dispozițiile deciziei în interesul legii nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care îndrumă instanțele de drept comun să procedeze la o analiză aprofundată și bazată pe circumstanțele particulare ale fiecărei cauze, a admisibilității acțiunii în revendicare imobiliară, atât prin raportare la cadrul intern, cât și prin raportare obligatorie la jurisprudența Curții de la Strasbourg, Înalta Curte concluzionând că „Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.

În acest punct, Curtea amintește că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.

În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte va stabili că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravinConventiei europene a drepturilor omului.”

Procedând astfel, hotărârile primelor două instanțe încalcă disp.art.315 C.pr.civ. și vatămă pe reclamant în drepturile sale procesuale, în accepțiunea art.105 C.pr.civ., după cum aceeași vătămare îi este produsă și prin lipsa unei analize și argumentări/motivări pe fondul cauzei, fiind nesocotite astfel și disp.art.261 C.pr.civ., ceea ce a atras casarea primelor două hotărâri și necesitatea trimiterii cauzei spre rejudecare în fond, la prima instanță, care urmeaza a analiza cauza sub toate aspectele, astfel cum o cere actul de investire inițial din 14.08.2002, precizat și completat ulterior.

Datorită considerentelor enunțate mai sus, Curtea a constatat că nu mai este necesar să analizeze și celelalte motive de recurs cu care a fost investită, cu atât mai mult cu cât aceste aspecte au fost tranșate prin încheierile premergătoare din 4.02.2010 și 25.02.2010, respectiv 12.02.2010 (când s-a soluționat cererea de recuzare a completului de judecată), iar excepțiile de recuzare au fost invocate de reclamant, în apel, în contradicție cu disp.art.29 alin.1 C.pr.civ. rap.la art.31 alin.3 C.pr.civ., câtă vreme cererea de recuzare a completului de judecată din apel nu a fost motivată clar și lipsit de echivoc, înainte de începerea dezbaterilor și nici nu s-a indicat temeiul de drept al recuzării.

Totodată, Curtea a mai constata că în privința excepțiilor de nelegalitate și neconstituționalitate, instanța de apel nu avea competența de a se pronunța asupra acestor excepții, iar refuzul de sesizare a instanțelor de contencios administrativ, respectiv refuzul de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate putea fi criticat și atacat separat, ceea ce de altfel s-a și întâmplat– (decizia civilă nr.1263/2009 a Curții de Apel Timișoara – irevocabilă).

Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul prev. art.312 alin.5 C.pr.civ. rap.la art.304 pct.5, 7 și 9 C.pr.civ., a admis recursul declarat de reclamantul V. S. G. împotriva deciziei civile nr.752/27.10.2009 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ și a casat decizia recurată, precum și sentința civilă nr.2206/16.02.2009 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul cu același număr.

În consecință, Curtea a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în fond la prima instanță, respectiv Judecătoriei Timișoara.

A mai constatat că în această etapă procesuală nu sunt aplicabile disp.art.274 și urm. C.pr.civ. în privința cheltuielilor de judecată.

Cauza a fost inregistrata pe rolul Judecatoriei Timisoara sub nr._ .

La data de 18.03.2010 parata K. A. a decedat, iar potrivit sentintei civile nr._ din 28.06.2011 pronuntata de Judecatoria Timisoara in dosarul nr._, ramasa irevocabila, paratul I. N. este mostenitorul testamentar al defunctei K. A., în calitate de legatar cu titlu particular pentru imobilul înscris în CF nr._ – C1 – U5 Timișoara (rezultată din conversia pe hârtie a CF nr._ Timișoara), cu nr. top 147/1/V, constând în apartamentul nr. 5, situat în Timișoara, .. 42, compus din o cameră cu dependințe.

P. sentința civilă nr._/31.10.2011 Judecătoria Timișoara a respins cererea formulata de reclamantul V. Stanizslo Gustav, in calitate de sucesor al defunctului V. S. – I. - prin mandatar K. A. in contradictoriu cu paratii S. R. reprezentat prin P. M. Timisoara, C. L. al M. Timisoara, I. N. in nume propriu si in calitate de mostenitor al defunctei K. A., I. M., S. V., S. E., O. D.-N., O. I., V. C. D., V. L., C. Județean T. si B. V..

A obligat reclamantul sa plateasca paratei V. L. suma de 2628 lei si paratului B. V. suma de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:

Imobilul inscris in CF nr.224 Timisoara nr.top 147 constand in casa cu un etaj si curte, situat in Timisoara, ..24 a trecut in proprietatea statului roman cu titlu de nationalizare in baza Decretului nr.92/1950.

Apartamentul nr.5 a fost vandut antecesoarei paratei K. A., prin contractul de vanzare-cumparare nr.241/6.01.1997, pentru pretul de 9.578.692 lei, achitat integral.

Asa cum rezulta din cuprinsul contractului de vanzare-cumparare cumparatoarea detinea apartamentul in baza contractului de inchiriere nr.3821/28.07.1983.

Notiunea de “imobile preluate abuziv” este definita de art.2 al.1 prin enumerarea cazurilor de preluare.

Astfel, la al.2 lit.a este mentionat Decretul nr.95/1950 pentru nationalizarea unor imobile, cu modificarile si completarile ulterioare, act in baza caruia imobilul in litigiu a trecut in proprietatea statului.

Decretul nr.95/1950, in baza caruia s-a facut trecerea in proprietatea statului contravine Constitutiei din 1948, in vigoare la acea data, iar dispozitiile art.6 din Legea nr.213/1998- la care legea nr.10/2001 face trimitere- prevad ca este titlu valabil acela emis cu respectarea Constitutiei, a tratatelor internationale la care Romania era parte si a legilor in vigoare la data preluarii bunurilor de catre stat.

De asemenea, in contextul precizat de art.6 din Legea nr.213/1998 trebuie apreciata valabilitatea titlului statului si in raport de tratatele internationale la care Romania era parte, tratate in vigoare la data preluarii imobilului de catre stat.

Astfel, dispozitiile legale interne trebuiau sa fie in concordanta si cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului adoptata de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite la 10.12.1948.

Astfel, in art.17 al.1 din Declaratie, se prevede ca „orice persoana are dreptul la proprietate, atat singura, cat si in asociere cu altii” si ca „nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de proprietatea sa”.

O alta lege, in vigoare, incalcata prin aplicare Decretului nr.92/1950 este Codul civil, care in art.481 prevede ca “nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publica si primind o dreapta si prealabila despagubire”.

Incalcarea acestui articol din Codul civil priveste ambele aspecte, atat lipsa cauzei pentru utilitate publice cat si lipsa unei juste despagubiri juste.

Avand in vedere incalcarea tuturor acestor dispozitii, instanta a constatat ca preluarea imobilului in litigiu de catre stat a fost abuziva.

Asa fiind, reclamantul este indreptatit la masuri reparatorii.

Masurile reparatorii stabilite de legiuitor sunt restituirea in natura si masuri reparatorii prin echivalent.

Legea prevede expres cazurile in care fiecare dintre masurile reparatorii prin echivalent pot fi acordate.

P. art.1 al.2, art.7 al.1 si art.9 al.1 se consacra principiul restituirii in natura a imobilelor preluate abuziv.

Ca urmare, in situatiile in care Legea nr.10/2001, prin dispozitii exprese, interzice restituirea in natura se prevede ca se pot acorda numai masuri reparatorii prin echivalent, nu poate avea loc o restituire in natura a imobilului.

In speta, imobilul situat in Timisoara, ..24 a fost instrainat in conditiile Legii nr.112/1995.

Or, potrivit art.7 al.1.ind.1 din Legea nr.10/2001 republicata “nu se restituie in natura, ci doar in echivalent, imobilele care au fost instrainate in baza Legii nr.112/1995 pentru reglementarea situatiilor juridice a unor immobile cu destinatia de locuinte, trecute in proprietatea statului, cu modificarile ulterioare, cu respectarea conditiilor cerute de lege.

Asa fiind, imobilul in litigiu nu poate fi restituit in natura, reclamantul putand solicita doar masuri reparatorii prin echivalent.

In ceea ce priveste cererea de restituire in natura a imobilului si aceasta a fost respinsa.

Art.1 din Protocolul nr.1 aditional la Conventia europeana consacra garantarea dreptului de proprietate: „Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale; nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international”.

Ca urmare, protectia este acordata proprietarului pentru „bunurile sale”.

Modurile dobandirii dreptului de proprietate sunt reglementate in dreptul national care trebuie sa contina si garantiile efective ale exercitarii acestui drept.

Din acest punct de vedere protectia pe care o ofera Conventia se refera la proprietar fara a face distinctie intre modul in care proprietatea a fost dobandita. Singura precizare facuta este in legatura cu legalitatea dobandirii.

Cumpararea in legislatia romana este un mod de dobandire a proprietatii prevazut de C.civ. si de legile speciale.

Ca urmare, se consideră că, reclamanta are calitatea de persoana indreptatita in sensul Legii nr.10/2001.

Indreptatirea priveste, fara indoiala, modalitatile de reparatie prevazute de legea speciala.

