Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1681/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1681/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 27-06-2012 în dosarul nr. 1681/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._ - 11.05.2012
DECIZIA CIVILĂ NR. 1681/R
Ședința publică din 27 iunie 2012
PREȘEDINTE: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
GREFIER: C. J.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta B. M. împotriva sentinței civile nr. 748 din 22 martie 2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. A., pentru despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, lipsesc părțile.
M. Public este reprezentat de doamna procuror M. U. C., de la P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen legal și este scutit de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentanta Ministerului Public arată că nu are cereri de formulat.
Curtea, văzând că nu mai sunt formulate alte cereri și că s-a solicitat judecata în lipsă, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală.
CURTEA
În deliberare constată că, prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul A. la data de 25.01.2012, reclamanta B. M. a chemat în judecată pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. București reprez.de Direcția Generală a Finanțelor P. A., solicitând să se constate caracterul politic al măsurilor administrative abuzive la care a fost supusă, respectiv deportarea sa în U.R.S.S. pe criterii etnice, respectiv politice în perioada 13.01.1945 – 22.10.1949, în total 4 ani și 9 luni; obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin aplicarea de regimul comunist a acestor măsuri administrative cu caracter politic, în sumă totală de 500.000 euro; cu cheltuieli de judecată.
În motivare, a arătat că, potrivit adeverinței cu nr._/13.06.197, emisă de M. Muncii – Oficiul de Evidența Documentelor de Asigurare, se atestă că a participat la munca de reconstrucție în U.R.S.S. în perioada 13 ianuarie 1945 – 22 octombrie 1949, fiind folosită la diferite munci. De la 07.07.1948 a lucrat în mină cu ziua completă de muncă în subteran.
Astfel, persecuțiile de natură politică la care a fost supusă, s-au concretizat în deportarea sa în U.R.S.S., pe criterii etnice, întrucât era cetățean român de origine etnică germană.
Reclamanta a arătat că această deportare în U.R.S.S. a avut consecințe deosebit de nefaste asupra sănătății sale, repercusiunile acelor ani petrecuți în lagărele de exterminare fiind inimaginabile. Această măsură a deportării a reprezentat echivalentul unei condamnări privative de libertate, pentru că a fost într-adevăr o lipsire de libertate.
Reclamanta a mai arătat că i-au fost afectate, totodată în mod implicit acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale – onoare, reputație – precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane – relațiile cu familia, cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală de care a fost încercată.
Cu privire la indemnizație primită în temeiul Decretului-lege nr.118/1990, reclamanta a arătat că, aceasta a reprezentat și reprezintă o sumă nesemnificativă raportat la anii mulți și foarte grei de deportare în U.R.S.S.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art.4(2), art.5 (1) lit.a, coroborat cu art.5(4) din Legea nr.221/2009, precum și art.2 (1) lit.e), art.3 lit.e) din OUG nr.214/1999, aprobată prin Legea nr.568/2001 și Legea nr.173/2006, art.16, 20, 21, 52(3) din Constituția României, art.2, art.3, 6, 14, 17 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, Protocoalele Adiționale la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, art.1 din Protocolul nr.12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluția nr.1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Legea nr.30/1994, art.1, 4 din Legea nr.303/2004, Legea nr.290/2004, art.1(1), (2) lit.a) din Legea nr.48/2002 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
P. întâmpinare, pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. A. a solicitat respingerea acțiunii pe calea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, iar pe fond ca neîntemeiată și nedovedită raportat și la Decizia Curții Constituționale nr.1358/20.10.2010 conform căruia nu se mai pot acorda despăgubiri în baza art.5 alin.1 lit.a) din Legea nr.221/2009.
În motivare, a arătat că la dosarul cauzei nu există nicio dovadă privind actul prin care a fost luată această măsură, o decizie (hotărâre, ordin) în acest sens care să ateste că reclamanta a fost deportată din motive politice, astfel pretențiile reclamantei neîncadrându-se în dispozițiile imperative prevăzute de art.3 dar nici de art.5 alin.1 lit.a și art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009 deoarece nu există o hotărâre de condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 dar nicio dovadă care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
A arătat că reclamanta nu a dovedit în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate, că nu este lipsit de relevanță faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent-peste de 50 ani, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului și că principiul reparării integrale a pagubei împiedică acordarea, cu titlu de despăgubiri, a unor sume mari de bani nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, instituția răspunderii delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce pretind dezdăunări în temeiul reglementărilor amintite.
