Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 575/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 575/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 17-10-2012 în dosarul nr. 2056/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.2056
Ședința publică din 17 octombrie 2012
PREȘEDINTE: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
JUDECĂTOR: F. Ș.
GREFIER: M. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții R. I. și R. R. împotriva Sentinței civile nr.575 din 22.02.2012, pronunțată de T. T. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. ROMÂN REPREZENTAT DE M. FINANȚELOR P. P. DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. T., având ca obiect acordare de despăgubiri în baza Legii nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat H. M. pentru reclamanții recurenți R. I. și R. R., lipsă fiind pârâtul intimat S. Român reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția generală a Finanțelor P. T..
M. Public este reprezentat de procuror E. B., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul reclamanților recurenți și procurorul învederează instanței că nu mai au alte cereri de formulat în cauză.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Avocat H. M., pentru reclamanții recurenți R. I. și R. R., solicită admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate și rejudecând pe fond cauza, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, pentru motivele invocate în cuprinsul cererii de declarare a recursului.
Procurorul solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii recurate.
CURTEA
În deliberare constată că prin Sentința civilă nr.575 din 22.02.2012, pronunțată în dosarul nr._, T. T. a respins acțiunea civilă promovată de reclamanții R. I. și R. R. în contradictoriu cu pârâtul S. Român reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. T..
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere considerentele de mai jos:
Reclamanții solicită prin acțiunea pendinte obligarea Statului Român prin al său reprezentant la plata de daune morale în compensarea prejudiciului moral suferit urmare a suportării de către antecesori lor ca urmare a persecutării comuniste ale căror victime au fost de la data uciderii părinților.
A fost respinsă cererea reclamanților cu obiect daune morale întemeiate pe prevederile art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, în considerarea faptului că urmare a constatării caracterului neconstituțional al acestui text de lege prin Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale, a încetat a produce efecte juridice.
Potrivit exigentelor art.31 din Legea nr.47/1992, republicată, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, iar dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Astfel, Curtea a apreciat că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr.1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr.1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr.64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
În ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice - prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea, I, nr.650 din 30 decembrie 1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare - s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor. Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea a constatat că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art.4 din Decretul-lege nr.118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr.118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr.118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art.5 al.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 [art.5 al.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art.5 al.(1) lit.c) din Legea nr.221/2009].
Curtea a apreciat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
P. urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr.118/1990 și Legea nr.221/2009, având acest scop.
Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art.61 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării" - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice - art.4 din Decretul-lege nr.118/1990 și art.5 al.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art.4 al.(1) din Decretul-lege nr 118/1990, "Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art.1 al.(1) lit.a), b) și e) și al.(2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit al.(2) "Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art.1 al.(1) lit.c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate." Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art.5 al.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009, "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [...]".
În expunerea de motive la Legea nr.221/2009 se arată că "În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist". Or, Curtea a apreciat că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art.5 lit.a) din Legea nr.221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art.4 din Decretul-lege nr.118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art.4 din Decretul-lege nr.118/1990 și o sumă globală, în cazul art.5 al.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009. Totodată, Curtea observă că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.
Curtea a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art.4 din Decretul-lege nr.118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
P. Decretul-lege nr.118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art.5 al.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art.1 al.(3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art.5 al.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Curtea a reținut că și alte state din Europa au reglementări având ca scop acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, modalitatea de plată a acestora fiind de două feluri: ori prestații lunare (de exemplu, în Bulgaria, pentru cei deținuți în tabere sau lagăre de muncă, este prevăzută suma de 1.500 leva/lună, dar nu mai mult de 50.000 leva total; pentru cei cărora li s-a impus domiciliu forțat sau au fost internați în alte localități - 800 leva/lună, dar nu mai mult de 25.000 leva total; elevii și studenții care au fost siliți să abandoneze studiile - 10.000 leva), ori o sumă globală (de exemplu, în Cehia, pentru prizonierii politici care s-au aflat în această situație cel puțin un an calendaristic, legiuitorul a stabilit o sumă compensatorie de 120.000 coroane, iar pentru fiecare lună de prizonierat în plus, 1.000 coroane, iar soții supraviețuitori și urmașii au dreptul la jumătate din sumele prevăzute); în Lituania, a fost prevăzută suma de 20.000 litas (aproximativ 5.800 euro) pentru urmașii participanților la mișcarea de rezistență, morți în luptă, în detenție sau în timpul interogatoriilor, 15.000 litas (aproximativ 4.350 euro) familiilor celor care au participat voluntari necombatanți în mișcarea de rezistență, morți în timpul detenției sau interogatoriilor, 12.000 litas (aproximativ 3.480 euro) familiilor participanților necombatanți în mișcarea de rezistență uciși sau morți în timpul detenției după punerea în aplicare a sentinței.
Este de observat ca la expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial a analizatei decizii, Parlamentul României nu a procedat la modificarea textului de lege declarat neconstituțional.
Decizia Curții cu privire la neconstituționalitatea unui text de lege are caracter general obligatoriu - atât în cadrul unui raport de drept procesual în curs de desfășurare, cât și față de cele viitoare, neputându-se interpreta că este astfel încălcat principiul neretroactivității legii civile; din punct de vedere tehnico-juridic, prin efectul deciziei Curții textul de lege nu a fost modificat, ci a încetat să mai producă efecte juridice; din această perspectivă, nu se poate aprecia că prin adoptarea art.5 al.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009, persoanele în cauză ar putea avea în patrimoniu o „speranță legitimă”, susceptibilă de a intra în sfera noțiunii de „bun” în sensul art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție, în acest sens fiind și jurisprudența Curții de la Strasbourg (în Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei – Curtea a statuat că atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății; prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective).