In conformitate cu dispozitiile art.18 lit.c din Legea nr.10/2001 reclamanta beneficiaza de masura acordarii de despagubiri pentru imobilul revendicat, cu urmarea procedurii prevazute de art.16 din Titlul VII al Legii nr.47/2001 de modificare a mai multor legi, printre care si Legea nr.10/2001

Astfel, art.18 lit.c din Legea nr.10/2001 prevedere ca masurile reparatorii se stabilesc numai in echivalent atunci cand imobilul a fost instrainat cu respectarea dispozitiilor legale.

Asupra cererii prin care se solicita constatarea nulitatii absolute a contractului de vanzare-cumparare nr.241/6.01.1997, contract incheiat cu parata K. A., instanta a apreciat ca niciuna dintre cauzele invocate nu subzista pentru a se constata nulitatea absoluta a contractului de vanzare-cumparare, nefiind incalcate prevederile art.948, 966 si 968 C.civ.

P. textul prevazut de al.1 al art.45 din Legea nr.10/2001 legiuitorul nu face altceva decat sa repecte principiul potrivit caruia pentru ca un act juridic sa fie valabil incheiat este necesar ca acest act sa respecte conditiile de valabilitate prevazute de legea in vigoare la momentul incheierii sale - tempus regit actum.

Se arată că art.45 al.1 este singurul text care determina in mod precis sfera actelor juridice valabile.

Al.1 reprezinta, de asemenea, dispozitia generala care reglementeaza regimul actelor de instrainare asupra imobilelor preluate abuziv, inclusiv cele preluate de statul comunist fara titlu valabil.

Valabilitatea actelor de instrainare incheiate anterior intrarii in vigoare a Legii nr.10/2001 nu poate fi analizata in raport cu dispozitiile acestei legi (pentru care s-ar ignora art.45 al.1 si s-ar incalca principiul constitutional al neretroactivitatii legii), ramanand ca art.45 al.2 sa guverneze numai actele incheiate ulterior intrarii in vigoare a acestei legi.

Coreland al.2 cu al.1 al art.45 din Legea nr.10/2001 instanta a conchis ca niciunul din actele de instrainare la care se refera al.1 inclusiv in ipoteza de exceptie privind buna-credinta nu poate fi considerat valabil incheiat daca a fost incheiat cu nerespectarea legilor in vigoare la data incheierii actului de instrainare, fiind lovit de nulitate relativa sau absoluta conform dispozitiilor acelor legi.

Asadar, legislatia incidenta in materia reglementarii conditiilor de validitate a contractului de vanzare-cumparare se compune, pe de-o parte, din dispozitiile de drept comun, respectiv art.948-968 si 1294-1370 C.civ, iar pe de alta parte, din legislativ speciala constand in dispozitiile Legii nr.112/1995, completata cu Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr.112/1995, aprobata prin HG nr.20/1996. P. urmare, cenzurarea de catre instanta a conditiilor de valabilitate a incheierii contractului de vanzare- cumparare a imobilului in litigiu trebuie raportate la dispozitiile legale invocate, si nicidecum la cele intrate in vigoare ulterior incheierii contractului.

Constatarea nulitatii absolute a contractului intervine atunci cand actul este lipsit de un element esential, actul emana de la o persoana lipsita de capacitate de folosinta sau incalca o prohibitie legala, cand obiectul sau cauza contractului incalca dispozitiile legale imperative ori sunt contrare ordinii publice sau regulilor de convietuire sociala, cand actul s-a incheiat fara respectarea formei solemne prevazute de lege pentru insasi validitatea sa.

Niciuna dintre aceste cauze nu subzista pentru a se constata nulitatea absoluta a contractului de vanzare-cumparare nr._/27.12.1996, nefiind incalcate prevederile art.948, 966 si 968 C.civ.

Contractul de vanzare-cumparare a carui nulitate se cere a fi constatata a fost incheiat in temeiul Legii nr.112/1995, cu respectarea tuturor conditiilor impuse de aceasta lege.

Instrainarea catre paratii persoane fizice, fosti chiriasi, s-a facut in temeiul art.9 din legea mentionata, iar din interpretarea dispozitiilor art.9 al.1 reiese fara echivoc ca in favoarea chiriasilor a luat nastere un drept subiectiv cu caracter intuitu personae de a cumpara locuintele asupra carora au avut contracte de inchiriere; corelativ, in sarcina Statului roman, proprietar tabular, a luat nastere obligatia legala de a face, respectiv de a vinde acele locuinte, obligatie care a fost dusa la indeplinire.

Legea nr.112/1995 care a guvernat incheierea contractelor de vanzare- cumparare, la art.11 a prevazut singurele situatii care atrag nulitatea absoluta a contractelor in cauza, anume incalcarea prevederilor art.9 al.6 si al.10. Niciuna din aceste situatii nu este incidenta in cauza si pe cale cererea formulata de reclamant privind constatarea nulitatii absolute a contractului este netemeinica si nelegala.

F. de toate acestea, Judecătoria Timișoara a respins actiunea formulata de reclamant.

Art.274 al.1 C.p.c. prevede ca partea care cade in pretentii va fi obligata, la cerere, sa plateasca cheltuielile de judecata, deci sa suporte atat cheltuielile facute de ea, cat si cheltuielile efectuate de partea care a castigat procesul.

Conform art.274 al.3 C.p.c. judecatorii au insa dreptul sa mareasca sau sa micsoreze onorariile avocatiilor ori de cate ori vor constata motivat ca sunt nepotrivit de mici sau de mari, fata de valoarea pricinii sau munca indeplinita de avocat.

Posibilitatea reducerii onorariului de avocat exista atunci cand se constata ca acesta este mai mic sau mai mare decat valoarea pricinii sau munca indeplinita de avocat.

Onorariile avocatilor M. M. si D. C. s-a stabilit la suma de 4180 lei, conform chitantelor justificative existente la dosar.

Asa cum a retinut si Curtea Europeana (cauza C. contra Romaniei- Hotararea din 26 mai 2005, cauza Johanna Huber contra Romaniei- Hotararea din 21 februarie 2008) cheltuielile efectuate trebuie sa fie necesare si efectuate real in limita unui cuantum rezonabil.

Este real faptul ca nimeni nu este obligat sa se apere singur, chiar daca are cunostinte juridice, dreptul la aparare fiind un drept recunoscut tuturor, inclusiv avocatiilor in cauze proprii.

Insa prin angajarea unui aparator nu trebuie sa se urmareasca impovararea partii cazute in pretentii, ci si de complexitatea cauzei si de munca depusa de avocat.

F. a se contesta activitatea reprezentantilor paratului B. V. din dovezile existente la dosar, s-a constatat ca munca aparatorilor alesi ai paratului a constat in reprezentarea paratilor la mai multe termene de judecata.

In aceste conditii, raportat la munca efectiva dovedita ca fiind desfasurata personal de aparatorii paratilor, la durata litigiului, instanta a apreciat ca suma de 2000 lei poate fi considerata ca fiind o cheltuiala rezonabila.

Astfel, in temeiul art.274 C.p.c., instanta a obligat reclamantul sa plateasca paratei V. L. suma de 2628 lei cu titlu de cheltuieli de judecata si paratului B. V. suma de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecata reprezentand onorarii de avocati.

Contra acestei sentințe, în termen legal, uzând de dreptul conferit de legea procesuală civilă, au declanșat calea de atac a apelului reclamantul V. Stanizslo Gustav, prin mandatar convențional Kosok A. și, respectiv pârâtul B. V. I..

P. apelul declarat de reclamantul V. Stanizslo Gustav, prin mandatar convențional Kosok A., s-a solicitat admiterea apelului, să se constate nulitatea jurisdicțiilor, procedurilor si fondurilor, anularea in tot a procedurilor urmate si hotărârile pronunțate, reținând procesul spre judecare ca instanța competenta, iar pe fondul cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulata, cu cheltuieli de judecata.

In susținerea căii de atac, arată că, Judecătoria Timișoara nu dispune de personalitate juridica. Ea nu este o persoana juridica de drept public. Capacitatea juridica este premisa calității de subiect de drept. Capacitatea juridica este si o condiție sine qua non a drepturilor si obligațiilor concrete care revin subiecților de drept, in lipsa ei ne fiind posibila participarea oamenilor ca persoane fizice sau organizați ca persoane juridice la relațiile sociale reglementate juridic. Conceptul de personalitate juridica este sinonim cu conceptul de capacitate de folosința. In atare condiții, instanța de fond nu avea autoritatea, nici măcar morala, de a se pronunța asupra drepturilor revendicate de mine in instanța. Concret, nu se spune ca i se respinge acțiunea in revendicare imobiliara. S-a mai reproșat că nu s-ar fi soluționat cererea de recuzare a președintelui completului de judecată, pe motiv că s-a mai pronunțat în cauză, ceea ce atrage sancțiunea nulității absolute a procedurii, de la termenul din 24.10.2011 si pana in prezent. Inexistenta încheierii CC de soluționare a cererii de recuzare constituie un alt motiv de sancțiune a procedurii cu nulitate absoluta.

Instanța de fond, intrucat a menținut starea de suspendare a dezbaterilor pana la introducerea in cauza a moștenitorilor defunctei K. A. ( 21.02.2011 ), nu s-a pronunțat prin încheiere asupra admiterii cererii mele ca parte interesata de redeschiderea dezbaterilor potrivit art.244(2) si art.245 pct.2 C.proc.civ. P. soluția data s-a respins cererea formulata de reclamant.

