Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1896/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1896/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 19-11-2013 în dosarul nr. 1593/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr. 1593
Ședința publică din 19 Noiembrie 2013
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: O. IOȚCOVICI
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta D. E. împotriva sentinței civile nr. 1896/3.07.2013 pronunțată de T. T. – Secția I Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. Român, reprezentat de M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. T., având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel s-a prezentat doamna procuror V. M..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, văzând că s-a solicitat judecarea cauzei în absența părților, potrivit art. 242 alin. 2 C.proc.civ., și nemaifiind alte cereri sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul procurorului asupra recursului.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat, considerând că soluția tribunalului este temeinică și legală, raportat la prevederile Deciziei nr. 6/15.04.2013, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. și s-au stabilit condițiile în care pot fi acordate despăgubiri materiale.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față constată:
P. sentința civilă nr. 1896/3.07.2013 pronunțată de T. T. – Secția I Civilă, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta D. E. față de pârâtul S. Român, reprezentat de M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. T..
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că prin cererea introductivă, reclamanta D. E. a solicitat obligarea Statului Român la plata unor despăgubiri în cuantum de 500.000 euro, reprezentând daune morale și obligarea aceluiași pârât la plata echivalentului în lei la cursul B.N.R. la data efectuării plății a sumei de 30.000 euro, reprezentând daune materiale.
Cu privire la daunele materiale care au făcut obiectul rejudecării, s-a constatat că reclamanta a precizat că acestea reprezintă echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva sa, bunuri nerestituite, respectiv: toate bunurile mobile ale gospodăriei, inventarul agricol și animal precum și recolta neculeasă a anului 1951. Bunurile mobile ale gospodăriei cuprindeau mobilele locuinței și obiectele casnice.
Reclamanta a enumerat bunuri precum mașini de tăiat și semănat, pluguri, grape, căruțe, unelte, lăzi, sănii vase țuică. Din inventarul animal a enumerat 74 oi, o junincă gestantă, un cal, 80 curci, porci.
În rejudecare, analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a respins petitul având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor materiale, având în vedere faptul că pretențiile reclamantei au fost întemeiate pe prevederile art. 5 alin.1 lit. b din Legea nr. 221/2009.
Astfel, s-a reținut că din economia acestui text de lege rezultă că se pot solicita despăgubiri, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate „dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare sau al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domenii proprietății și justiției precum și unele măsuri adiacente cu modificările și completările ulterioare”.
Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.247/2005, s-a dedus de către tribunal că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al legii de reparație nr.10/2001 poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin.1 lit. „b” din Legea nr. 221/2009.
În opinia instanței anterioare, numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor în cuprinsul normei citate la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, iar în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură) și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
De asemenea, s-a reținut că prin Decizia în interesul legii nr. 6/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție Completul Competent a stabilită că „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație”.
În consecință, în baza art. 5 alin.1 lit.”b” din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii 10/2001, respectiv terenuri si construcții și utilaje și instalații (imobile prin destinație) preluate odată cu imobilul.
Față de textele legale precitate și văzând că, în cauză reclamanta a solicitat despăgubiri materiale pentru bunurile mobile ale gospodăriei, inventarul agricol și animal precum și recolta neculeasă a anului 1951, tribunalul a respins această solicitare, argumentându-se că aceasta nu intră sub incidența art. 5 alin.1 lit. „b” din Legea nr. 221/2009.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta D. E., solicitând modificarea ei în parte, cu consecința obligării instituției pârâte la plata sumei de 20.745 lei reprezentând contravaloarea bunurilor imobile prin destinație care au fost confiscate de stat din patrimoniul familiei sale.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.pr.civ. iar în fapt pe mai multe argumente de nelegalitate.
S-a susținut în acest sens că, o dată cu măsura deportării familiei sale în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., acesteia i-au fost confiscate o . bunuri mobile (mașini și utilaje agricole, enunțate cu indicarea exactă a numărului și valorii lor) care nu i-au mai fost restituite, în natură sau prin echivalent, până în prezent.
Cum aceste bunuri mobile sunt imobile prin destinația lor conform art. 468 C.civ., rezultă că ele fac obiectul art. 5 alin. 2 lit. b al Legii nr. 221/2009 raportat la Legea nr. 10/2001, nefiind astfel în dezacord cu Decizia R.I.L. nr. 6/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit art. 306 al. 2 C.pr.civ., sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat în cauză este nefondat.
Rezultă astfel că după casarea de către Curtea de Apel Timișoara a primei sentințe pronunțată de T. T. (justificată de omisiunea tribunalului de a analiza pe fond petitul din acțiunea reclamantei pentru acordarea despăgubirilor pentru daune materiale), această instanță a respins, din nou, solicitarea menționată însă prin analizarea condițiilor legale de stabilire a acestui tip de reparație materială, soluție pe care Curtea o constată ca fiind temeinică și legală.