Fiind lipsită de fundament juridic, acțiunea s-a constatat a fi nefondată, în condițiile în care art.5 al.1 lit.a din lege a fost indicat ca temei juridic principal, iar celelalte dispoziții legale art.5-7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului au fost indicate în complinire.
De altfel, ratione temporis, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu protocoalele sale adiționale, nu își găsește aplicabilitatea în cauză, întrucât, la data luării măsurii administrative, aceasta nu fusese adoptată și cu atât mai puțin fusese ratificată de România.
Nu se poate aprecia că, prin neaplicarea dispozițiilor Legii nr.221/2009 în cauzele aflate în curs de soluționare la pronunțarea deciziilor Curții Constituționale se creează o discriminare în raport de petenții care au beneficiat anterior de prevederile acestui act normativ, întrucât, tocmai prin pronunțarea deciziilor instanței de contencios constituțional, s-a creat o situație de drept diferită de cea inițială; or, art.14 din Convenție, ca și Protocolul nr.12 la Convenție impun un tratament identic pentru situații identice; în plus, temeiurile discriminării, prevăzute de dispozițiile amintite, nu se regăsesc în speță, a reținut instanța de fond.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții R. I. și R. R., solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtului la plata sumei de 5.000.000 lei reprezentând despăgubiri pentru daunele morale cauzate ca urmare a uciderii părinților lor.
În motivare, reclamanții recurenți au invocat dispozițiile art.304 pct.9 și 3041 C.pr.civ., arătând că sentința atacată este nelegală și netemeinică, întrucât în mod eronat instanța de fond a respins acțiunea invocând Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale, așa încât, a se aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la daune morale, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă.
În sprijinul nediscriminării, recurenții au invocat și dispozițiile art.1 din Protocolul nr.12 la Convenție și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Thorne vs.The United Kingdom).
Pe lângă prevederile Legii nr.221/2009 nemodificate, recurenții au arătat că mai sunt incidente art.2, 3, 4, 5 7, 8, 9, 12, 19, 23, 24 și 25 din declarația Universală a Drepturilor Omului, art.3, 5 și 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluția APCE nr.1096 din 1996, Rezoluția APCE nr.1481 din 2006 și art.20 din Constituția României, potrivit căruia reglementările internaționale au prioritate.
În urma examinării sentinței atacate, în raport cu motivele invocate, de dispozițiile art.304 pct.9 și 3041 C.pr.civ. și de Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale, Curtea apreciază că este neîntemeiat recursul reclamanților, pentru considerentele de mai jos.
P. Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S. Român prin M. Finanțelor P. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art.5 al.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Astfel, Curtea Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art.4 din Decretul-lege nr.118/1990 și art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art.4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art.5 al.1 lit.”a” din Legea nr.221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.
Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art.1 al.3 și 5 din Constituție.
În ceea ce privește efectele Deciziei nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art.147 al.1 din Constituție (prevăzute și de art.31 al.3 din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art.47 al.4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr.761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii, respectiv art.5 al.1 lit.a din Legea nr.221/2009, Curtea apreciază că soluția de respingere a acțiunii este corectă.
Această soluție se impune, chiar dacă acțiunea a fost înregistrată anterior pronunțării Deciziei nr.1358/2010, avându-se în vedere că norma constată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facto pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art.322 al.1 pct.10 C.pr.civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.
Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr.12/19.09.2011, pronunțată în dosarul nr.14/2011, a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că, urmare a deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art.5 al.1 lit.a Teza I din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
În ceea ce privește încălcarea principiului nediscriminării, invocat prin motivele de recurs, se constată că în cauza de față încă nu a fost pronunțată o hotărâre definitivă la data la care a devenit obligatorie decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale. Astfel, este exclusă discriminarea în raport cu persoanele care la data respectivă erau în posesia unei hotărâri judecătorești definitive, pronunțată în baza unui text legal în vigoare, care nu a fost declarat neconstituțional la data respectivă.
De asemenea, Curtea apreciază că nu se poate reține încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și protocoalelor adiționale, pe de o parte, pentru că la data luării măsurii aceasta nu era adoptată și ratificată, iar pe de altă parte, pentru că aceste aspecte au fost analizate și prin Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale.
Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că sentința atacată este legală și temeinică, nefiind susceptibilă de casare sau modificare în condițiile prevăzute de art.304 și 3041 C.pr.civ., astfel că în baza art.312 al.1 C.pr.civ. urmează să respingă recursul reclamanților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanții R. I. și R. R. împotriva Sentinței civile nr.575 din 22.02.2012, pronunțată de T. T. în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 17 octombrie 2012.
Președinte, Judecător, Judecător,
G. O. RUJIȚA R. F. Ș.
Grefier,
M. M.
Red.GO/30.10.2012
Tehnored.MM/2 ex./16.11.2012
Instanță fond: T. T. – jud.D. H.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2117/2012. Curtea de... | Cereri. Decizia nr. 1478/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
