Pretenţii. Decizia nr. 2107/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2107/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 23-10-2012 în dosarul nr. 2107/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.2107
Ședința publică din 23 octombrie 2012
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: F. B.
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamantele W. E. și Bruckler I., precum și de pârâții Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului R., prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A., și M. A., prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 208/A/28.05.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că, prin serviciul registratură, a fost depusă întâmpinare, pe care instanța, în conformitate cu prevederile art. 308 alin. 2 Cod procedură civilă, în raport de data depunerii, o califică ca fiind concluzii scrise.
Instanța constată că părțile au solicitat judecarea cauzei și în lipsă, conform prevederilor art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, situație față de care, văzând că nu mai sunt alte cereri formulate sau alte aspecte de clarificat, reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
P. sentința civilă nr._/19.12.2011 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria A., în rejudecare, a respins acțiunea exercitată și precizată de reclamantele W. E. în contradictoriu cu S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, și cu M. A., reprezentat prin Primar, având ca obiect constatarea nevalabilității titlului Statului R., de preluare în baza Decretului nr. 223/1974 a imobilului din Aradul Nou, ./2m, casă și intravilan în suprafață de 828 mp, înscris în CF nr. 5193/a Aradul Nou, nr. top 1911-1912/a/117 și 4327/20/21-24/7, obligarea pârâtului la plata sumei de 322.683 lei despăgubiri materiale și 100.000 lei cu titlu de prejudiciu moral, majorate cu dobânda practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor achita trei puncte procentuale până la achitare; s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului R.; s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului A., în reprezentarea Statului R., în prezenta cauză exercitată pe calea dreptului comun; s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului A., prin Primar; s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii pe calea dreptului comun; s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B. I.; s-a respins excepția tardivității cererii de acordare de despăgubiri materiale; s-a admis excepția tardivității cererii de acordare de daune morale; s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune de a solicita daune morale; s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune de a solicita despăgubiri materiale; s-a respins excepția prematurității contestării cuantumului final al despăgubirilor materiale și a prejudiciilor morale; s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor cu privire la terenul de 828 mp, înscris în CF nr. 5193 Aradul Nou nr.top. 1911-1912/a/117 și 4327/20/21-24/7; s-a respins excepția autorității de lucru judecat; s-a admis excepția tardivității formulării de către M. A., prin Primar, a cererii de chemare în garanție a Statului R., prin Ministerul Economiei și Finanțelor; fără a se acorda cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță, pronunțându-se mai întâi pe excepțiile invocate, în temeiul art. 137 alin. 1 C.proc.civ., a constatat că reclamanta B. I. a făcut dovada calității de moștenitoare acceptantă, în calitate de fiică a defunctului W. Franz, decedat la data de 11.01.2007, deoarece, potrivit art. 4.2 din HG nr. 250/2007 privind normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 și art. 11 alin. 3 din HG nr. 890/2005, calitatea de moștenitor se stabilește și prin actele de stare civilă, testament, certificat de calitate de moștenitor. P. Decizia nr. 27/14.11.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, stabilind că, în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 republicată, prin care se solicită obligarea Statului R. să acorde despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, S. R. nu are calitate procesuală pasivă, iar acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr.247/2005, îndreptate direct împotriva Statului R., întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale art.13 din această Convenție, sunt inadmisibile. Conform art. 330 indice 7 aliniatul 4 din codul de procedură civilă „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.” Întrucât Decizia nr.27/14.11.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu s-a publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I până la data pronunțării prezentei cauze, prima instanță a reținut incidența prevederilor art. 315 aliniatul 1 din Codul de procedură civilă, conform cărora, „În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.” Astfel, prin Decizia civilă nr. 523/2009 și Decizia civilă nr. 908/28.10.2010 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a S. R., reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, aspect asupra căruia s-a reținut aplicabilitatea prevederilor art. 315 aliniatul 1 din Codul de procedură civilă. Pentru acest imobil, situat în A. ./2, înscris în CF 9193 Aradul Nou, s-a solicitat aplicarea măsurilor de reparație prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru care s-a emis Dispoziția Primarului Municipiului A. nr. 1643/14.11.2001, prin care s-au acordat pentru imobilul din litigiu, măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri bănești în sumă estimată conform art. 21 aliniatul 3 din Legea nr.10/2001, la cuantum de 100.000 dolari SUA, respingându-se cererea de restituire în natură al imobilului situat în A. ./2 înscris în CF 9193 Aradul Nou.
În speță, acțiunea este prescrisă în ce privește daunele morale raportat la prevederile art. 3 alin. 1 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora termenul de prescripție este de 3 ani de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și cel pe care răspunde de ea, însă pentru despăgubirile materiale nu este prescrisă deoarece, conform prev. art. 20 alin. 2 din L. 1/2009, chiar dacă au primit despăgubiri, potrivit Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației și valoarea corespunzătoare de piață a imobilului, context în care prin lege se instituie posibilitatea persoanelor îndreptățite, în speță, a reclamantelor, la acordarea acestor măsuri reparatorii, chiar dacă s-au acordat despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995. În cauză, s-a reținut Decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, conform căreia, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 formulate după . Legii 10/2001, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea 10/2001, și Convenția Europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate, care poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
În raport cu starea de fapt reținută, s-a constatat că, în speță, părțile au obținut măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Legii 10/2001, situație în care acțiunea pe calea dreptului comun este inadmisibilă.
Privitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului A. în reprezentarea S. R., respectiv a lipsei calității procesuale pasive a Municipiului A., prin Primar, prima instanța a admis-o deoarece, potrivit înscrierii de sub B II .1 din CF nr. 5193 Aradul Nou, nr. top 1991-1912/a/117 și 4327/20/21-24/7, proprietarul tabular este S. R. și nu M. A., nefiind proprietatea privată a unității administrativ teritoriale și în prezenta acțiune, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954, S. R. este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. În cauză s-a invocat calea dreptului comun, prevederile art. 480-482, art. 1088 din Codul civil, nu s-au invocat dispozițiile legii speciale, însă instanța a reținut incidența prevederilor art. 1 aliniatul 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, conform cărora această lege reglementează resursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură rezultate prin aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, respectiv analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se va face de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Nu s-a putut reține prematuritatea contestării cuantumului final al despăgubirilor materiale și a prejudiciilor morale, raportat la prevederile Capitolului VI, art. 19 din Legea nr. 247/2005, pe motiv că nu suntem în prezența unei decizii adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Excepția puterii de lucru judecat s-a respins, nefiind întrunite prevederile art. 1201 C.civ. și art. 166 C.proc.civ., deoarece reclamantele sunt îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare imobilului, conform prevederilor art. 20 alin. 2 din L. 1/2009, chiar dacă au primit despăgubiri potrivit Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației și valoarea corespunzătoare de piață a imobilului, context în care, prin lege, se instituie posibilitatea persoanelor îndreptățite, în speță, a reclamantelor, la acordarea acestor măsuri reparatorii, chiar dacă s-au acordat despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995.
Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor cu privire la terenul în suprafață de 828 mp, înscris în CF 5193 Aradul Nou, a fost admisă de către prima instanță, întrucât, potrivit încheierii din data de 19.12.1972, de sub B II.1 din CF 5793/a Aradul Nou, suprafața de 237 mp a fost atribuită în folosință reclamantei W. E., aceasta și-a înscris dreptul de proprietate doar asupra construcției, nefiind proprietara terenului, nici ea, și nici defunctul ei soț, ci terenul a fost și este și în prezent proprietatea Statului R., astfel că nu există identitate între persoana reclamantelor și persoana celui care este titularul dreptului în raportul dedus judecății.
Deoarece cererea de chemare în garanție nu s-a depus până la prima zi de înfățișare, conform prevederilor art. 60 și 61 C.proc.civ., a fost respinsă, ca tardivă, cererea de chemare în garanție a Statului R., prin Ministerul Economiei si Finanțelor.