Instanța, omițând sa se pronunțe prin dispozitiv asupra acțiunii cu un obiect determinat si astfel cum a fost formulata, face si o alta eroare judiciara evidențiata prin nepotrivirea motivării din sentința de la pagina 12, paragraful 6: " F. de cele ce preced, instanța urmează a respinge acțiunea formulata de reclamant ", in raport cu dispozitivul aceleiași sentințe, cuprinzând soluția: " Respinge cererea formulata de reclamantul V. Staniszlo Gustav în contradictoriu cu".Cererea de chemare in judecata nu se confunda cu acțiunea civila, iar prima si secunda nu se confunda cu " cererea " .Incident este art.261(1) pct.5 si 6 C.proc.civ.cesta este un motiv de nulitate absolut. Instanța, si in al treilea ciclu procesual, desi pretinde ca a analizat pe fond acțiunea ( înregistrata la data de 14.08.2002 ), totuși, nu se pronunța prin dispozitiv. Motivarea este generica, standard si cu minime elemente concrete. Practic, reprezintă o clona a apărărilor scrise aparținând pârtilor adverse .

Se susține că, instanța de fond, prin același complet, a eludat îndrumările instanței de casare din al doilea ciclu procesual ( art.315 alin. 1,3,3 indice 1 C.proc.civ. ). Amânându-se pronunțarea, s-a încheiat cercetarea judecătoreasca fără a i se da posibilitatea administrării probei cu interogatorii, acte si alte probatorii. Mai mult, nu i s-a dat posibilitatea nici sa pună concluzii orale si in contradictoriu cu pozițiile exprimate de pârâți.

Reiterează ca motive de apel toate solicitările scrise, orale, inclusiv cererea de chemare in judecata astfel cum fost formulata, in combaterea motivării pe fond a primei instanțe .

In drept, prevederile text art.282, art.294, art.295,art.296, art.297, art.298, art.315, art.31/3, art.34, art. 105/1/2, art. 108/1/4, s.a. C.proc.civ. ; legislația de drept național si drept european incidența in cauza.

Pârâtul apelant B. V. I., a formulat memoriu cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul declarat de el împotriva Sentinței civile nr._/31.10.2011 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, hotărâre pe care a atacat-o sub aspectul modului în care a fost soluționată cererea sa de acordare cheltuielilor de judecată, cheltuieli care, în mod netemeinic și nelegal, au fost reduse la 2000 lei față de cuantumul lor total dovedit de 4180 lei.

In temeiul art. 296 Cod proc. civ., solicită admiterea apelului, schimbarea in parte a hotărârii atacate, in sensul obligării reclamantului V. S. Gustav la plata integrală a cheltuielilor judecată în primă instanță în favoarea sa, în cuantum total de 4180 lei.

In temeiul art. 274 Cod proc. civ., solicită obligarea reclamantului la cheltuielilor de judecată și în calea de atac.

Suma de 2000 lei a fost acordată pârâtului cu titlu de cheltuieli de judecată prin micșorarea în mod netemeinic a onorariilor de avocat achitate de către pârât în primă instanță care au fost în cuantum total dovedit de 4180 lei (vezi: filele 114, dosar de fond). În ceea ce privește munca apărătorilor aleși ai pârâtului, acesta consideră că micșorarea onorariilor apărătorilor aleși s-a făcut în contra criteriilor enunțate de art. 274 alin. 3 Cod proc. civ. și a dovezilor existente în dosarul cauzei. Astfel, norma procedural civilă impune judecătorilor să se raporteze atât la munca îndeplinită de avocat, cât si la valoarea pricinii, ceea ce instanța de fond nu a făcut.

În cazul în speță, pentru pârât, valoarea obiectului acestei pricini este reprezentată de suma de_ lei, adică echivalentul salariului lunar mediu pe 20 de ani în România la nivelul anului 1996, sumă de bani care i-a fost acordată prin Hotărârea nr. 170/13.11.1996 a Comisiei județene T. pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Reclamantul, vărul său, V. S. Gustav a solicitat prin acțiune ca pârâtul să fie obligat la restituirea acestei sume.

Pentru reclamant valoarea obiectului pricinii este, însă, cu mult mai mare întrucât, prin acțiunea sa, tinde la constatarea nulității tuturor contractelor de vânzare-cumpărare ale celorlalți pârâți, persoane fizice și la revendicarea întregului imobil situat în Timișoara, Bv. M. E. nr. 42.

Pe cale de consecință, raportat la valoarea pricinii, cuantumul de 4180 lei al onorariilor de avocați achitate de către pârât nu este disproporționat respectiv este satisfăcător din punctul său de vedere.

In ceea ce privește criteriul reprezentat de munca prestată de avocați, consideră că și prin prisma acestuia, instanța de fond ar fi trebuit să-i acorde în integralitate cheltuielile de judecată pe care a dovedit că le-a efectuat.

Astfel, contrar motivării judecătoriei, munca apărătorilor săi nu a constat doar în reprezentarea sa în fața instanței la mai multe termene de judecată.

După cum se poate constata prin studiul obiectului împuternicirilor avocațiale, apărătorii săi au efectuat și muncă de studiu a cauzei, aceștia nefiind anterior angajați în cauză (cum a fost cazul avocaților A. T. și I. I.) au trebuit să studieze nu mai puțin de 7 dosare ale prezentei cauze. Cauza a fost de 2 ori casată cu trimitere de către Curtea de Apel Timișoara, ori tot acest volum de documente a necesitat timp de studiu pe care l-a remunerat corespunzător importanței cauzei din punctul său de vedere, prin prisma art. 274 Cod proc. civ.

De asemenea, apărătorii săi i-au acordat în această cauză consultații juridice ca să înțeleagă cum a fost posibil ca o asemenea pricină să fie de casată cu trimitere de către Curtea de Apel Timișoara, deși pretențiile reclamantului sunt dovedit nefondate, după cum a hotărât Judecătoria Timișoara în acest al 3-lea ciclu procesual.

Pe lângă faptul că a argumentat că hotărârea atacată este netemeinică, consideră și superficială motivarea instanței de fond cu care i-au fost reduse cheltuielile de judecată. Aceasta, mai ales, în condițiile în care a constatat că instanța nu înțeles ce dovezi privind cheltuielile de judecată se regăsesc în dosar.

Astfel, în motivarea și prin dispozitivul Sentinței civile nr._/31.10.2011 i-au fost acordate pârâtei V. L. cheltuieli de judecată în cuantum de 2628 lei, deși în dosarul cauzei nu se regăsește nicio chitanță eliberată doamnei V. L.

Se arată că la fila 42 dosar de fond se regăsește o chitanță eliberată de către avocatul T. Domnului I. N., cuantumul sumei fiind de 2677,5 lei.

Judecătoria Timișoara nu i-a acordat domnului I. N. cheltuielile de judecată în cuantumul dovedit de 2677,5 lei și nici nu a motivat neacordarea, dar l-a obligat pe reclamant să îi plătească doamnei V. L. suma de 2628 lei, deși nu există nicio dovadă a acestei cheluieli.

Pentru argumentele expuse mai sus, s-a solicitat admiterea apelului.

P. decizia civilă nr. 390/A/27.04.2012 Tribunalul T. a respins apelurile declanșate de către apelantul-reclamant V. Stanizslo Gustav, prin mandatar convențional KOSOK A. și, respectiv, apelantul-pârât B. V. I., ambii contra sentinței civile nr._ dată, la 31.X.2011 în dosarul pendent, având nr._, de Judecătoria Timișoara, în contradictoriu cu intimații-pârâți S. R. reprezentat prin P. M. Timisoara, C. L. al M. Timisoara, I. N. in nume propriu si in calitate de moștenitor al defunctei K. A., I. M., S. V., S. E., O. D.-N., O. I., V. C. D., V. L. Si C. Județean T..

Pentru a pronunța această soluție Tribunalul T., deliberând cu precădere asupra reproșurilor vizând pretinse vicii de procedură, precum și a celor vizând pretinsa nemotivare a sentinței apelate, ori repronunțarea asupra demersului judiciar inițiat de petiționarul-apelant, le-a respins pentru următoarele motive:

S-a observat că președintelui completului de judecată i-a fost în mod corect respinsă cererea de abținere formulată în condițiile de exigență ale art. 24 și 25 apartenente legii procedurale civile pe considerentul că în ciclul procesual anterior, cauza a fost soluționată prin prisma unor excepții ( cea a prescripției și cea a inadmisibilității), neintrându-se în cercetarea fondului. Ceea ce, a conchis completul chemat să statueze asupra incidentului procedural nu atrage incompatibilitatea aceluiași judecător, obligat, prin decizia de casare a Curții de Apel Timișoara să statueze asupra fondului pretențiilor pendinte alegate. De altă parte, pretinsa cerere de recuzare, formulată în subsidiar, a fost depusă după închiderea dezbaterilor, cu încălcarea imperativului art. 29 c. proc. civ. ( și care spune că „Propunerea de recuzare se va face verbal sau in scris pentru fiecare judecator in parte si inainte de începerea oricărei dezbateri. Când motivele de recuzare s-au ivit după începerea dezbaterilor, partea va trebui sa propună recuzarea de indata ce acestea ii sunt cunoscute.”). Or, în speță, petiționarul a avut cunoștință încă de la primul termen de judecată de componența completului de judecată chemat să soluționeze pricina, ceea ce atrage inexorabil sancțiunea decăderii sale din termenul de a mai invoca incidentul procedural.