P. sentința civilă nr. 748/22.03.2012, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul A. a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta B. M. împotriva pârâtului S. R. prin M. Finanțelor P. reprez.de D.G.F.P. A., pentru constatarea caracterului politici al măsurii deportării în U.R.S.S. și despăgubiri morale.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanta B. M., potrivit adeverinței nr._/13.06.1975, emisă de M. Muncii – Oficiul de Evidența Documentelor de Asigurare, a participat la munca de reconstrucție a U.R.S.S. în perioada 13 ianuarie 1945 – 22 octombrie 1949, pe criterii etnice, întrucât era cetățean român de origine etnică germană.
Analizând acțiunea civilă în raport de materialul probator administrat în cauză și de dispozițiile legale incidente, tribunalul a constatat că pretențiile formulate au rămas fără temei juridic pe parcursul procesului, datorită declarării neconstituționalității dispoziției legale pe care reclamanta își întemeiază cererea.
Singurul act normativ care a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în favoarea persoanelor persecutate din motive politice, ori în caz de deces al acestora, în favoarea soțului supraviețuitor și a descendenților până la gradul al II-lea inclusiv, este Legea nr.221/2009.
Conform art.5 alin.1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin.4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
P. decizia nr.1358/21 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Constituțională și publicată în Monitorul Oficial nr.761/15 noiembrie 2010, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată în mai multe dosare de pe rolul Tribunalului C. și s-a constatat că prevederile sus-citate, cuprinse în art.5 alin.1 lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. În motivarea deciziei, Curtea Constituțională a reținut că aceste prevederi legale, care conferă dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat, încalcă două principii constituționale:
- dreptatea socială ca valoare supremă în stat consacrată de art.1 alin.3 din Constituție;
- principiul respectării Constituției, a supremației ei și a legilor, consacrat de art.1 alin.5 din Constituție.
Conform art.147 alin.4 din Constituția României, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, iar conform art.147 alin.1 din Constituție dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în monitorul oficial, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Așa fiind, tribunalul a constatat că de la momentul publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a) din Legea nr.221/2009 au fost suspendate de drept, în sensul că nu produc efecte juridice, astfel că nu pot fi invocate de către instanțele de judecată în soluționarea litigiilor deduse judecății, iar în prezent și-au încetat efectele juridice întrucât nu au fost puse de acord cu prevederile Constituției.
P. Decizia nr.12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul în interesul legii, stabilindu-se că prin deciziile Curții Constituționale nr.1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art.5 al.1 teza I din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor Curții Constituționale.
Pe de altă parte, prin Legea nr.221/2009 legiuitorul a înțeles să acorde măsuri reparatorii pentru cei care au suferit de pe urma instaurării regimului comunist din motive politice, iar nu și persoanelor care au fost deportate în URSS deoarece aparțineau etniei germane, această măsură neavând legătură cu regimul politic instaurat la 6 martie 1945, ci cu pretenția statului sovietic ca Germania să repare prejudiciile cauzate în al doilea război mondial; așadar, instanța nu va putea reține că deportarea reclamantei anterior instaurării regimului comunist este o măsură administrativă cu caracter politic.
P. urmare, în condițiile în care dispozițiile art.5 alin.1 lit.a) din Legea nr.221/2009 nu pot produce efecte juridice și nu există niciun alt text de lege în vigoare care să consacre dreptul reclamantei de a beneficia de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării sale în URSS, tribunalul a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta B. M., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. București reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. A., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr.221/2009, întrucât astfel de despăgubiri nu pot fi acordate în temeiul unui text de lege declarat a fi neconstituțional.
Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii; în subsidiar, a solicitat casarea hotărârii, cu trimitere spre rejudecare.
În motivare a arătat, în esență, că în mod greșit prima instanță a reținut că Legea nr. 221/2009 nu este aplicabilă deportărilor în URSS, întrucât culpa Statului R. este evidentă, așa cum rezultă din înscrisurile de la dosar. A mai arătat că, consecințele deciziei Curții Constituționale nu sunt în concordanță cu normele europene în materie.