P. decizia civilă nr. 208/A/28.05.2012 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul A. a respins apelul exercitat de reclamantele W. E. și B. I., în contradictoriu cu intimații M. A., reprezentat de primar și S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului A., împotriva sentinței civile nr._/19.12.2011 pronunțată de Judecătoria A. în dosarul nr._, a admis apelul exercitat de apelantul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului A. și cererea de aderare la apel formulată de M. A., reprezentat de primar împotriva aceleiași sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B. I.; a admis excepția prescrierii dreptului la acțiune; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. A.; a admis excepția prescrierii dreptului la acțiune; a respins excepțiile tardivității cererilor de acordare de despăgubiri; a menținut soluțiile privitoare la admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului R., respingerea excepției autorității lucrului judecat, respingerea excepției prematurității contestării cuantumului final al despăgubirilor materiale și a prejudiciilor morale, de admitere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantelor privitor la terenul de 828 mp înscris în CF nr. 5193 Aradul Nou, precum și respingerea cererii Mun. A. de chemare în garanție a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, fără cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că imobilul situat în A., ./2, înscris în CF nr. 5193/a A. nr. top. 1911/1912/a/117 și nr. top. 4327/20/21-24/7/f, constând în casă, a fost proprietatea reclamantei W. E., dobândit prin construire. În prezent, această carte funciară este sistată.
Terenul aferent casei este înscris în CF nr. 5193 A. nr. top. 1911/1912/a/117 și nr. top. 4327/20/21-24/7, având suprafața de 828 mp și a fost proprietatea Statului R., ce a atribuit reclamantei W. E. doar dreptul de folosință.
În baza Decretului nr. 223/1974, casa a fost preluată în proprietate de către S. R., prin Decizia Consiliului Popular al Municipiului A. nr. 661/1976.
În temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul nr. 853/03.03.1997, a fost vândut chiriașei L. V. imobilul compus din casă și terenul de 102,69 mp, fiindu-i ulterior atribuită în proprietate diferența de teren de 728,31mp. S-a dispus sistarea și a acestei cărți funciare.
P. dispoziția nr. 1643/14.11.2001 ( fila 17 primul dosar al Judecătoriei A.), M. A., examinând notificarea nr. 1175/ 02.10.2001 formulată în baza Legii nr. 10/2001 de reclamanta W. E., reprezentată de W. Franz, a respins cererea de restituire în natură a imobilului și, reținând preluarea abuzivă a acestuia de către stat, a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent de 100.000 dolari USA în condițiile prevăzute de art. 36-40 din L. 10/2001, însă oferta de despăgubiri bănești nu a fost acceptată, fiind menținută cererea exclusivă de restituire a imobilului în natură.
P. sentința civilă nr. 22/17.01.2002 a Tribunalului A. ( dosar nr. 6765/2001) a fost respinsă plângerea formulată de W. Franz în nume propriu și ca reprezentant al reclamantei W. E., având ca obiect anularea dispoziției de mai sus. Reclamantele nu au contestat faptul că acea hotărâre a rămas irevocabilă, arătând doar că, după decesul lui Franz W., și-au reconsiderat opțiunea, înțelegând să solicite despăgubiri bănești în condițiile modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 și a noilor dispoziții din Legea 247/2005- Titlul VII art. 4 lit. a vizând acordarea de despăgubiri. Cu toate acestea, nu au continuat demersurile pentru finalizarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Aceasta fiind starea de fapt dedusă judecății, tribunalul a constatat că reclamanta B. I. nu are calitate procesuală activă în cauză, întrucât aceasta a formulat prezenta acțiune în calitate de moștenitoare a defunctului W. Franz, decedat la 11.01.2007 ( fila 11 a primului dosar al Judecătoriei A.). Or, defunctul W. Franz nu a deținut în patrimoniul său dreptul de proprietate sau coproprietate asupra imobilului din A., ./2, înscris în CF nr. 5193/a A. nr. top. 1911/1912/a/117 și nr. top. 4327/20/21-24/7/f (casa) și în CF nr. 5193 A. nr. top. 1911/1912/a/117 și nr. top. 4327/20/21-24/7 (terenul). Absența legitimării procesuale active a reclamantei B. I. decurge astfel din faptul că aceasta nu a fost niciodată titular al dreptului de proprietate dedus judecății, la fel nici autorul invocat de acesta, privitor la care nici nu a făcut dovada calității de moștenitor prin depunerea certificatului de moștenitor, nefiind incidente dispozițiile speciale ale art. 4.2 din HG nr. 250/2007 privind normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 și art. 11 alin 3 din HG nr. 890/2005 din moment ce acestea sunt dispoziții speciale aplicabile doar în acțiunilor civile declanșate în baza Legii nr. 10/2001. Or, prezentul demers judiciar constituie o acțiune de drept comun în reparație prin acordarea de despăgubiri. Conform principiilor de drept „specialia generalibus derogant” și „generalibus specialia non derogant”, normele speciale nu se aplică concomitent cu cele generale. Astfel, alegând norma generală, reclamantele nu mai pot invocă în acest proces normele speciale ale Legii nr. 10/2001 în măsura în care le sunt favorabile, conform unui alt principiu de drept deja invocat în cauză, și anume electa una via non datur recursus ad alteram.
De asemenea, dreptul de proprietate asupra terenului aferent case nu s-a aflat niciodată în patrimoniul reclamantei W. E., ce a deținut doar dreptul de folosință.
În aceste condiții, tribunalul a constatat că, în mod greșit, prima instanță a recunoscut reclamantei B. I. legitimare procesuală activă privitor la casa din litigiu, soluționând însă corect excepția lipsei legitimării procesuale active a reclamantelor privitor la teren, așa încât tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B. I. privitor la întregul imobil (casă și teren) și a lipsei legitimării procesuale active a reclamantei W. E. referitor la teren.
Dreptul la acțiune, în condițiile dreptului comun, este prescris. Acțiunea civilă pentru acordarea despăgubirilor este o acțiune personală, prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 spre deosebire de acțiunea în revendicare imobiliară având ca obiect restituirea în natură a bunului.
Dreptul la acțiune pentru obținerea despăgubirilor atât materiale, cât și morale, s-a născut, în cazul de față, în momentul în care a devenit imposibilă restituirea în natură a imobilului, și anume de la data la care reclamanta a aflat sau a avut posibilitatea de a cunoaște că a avut loc vânzarea casei din A., ./2. Vânzarea locuinței în favoarea numitei L. V. s-a realizat prin contractul de vânzare–cumpărare nr. 853/1997, înscris în CF nr. 5193/a A. prin încheierea nr. 165/07.01.1998. Ținând cont de faptul că rolul înscrierii în cartea funciară este de a asigura opozabilitatea actelor juridice înscrise, precum și publicitatea față de terți a acestora, conform art. 17 alin. 1 din Legea nr. 7/1996 republicată, dreptul la despăgubiri al reclamantei, în condițiile dreptului comun, s-a născut la 07.01.1998 și s-a împlinit, potrivit art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, la 07.01.2001.
Prescripția dreptului la acțiune afectează în același termen și aceleași condiții, atât cererea având ca obiect acordarea despăgubirilor materiale, reprezentând contravaloarea bunului, cât și cea privitoare la daunele morale.
Prima instanță a reținut în mod greșit că dreptul la acțiunea în despăgubiri materiale nu ar fi prescrisă în temeiul art. 20 alin. 2 din Legea nr. 1/2009. În primul rând, acest act normativ dat în scopul pentru modificării și completării Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 are doar două articole. Art. 20 alin. 2 invocat de prima instanță aparține în realitate Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009. Însă, astfel cum s-a arătat deja, conform principiilor specialia generalibus derogant și electa una via non datur recursus ad alteram, alegându-se de către reclamante calea procedurii de drept comun, întregul litigiu se soluționează prin prisma normelor de drept comun, cu excluderea normelor speciale, care, în ceea ce privește repararea prejudiciilor provocate prin preluarea abuzivă de către stat a imobilelor în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, sunt cuprinse de Legea nr. 10/200.