De altă parte, nu s-a verificat nici incidența dispozițiilor art. 261 pct. 5 c. proc. civ. invocate de petiționarul-apelant V. S. G., motivarea primei instanțe fiind exhaustivă. De asemenea, soluția dată pretențiilor reclamate s-a regăsit în dispozitivul acesteia.

Cum chestiunea admisibilității demersului judiciar pendent a fost tranșata jurisdicțional irevocabil, de catre instanța de casare, - așa cum îndeajuns de credibil o confirma actul jurisdicțional dat in finalul căii de atac a recursului, obiectivat prin deja anunțata decizie de casare având nr. 272 din 18.03.2010 -; si,cum statuările jurisdicționale redate in corpul hotărârii judecătorești in discuție (care, in logică normativistă, raportat la imperativul art. 315 c. proc. civ., se privește a avea valoarea unei norme individuale de sorginte jurisdicțională, fiind cel mai tipic act de aplicare a dreptului) se impun, cu o autoritate de necontestat, instanțelor inferioare, obstaculând, prin efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, in accepția imperativului pct.4 apartenent art. 1200 in corelație cu acela al alin (2) apartenent art. 1202 ambele din legea civila, reluarea verificării jurisdicționale a aceleiași chestiuni incidentale, Tribunalul, investit prin casare cu trimitere spre o noua judecata a căii de atac devolutive,a găsit ca are a se supune exigentelor imperativului art. 315 C. proc. civ si a sustrage ariei sale de preocupări cea din urma chestiune incidentala.

Context in care, examinând legalitatea si temeinicia sentinței atacate, cu observarea exacta si riguroasa a celor doua cauze ale demersului judiciar (causa debendi si causa petendi, chemate sa înlesnească judecătorului decelarea interesului litigios alegat si justa determinare a limitelor raportului procesual); cum si a Deciziei având nr. 33 data, in interesul legii, la 09.06.2008 de către Inalta Curte de Casatie si Justitie in Sectii Unite si publicata in Monitorul Oficial al României nr. 108 din 23.02.2009 - pe durata derulării activității jurisdicționale pendinte - (a cărei dezlegare, spune imperativul alin.3 apartenent art. 329c.proc. civ., se impune cu forța obligatorie tuturor instanțelor) pusă în corelație cu exigentele art.6 apartenent Conventiei Europene a Drepturilor Omului si, mai apoi, cu jurisprudenta instanței europene, obiectivata prin hotararile de condamnare a Romaniei pentru încălcarea imperativului art.1 din Primul Protocol adițional la Conventie (a căror autoritate interpretativă „ erga omnes”, formând cu dispozițiile conventiei, blocul de conventionalitate cu aplicare directa in ordinea juridica a fiecărui stat ce a ratificat conventia, se cere, in virtutea supremației conventiei, a fi respectata cu rigoare); si, cu precădere, a exigentelor noului ambient legislativ, acela conturat - ulterior soluționării recursului in interesul legii deja supra anunțat -, de L 10/2001, in versiunea ce i-a fost data prin legea modificatoare completatoare cu nr. 1/2009 (care, prin acțiunea conjugata a celor doua principii de drept intertemporal, consacrate legislativ de alin.2 apartenent art. 15 din Constitutie si art.1 apartenent legii civile, pentru unitate si obligativitate generala se IMPUNE a fi aplicat imediat)- in ale căror coordonate, chiar instanța de casare, in accepția art. 315 c. proc. civ, a sugerat a fi cantonat controlul judiciar - apelul, pentru considerațiile ce succed, se verifica a fi fondat.

Așa cum, cu îndestulătoare evidenta, rezulta din expunerea rezumativa a actelor si lucrărilor dosarului, petiționarul - prevalând calitatea de moștenitor al fostului proprietar tabular a imobilului înscris în CF 224 Timișoara, nr.top.147 constând în casa cu un etaj și curte, situat în Timișoara, ..24 preluat in patrimoniul statului la 02.02.1983, in condițiile D 92/1950 -, a recurs – direct - la concursul justiției, pentru readucerea in patrimoniul foștilor proprietari tabulari a dreptului de proprietate pretins aneantizat o perioada, prin deja anunțatul act al puterii comuniste.

Context in care, . logica juridica (configurat prin observarea exacta si riguroasa a epocii pretinsei spolieri, aceea comunista, in corelație cu modul in care ea a operat, a devenit îndeajuns de credibila - impunându-se cu puterea evidentei - si concluzia ca, în speța, se tinde - ca o consecința a constatării jurisdicționale a ineficacității operațiunii de preluare -, la retrocedarea jurisdicționala, pe calea dreptului comun, a unei proprietati imobiliare, circumscrisa sferei de incidenta a L 10/2001.

În adevăr, chemată că lege confirmativa de drepturi, cu evidentă vocație reparatorie si aplicatie generala in materia reparării injustițiilor si abuzurilor puterii totalitare, instalata la 6 martie 1945, sa redea forta juridica anterioara dreptului de proprietate aneantizat prin acte ale puterii comuniste, pe calea unei proceduri administrative nejurisdictionale sui generis, de ea configurata legislativ, in chiar scopul retrocedării către foștii proprietari a proprietatilor imobiliare de care, cei din urma, au fost deposedați abuziv, cu sau fara titlu valabil, in folosul statului, in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Si care - asa cum îndeajuns de tranșant si constant a statuat doctrina reputata in materie si, mai apoi, tot constant si tranșant a confirmat jurisprudența – conferă destinatarilor săi, - identificabili in persoana fostilor proprietari si, moștenitorilor lor legali sau testamentari -, o vocatie revendicativa, a cărei conversie în drept ramăne subsumata cerintei declanșării, - in termenul si condițiile de exigenta impuse de imperativul art.22 apartenent legii speciale reparatorii in discuție - si, nu in ultimul rând, parcurgerii și finalizării deja anunțatei proceduri administrative nejurisdictionala.

Zis altfel, la retrocedarea jurisdicționala, pe calea dreptului comun – initiata ulterior apariției L 10/2001-, a unei proprietăți imobiliare (al cărui mod de preluare in patrimoniul statului în intervalul temporal configurat legislativ de deja evocatul art.1 apartenent legii reparatorii speciale în discuție, fiind consacrat abuziv, ex lege, o propulsează ipotezei particularizate legislativ de lit. a) apartenentă alin.(1) al art.2 care (conturând, alături de restul cazurilor de preluare, enumerate în corpul aceluiași art.2, limitele de incidență ale legii reparatorii speciale în discuție) încorporează și imobilele preluate în patrimoniul statului în condițiile D92/1950, ce are a se privi (așa cum - fără a nega inglobarea bunului supus restituirii, sferei de incidenta a L 10/2001- a conchis jurisdicțional, cu o autoritate procesuala de necontestat, instanța de casare) a fi ADMISIBIL.