În drept, a invocat art. 299 și urm, art. 304 pct. 3, 7,8,9, art. 312al. 2,5 C.p.c., art. 274 C.p.c., Legea nr. 221/2009, OUG nr. 214/1999, art. 16,20,21, 52 pct. 3 din Constituția României, art. 2,3,6,14,17 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, Rezoluția nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, art. 3 Cod civil, Legea nr. 30/1994, art. 1,4 din Legea nr. 303/2004, art. 1,2 lit. a din Legea nr. 48/2002.
Legal citat, pârâtul nu a formulat întâmpinare în condițiile art. 308 al. 2 C.p.c.
Examinând hotărârea atacată în raport de motivele invocate, precum și din oficiu conform art. 3041 și art. 306 alin. 2 C.p.c., față de actele și lucrările dosarului, Curtea constată că recursul pârâtului este întemeiat, urmând a fi admis pentru considerentele expuse mai jos.
Este adevărat că reclamanta a fost deportată în fosta U.R.S.S., unde a fost folosită la munci grele, fiind supusă unor tratamente inumane.
În acest context, Curtea apreciază că aceasta (cetățean român de etnie germană) a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic, însă constată că nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin. 1 care se interpretează în conjuncție cu art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă, sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare, în mod concret s-a realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioda 23 august 1944 – 6 martie 1945 având atribuții limitate. Astfel, în intervalul octombrie – noiembrie 1995 și până în ianuarie –februarie 1945, trupele sovietice de ocupație de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și a aliaților săi, a decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflați pe teritoriul României (cu excepția bătrânilor și a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestații în muncă.
Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetățeni români a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. În rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Armistițiul semnat cu România la Moscova pe 12 septembrie 1944 stipula în articolul 3 ca Guvernul și Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor și altor forțe aliate facilități pentru a se mișca liber pe teritoriul României în orice direcție, fiind oferite unor astfel de mișcări orice asistență posibilă cu propriile mijloace de comunicare românești și pe cheltuiala Statului R. indiferent că sunt pe pământ, apă sau în aer, iar articolul 18 preciza că „O Comisie Aliată de Control va fi stabilită și va prelua sarcina de punere în practică și control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic.”
Mai mult și extrem de relevant, în anexa la articolul 18, era specificat clar faptul că „Guvernul României și toate organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiei Aliate de Control definite”, și că această comisie își va avea sediul la București.
Consecința a fost somația lansată la 6 ianuarie 1945 de forțele sovietice de ocupație, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vedere deportării în Uniunea Sovietică. Ordinul de deportare sovietic avea în vedere toți bărbații cu vârstele cuprinse între 17 și 45 de ani și toate femeile cu vârste între 18 și 30 de ani, fiind excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an și persoanele inapte de muncă și a fost pus în executare în ciuda protestelor Regelui M. I și a Guvernului R., măsura afectând peste 70.000 de cetățeni români de etnie germană (sași, șvabi bănățeni și șvabi sătmăreni).
P. urmare, Curtea constată că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române și cum legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr.118/1990-republicată.
În această privință, așa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-Lege nr.118/1990-republicată, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.
Mai mult decât atât, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de S. R. prin M. Finanțelor P. și, în consecință, a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare sunt neconstituționale, fiind astfel desființat temeiul juridic al pretențiilor reclamantei privind daunele morale, temei care a dat naștere unei situații juridice obiective (legale), în curs de desfășurare (facta pendentia) până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 12/19.09.2011, pronunțată în dosarul nr. 14/2011, a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit., a Teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Pentru aceste considerente, având în vedere și faptul că deportarea în URSS nu constituie o măsură administrativă cu caracter politic în sensul dat de art. 3 alin. 1 din Legea nr. 221/2009, nefiind luată de organele fostei miliții sau securități aparținând Statului R., în baza art. 312 al. 1 C.p.c. raportat la art. 304, 3041 C.p.c., va respinge recursul declarat de reclamanta B. M. împotriva sentinței civile nr. 748 din 22 martie 2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta B. M. împotriva sentinței civile nr. 748 din 22 martie 2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 27 iunie 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
R. RUJIȚA F. Ș. G. O.
GREFIER,
C. J.
Red. G.O.- 02.07.2012; Tehnored. C.J.- 02.07.2012; 2 ex.
Primă instanță: Tribunalul A.
Judecător: S. C. Șodincă
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1708/2012. Curtea de... | Rectificare carte funciară. Decizia nr. 1698/2012. Curtea de... → |
|---|