Pe de altă parte, reclamanta W. E. a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, fiind depusă la dosar dispoziția nr. 1643/14.11.2001 a Primarului Mun. A., prin care a fost respinsă cererea reclamantei de restituire în natură a imobilului și s-a propus acordarea de despăgubiri în valoare de 3._ ROL (echivalentul a 100.000 USD), în baza Legii nr. 10/2001.
În consecință, reclamanta dispune deja de un titlu privitor la despăgubiri și nu a făcut dovada că a încercat să îl valorifice și nu a reușit datorită sistemului legal sau a autorităților învestite cu acordarea despăgubirilor. Pârâtul Mun. A. a arătat că reclamanta nu a încercat valorificarea dispoziției pe calea prevăzută de cap. VII din Legea nr. 247/2005, aspect ce nu a fost negat de către reclamantă.
În acest context solicitarea reclamantei este neîntemeiată tocmai datorită faptului că aceasta a beneficiat deja de repararea prejudiciului pretins, conform dispoziției nr. 1643/14.11.2001 a Primarului Mun. A., pe care reclamanta a contestat-o, plângerea ei fiind însă respinsă. Conform principiului electa una via, reclamanta a ales deja între procedura dreptului comun și cea a legii speciale de reparație, declanșând procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel că, potrivit deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secțiile Unite, o nouă acțiune a reclamantei întemeiată de această dată pe dispozițiile dreptului comun, în absența oricărei dovezi a eșecului punerii în executare a dispoziției nr. 1643/14.11.2001 a Primarului Mun. A., este inadmisibilă.
În plus, în cauză este incidentă și decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Completul competent să judece recursurile în interesul legii, ce a stabilit că „Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.
Nu există putere de lucru judecat față de sentința civilă nr. 22/17.01.2002 a Tribunalului A., prin care a fost respinsă plângerea reclamantei W. E. împotriva dispoziției primarului emisă în baza Legii nr. 10/2001, neexistând identitate de cauză și de obiect între acel litigiu și cel de față. Astfel, obiectul primului proces a constat în contestația împotriva dispoziției nr. 1643/14.11.2001 a Primarului Mun. A., cauza acțiunii fiind dreptul de proprietate și reparația ce decurge din încălcarea acestuia în contextul procedurii speciale a Legii nr. 10/2001. Prezenta acțiune are ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului român și acordarea despăgubirilor materiale și morale decurgând din dreptul de proprietate (cauza) invocat, de data aceasta, în condițiile procedurii de drept comun – art. 480 din Codul civil.
Prima instanță a respins în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului R. ( cu atât mai mult cu cât o astfel de excepție vizează calitatea ministerului de reprezentant al statului, iar nu calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice) și a admis excepția lipsei legitimării procesuale pasive a pârâtului M. A., în condițiile în care aceste excepții au fost soluționate irevocabil, cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 148/29.04.2010 a Tribunalului A., menținută prin decizia civilă nr. 908/R/28.10.2010 a Curții de Apel Timișoara, prin care s-a reținut legitimarea procesuală pasivă atât în privința pârâtului S. R., reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, cât și a pârâtului M. A.. În plus, în caz de casare, deciziile pronunțate în recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului ( art. 315 alin. 1 din Codul de procedură civilă). În consecință, excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R., reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, și a pârâtului M. A. nu mai făceau obiectul învestirii Judecătoriei A. în faza rejudecării.
Prima instanță a respins excepția tardivității cererii de acordare a despăgubirilor materiale și a admis excepția tardivității cererii de acordare a daunelor morale, în condițiile în care nu a fost învestită decât cu excepția tardivității primei cereri menționate de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, dar și de către M. A. ce a invocat decăderea reclamantei lor din dreptul de a solicita despăgubiri materiale pentru imobilul din A., ./2 raportat la prevederile art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată.
O astfel de excepție nu este întemeiată ca urmare a faptului că nu sunt incidente în cauză dispozițiile Legii nr. 10/2001, din moment ce reclamantele au înțeles să învestească instanța de judecată cu o acțiune de drept comun, iar nu cu o cerere întemeiată pe dispozițiile legii speciale de reparație. În consecință, soluția corectă este de respingere a celor două excepții ale tardivității.
Pentru același motiv, al inaplicabilității în speță a dispozițiilor speciale în materia reparației prejudiciilor provocate prin preluarea abuzivă a imobilelor de către statul român în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, tribunalul a menținut soluția primei instanței de respingere a excepției prematurității contestării cuantumului final al despăgubirilor materiale și a daunelor morale raportat la art. 19 Titlul VI al Legii nr. 247/2005.
În ceea ce privește soluția primei instanțe de respingere ca tardivă a cererii Municipiului A. de chemare în garanție a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a constatat că este lipsită de interes critica apelantului Municipiului A. față de soluția de respingere a acțiunii civile, așa încât necăzând în pretențiuni față de reclamantei, cererea de chemare în garanție apare ca fiind nefondată.
Pentru aceste considerente, având în vedere că, dreptul la acțiune în despăgubiri în contextul dreptului comun este prescris, iar pe de altă parte, reclamanta W. E. a beneficiat deja de repararea prejudiciului pretins, nefiind îndreptățită la o dublă despăgubire, în timp ce reclamanta B. I. nu este îndreptățită la repararea nici unui prejudiciu tribunalul, în baza art. 296 din Codul de procedură civilă, a respins apelul reclamantelor și a admis apelul exercitat de pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului A., precum și cererea de aderare la apel formulată de M. A., conform celor arătate.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, atât reclamantele W. E., Bruckler I., cât și pârâții S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice A., și S. R., prin M. A., reprezentat prin Primar.
Reclamantele W. E. și Bruckler I. au solicitat prin recursul declarat, desființarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului reclamantelor și respingerii apelului Direcției Generală a Finanțelor Publice A. și a cererii de aderare la apel formulată de M. A..
În motivare, au arătat că în mod greșit instanța de recurs a admis excepția lipsei calității procesuale a reclamantei Bruckler. Invocarea acestei excepții este neîntemeiată și în mod corect și legal prima instanță a respins-o.
Susținerea că reclamanta Bruckler trebuia să facă dovada calității de moștenitor printr-un certificat de moștenitor eliberat de notarul public este eronată, întrucât, prin art. 4.2 din H.G. nr. 250/2007, privind normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 și prin art. ll alin. 3 din H.G. nr.890/2005 privind stabilirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor, potrivit legilor funciare, calitatea de moștenitor se stabilește și prin actele de stare civilă, testament, certificat de calitate de moștenitor.
Privind excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor cu privire la terenul în suprafață de 828 mp., consideră că este greșita reținerea acesteia de către instanțe, deoarece acordarea despăgubirilor bănești pentru întreg imobilul, construcții si teren sau numai pentru construcții, nu este o problema privitoare la calitatea procesuală activă, ci este legată de întinderea despăgubirilor, de temeinicia cererii privind acordarea în întregime a sumei solicitate prin acțiune sau numai a unei valori mai mici.
Calitatea procesuală activă există sau nu, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, la dreptul pretins, dar, prin stabilirea îndreptățirii reclamantelor la primirea de despăgubiri în baza art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, implicit instanța a recunoscut calitatea lor procesuală activă.
Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, atât în privința despăgubirilor materiale, cât și a daunelor morale, au formulat o acțiune în revendicare, pe baza dreptului comun, nu o acțiune în despăgubiri pentru fapta ilicită; acțiunea lor nu are caracter personal, cum invocă Direcția Finanțelor și cum greșit a reținut tribunalul. Acțiunea lor este imprescriptibilă, art. 31 Decretul nr. 167/1958 și întreaga jurisprudență CEDO este elocventă în acest sens.
Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii pe calea dreptului comun, tribunalul reține în mod greșit această excepție, doar motivând că s-ar fi primit despăgubiri.