Așa stând lucrurile, cum anterior apariției L 10/2001, restitutio in integrum (repunerea în starea de mai înainte), ca efect al constatării jurisdicționale a ineficacității actului de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, configurat legislativ de art.480-481 c.civ., ori al responsabilității civile – ambele apartenente legii vechi - și, finalmente, de alin.(2) apartenent art.6 din L 213/1998; și cum legea reparatorie specială, ca lege nouă, - cu aplicație generală în materia daunelor generate de preluările abuzive de către puterea totalitară instalată la 6 martie 1945-, a înglobat domeniului său de activitate si imobilele supuse operațiunilor de preluare fără titlu și, respectiv, cu titlu nevalabil ori chiar in fapt, îndeajuns de legitimă devine și concluzia că legea veche, aceea deja supra anunțată, suportă inevitabil – prin acțiunea conjugată a celor 2 principii de drept intertemporal, consacrate legislativ de alin.(2) apartenent art.15 din Constituție și art.1 apartenent legii civile -, efectele aplicării imediate a legii noi (acțiunea ei întinzându-se exclusiv asupra situațiilor juridice pendinte si efectelor viitoare ale raporturilor juridice anterioare). Și, mai apoi, că cea din urmă reglementare specială- rezumându-se la a conferi destinatarilor săi, prin a ei normă permisivă înscrisă în art.46, prerogativa de a opta pentru dreptul comun, doar în ipoteza particularizată de exigențele imperativului alin.(1) apartenent deja constant evocatului său art.46, aceea a acțiunilor aflate în curs de judecată la data intrării in vigoare a legii, 14.02.2001-, a suprimat dreptul comun în limita paralelismului legislativ (acela al ineficacității actelor de preluare); și, fără a elimina accesul la justiție a perfecționat și extins sistemul reparator (restitutio in integrum) care, prin normele procedurale speciale, a fost subordonat verificării jurisdicționale. Ceea ce, observând cu rigoare SCOPUL și finalitatea legii reparatorii speciale (care, prin ale sale art.1 și 2 –supuse interpretării sistematice -, îngăduie identificarea cu ușurință a condițiilor cerute imperativ, pentru înglobarea bunului spre a cărui restituire se tinde, sferei sale de aplicare –acelea de a fi un bun imobil preluat abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989; și de a nu fi fost restituit până la . legii speciale în discuție, în condițiile de exigență ale alin.2 apartenent L 213/1998 care, în termeni inderogabili, subsumează retrocedarea jurisdicțională a bunurilor preluate de stat fără un titlu valabil, în perioada regimului totalitar comunist, cerinței constatării jurisdicționale a ineficacității actului de preluare și, cu precădere, inexistenței unei legi speciale de reparații-); în corelație cu principiile ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia respectării dreptului de proprietate privată,consacrate de art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Fundamentale și Libertăților Omului (chemat să garanteze un drept deja existent în patrimoniul celui care reclamă protecția internațională, respectiv, un drept aflat sub protecția Convenției și a Protocoalelor ce-i sunt asociate, recunoscut jurisdicțional sau administrativ, ulterior ratificării de către România a Convenției prin L 30/1994 și a intrării în vigoare pentru România a Convenției, iar nu dreptul la reparație pentru prejudicii a căror cauză inițială nu constituie o încălcare a Convenției), trimite cu puterea evidenței și la concluzia că admisibilitatea acțiunii guvernată de legea veche, aceea a dreptului comun (ce poartă asupra retrocedării proprietăților imobiliare supuse spolierii in intervalul temporal vizat de legea nouă, acela deja supra conturat) rămâne subsumată cerinței ca momentul inițierii activității jurisdicționale să fie anterior intrării în vigoare a L 10/2001; iar pentru ipoteza contrară, aceea a recurgerii la concursul justiției ulterior apariției L 10/2001, cerinței existenței unei recunoașteri jurisdicționale a ineficacității operațiunii de preluare și, implicit, a dreptului de proprietate, anterior intrării în vigoare a celei din urmă legi speciale, obiectivată printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie –expresie a prejudicialității în procesul civil- ce are a se privi a fi și singura aptă a conferi legitimare procesuală activă fostului proprietar spoliat și a atrage garanțiile internaționale pentru respectarea bunului.

Detașându-se astfel, îndeajuns de legitimă și concluzia că inexistența pendinte în fața instanțelor judecătorești a unei acțiuni fondată pe dreptul comun, la epoca intrării in vigoare a L 10/2001 (care să-i îngăduie fostului proprietar spoliat valorizarea dreptului de opțiune, consacrat legislativ de legea specială prin al său art.46, pentru ipoteza recurgerii și la beneficiul legii reparatorii); și nici a unui act jurisdicțional, - obiectivat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie -, care să statueze prejudicial asupra ineficacității operațiunii de spoliere și a dreptului de proprietate, atrage, inexorabil, soluția - anticipată, de altfel, legislativ și de alin.(2) apartenent deja constant evocatului art.6 din L 213/1998-, aceea a inadmisibilității demersurilor judiciare declanșate, (contra oricăreia dintre autoritățile publice; sau a unor terți cumpărători ai bunului revendicat, ale căror contracte de vânzare-cumpărare, perfectate în condițiile de exigență ale art.9 apartenent L 112/1995, pe durata detenției precare, nu au fost invalidate jurisdicțional, în termenul și condițiile de exigență ale art.45 apartenent și el legii speciale reparatorii), pe calea dreptului comun, începând cu 14.02.2001 – data intrării în vigoare a L 10/2001 -, pentru retrocedarea proprietăților imobiliare circumscrise ipotezelor particularizate legislativ de cea din urmă lege reparatorie specială, ca efect al constatării jurisdicționale a ineficacității actului de preluare, prin eludarea termenelor și căilor procedurale consacrate legislativ de L 10/2001 (așa cum tranșant și majoritar, ulterior apariției L 10/2001, au statuat reputați doctrinari -Fl.Baiaș, B.D., I.A., G.C.F., M.N., V.M.C. și Fl.A.Baiaș, cei trei din urmă în „Revista română de drept privat” nr.2/2008; și mai apoi, tot majoritar și tranșant a confirmat, la acea epocă, jurisprudența; și cum, în contextul noului ambient legislativ, recent jurisprudențial a statuat Î.C.C.J. prin decizia civilă nr.9735 din 30.XI.2009 și, respectiv, decizia civilă nr.2489 din 23.04.2010 și, nu în ultimul rând, prin decizia civilă având nr.5933 din 10.XI.2010).

Și aceasta, pentru că, nevalorizarea vocației revendicative ce legea reparatorie specială a conferit foștilor proprietari spoliați –pe calea procedurii speciale de ea configurată legislativ-, atrage inexorabil, nu doar sancțiunea instituită legislativ de aceeași L 10/2001, prin al său art.22 alin.(5), aceea a pierderii dreptului de a mai revendica jurisdicțional proprietatea imobiliară, ci însuși dreptul de proprietate.

Fără însă, ca o așa sancțiune (aceea a pierderii dreptului de proprietate) –conchid tranșant deja nominalizații doctrinari M.N., V.M.C. și Fl.A.Baiaș- să constituie o încălcare a principiului garantării proprietății private, câtă vreme, norma constituțională circumscrisă art.44 din Constituția României spune, în termeni a căror acuratețe nu îngăduie interpretări ori speculații, că „conținutul și limitele dreptului de proprietate se stabilesc prin lege”; iar instituirea unor termene de exercitare ori valorificare a unui drept, cum este dreptul la acțiunea în revendicare, își are sorgintea în necesitatea de ordin general a clarificării rapide și definitive a situației juridice a unor imobile al căror titlu de proprietate se pretinde a fi incert, ori aflat de multă vreme în litigiu. Ceea ce – statuează aceiași reputati doctrinari -, (conferind legitimitate privării persoanelor îndreptățite de bunurile lor, ca o consecință a nerespectării termenelor și procedurilor de restituire; și propulsând decăderea din dreptul de proprietate categoriei măsurilor legale, apte a sancționa, pentru rațiuni de ordine publică, pasivitatea și neglijența foștilor proprietari spoliați) concordă și exigențelor art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană.

De altă parte, alături de argumentele deja prevalate, în favoarea concluziei supra conturate, cu forța evidenței pledează și statuările jurisdicției de contencios constituțional, obiectivate în corpul deciziilor având nr.73/1995; 184/2004; 373/2005; 246/2007 și, nu în ultimul rând, 1285/2008, prin care, în limitele exclusivității de competență, curtea constituțională, observând cu rigoare scopul și finalitatea legilor reparatorii speciale, a conchis, îndeajuns de tranșant și, clarificator că „întinderea și amploarea măsurilor reparatorii, precum și oportunitatea luării unor asemenea măsuri sunt atributul suveran al legiuitorului”.

Și, mai apoi, - chemată să rezolve chestiunea aplicării în timp a legilor de restituire a proprietăților, venite în conflict cu legile anterioare sub imperiul cărora s-a născut dreptul subiectiv în favoarea Statului - că, „chiar dacă legea anterioară, sub imperiul căreia a luat naștere dreptul de proprietate al statului, nu era corespunzătoare prevederilor Constituției anterioare și actualei legi fundamentale, dreptul de proprietate al Statului, astfel constituit, nu este stins ca efect al intrării în vigoare a legii noi, deoarece legea posterioară nu poate să aducă atingere modalității în care legea anterioară a constituit dreptul respectiv, fără a retroactiva”.

Și, finalmente, că în așa situație, născându-se dreptul foștilor proprietari de a li se restitui imobilele, în aplicarea legilor noi, în viitor; protecția dreptului de proprietate asupra acestor imobile, consacrată constituțional de art.44 apartenent Constituției, devine aplicabilă numai după dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor; până atunci, statuează aceeași jurisdicție de contencios constituțional, persoanele îndreptățite la retrocedarea acestui drept nelegitimând calitatea de proprietar”.

Neavând aptitudinea de a furniza motive pentru a tranșa disputa procesuală pendinte în favoarea petiționarului-revendicant, nici Decizia cu nr.33 dată, în interesul legii, la 09.06.2008 -anterior apariției legii modificatoare completatoare cu nr.1/2009; ci dimpotrivă, -așa cum infra se va demonstra-, de a pleda, la rândul ei, în susținerea legitimității soluției supra anunțate.

În adevăr (chemată, în condițiile de exigență ale alin.1 apartenent art.329 c.proc.civ. –în versiunea atunci în vigoare-, să statueze, pe calea recursului în interesul legii, asupra „admisibilității acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . legii nr.10/2001”), Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite a tranșat cu valoare obligatorie pentru toate instanțele, atât chestiunea „Raportului dintre L 10/2001 –ca lege specială în materia imobilelor preluare abuziv- și Codul Civil –ca lege generală, în materia revendicării-„; cum și chestiunea „Raportului dintre L 10/2001, -ca lege specială internă-, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului”.