Ca urmare a unui reviriment de jurisprudență din ultima perioadă determinat de soluțiile cvasiunanime ale instanței supreme în cauze cu probleme juridice identice sau similare celei din dosarul de față - pe care instanțele din subordinea acesteia se cuvine a le avea în vedere ca reper judicios pentru realizarea dezideratului creării unei practici unitare la nivel național, de natură a evita discriminările la care ar putea fi expuși diferiți beneficiari ai Legii nr. 221/2009 aflați în aceeași situație ca și cea de față - Curtea constată, astfel cum a susținut instituția pârâtă, că interpretarea corectă a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b al acestei legi, presupune în mod necesar referința doar la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, fără recurgerea la alte criterii de interpretare din cele consacrate în lege, doctrină sau jurisprudență.
Că Legea nr. 221/2009 permite acordarea despăgubirilor prin raportare doar la legile menționate rezultă și din alin. 5 al art. 5 al acestei legi care stabilește că acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. 1 lit. b atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, astfel cum ele au fost modificate și completate.
În concret, din condiția impusă de textul menționat pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate (și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005) rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor legi poate fi solicitat în baza articolului menționat, întrucât numai așa se explică trimiterea făcută de legiuitor la acestea.
În atare condiții, se impune a fi observat faptul că în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 – astfel cum ea a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 – nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natura lor) precum și utilajele și instalațiile preluate o dată cu imobilul (imobile prin destinație), fapt ce rezultă din conținutul neechivoc al art. 6 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001.
Art. 6 alin. 1 definește imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 ca fiind terenurile cu sau fără construcții, cu oricare din destinație avute la data preluării în mod abuziv precum și bunurile mobile devenite imobile prin incorporare în aceste construcții.
Art. 6 alin. 2 al Legii nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau alte instituții juridice o dată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.
Rezultă, deci, că pretențiile care vizează orice alte bunuri mobile sau contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor confiscate ori a recoltelor neculese nu intră în sfera a reglementare a Legii nr. 221/_, prin care nu s-a intenționat de altfel nici o repunere a persoanelor interesate în termenul de exercitare a procedurilor altor legi speciale de reparație materială.
Această interpretare a legii consacrată în deciziile de speță ale instanței supreme a fost, de altfel, consolidată recent și prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 6/15.04.2013 pronunțată de aceeași instanță.
Având în vedere, pe de o parte, faptul că prin acțiunea promovată de reclamantă s-a tins la stabilirea, prin procedurile judiciare prevăzute de lege, a unui drept subiectiv cu caracter patrimonial și nu la protecția juridică a unui asemenea drept preexistent iar, pe de altă parte, natura specială a căii de atac a recursului de față (care, potrivit art. 3041 Cod pr. civ., permite evocarea tuturor aspectelor ce țin de fondul cauzei atât sub aspectul netemeiniciei cât și al nelegalității iar nu numai a celor ce țin de nelegalitatea hotărârii – astfel cum ele sunt reglementate de art. 304 Cod pr. civ. în cazul regimului comun al acestei căi de atac – ) rezultă că natura incontestabilă a dreptului litigios urmează să se stabilească doar după finalizarea recursului.
De aceea, până la acest moment se poate proceda la reformarea, în conformitate cu legea corect interpretată, a hotărârii atacate fără riscul încălcării dreptului reclamantei la un proces echitabil (prevăzut de art. 6 par. 1 al Convenției) sau al dreptului lor de proprietate (prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 – Adițional – la aceeași Convenție).
Având în vedere, pe de o parte, faptul că la data pronunțării sentinței recurate, Decizia de recurs în interesul legii nr.6/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție era publicată și obligatorie pentru instanțe iar, pe de altă parte, faptul că potrivit legii și deciziei menționate bunurile mobile a căror contravaloare a solicitat-o reclamanta nu făceau obiectul Legii nr. 10/2001 la care se raportează, în mod expres Legea nr. 221/2009 (întrucât, deși ele au fost preluate o dată cu imobilul, nu mai există fizic în prezent pentru a respecta condiția de admisibilitate prevăzută de art. 6 al. 2 al acestei legi și de normele ei de aplicare consacrate prin H.G. nr. 250/2007), rezultă că T. T. a făcut o corectă aplicare a legii respingând acțiunea în pretenții a reclamantei.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta D. E..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta D. E. împotriva sentinței civile nr. 1896/3.07.2013 pronunțată de T. T. – Secția I Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 19 Noiembrie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
D. CALAICLAUDIA R. M. L.
Grefier,
O. IOȚCOVICI
Red.D.C./20.11.2013
Tehnored.O.I./2 ex/27.11.2013
Instanță fond: T. T. – jud. Florența F.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Cereri. Decizia nr. 1602/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