Instanța de apel nu a avut în vedere toate argumentele invocate, astfel că reiterează cele susținute atât în fața primei instanțe, cât și în fața tribunalului, apărări acceptate de Judecătorie, în sensul că "reclamantele sunt îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare imobilului, conform prevederilor art. 20 alin. 2 din Legea nr. 1/2009, chiar dacă au primit despăgubiri potrivit Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferența între valoarea încasată, actualizată cu indicele de inflație și valoarea de circulație a imobilului".
Reiterează motivele pentru care au ales calea dreptului comun și pentru care nu se justifică admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, arătând că imobilul din litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, in baza Decretului nr. 223/1974 ( și nu a Decretului-lege nr. 92/1950, cum eronat susține pârâtul), întrucât acest decret a fost contrar Constituției în vigoare la acea dată, dispozițiilor art. 480-481 cod civil și Declarației Universale a Drepturilor Omului, a fost un act normativ discriminatoriu și abuziv ( prin Decretul nr.9/31.12.1989 fiind abrogat), a adus grave prejudicii materiale și morale intereselor legitime ale cetățenilor români și a fost reținut ca preluat de stat fără titlu valabil chiar prin Dispoziția nr.1643/2001 a pârâtului.
În prezent, la 10 ani de la adoptarea Legii nr. 10/2001 și 6 ani de la adoptarea Legii nr. 247/2005, procedura de acordare a despăgubirilor și Fondul proprietatea, reglementate de aceste legi, nu funcționează pentru acordarea efectiva a despăgubirilor si mai mult, nici nu prevăd despăgubiri materiale și morale pentru privarea, de zeci de ani, a persoanelor deposedate abuziv de folosința bunurilor lor, în acest sens fiind și jurisprudența CEDO.
P. art. 26 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, s-a sistat valorificarea ofertei făcute prin Dispoziția nr.1643/2001 și, în orice caz, oferta respectivă nu acoperea decât parțial despăgubirea reală, așa cum este aceasta tratată în jurisprudenta C.E.D.O., adică la valoarea de circulație de pe piața imobiliară.
Fiind preluat fără titlu valabil, S. nu era îndreptățit să vândă imobilul și înstrăinându-l, a dispus de ceea ce nu avea, de bunul altuia. In această situație, legile de reparație, nr.112/1995, nr. 10/2001 și nr. 247/2005 nu sunt aplicabile în cauză, ci exclusiv dreptul comun, proprietarii deposedați „își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării" (art. 2 alin. 2 Legea nr. 10/2001), în acest sens fiind și jurisprudența Curții de Apel Timișoara.
Arată că au invocat în acțiunea lor și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană și art. 20 alin. 2 din Constituție cu privire la prioritatea reglementărilor internaționale față de legile interne în caz de neconcordanță. De altfel, și Legea nr. 10/2001, prin art. 20 alin. 2, prevede, pentru imobilul vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, după procedura acestei legi și a Legii nr. 247/2005, ceea ce înseamnă, prin opoziție, că pentru imobilele preluate fără titlu valabil, care nu puteau fi vândute, nu sunt aplicabile măsurile de reparație prin echivalent prevăzute de cele două Iegi, ci dreptul comun.
In cauză este incidentă Decizia în interesul legii nr. 33/2008, prin care s-a statuat: „In cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr.10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate. Aceasta prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun în măsura în care nu se aduce atingere altor drepturi sau securității raporturilor juridice”.
În speță, acțiunea nu vizează și nu afectează cu nimic dreptul de proprietate al chiriașului cumpărător, pentru că au dedus judecății exclusiv raportul juridic de despăgubire împotriva Statului.
în privința despăgubirilor care se susține ca le-ar fi fost acordate, acest lucru este inexact, prin Dispoziția nr. 1643/2001 se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, de 100.000 dolari USA; dar prin această dispoziție nu li s-a acordat și nu s-a dispus plata niciunei sume de bani, ci s-a făcut oferta, precizând ca "despăgubirile bănești se vor acorda conform Legii nr.10/2001", respectiv, în prezent, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pe care nu le-au acceptat, după cum reiese și prin exercitarea prezentei acțiuni, întrucât nu se acordă despăgubiri integrale și în termen rezonabil, iar Fondul Proprietatea nu funcționează.
In drept: art. 299, art. 301-303 și art. 304 pct. 9 C.pr.civ..
Direcția Generală a Finanțelor Publice A., în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, în nume propriu și ca reprezentat al Statului R., a solicitat, prin recursul declarat, modificarea în parte a deciziei, în sensul admiterii tuturor excepțiilor invocate de instituție.
În motivare, se arată că decizia pronunțată de Tribunalul A. este netemeinică și nelegală, dată cu interpretarea greșită a legii în ceea ce privește soluționarea excepțiilor invocate de această instituție.
Cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice pentru S. R. și implicit lipsa calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, consideră că Tribunalul A. în mod greșit a reținut faptul că această excepția a fost soluționată cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 148/29.04.2010 a Tribunalului A..
S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are calitatea de parte în prezentul dosar deoarece acesta nu a fost împrocesat de reclamanți în această calitate. Chiar dacă prin decizia de casare, Curtea de Apel Timișoara a considerat că s-ar impune introducerea în cauză și a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, aceasta nu înseamnă că instituția a și dobândit calitatea de parte în proces. În conformitate cu principiul disponibilității, reclamanții puteau să introducă în cauză S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, fără însă ca instanța, din propria inițiativă, să poată să facă acest lucru.
Mai mult S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă și pentru că imobilul face parte din domeniul privat al Municipiului A., având în vedere faptul că nu se regăsește în inventarul bunurilor care fac parte din domeniul public, potrivit H.G. nr. 976/2002 privind atestarea domeniului public al județului A., precum și al municipiului A., orașelor și comunelor din județul A. și faptul că imobilul a fost preluat de către Consiliul Popular al Municipiului A..
Potrivit prevederilor art. 3 alin. 1A pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice acesta „reprezintă statul ca subiect de drepturi si obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop alt organ."
De asemenea, în cauza sunt incidente prevederile art. 21 din Legea nr. 215/2001 conform cărora: "Unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplina și patrimoniu propriu".
În continuare, alin. 2 al art. 21 din același act normativ prevede: "în justiție, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean." Art. 36 alin. 2 lit. c din același act normativ prevede printre atribuțiile Consiliului Local pe aceea de a administra domeniul public și privat al orașului. Potrivit alin. 5 lit. b din aceluiași articol, printre atribuțiile Consiliului Local se numără și aceea de a hotărî vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privata a orașului în condițiile legii.
Imobilul în litigiu a fost preluat în anul 1976, în baza deciziei dată de Consiliul Popular al Municipiului A., și anume S. R. reprezentat prin M. A.. Mai apoi, același imobil a și fost vândut tot de către M. A., în aceste condiții calitatea procesuală în reprezentarea Statului o are M. A..
În continuare, în contextul prevederilor Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, rezultă indubitabil că, în speță, calitatea procesuală pasivă are M. A. - Primăria A. și Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietăților - Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, în conformitate cu prevederile Hotărârii nr. 1.068 din 5 septembrie 2007, pentru modificarea si completarea Hotărârii Guvernului nr. 361/2005 privind înființarea, organizarea si funcționarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.
În aceste condiții, raportat la Dispoziția nr. 1643/2001 emisă de M. A. - Primăria A., art. 13 coroborat cu art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, menționează că analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se vor face de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în baza raportului de evaluare și care va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Nu în ultimul rând, arată că, dat fiind petitul acțiunii, este evident că o eventuală obligare a instituției la plata despăgubirilor pentru imobilul solicitat ar fi fără efect și nu ar putea fi pusă în aplicare de Ministerul Finanțelor Publice întrucât despăgubirile sunt acordate de către Comisia Centrală în baza dispoziției emise de M. A. - Primăria A. și nu de către Ministerul Finanțelor Publice, acesta nedeținând instrumentele legale pentru a realiza acest lucru, respectiv nu are în buget sume alocate pentru plata unor astfel de despăgubiri.
De asemenea, S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă nici în ceea ce privește o eventuală acordare de daune morale pentru eventualul prejudiciu cauzat ca urmare acordării despăgubirilor cu întârziere, având în vedere că în această procedură sunt implicate Municipiul A. - Primăria A. și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În ceea ce privește prevederile art. 12 din O.U.G. nr. 4/2009, acestea nu justifică calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, ci doar stabilesc cum se achită despăgubirile în acele cauze în care Ministerul Finanțelor Publice are calitatea de reprezentant al Statului și în cazul plății despăgubirilor stabilite prin legi speciale. În acest sens, s-a pronunțat și Î.C.C.J. în recurs în interesul legii în dosar nr. 28/2011 prin Decizia nr. 27/14.11.2011.
Reiterează excepția tardivității cererii de acordare de despăgubiri materiale raportat la prevederile art. 22 alin. 1 din Legea 10/2001, conform cărora notificarea trebuie depusă în termen de 6 luni de la . Legii, termen prelungit prin OUG nr. 109/2001 și OUG 145/2001, în cauză operând decăderea reclamantelor din dreptul de a solicita despăgubiri.
Reiterează excepția puterii de lucru judecat în condițiile art. 166 Cod procedură civilă, excepție respinsă în mod greșit de către Tribunalul A. cu motivarea că nu există identitate de obiect și cauză.
În susținerea excepției, arătă că, prin acțiunea introdusă la Tribunalul A. la data de 10.12.2001, numitul W. Franz a solicitat anularea Dispoziției primarului Municipiului A. cu nr. 1643/14.11.2001, cerere care a format dosarul civil nr. 6765/2001 al Tribunalului A., și care s-a finalizat irevocabil prin Decizia nr. 45/2003 a Curții de Apel Timișoara, menținându-se soluția pronunțată de Tribunalul A. în Sentința civilă nr. 22/17.01.2002, în sensul respingerii plângerii. Ca atare, suntem în prezența unei puteri de lucru judecat ce asigură imutabilitatea verificării jurisdicționale în procesul civil și care garantează imposibilitatea rediscutării aceluiași litigiu după rezolvarea irevocabilă a acestuia.
În drept: art. 304, art. 304 pct. 9 C.proc.civ. și celelalte acte normative invocate.
S. R., prin M. A., reprezentat prin Primar, a solicitat modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii excepției decăderii reclamanților din dreptul de a solicita acordarea de despăgubiri materiale și cu titlu de prejudiciu moral pentru imobilul situat în A., ./2, raportat la prevederile art. 22, alin. 1 din Legea nr. 10/2001 rep.; admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului A. cu privire Ia acordarea despăgubirilor în sumă de 400.000 lei cu titlu de despăgubiri materiale și suma de 100.000 lei cu titlu de prejudiciu moral; admiterii excepției puterii de lucru judecat în condițiile art. 166 Cod procedură civilă; admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului A. prin Primar în reprezentarea Statului R. în prezenta cauză exercitată pe calea dreptului comun și respingerea excepției tardivității cererii de chemare în garanție a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
În motivare, a arătat că decizia atacată este greșită raportat la decizia civilă nr. 148/29.04.2010 a Tribunalului A. întrucât, în considerentele deciziei antecitate se reține că „Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă atâta vreme cât s-au solicitat despăgubiri..."iar, prin întâmpinarea depusă în rejudecare în primă instanță și prin cererea de aderare la apel formulată în rejudecare, au solicitat, pe cale de excepție, să se constate lipsa calității procesuale pasive a Municipiului A. cu privire la acordarea despăgubirilor în sumă de 400.000 lei cu titlu de despăgubiri materiale și suma de 100.000 lei cu titlu de prejudiciu moral, invocată în cadrul întâmpinării depuse în rejudecarea cauzei. Ori, instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 315 Cod procedură civilă, făcând abstracție de excepția antecitată și de raționamentul juridic conturat în decizia civilă nr. 148/29.04.2010 a Tribunalului A., a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. A., înlăturând construcția juridică cuprinsă în decizia civilă nr. 148/29.04.2010, unde instanța reține calitatea procesuală pasivă a Municipiului A. prin primar cu raportare doar la petitul reclamanților privind constatarea nevalabilității titlului nu și la petitul privind acordarea de despăgubiri.
Pe această cale, reiterează această excepție și solicită instanței de recurs admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului A. cu privire la acordarea despăgubirilor în sumă de 400.000 lei cu titlu de despăgubiri materiale și suma de 100.000 lei cu titlu de prejudiciu moral, în susținerea căreia arată că, având în vedere cererea reclamanților, prin prisma prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954. Consideră că, raportat la solicitarea de acordare de despăgubiri bănești cu titlu de despăgubiri materiale și cu titlu de prejudiciu moral, calitatea procesuală pasivă o are Ministerul Finanțelor Publice și nu pârâtul M. A., pe care reclamanta a înțeles să îl cheme în judecată.
Potrivit extrasului de carte funciară cu nr. 5193/a Aradul Nou, imobilul este proprietatea numitei L. V., dobândit cu titlu de cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 853/1997.
Conform prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și peroanele juridice „..statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații" și „participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor".
In aceste condiții față de cele menționate mai sus, raportat la prevederile art. 32 din Decretul - Lege nr. 115/1938 ce instituie prezumția de proprietate a celui ce și-a înscris un drept real în cuprinsul cărții funciare, titularul obligației corelative a dreptului dedus judecății nu este și nu poate fi M. A., ci S. R., care este reprezentat, potrivit Decretului nr. 31/1954, de către Ministerul Finanțelor.
In altă ordine de idei, ținând cont de situația locativă mai sus arătată, respectiv faptul că locuința a fost înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995, sunt incidente prevederile actului normativ antemenționat și a H.G.R. 20/1997. Astfel, potrivit hotărârii actelor normative antemenționate, legiuitorul prevede dreptul statului de a vinde aceste imobile chiriașului întrucât, așa după cum rezultă din art. 1, alin. 2 din Legea nr.112/1995, se referă în mod neechivoc la imobilele cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului.
Mai mult, arătăm că potrivit alineatului 6 al art. 13 coroborat cu art. 39 lit. a) din Legea nr. 112/1995, sumele obținute din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură se constituie la dispoziția Ministerului Finanțelor, ori raportat la textul legal antemenționat rezultă în mod indubitabil că sumele provenite din vânzarea locuințelor au fost încasate de Ministerul Finanțelor Publice și, în aceste condiții, apreciază că titularul obligației este instituția mai sus amintită, și nu M. A..
De asemenea, legiuitorul a stabilit, potrivit art. 14, ind. 1, alin. 4 și alin. 5 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, faptul că: „Sursele de finanțare a acordării despăgubirilor in numerar de către Direcție se asigură din dividendele aferente acțiunilor deținute de stat la Fondul "Proprietatea", din sumele obținute ca urmare a vânzărilor de acțiuni emise de Societatea Comercială "Fondul Proprietatea" - S.A., efectuate de către Ministerul Finanțelor Publice, după deducerea cheltuielilor efectuate de Societatea Comercială "Fondul Proprietatea" - S.A., și în completare de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Finanțelor Publice. Sumele prevăzute în bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor pentru aplicarea prezentei legi se transferă, la solicitarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, in bugetul acesteia.""", prevederi față de care rezultă fără echivoc faptul că pârâtul M. A. nu are obligația de plată a despăgubirilor bănești reparatorii solicitate prin acțiune de către reclamante, neavând astfel calitate procesuală pasivă în cadrul prezentului litigiu ce are ca obiect obligarea la plata de despăgubiri bănești cu titlu de despăgubiri materiale, precum și cu titlu de prejudiciu moral pentru imobilul situat în A., ./2.
Mai mult, lipsa calității procesuale pasive a Municipiului A. este întărită și de prevederile Legii nr. 10/2001, respectiv punctului 20.2 din H.G.R. nr. 250/2007. Raportat la Dispoziția cu nr. 1643/2001 și la prevederile art. 13 coroborat cu art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, analizarea si stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se vor face de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în baza raportului de evaluare și care va proceda ia emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, ce se acordă de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților potrivit art. 18 din același titlu.
Raportat la textele legale antemenționate, M. A. nu are atribuția stabilirii despăgubirilor finale și, în concluzie, acest pârât nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titularul obligației de stabilire și plată a cuantumului despăgubirilor.
Totodată, lipsa calității procesuale pasive a Municipiului A. prin primar cu privire la solicitarea reclamanților de acordare de despăgubiri a fost statuată prin Decizia cu nr. 148/29.04.2010 a Tribunalului A. pronunțată în dosarul cu nr._ rămasă irevocabilă, în care se menționează că: „Ministerul FinanțelorPublice are calitate procesuală pasivă atâta vreme cât s-au solicitat despăgubiri ... ".
Tribunalul A., cu interpretarea greșită a legii, dispune respingerea excepției puterii de lucru judecat, în condițiile art. 166 C.proc.civ., înlăturând în mod neteineinic și nelegal motivarea lor. Litigiul finalizat prin sentința civilă cu nr. 22/2007 a Tribunalului A. a vizat dispoziția nr. 1643 din 14.11.2001 emisă de Primarul Municipiului A. în soluționarea notificării depuse pentru imobilul din prezentul litigiu, situație în care nu se poate reține lipsa identității de obiect și cauză, atâta timp cât litigiul purtat de reclamantă a avut în vedere dispoziția cu privire la măsurile reparatorii stabilite ca urmare a soluționării notificării depuse pentru imobilul de mai sus.
Având în vedere că, în considerentele sentinței nr. 22/17.01.2002 a Tribunalului A., se reține că imobilul are o valoare estimată la 100.000 dolari SUA, la care urmează să fie despăgubit, față de cererea formulată în prezentul dosar, consideră că suntem în prezența unei puteri de lucru judecat ce asigură imutabilitatea verificării jurisdicționale în procesul civil și care garantează imposibilitatea rediscutării măsurilor reparatorii pentru imobilul ce face obiectul prezentului litigiu după rezolvarea irevocabilă a acestuia.
Atât Tribunalul, cât și instanța de fond, nu au analizat excepția decăderii reclamantelor din dreptul de a solicita acordarea de despăgubiri materiale și cu titlu de prejudiciu moral pentru imobilul din A., ./2, raportat la prevederile art. 22, alin. 1 din Legea nr. 10/2001 rep, situație în care reiterează excepția.
Raportat la termenul imperativ stabilit de legiuitor la art. 22, alin. 1 din Legea nr. 10/2001 ( termen prelungit succesiv in baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 109/2001 și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 145/2001), precum și la faptul că reclamantele au formulat o cererea de acordare de despăgubiri materiale și morale pentru imobilul din ./2 după acest termen stabilit de legiuitor, respectiv în anul 2008, prin prisma prevederilor ari. 22, alin. (5) din Legea nr. 10/2001, reclamantele sunt decăzute din dreptul de a solicita despăgubiri materiale și morale pentru imobilul în litigiu.
Tribunalul A., în dispozitivul deciziei atacate, nu menține soluția primei instanțe cu privire la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului A. prin Primar in reprezentarea Statului R. in prezenta cauză exercitată pe calea dreptului comun deși, în considerentele deciziei, nu arată motivele pentru care înlătură această soluție.
In consecință, reiterează excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R., prin M. A., reprezentat prin primar, respectiv al Municipiului A., prin primar, în reprezentarea Statului R..
S. R. și M. A. sunt două persoane juridice distincte de drept public diferit, iar proprietarul tabular al imobilului în litigiu, potrivit înscrierii de sub B.II 1 din C.F. nr. 5193 Aradul Nou, a fost până în anul 1998 S. R. și nu M. A..
Mai mult, S. R. nu poate fi reprezentat de M. A. și nici de către primar, față de prev. art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
Tribunalul A., în mod nelegal, a reținut, ca nefondată, critica Municipiului A. cu privire la soluția primei instanțe de admitere a excepției tardivității cererii de chemare în garanție a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice. Astfel, deși respinge cererea Municipiului A. de chemare în garanție a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, raportat la soluția de respingere a acțiunii și a apelului reclamantelor, Tribunalul A. nu se pronunță cu privire la critica Municipiului A. cu privire la soluția de admitere a excepției tardivității cererii de chemare în garanție a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
În aceste condiții, reiterează criticile privind soluția instanței de fond de admitere a excepției tardivității cererii de chemare în garanție a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, soluție pe care o consideră nelegală, situație în care solicită instanței de recurs să dispună respingerea acestei excepții. Arată că prima instanță în mod netemeinic a admis excepția tardivității cererii de chemare în garanție a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât cererea incidentală a fost formulată în primul ciclu procesual pentru termenul din data de 04.05.2009, situație în care aceasta putea fi judecată o dată cu cererea principală, atâta timp cât faza probatorie nu era finalizată, iar cauza era în stare de judecată, instanța de fond putând-o judeca împreună în scopul bunei administrări a justiției.
Chiar și în situația în care cererea de chemare în garanție ar fi apreciată ca tardivă, sancțiune specifică pentru cazul în care cererea de chemare în garanție este depusă peste termenul prevăzut de art. 61 alin. (1) Cod procedură civilă, este potrivit art.63, alin. (2) din Codul de procedură civilă, disjungerea cererii, și nu respingerea ca tardivă a acesteia, așa după cum în mod greșit arată instanța de fond în considerentele sentinței.
În altă ordine de idei, arătă că soluția de admitere a excepției tardivității cererii de chemare în garanție este neconformă cu principiul legalității în procesul civil, atâta timp cât în primul ciclu procesual Judecătoria A. a disjuns cererea de chemare în garanție formulată de M. A. formând dosarul civil ni._ și care în prezent este suspendat și se află în apel pe rolul Tribunalului A..
De asemenea, soluția de admitere a excepției tardivității cererii de chemare în garanție este nelegală, raportat la prevederile art. 315 Cod procedura civilă și la cele dispuse de Tribunalul A. în Decizia civilă cu nr. 148/29.04.2010 pronunțată în dosarul_, rămasă irevocabilă prin decizia Curții de Apel Timișoara pronunțată la data de 28.10.2010 în dosarul nr. 9014._ . Astfel arătăm că în decizia cu nr. 148/29.04.2010 Tribunalul A. a dispus instanței de fond în considerentele hotărârii împrocesarea Ministerului Finanțelor Publice, situație în care această instituție a fost introdusă în cauză în calitate de pârât și nu de chemat în garanție, astfel că, în această situație, admiterea excepției tardivității cererii de chemare în garanție este nelegală.
În drept, invocă prev. art. 299 și urm.,art. 261, pct. 5; art. 304, pct. 7 și pct. 9; art. 312 C.proc.civ., art. 137 C.proc.civ.; art. 644 Cod civil, art. 32 din Decretul - Lege nr. 115/1938; art. 25 din Decretul nr. 31/1954; art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Părțile au depus întâmpinare în cauză, prin care și-au menținut pozițiile procesuale exprimate anterior în speță cu privire la cererile formulate, poziții expuse anterior, astfel că nu vor mai fi reluate.
În drept, art. 115 și urm. C.proc.civ. art. 308 C.proc.civ..
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor invocate precum și în limitele trasate de art. 304 și 306 alin. 2 Cod procedură civilă, față de actele și lucrările dosarului, analizate prin raportare la prevederile art. 299 și urm. Cod procedură civilă coroborate cu art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, Curtea constată că prezentele recursuri sunt nefondate, Tribunalul A. pronunțând o decizie temeinică și legală, pentru considerentele expuse pe larg, în cuprinsul acesteia și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.
Astfel, se impune a constata că, raportat la obiectul și cauza prezentei acțiuni, precum și la dispozițiile legale incidente în speță, Tribunalul a soluționat în mod just excepțiile invocate de părți în prezentul proces și reiterate prin cele trei cereri de recurs cu care Curtea de Apel Timișoara a fost legal investită, ca urmare a unei corecte aplicări a principiilor de drept conform cărora „specialia generalibus derogant” și „electa una via, non datur recursus ad alteram”.
Având în vedere că prezenta acțiune este întemeiată exclusiv pe dispozițiile de drept comun ( art. 480 Cod civil), Curtea nu poate permite părților să invoce dispozițiile legii speciale reparatorii ( Legea nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 1/2009 și Legea nr. 247/2005), nici în ceea ce privește regimul probator, nici pentru corecta stabilire a cadrului procesual, respectiv pentru verificarea respectării cerințelor legale pentru realizarea scopului urmărit de reclamante.
Astfel, în ceea ce privește legitimarea procesuală activă a reclamantei Bruckler I., în mod just tribunalul a reținut că, pentru ca aceasta să aibă calitate procesuală activă în prezenta acțiune de drept comun, trebuie să producă un certificat de calitate de moștenitor, neputându-se apela la regimul probator prevăzut de legea specială, ce nu constituie temeiul prezentei cereri de chemare în judecată.
Aplicarea corectă a principiilor de drept enumerate anterior ( „electa una via, non datur recursus ad alteram” și „specialia generalibus derogant”) impune concluzia că reclamanta Bruckler I. nu poate apela la prevederile art. 4.2 din HG nr. 250/2007, iar, în ceea ce privește art. 11 alin. 3 din HG nr. 890/2005, aceasta privește stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor. Acest text legal prevede necesitatea unui certificat de moștenitor, alături de alte înscrisuri și, având în vedere ierarhia actelor normative, nu poate contrazice prevederile din Legea nr. 7/1996 ( în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, care pretind un astfel de certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor) pentru o valabilă înscriere în CF a dreptului de proprietate dobândit prin moștenire.
De asemenea, este corectă concluzia că, raportat la conținutul cărții funciare de la data preluării imobilului de către Stat, niciuna dintre reclamante nu legitimează calitatea procesuală activă cu privire la terenul de sub construcții. În condițiile în care terenul înscris în CF nr. 5193 A., nr. top. 1911/1912/a/117 și nr. top. 4327/20/21 – 24/7 în suprafață de 828 mp, nu a ieșit din patrimoniul Statului, fiind atribuită reclamantei W. E. doar folosința acestuia, în vederea edificării unei construcții, reclamantele nu au calitate procesuală activă în prezentul litigiu cu privire la despăgubirile cerute pentru teren.
Soluția corectă este aceea de respingere a acțiunii civile pentru acest petit motivat de lipsa calității procesuale active, nu datorită netemeiniciei acțiunii, cum solicită reclamantele, prin recursul declarat, deoarece nu pot fi confundate cele două noțiuni. Legitimarea procesuală activă presupune identitatea dintre titularul dreptului pretins și reclamantul, identitate ce nu există în speță, și care în nici un caz nu poate fi reținută prin raportare la prevederile art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, față de temeiul de drept al prezentei acțiuni.
În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă, decizia tribunalului este urmarea unei juste aplicări a prevederilor art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă în cauză, raportat la conținutul deciziei de casare pronunțată anterior de Curte.
În condițiile în care această decizie, obligatorie pentru instanțele de rejudecare ( inclusiv pentru curte), în condițiile art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, a tranșat irevocabil chestiunea legitimării procesuale pasive, respectiv a calității de reprezentat, atât pentru pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, cât și pentru S. R., prin M. A., aceste chestiuni nu mai pot fi repuse în discuție în prezentul ciclu procesual, fără a se aduce atingere puterii lucrului judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească irevocabilă, lucru ce nu poate fi permis.
Ca atare, Curtea va respinge, ca neîntemeiate, recursurile declarate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice București și M. A. sub aspectul criticilor aduse soluției date asupra excepțiilor lipsei calității de reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice pentru Stat și a lipsei calității procesuale pasive a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice ( invocate prin recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice A., în numele Ministerul Finanțelor Publice București), respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului A. ( invocată de această instituție în recursul său).
Față de motivul respingerii recursurilor cu privire la excepțiile arătate (obligativitatea dezlegării date de Curtea de Apel Timișoara prin decizia de casare cu privire la aceste probleme de drept), Curtea nu va mai analiza argumentele invocate de pârâți în dezvoltarea acestor aspecte, care nu mai pot fi repuse în discuție, așa cum am arătat anterior, fiind tranșate irevocabil.
Se mai impune a arăta că nu este reală susținerea pârâtului M. A. că tribunalul nu și-a motivat soluția cu privire la înlăturarea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, reținută de prima instanță.
Examinând considerentele deciziei recurate, se constată că tribunalul și-a argumentat soluția sub acest aspect, reținând obligativitatea deciziei de casare, astfel că nu era necesară reanalizarea detaliată a argumentelor invocate de parte cu privire la excepția analizată.
Cu privire la criticile aduse de recurenții–pârâți asupra soluției date de Tribunal cu privire la excepția puterii de lucru judecat, și acestea se privesc a fi neîntemeiate.
Între cele două pricini nu există tripla identitate, cerută de art. 1201 Cod civil și art. 166 Cod procedură civilă, chiar dacă ambele acțiuni vizează obținerea de măsuri reparatorii pentru același imobil. Este vorba despre o a doua cerere, ce este însă fundamentată pe prevederile dreptului comun privind revendicarea, astfel că, în cele două dosare, legea invocată ( cea specială în primul litigiu, și cea generală în prezentul proces) impune analizarea cererilor prin raportare la un cu totul alt regim ( probator și procesual), cu particularități generate de legea invocată, precum și de aplicarea prevederilor art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, sub aspectul admisibilității unei astfel de acțiuni, de drept comun.
Diferențele între cele două tipuri de acțiuni sunt fundamentale, astfel că, în nici un caz nu poate fi reținută puterea de lucru judecat în prezenta cauză.
Cu privire la excepția decăderii reclamantelor din dreptul de a cere despăgubiri, prin raportare la dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, în mod corect tribunalul a reținut că o astfel de excepție, invocată de ambii pârâți și reiterată prin recursurile declarate, nu poate fi reținută, ca întemeiată.
Prezenta acțiune este fundamentată pe dispozițiile art. 480 Cod civil, astfel că termenul reglementat de Legea nr. 10/2001, în art. 22, nu este aplicabil, ci dispozițiile de drept comun vizând prescripția dreptului material la acțiune, ce, a fost, de altfel, reținută de către tribunal.
Cât timp reclamantele au arătat expres că nu înțeleg să invoce în prezentul litigiu prevederile Legii nr. 10/2001, se poate pune în discuție admisibilitatea acțiunii, și nu netemeinicia acesteia motivată de neurmarea procedurii administrative prevăzută de legea specială ( ce nu este incidentă în cauză, în condițiile în care reclamantele nu au invocat-o).
Susținerea recurentului M. A. că această excepție nu a fost analizată nu poate fi reținută, ca întemeiată, față de considerentele deciziei atacate, în cuprinsul cărora tribunalul a motivat soluția reținută asupra acestei excepții, arătând că întregul litigiu se soluționează prin prisma normelor de drept comun, cu excluderea normelor speciale.
Ca atare, nefiind invocată Legea nr. 10/2001, nu se poate proceda la verificarea respectării procedurii administrative sau judiciare reglementată de norma specială, astfel că instanța de recurs va menține soluția pronunțată asupra excepției decăderii din dreptul de a cere despăgubiri și a excepției tardivității cererii de daune materiale, invocate de cei doi pârâți prin raportare la prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001 ( excepții cu conținut identic, chiar dacă sunt denumite diferit).
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantelor, tribunalul a calificat corect prezenta acțiune, ca fiind una personală, supusă termenului de prescripție general prev. de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. Soluția este justă față de obiectul acțiunii ( pretenții reprezentând prejudiciul material și moral produs prin preluarea abuzivă a imobilului de către Stat).
În acest sens, s-au pronunțat constant doctrina juridică și jurisprudența în materie, termenul în care reclamanta W. E. putea a solicita repararea prejudiciului produs începând să curgă cel mai târziu de la apariția Legii nr. 10/2001 ( nu de la înscrierea în CF a dreptului chiriașei–cumpărătoare), întrucât acest act normativ a calificat, ca fiind abuzivă, preluarea imobilului și a instituit regimul de reparare a acestui abuz, prin art. 18 lit. c menționând că imobilele înstrăinate chiriașilor în baza Legii nr. 112/1995 nu mai pot fi restituite în natură. De la acest moment, reclamanta W. E. putea și trebuia să cunoască faptul că nu va primi în natură imobilul și trebuia să acționeze în consecință.
De altfel, soluția dată de tribunal acestei excepții ( corectă, după cum am arătat) nu putea să influențeze soluția în prezenta cauză, întrucât excepția inadmisibilității prezentei acțiuni ( și ea întemeiată), este prioritară, potrivit art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă.
Cu privire la acest aspect, curtea constată că reclamanta W. E. a apelat la procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, emițându-se o dispoziție a primarului Municipiului A., ce reține dreptul ei la măsuri reparatorii, constând în despăgubiri. Ca atare, reclamanta deține un titlu ce îi recunoaște dreptul la despăgubiri, emis în baza legii speciale, și pe care a neglijat să-l pună în executare, astfel că nu poate apela la dispozițiile dreptului comun pentru a obține o nouă ( a doua) reparare a prejudiciului suferit, fără a se încălca regimul stabilit de art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998.
Acest text de lege reprezintă consacrarea legislativă a adagiilor „specialia generalibus derogant” și „electa una via non datur recursus ad alteram”, menționând expres că bunurile intrate în patrimoniul Statului pot fi revendicate pe calea dreptului comun, dacă nu fac obiectul unei legi speciale reparatorii.
Se mai impune a reține și deciziile nr. 33/2008, respectiv nr. 27/2011 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție București, date în soluționarea unor recursuri în interesul legii în materie, ambele obligatorii, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă .
Astfel, decizia nr. 33/2008 reglementează două modalități de abordare a acțiunii în revendicare imobiliară de drept comun. Cea cu caracter general are în vedere principiile „specialia generalibus derogant”, „electa una via…” șicel al securității raporturilor juridice, iar cea de a doua ipoteză constituie o derogare de la cea dintâi modalitate, excepție ce se aplică doar în condițiile determinate de Înalta Curte, și anume: reclamanții să fie persoane exceptate de la cazurile avute în vedere de Legea nr. 10/2001 sau să fie persoane care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale; demersul judiciar al acestora să nu aducă atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Or, se poate constata cu ușurință faptul că reclamantele din prezenta pricină nu se încadrează în aceste cerințele stabilite pentru aplicarea excepției de la regula soluționării concursului dintre legea specială și cea generală în favoarea celei speciale.
De asemenea, Curtea Europeană a apreciat în numeroase cauze în care s-au analizat pretinse încălcări ale art. 1 din Primul Protocol că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care nu pot fi invocate în mod eficient garanțiile art. 1 Protocolul 1 (Cauza C., Cauza L., Cauza P. c. României).
Pe de altă parte, art. 1 din Protocolul 1 la Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transmise înainte de ratificarea Convenției, sens în care fiecare stat contractant are o marjă de apreciere în adoptarea acelor legi pe care le consideră adecvate pentru repararea nedreptăților comise de regimul anterior.
Or, existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu privire la acestea.
Fiind reglementată prin norme cu caracter special, procedura de restituire a bunurilor preluate de stat și respectarea acesteia sunt obligatorii pentru beneficiarii legii și exclud posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun.
Se observă, în jurisprudența actuală a Curții, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei P. contra României din 2005, continuând cu cauzele S. și P., în ceea ce privește aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților, raționamentconform căruia simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza S., paragraf 39; cauza P., paragraf 35).
În cauza M. A. și alții contra României din 12 octombrie 2010, se arată, însă, că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 și 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speță, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, mai precis dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143).
Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza M. A. și alții a procedurii hotărârii–pilot, prin instituirea în sarcina Statului R. a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei A., măsuri cu caracter legislativ și administrativ.
Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, că reclamantele nu au un drept la restituire care să le îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun” și în patrimoniul pârâtului S. R., precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.
Astfel, văzând că reclamantele nu au un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și că acestea au formulat demersuri pentru redobândirea bunului în condițiile legilor speciale reparatorii date în materie (Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001), obținând un titlu pe care nu au înțeles însă să îl valorifice, curtea constată că, în cazul reclamantelor nu se poate reține nici o neconcordanță între Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, iar compararea titlurilor nu se justifică.
Curtea va înlătura, ca neîntemeiată, susținerea recurentelor în sensul că trebuia analizată, cu prioritate, valabilitatea titlului Statului, prin prisma dreptului intern și internațional aplicabil la momentul preluării imobilului, față de considerentele expuse vizând imposibilitatea apelării la procedura de drept comun, în situația în care s-a urmat procedura prevăzută de legea specială reparatorie, potrivit alin. 2 din art. 6 al Legii nr. 213/1998. Acest aspect vizează fondul pretențiilor, iar excepția reținută, chiar dacă este o excepție de fond, este prioritară, față de prev. art. 137 alin. 1 C.proc.civ.
În acest sens este și decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție București ce a reținut inadmisibilitatea unor acțiuni de genul prezentei cereri, făcând trimitere în motivare la argumentele dezvoltate în cuprinsul Deciziei nr. 33/2008 expuse anterior, astfel că nu vor mai fi reluate.
Ultimul aspect ce se impune a fi analizat este pretinsa nemotivare a menținerii soluției asupra excepției tardivității cererii de chemare în garanție, invocată prin recursul Municipiului A..
Din cuprinsul deciziei recurate, se constată că tribunalul a reținut lipsa de interes a apelantului M. A., prin raportare la soluția de respingere a acțiunii civile, astfel că decizia atacată îndeplinește cerințele art. 261 Cod procedură civilă, cuprinzând argumentele ce au fundamentat soluția cu privire la acest aspect .
Tribunalul a reținut lipsa de interes în critica sentinței cu privire la acest aspect, soluție ce este corectă, întrucât M. A. nu ar realiza nici un beneficiu juridic concret din schimbarea argumentelor ce au fundamentat soluția.
Este adevărat că, și în ipoteza tardivității unei cereri de chemare în garanție, sancțiunea juridică era cea a disjungerii cererii ( nu a respingerii ei, ca tardivă, cum a reținut în mod eronat Judecătoria), însă, față de faptul că acțiunea principală a fost respinsă, soluție menținută și în căile de atac, recurentul nu ar realiza nici un folos concret din schimbarea soluției cu privire la excepție, în condițiile în care cererea de chemare în garanție ar fi fost de asemenea, respinsă, ca neîntemeiată.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor legale invocate, coroborate cu prevederile art. 299 și urm. Cod procedură civilă, Curtea constată că recursurile declarate în cauză sunt neîntemeiate, astfel că, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, le va respinge.
Față de soluția pronunțată, conform prevederilor art. 274 Cod procedură civilă, curtea nu va acorda părților cheltuieli de judecată în recurs, ca necuvenite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de reclamantele W. E. și Bruckler I., precum și de pârâții Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului R., prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A., și M. A., prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 208/A/28.05.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ .
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 23 octombrie 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. C. C. R. M. L.
GREFIER,
F. B.
Red.C. R./03.01.2012
Tehnored F.B./04.01.2013
Ex.2
Primă instanță: C. M.
Instanța de apel:M. A. și T. B.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 2114/2012. Curtea... → |
|---|