Context în care, statuând –in limitele exclusivității de competență, ce i-a fost conferită în materia asigurării interpretării și aplicării unitare a legii și, implicit, a uniformizării jurisprudenței, cu observarea exactă și riguroasă a scopului și finalității L 10/2001; și, cu precădere, a ei sferă de cuprindere, jurisdicția supremă a stabilit, în termeni indeniabili, îndeajuns de clarificator, că, în rigoarea principiului axiomatic, exprimat de specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală, are a fi rezolvat în favoarea legii speciale, „fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul –in discuție-, să fie încorporat în textul legii speciale” (abstracție făcând că, ulterior, soluția avansată pe calea recursului în interesul legii, -prin norma legală, deja evocată pe parcursul expunerii rezumative, aceea înscrisă în noul alin.4 introdus, prin L 1/2009, în corpul art.46 apartenent L 10/2001-, a primit și consacrare legislativă).

Și, reținând –in limita celui de al doilea posibil conflict-, (cu observarea riguroasă și a jurisprudenței, „din ultimii ani” a instanței europene, obiectivată prin hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea exigențelor art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, date în cauzele Brumărescu, R., S., J., P. și, nu în ultimul rând, P.) că „în procedura de aplicare a Legii nr.10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art.1 alin.(1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art.20 alin.(2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin L 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art.11 alin.(2) din legea fundamentală”, aceeași jurisdicție supremă, a conchis, în aceiași termeni indeniabili și clarificatori că „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv, L 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate”.

Cu precizarea că –în situația prevalării unui bun aflat sub protecția Convenției și a Protocoalelor ce-i sunt asociate- „aceeași prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”; (cea din urmă cerință- lasă a se înțelege jurisdicția supremă, găsindu-și incidență, în ipoteza prevalării de către ambii subiecți aflați în ecuația procesuală, a unui B. în accepția art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană-, instituie în sarcina instanței obligația de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea riguroasă a principiului securității raporturilor juridice).

Ceea ce, urmare logică a unor așa aserțiuni, ce, de altfel, se extrag axiomatic din întreaga economie a amplului aparat argumentativ, elaborat în fundamentarea soluției interpretative (prin preluarea rezumativă și a argumentelor alegate în susținerea deciziei cu nr.53 dată, la 04.06.2007, și ea în interesul legii de către aceeași jurisdicție supremă, în rezolvarea concursului dintre art.35 apartenent L 33/1994 și dispozițiile aceleiași L 10/2001; acelea că „persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile L 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun”; și, respectiv, că „adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art.6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă”, așa cum, se observă a face L 10/2001 care, deși „prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în finalul procedurii administrative nejurisdicționale, prin al său art.26; legea prevede calea contestației în instanță, căreia i-au fost conferite prerogative jurisdicționale depline”), conturează îndeajuns de legitim, și concluzia (recent, de altfel, confirmată jurisprudențial și de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin deja anunțata Decizie având nr.5933 din 10.XI.2010) că, Decizia în interesul legii, supusă pendinte analizei, consacrând cu titlu principal prevalența legii reparatorii speciale, a conferit caracter excepțional acțiunii în revendicare de drept comun, a cărei valorizare a subsumat-o identificării existenței unor neconcordanțe între cea din urmă lege specială reparatorie internă și prevederile (cum și interpretarea oferită lor prin hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului) Convenției; și, nu în ultimul rând, condiției de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate constituit deja în beneficiul unui terț, sau securității raporturilor juridice.

Și, mai apoi, că preferabilitatea reglementării internationale în fața legii interne speciale, este inexorabil, atrasă de prevalarea de către reclamantul-revendicant, în legitimarea calității de proprietar, a unui bun, apt a-l sustrage pe al său titular obligației de a recurge la procedura configurată legislativ de legea reparatorie specială; și, ca o consecință firească, a înlătura și incidența chestiunii raportului dintre norma generală și cea specială.

Or, în așa situație (observând particularitățile dreptului subiectiv pendinte alegat –care, așa cum pe parcursul expunerii rezumative s-a tins a se demonstra, se arată a avea fizionomia juridică a unui drept la reparație, pentru un prejudiciu derivat din operațiunea de spoliere, înfăptuită în 1983, anterior ratificării de către România a Convenției Europene prin L 30/1994, și, pe cale de consecință, inaptă de a constitui o încălcare continuă a Convenției, imputabilă autorităților române și a fi susceptibilă de a-și exercita efectele în limitele temporale, asupra cărora instanța europeană are căderea ratione temporis, a se pronunța-; prin raportare la rigoarea principiilor statuate de către Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, pe calea deciziei având nr.33 dată, la 09.06.2008, în interesul legii –amplu redate în corpul părții expozitive-, puse în corelație cu principiile consacrate jurisprudențial de către instanța de contencios european, pentru conturarea domeniului de aplicare al art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenție) cu forța evidenței se impune și concluzia, că problema de drept tranșată de jurisdicția supremă, aceea a preferabilității reglementării internaționale, se verifică a fi extranee pricinii. Și aceasta, pentru că, absența din patrimoniul petiționarului-revendicant a unui drept (recunoscut jurisdicțional sau administrativ, ulterior ratificării de către România a Convenției prin L 30/1994; și anterior intrării în vigoare a L 10/2001) apt a antrena garanțiile internaționale, consacrate de art.1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție și a-l legitima pe cel din urmă subiect procesual, ca titular al dreptului de proprietate, reclamat jurisdicțional după . L 10/2001, pe calea dreptului comun) obstaculează și identificarea vreunei neconcordanțe între legea internă specială și dispozițiile Convenției Europene a Dreptului Omului.

În alte cuvinte, a unui bun (în sensul autonom al sistemului convențional) care, așa cum tranșant a statuat jurisprudențial Curtea Europeană a Drepturilor Omului –până în octombrie 2010- în pricinile repetitive, ce au urmat tripticului de cauze P., S. și P. (finalizate cu condamnări ale României pentru încălcări ale art.1 din Protocolul 1) are a se privi ca având două accepțiuni apte a atrage inexorabil protecția convenției și a Protocoalelor ce-i sunt asociate. Acelea de bun actual și, respectiv, de valoare patrimonială -echivalentă unui drept de creanță în temeiul căruia un reclamant poate pretinde că are speranța legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate decurgând din existența unei legislații de restituire, confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor-, a cărei existență, lasă a se înțelege instanța de contencios european, poate deriva si din „simpla constatare a nevalabilității titlului statului printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, chiar dacă nu a fost menționată în dispozitivul unei hotărâri judecătorești irevocabile, ci obiectivată doar în considerente”. În același context temporal, aceeași jurisdicție europeană, statuând axiomatic și că nu se circumscrie sferei de protecție a art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, speranța de a redobândi un vechi drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv o perioadă îndelungată- care, având fizionomia unei creanțe condiționale, prin nerealizarea condiției (ce presupune recunoașterea jurisdicțională națională, cu putere de lucru judecat; sau chiar pe calea unei dispoziții administrative, nesupusă controlului jurisdicțional, a calității de persoană îndreptățită) se stinge –(vezi cauza Prințul Hans –A. II de Liechtenstein c.Germaniei din 27 iunie 2001; și, mai apoi, cauzele contra României, Z. din 14 decembrie 2006, Caracas din 29 iunie 2006, Țetu din 7 februarie 2008 sau C. din 11 iunie 2002).

Pentru ca, recent, -nuanțând aplicarea noțiunii autonome de bun-, aceeași instanță de contencios european să afirme, în termeni indeniabili, în cauza-pilot M. A. și alții c.României din 12 octombrie 2010 că „existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului” –parag.140-; și, finalmente, că „transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art.1 din Protocolul nr.1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi”.

Ceea ce, s-a verificat a fi îndeajuns de clarificator, pentru a fi îndreptățită și concluzia că, (pierzând prin inacțiune, prerogativa procesuală de a accede cu succes, la concursul justiției, pe calea dreptului comun al revendicării, pentru retrocedarea jurisdicțională a proprietății imobiliare de care a fost spoliat în perioada regimului totalitar comunist; și, mai apoi, prin nevalorizarea vocației revendicative ce legea reparatorie specială i-a conferit, dreptul de a mai cere și obține măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, pe calea procedurii speciale configurată legislativ de legea reparatorie în discuție) cererea petiționarului-revendicant, ce poartă asupra constatării jurisdicționale a ineficacității actului de preluare a nemișcătorului, spre a cărui retrocedare jurisdicțională tinde, are a se privi ca lipsită de orice finalitate. Abstracție făcând, că subsumându-se revendicării jurisdicționale și, nu în ultimul rând, fiind intrinsecă ei, constatarea jurisdicțională a ineficacității titlului statului spoliator, are doar o valoare argumentativă aptă a conferi legitimitate retrocedării jurisdicționale, iar nu configurația unei chestiuni prejudiciale, circumscrisă unui petit veritabil –așa cum, nejudicios, tinde la a acredita petiționarul-, ce se impune a fi tranșat distinct, și nu împreună cu acțiunea în revendicare, găsită a fi inadmisibilă. De altă parte, cum nu s-au adus critici contra modului de soluționare a petitului vizând constatarea nulității absolute a operațiunilor juridice de vânzare-cumpărare, devine îngăduită și concluzia că excede prerogativelor instanței de apel a cenzura soluția (și argumentele aduse în sprijinul ei de către prima instanță). Abstracție făcând că, prin raportare la aserțiunile ce preced, un asemenea petit s-ar fi privit și ca fiind lipsit de interes.

De aceea, reluând recapitulativ cele deja spuse, Tribunalul a găsit nefondat apelul declanșat de către petiționarul V. S. G..

Context în care (considerând că solutiei supra conturate, -aceea a inadmisibilității demersului judiciar pendent, inițiat pe calea dreptului comun, după . L 10/2001, fără a se prevala încălcarea unui drept aflat sub protecția art.1 din protocolul 1 la Convenție-, nu i se poate imputa nici că ar nesocoti garanțiile oferite de parag.1 apartenent art.6 din Convenția Europeană, respectiv, că ar nega dreptul de acces la justiție, câtă vreme, cu valoare de principiu Curtea Europeană a apreciat că un așa drept nu este unul absolut, sustras oricărei cenzuri legale; și mai apoi, că Statelor le este îngăduit a limita garanția în discuție, sub condiția ca limitările aduse, să nu altereze substanța însăși a dreptului –cauza Philis c. Greciei-; iar obiectivul urmărit prin restricție să fie legitim și apt a asigura în permanență un raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul spre care se tinde –cauza Ashingdane c. Regatului Unit-) în baza disp.art.296., îl va respinge și va păstra –cu întregirea și, parțial, substituirea aparatului argumentativ elaborat în cea dintâi fază a judecății- sentința atacată.

Cum nefondat s-a privit a fi și apelul declanșat contra aceleiași sentințe de către pârâtul-apelant B. V. I., în limita cheltuielilor de judecată, pretins diminuate nejustificat de către prima instanță. De vreme ce această prerogativă este expres conferită judecătorului în virtutea alin. (3) apartenent art. 274 din codul de procedură civilă, iar judecătoria a făcut o justă apreciere a criteriilor prevăzute de norma legală supra anunțată, la care se adaugă și cele instituite legislativ de Statutul Avocaților ( prestația apărătorilor, complexitatea și amploarea speței, natura, noutatea și dificultatea cazului, importanța intereselor în cauză; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului; avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului, etc). Știut fiind și că dacă nu ar fi existat art. 274 c. pr. civ.( și ca atare, intervenția instanței de judecată), contractul de asistență juridică ar fi produs efecte numai între părțile contractante, nu și față de terțele persoane, inclusiv față de adversarul din proces.

Împotriva hotărârii pronunțată de Tribunalul T. au declarat recurs în termen legal la data de 06.02.2013 și respectiv 10.08.2012, reclamantul V. S. Gustav, prin mandatar K. A. și pârâtul B. V. I., 31.07.2012.

Reclamantul recurent V. S. Gustav, a declarat recurs atât împotriva încheierii nr. 747 din 26.10.2012 pronunțată de Tribunalul T., cât și împotriva sentinței civile nr._/31.10.2011, a încheierii din 24.10.2011, ambele pronunțate de Tribunalul T. în dosar civil nr. 2379/30.2009 cât și împotriva deciziei civile nr. 390/A/27.04.2012 pronunțată de Tribunalul T. în același dosar.

Reclamantul a criticat încheierea civilă nr. 747/26.10.2012 pronunțată de Tribunalul T., ca nelegală în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 4, pct. 5 și art.105 alin. 1 și 2 Cod procedură civilă, susținând că, în condițiile în care împotriva deciziei civile pronunțate în apel a fost declarat recurs, potrivit dispozițiilor art. 258 alin. 3 Cod procedură civilă, judecătorii nu mai pot reveni asupra părerii exprimate, și astfel, încheierea de completare a deciziei din apel, este nelegală.

Pe fondul cauzei, reclamantul V. S. Gustav a criticat decizia civilă nr. 390/A/27.04.2012 ca nelegală, atât în ceea ce privește respingerea cererii de recuzare a completului de judecată investit cu soluționarea apelului, cât și în ceea ce privește soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii civile formulată, invocând în acest sens greșita interpretare și aplicarea a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a practicii europene în materie.

Pârâtul recurent B. V. I., a criticat hotărârea ca fiind nelegală în ceea ce privește neacordarea în întregime a cheltuielilor de judecată în fond, susținând că apelul declarat împotriva hotărârii primei instanțe a vizat exclusiv petitul de neacordare a cheltuielilor de judecată, reduse nelegal de la 4180 lei, la 2000 lei, iar hotărârea recurată nu motivează sub nici o formă acest aspect, prin raportare la criteriile prevăzute de art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă. Sub acest aspect, pârâtul recurent invocă nelegalitatea hotărârii conform art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă raportat l art. 274 Cod procedură civilă.

Examinând recursurile prin prisma motivelor invocate de părți, raportat la obiectul cauzei, temeiul de drept indicat și actele depuse în susținere, curtea constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul reclamantului V. S. Gustav, Curtea apreciază că în raport de obiectul acțiunii cu care acesta a investit instanța de judecată – acțiune în revendicare imobiliară întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, ambele instanțe de judecată au pronunțat hotărâri legale, nefiind incident niciunul din temeiurile de casare sau modificare a hotărârii recurate.

După . Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, retrocedarea imobilelor expropriate anterior anului 1990 poate avea loc numai in condițiile prevăzute de art.11 din Legea nr. 10/2001.

Deși avantajos prin posibilitatea părților de a avea acces direct la instanțele judecătorești, dreptul comun, fiind rigid si conservator in câmpul sau de aplicare, a fost înlocuit de L.10/2001, care cuprinde atât norme speciale de drept substanțial, cat si reglementarea unei proceduri administrative, obligatorie, prealabila sesizării instanței.

P. dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun in cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate si, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedura cu caracter special.

Potrivit art.44 alin.1 Faza II din Constituție, conținutul si limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Astfel, prin art.2 alin.2 din Legea nr. 10/2001 s-a recunoscut faptul ca, " persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avuta la data preluării", care va fi exercitată" după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi". D. urmare, decizia sau hotărârea judecătoreasca de restituire implica parcurgerea procedurii speciale prevăzute in L.10/2001, cu excluderea procedurii de drept comun.

Curtea Constituțională a statuat prin Decizia 373/04.05.2006 ca :" L.10/2001 recunoaște persoanelor îndreptățite la restituirea imobilelor preluate abuziv calitatea de proprietar avuta la data preluării, însa restituirea in natura a imobilului si implicit exercitarea dreptului de proprietate se fac numai in urma constatării dreptului de proprietate, fie prin decizie a autorității administrative implicate in aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătoreasca, in cazul in care deciziile acesteia sunt atacate in justiție.

În aceste condiții, având in vedere cele arătate mai sus, prevederile Codului civil in care se menționează faptul ca " nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publica si primind o dreapta si prealabila despăgubire", nu mai pot servi ca temei in cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 după . L.10/2001.

P. art.1 alin.1 din L.10/2001 s-a prevăzut faptul ca "imobilele preluate in mod abuziv de către stat se restituie in natura in condițiile prezentei legi", iar prin dispozițiile din alineatele următoare sunt reglementate masurile reparatorii in cazurile in care restituirea in natura nu este posibilă.

Această reglementare cu caracter special din Legea nr. 10/2001, oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură și prin măsuri reparatorii in echivalent și în acord cu soluțiile adoptate de către Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a acestei legi, se constată ca aceasta, în limitele date de dispozițiile art.6 alin. 2 din L.213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de către stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Cu atât mai mult deci, sunt inadmisibile acțiunile în revendicare introduse după . legii speciale Legea nr. 10/2001, pe dreptul comun, acest act normativ suprimând acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu si accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator si procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art.21 alin.1 si 3 din Constituție și ale art.6 alin.1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Pe de alta parte, prin reglementarea prin dispozitiile Legii nr.10/2001 a unui control jurisdictional cu privire la dispozitiile/deciziile emise în procedura administrativa, legiuitorul a asigurat tocmai respectarea garantiilor unui proces echitabil, in sensul Conventiei, intrucat art.6 garanteaza “dreptul la un tribunal”, adica dreptul ca o instanta judiciara, care se bucura de independenta si este impartiala, sa solutioneze orice contestatie privitoare la drepturile si obligatiile sale civile (cauzele Ad"t Mouhoub contra Franței, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-A. II de Lichtenstein contra Germaniei).

În aceeași masură, in raport de data preluarii bunului in patrimoniul statului, reclamantul nu poate invoca dispozitiile art.1 din Protocolul aditional nr.1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului - ratione temporis, acestea nu sunt aplicabile; de altfel, nu sunt aplicabile nici ratione materie, intrucat la data analizei, reclamantul nu are in patrimoniu un bun in sensul art.1 din Protocolul nr.1 si in acest sens se impune a se face si aplicarea deciziei nr.33/2008 pronuntata în interesul legii de Înalta Curte de Casatie si Justitie, prin care s-a apreciat ca o actiune cu configuratia celei de față devine admisibilă numai în masura în care reclamanții se pot prevala de un bun in sensul Conventiei si al protocoalelor sale aditionale.

Textul art.1 menționat prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor."

În Cauza P. contra României s-a reținut, reafirmându-se de fapt opinia exprimată în Cauza Kopecky contra Slovaciei, că:

"Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Înalta Curte, la rândul acesteia, prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs in interesul legii, a subliniat că problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, apreciind ca la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant, dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamanții într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul lor de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să li se asigure accesul la justiție, fiind necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit.

Or, potrivit unei jurisprudențe constante a instanței de la Strasbourg, bun in sensul art.1 din Protocolul nr.1 poate fi atât un drept real, cat si un drept de creanță, o speranță legitima la dobândirea unui astfel de bun, iar reclamantul la data analizei, nu se încadrează in niciuna dintre aceste situații, in condițiile in care aceeași instanță a concluzionat in mod constant ca art.1 din Protocol nu garantează si restituirea unui bun ieșit din patrimoniu.

Dimpotrivă, se poate aprecia ca, în temeiul art. 42 din Legea nr.10/2001, republicata, care reglementează un drept de dispoziție in favoarea deținătorului actual al bunurilor nerestituite in urma procedurii speciale, acesta din urma este si deținătorul unui bun in sensul Convenției si, dând curs acțiunii in revendicare de fata, s-ar aduce atingere protecției de care se bucura dreptul paratului.

Cu forta juridica superioara jurisprudentei instantelor romane se impune hotararea pronuntata de CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI in cauza pilot M. A. SI ALTII contra ROMANIEI din 12 octombrie 2010, obligatorie pentru instantele romane.

Astfel, instanta de la Strasbourg a statuat ca “transformarea ., in sensul art.1 din Protocolul nr.1, a interesului patrimonial ce rezulta din simpla constatare a ilegalitatii nationalizarii este conditionata de intrunirea de catre partea interesata a cerintelor legale in cadrul procedurilor prevazute de LEGILE DE REPARATIE si de epuizarea cailor de atac prevazute de aceste legi”.

Rezultă fără echivoc că, în concepția instantei de contencios european in materia drepturilor fundamentale ale omului, nevalorizarea vocatiei revendicative conferită de legea reparatorie specială face ca demersul în constatarea jurisdictională a ineficacitatii titlului statului sa fie lipsit de orice finalitate.

Problema opțiunii între aplicarea legii reparatorii speciale, Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia" revendicări, Codul civil, a fost corect rezolvată de instanța supremă, care a statuat în termeni clari și neechivoci că o asemenea opțiune este exclusă, după . Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor preluate abuziv putându-se solicita numai cu respectarea condițiilor reglementate de această lege reparatorie specială, fiind exclusă acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ.

Așa cum s-a subliniat de o parte a doctrinei și practicii judiciare, anterior pronunțării Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, odată cu . Legii nr. 10/2001, care prevede procedura de urmat pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de stat, acțiunea în revendicare de drept comun a unui bun care constituie obiect al Legii nr. 10/2001 nu mai poate fi exercitată.

P. adoptarea unei asemenea soluții nu se neagă dreptul persoanei la justiție, deoarece un astfel de drept s-a asigurat în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, care au reglementat dreptul la restituirea bunului preluat abuziv, condiționat însă de finalizarea procedurii speciale prevăzute de legea reparatorie.

Obligativitatea revendicării imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 doar în condițiile reglementate de această lege și doar în temeiul acestei legi nu înseamnă că accesul la justiție, printr-un proces echitabil, ar fi eliminat, ci presupune doar că o acțiune întemeiată pe dispozițiile noii legi este condiționată de parcurgerea procedurii administrative obligatorii și prealabile sesizării instanțelor judecătorești.

Legea nr.10/2001, ca lege nouă reparatorie, suprimă practic acțiunea pe calea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme procedurale speciale îl subordonează controlului judecătoresc.

Cum reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanțial și procedural ordinea publică, rezultă că sunt de imediată aplicare, soluție ce a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, conform căruia bunurile preluate Iară titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, în condițiile în care există o lege specială reparatorie - Legea nr. 10/2001, prevederile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 nu mai pot fi invocate cu succes.

În contextul arătat, rezultă cu evidență că, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, acțiunea în revendicare a imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, întemeiată pe dreptul comun, nu mai este posibilă, urmând a fi respinsă ca inadmisibilă în cazul în care este promovată.

Persoana care, după . Legii nr.10/2001, nu a solicitat restituirea bunului preluat abuziv în temeiul dispozițiilor acestei legi speciale pierde nu doar dreptul de a mai revendica bunul, ci însuși dreptul de proprietate asupra bunului. Această concluzie se desprinde din prevederile art. 42 alin. 1 și 3 din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora imobilele care nu se restituie persoanelor îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor actuali, putând fi înstrăinate cu respectarea dreptului de preempțiune al chiriașilor.

Pierderea dreptului de proprietate prin simpla expirare a termenului de formulare a cererii de restituire, fără a se solicita în baza legii speciale reparatorii restituirea bunului, face ca titularul acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, să nu-și mai poată justifica legitimarea procesuală activă, respectiv calitatea de proprietar al bunului la momentul promovării acțiunii.

Ca atare, chiar dacă s-ar încerca să se evite soluția respingerii acțiunii ca inadmisibilă, reclamanții din acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile de drept comun cuprinse în art. 480 - 481 C.civ. nu ar putea avea câștig de cauză într-o asemenea acțiune, tocmai datorită faptului că nu își mai poate dovedi dreptul de proprietate, care, prin expirarea termenului de formulare a notificării prevăzut de Legea nr. 10/2001, a trecut la stat.

În raport de aceste considerente și având în vedere particularitățile de fapt ale speței deduse judecății (reținute în mod corect de instanțele fondului – suverane în administrarea probatoriului și stabilirea situației de fapt), Curtea reține că demersul judiciar inițiat de reclamant în mod corect a fost respins, nefiind incidentă vreuna din cauzele de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare, astfel cum acestea sunt reglementate în mod expres prin art. 948, art. 966 și art. 968 Cod civil, prin raportare directă la dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, ce a stat la baza încheierii lui.

De altfel, în recursul declarat la 10.08.2012 (fila 7-9 dosar Curtea de Apel Timișoara), reclamantul, deși invocă nelegalitatea hotărârii prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 1-9 Cod procedură civilă, nu precizează în concret care sunt motivele de fapt ce pot duce la reținerea ca incidentă a acestor temeiuri, rezumându-se la a le indica generic, fără prezentarea detaliată a motivelor de fapt.

Curtea apreciază ca neîntemeiat și recursul declarat de reclamant împotriva încheierii nr. 747/A/26.10.2012 pronunțată de Tribunalul T., întrucât, dispozițiile art. 281² Cod procedură civilă, reglementează în mod expres posibilitatea completării hotărârii pronunțate, în ipoteza în care instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe ori incidentale. P. urmare, nu se poate susține nelegalitatea hotărârea de completare a hotărârii recurate în ceea ce privește neacordarea cheltuielilor de judecată solicitate de intimați, motivat de faptul că împotriva acestei hotărâri se declarase deja recurs, legiuitorul reglementând distinct cele două căi de atac, fără a se exclude una pe cealaltă.

Curtea reține ca nefondat și recursul declarat de pârâtul B. V. I. relativ la nemotivarea hotărârii în ceea ce privește neacordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată aferente instanței de fond, în condițiile în care din aliniatul ultim al hotărârii recurate (pagina nr. 26), rezultă cu evidență că tribunalul a examinat apelul pârâtului și l-a respins, motivat de interpretarea legală a dispozițiile art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă, prerogativă prevăzută în mod expres de legiuitor și conferită judecătorului.

Pentru toate aceste considerente, Curtea reține că în speța dedusă judecății, tribunalul a făcut o corectă interpretare și aplicarea a dispozițiile legale incidente și, nefiind incident niciunul din temeiurile de modificare ori casare reglementat de art. 304 pct. 1-9 Cod procedură civilă, în baza art. 299, 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge recursurile.

Văzând și dispozițiile art.274 Cod procedură civilă,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de reclamantul V. S. Gustav, prin mandatar K. A., împotriva încheierii civile nr. 747/A/26.10.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ și a deciziei civile nr. 390/A/27.04.2012 pronunțată de Tribunalul T. în același dosar și recursul pârâtului B. V. I. împotriva deciziei civile nr. 390/A/27.04.2012 pronunțată de Tribunalul T..

Fără cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 21 martie 2013.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, Prof.Univ.Dr. L. B. M. G. A.-M. N.

GREFIER,

D. B.

Red.MG/17.05.2013

Tehnored. DB/17.05.2013

Ex.2

Instanța de fond: Judecătoria Timișoara: jud. L. R.

Instanța de apel: Tribunalul T.: jud. Z. H., jud. D. D.

← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 206/2014. Curtea de...		Grăniţuire. Decizia nr. 513/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Legea 10/2001. Decizia nr. 104/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA Cereri. Decizia nr. 155/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA Cereri. Decizia nr. 115/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 206/2014. Curtea de Apel TIMIŞOARA Grăniţuire. Decizia nr. 513/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA Pretenţii. Decizia nr. 1609/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA Legea 10/2001. Hotărâre din 20-11-2013, Curtea de Apel TIMIŞOARA Rectificare carte funciară. Decizia nr. 1612/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA