Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 1754/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1754/2012 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 11-09-2012 în dosarul nr. 1754/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator - 2928
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1754
Ședința publică din 11 septembrie 2012
PREȘEDINTE: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
JUDECĂTOR: D. C.
GREFIER: L. P.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții B. A., B. A., G. M. – A., V. – N. M. A., B. C. V. și S. L. și însușit și continuat de moștenitorii acesteia din urmă N. E. S. și M. W. S., împotriva deciziei civile nr. 652/A/07.10.2011 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă, în contradictoriu cu pârâții intimați S. R. prin Municipiul Timișoara, reprezentat de Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, având ca obiect constatarea nulității absolute a donației.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru reclamanții B. A., B. A., G. M. – A., V. – N. M. A. și B. C. V., av. D. P., iar pentru pârâții intimați S. R. prin Municipiul Timișoara, reprezentat de Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, se prezintă c.j. S. V., lipsă fiind moștenitorii N. E. S. și M. W. S..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depusă la dosar la data de 31 august 2012 cerere formulată de către moștenitorii N. E. S. și M. W. S., prin care aceștia comunică domiciliul procedural ales, dorința de a continua demersul judiciar inițiat de mama acestora și solicită judecarea cauzei în lipsă.
Reprezentanta reclamaților recurenți solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Reprezentanta pârâților intimați solicită respingerea ca nefondat al recursului formulată de către reclamanți.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
P. decizia civilă nr. 652/A/07.10.2011 pronunțată în dosarul nr. 4929._ *, Tribunalul T. Secția I Civilă a admis apelul declarat de pârâții S. R. prin Municipiul Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, reprezentați de Primarul Municipiului Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 1097/30.01.2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara pe care a schimbat-o în tot în sensul că a respins acțiunea reclamanților B. A., B. A., S. L., G. M. – A., V. N. M. – A. și B. C. V..
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că prin observarea exactă și riguroasă a actelor și lucrărilor dosarului, cum și a particularităților dreptului subiectiv pendinte alegat și, implicit, ale disputei procesuale; și, mai apoi, a exigențelor art.966 în corelație cu acelea ale art.948 apartenente ambele legii civile –atunci în vigoare și, tot ambele puse în corelație cu imperativul art.6 apartenent L 213/1998 și, nu în ultimul rând, cu exigențele art.34 apartenent L 7/1996 (în al căror perimetru legislativ, se verifică a fi fost plasată cercetarea judecătorească)- că, probatoriul administrat are aptitudinea de a contura îndeajuns de credibil ilicitatea actului de donație repudiat- perfectat pe seama Statului R., în condițiile D 478/1954, la 02.02.1983- (ce, pretins, și-ar avea sorgintea în absența cauzei, derivată din lipsa intenției de a gratifica care, aflată în materia donației, la granița dintre consimțământ și cauza abstractă, este echivalentă juridic, cu lipsa totală a consimțământului); și a propulsa disputa procesuală pendinte, ipotezei particularizată legislativ de alin. (2) apartenent deja anunțatului art.6 din L 213/1998 (chemat să configureze legislativ, acțiunea în revendicarea bunurilor preluate de stat, în perioada comunistă, fără titlu valabil), Judecătoria Timișoara a dat eficiență maximă demersului judiciar inițiat la 29.03.2007.
Spus altfel, aceluia declanșat de către petiționatii-revendicanți B. A., B. A., S. L., G. M.-A., V. N.-M.-A. și B. C. V., în calitate de fost proprietar tabular-codevălmaș, cea dintâi și, toți, de moștenitori legali ai celui de al doilea fost proprietar-codevălmaș (care, se verifică a fi fost defunctul lor soț, tată și bunic B. G.), ai imobilului teren, identificat topografic cu nr.2055/2/2 în CF nr._ –Timișoara, în întindere reală de 2016 mp, iar nu de 883 mp, așa cum pretins, în contextul înscrierii, din eroare, în corpul cărții funciare s-a obiectivat, (urmare a operațiunilor tehnice de dezmembrare și transcriere la care, la epoca deposedării, operată în varianta donației a fost supusă . întindere de 2899 mp, identificată topografic cu nr.2055/2 în CF nr.1529 Timișoara), preluat în patrimoniul Statului, în perioada comunistă, în condițiile D 478/1954 –chemat în deja anunțatul context temporal, să confere legitimitate donațiilor făcute în favoarea Statului R.-, în contradictoriu cu pârâții S. R. prin Municipiul Timișoara, la rândul lui, cel din urmă, prin al său Primar și Consiliul Local al aceluiași Municipiu Timișoara și el, prin Primar, pentru constatarea jurisdicțională a ineficacității operațiunii de preluare în patrimoniul statului a nemișcătorului, deja supra configurat cantitativ și topografic, aceea obiectivată prin donația –acceptată la 02.02.1983 de către fostul Consiliul Popular al județului T., prin Decizia administrativă având nr.126-, făcută de către foștii proprietari tabulari codevălmași (reclamanta de rând 1 și defunctul său soț B. G.) în favoarea Statului, în condițiile D 478/1954, în corelație cu exigențele art.817 apartenent legii civile atunci în vigoare, a cărei ilicitate (ce pretins, și-ar avea sorgintea, tind la a acredita petiționarii, pe calea amplului aparat argumentativ, elaborat în susținerea legitimității pretențiilor alegate, în absența cauzei, derivată din lipsa intenției de a gratifica) atrage inexorabil, sancțiunea nulității absolute, instituită legislativ, pentru o așa ipoteză, de imperativul art.966 apartenent Codului civil din 1864, atunci în vigoare. Și, ca o consecință a invalidării jurisdicționale a titlului statului, pentru înlăturarea stării tabulare astfel creată (care, având la bază pretinsa cauză de nulitate face a fi nevalabilă și operațiunea de intabulare și, implicit, îngăduie identificarea în speță, a ipotezei particularizată legislativ de pct.1 apartenent art.34 din L 7/1996, în versiunea republicată), prin rectificarea cărții funciare, în care se află identificat topografic imobilul-teren, spre a cărui readucere în patrimoniul foștilor proprietari-codevălmași spoliați, pendinte se tinde; și restabilirea situației anterioare deposedării –operată în varianta donației-, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea Statului spoliator; și reînscrierii dreptului de proprietate, în favoarea foștilor proprietari-codevălmași. Și, finalmente, ca o consecință a transmiterii dreptului de proprietate redobândit jurisdicțional, pe calea dezbaterii succesorale judiciare, înscrierea asupra aceluiași nemișcător a dreptului de proprietate în favoarea lor (petiționarilor), cu titlu de moștenire, consecutiv cu remedierea greșelilor materiale pretins săvârșite în contextul operațiunii de preluare pendinte repudiată, prin înlăturarea neconcordanțelor dintre configurația cantitativă obiectivată în CF și aceea efectiv spoliată.
Context în care, respingând excepțiile procesuale de fond, acelea ale puterii lucrului judecat și prescripției dreptului la acțiune; prevalate în apărare; și preluând tale quale alegațiile prevalate de petiționari în legitimarea pretențiilor litigioase reclamate jurisdicțional, prin sentința civilă nr. 1097 din 30.01.2008, a lipsit de eficiență juridică actul de preluare în patrimoniul statului a imobilului-teren identificat topografic cu nr. 2055/2/2 în CF nr._-Timișoara, acela obiectivat prin donația perfectată în condițiile D 478/1954 în corelație cu exigențele imperativului art.817 apartenent codului civil atunci în vigoare.
Aceeași Judecătorie Timișoara, omologând lucrarea de specialitate, altfel zis, expertiza tehnică judiciară, ordonată și efectuată în specialitatea topografie, cadastru și geodezie, de către expert tehnic judiciar ing.C. A. (chemat să configureze cantitativ . spoliere invalidată jurisdicțional) a ordonat rectificarea, în condițiile de exigență ale pct.4 apartenent art.34 din L 7/1996 a CF nr.1529-Timișoara și CF nr._-Timișoara, prin înlăturarea neconcordanțelor cantitative, în sensul menționării întinderilor reale ale celor două topografe rezultate din operațiunea tehnică de dezmembrare (la care, în contextul deposedării, operată în varianta donației, a fost supusă . întindere de 2899 mp, identificată topografic cu nr.2055/2 în CF nr.1529-Timișoara); spus altfel, ale parcelelor independente, identificate topografic cu nr.2055/2/1, în cea dintâi carte funciară și, respectiv, cu nr.2055/2/2, în cea de a doua carte funciară, acelea de 798 mp și, respectiv, de 2016 mp, în loc de 2016 mp și 798 mp, așa cum, din eroare, în contextul operațiunii de înscriere, s-a menționat.
Și, mai apoi, ca o consecință a constatării jurisdicționale a ineficacității titlului statului a ordonat jurisdicțional, rectificarea, în condițiile de exigență ale pct.1 apartenent aceluiași art.34 din L 7/1996, a cărții funciare cu nr._-Timișoara, prin radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea statului spoliator și înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamanților, cu titlu de restabilire (?) a situației anterioare de carte funciară și succesiune; respectiv, cu titlu de sistare stare de devălmășie în limita cotei de ½ parte și, cu titlu de succesiune, în limita cotei de 8/64 parte, pe seama petiționarei de rând 1 și, tot cu titlu de moștenire, în limita cotelor de 3/64 parte fiecare, pe seama petiționarelor de rând 3, 4, 5 și 6; și, finalmente, în limita cotei de 12/64 parte pe seama petiționarei de rând 2.
Nemulțumiți de statuările primei instanțe, în termen legal, uzând de prerogativa ce legea procedurală civilă le-a conferit, contra acestei sentințe, pârâții au declanșat calea de atac a apelului, susținând, în esență, că numai ignorând regimul juridic special al nemișcătorului asupra căruia poartă disputa procesuală pendinte și, cu precădere, particularitățile și fizionomia juridică a dreptului subiectiv alegat, instanța de fond a conchis axiomatic că actului de preluare a bunului în patrimoniul Statului, în perioada comunistă, îi lipsește aptitudinea de a conferi legitimitate celui din urmă subiect procesual, în stăpânirea imobilului; și, mai apoi, a dispus retrocedarea proprietății imobiliare pe calea dreptului comun. Fără a observa, tind la a evoca pe aceeași cale, aceiași apelanți, așa cum pretins în rigoarea legii avea a face, că –raportat la epoca spolierii și, nu în ultimul rând, la modul în care ea a operat-, proprietatea imobiliară în discuție se cerea a fi circumscrisă sferei de incidență a legii reparatorii speciale cu nr.10/2001 care (chemată -ca lege confirmativă de drepturi cu aplicație generală în materia injustițiilor și abuzurilor puterii totalitare instalată la 6 martie 1945- să redea forța juridică anterioară dreptului de proprietate aneantizat prin acte ale puterii comuniste, pe calea unei proceduri administrative nejurisdicționale sui generis, de ea configurată legislativ) conferă foștilor proprietari spoliați și moștenitorilor lor, prerogativa de a cere și a li se retroceda proprietatea imobiliară aflată în a sa sferă de incidență, altfel zis, o vocație revendicativă -în accepția de aptitudine, de capacitate-, a cărei conversie în drept rămâne subsumată cerinței declanșării și parcurgerii procedurii speciale supra anunțată (ce, pretins, lasă a se înțelege, în final, apelanții se privește a fi și singura cale deschisă petiționarilor pentru valorizarea dreptului potestativ, acela de a cere și obține retrocedarea proprietății imobiliare supusă spolierii în intervalul temporal, conturat legislativ de art.1 apartenent deja constant evocatei legi reparatorii speciale).
Context în care, reluând recapitulativ, în completare apărarea invocată în cea dintâi etapă procesuală și constant susținută pe durata derulării activității jurisdicționale, au cerut reformarea sentinței atacate, în sensul respingerii demersului judiciar inițiat de către petiționari.
Investit prin două casări succesive, ambele în condițiile de exigență ale alin.1, 2, 3 și 5 apartenente toate art.312 c.proc.civ. și puse toate în corelație cu pct.9 apartenent art.304 din aceeași lege procedurală civilă, pretins atrase inexorabil –cea dintâi-, de nestatuarea asupra fondului raportului de drept material supus disputei procesuale pendinte, ca efect al aplicării, pretins, defectuoase a sancțiunii procesuale a indamisibilității demersului judiciar pendent (care, a conchis axiomatic jurisdicția de casare, -prin rămânerea proprietății imobiliare revendicate în patrimoniul statului spoliator, ca o consecință firească a constatării jurisdicționale a ineficacității actului de spoliere-, are a se privi ca admisibilă); -iar cea de a doua-, aceea care a generat judecata pendinte, pretins de nesocotirea forței obligatorii a deciziei de casare cu trimitere spre o nouă judecată a căii de atac devolutive, instituită legislativ de imperativul alin.(1) apartenent art. 315 c.proc.civ., Tribunalul găsește că are a se supune exigențelor celei din urmă norme procedurale.
Or, așa stând lucrurile, cum chestiunea admisibilității demersului judiciar pendent a fost tranșată jurisdicțional irevocabil, de către instanța de casare –așa cum îndeajuns de credibil o confirmă actele jurisdicționale date, pe calea recursului, de către Curtea de Apel Timișoara, în finalul celor două cicluri procesuale, acelea obiectivate prin deciziile de casare având nr.910 din 21.X.2009 și, respectiv, nr.175/R din 02.03.2011; și, cum statuările jurisdicționale redate în corpul hotărârilor judecătorești în discuție (care, în logică normativistă, raportat la imperativul art.315 c.proc.civ., se arată a avea valoarea unor norme individuale de sorginte jurisdicțională fiind cele mai tipice acte de aplicare a dreptului) se impun cu o autoritate de necontestat instanțelor inferioare, obstaculând, prin efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, în accepția imperativului pct.4 apartenent art.1200 în corelație cu acela al alin.(2) apartenent art. 1202 ambele din legea civilă (sub imperiul căreia au fost date cele două deja anunțate acte jurisdicționale) reluarea verificării jurisdicționale a aceleiași chestiuni incidentale, același Tribunal –care se privește a fi instanța de trimitere, în accepția art.315 C.proc.civ.-, va sustrage ariei sale de preocupări cea din urmă chestiune incidentală.
Context în care, examinând legalitatea și temeinica sentinței atacate, cu observarea exactă și riguroasă a celor două cauze ale demersului judiciar (causa debendi și causa petendi, chemate să înlesnească judecătorului decelarea interesului litigios alegat și justa determinare a limitelor raportului procesual); cum si a Deciziei având nr.33 dată, în interesul legii, la 09.06.2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite și publicată în M.Of. nr.108 din 23.02.2009 –pe durata derulării activității jurisdicționale pendinte- (a cărei dezlegare- statua la acea epocă, imperativul alin.3 apartenent art.329 c.proc.civ., în versiunea atunci în vigoare; așa cum o face acum, aceeași lege procedurală civilă, în versiunea ce i-a fost dată de L 202/2010, prin al său art.330 ind.7-, se impune cu forță obligatorie tuturor instanțelor), pusă în corelație cu jurisprudența instanței europene, obiectivată prin Hotărârile de Condamnare a României pentru încălcarea imperativului art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenție; la rândul lor, puse în corelație cu Hotărârea Pilot pronunțată la 12.X.2010, de către aceeași instanță de contencios european, în cauza pilot M. A. și alții contra României (care, dobândind efecte erga omnes directe, derivate din autoritatea de lucru judecat -ce nu pot fi ignorate de către instanțele naționale-, se impune a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea deja constant evocatului art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție –așa cum tranșant au sugerat reputați doctrinari în materie, conf. univ. dr. S. R. și C. Kaufman jurist la Grefa Curții Europene a Drepturilor Omului, „Pandectele Române” nr.2/2011, p 241; și, cum recent, jurisprudențial a statuat Î.C.C.J., prin Deciziile nr.5933 din 10.XI.2010 și, respectiv, nr.6008 din 11.XI.2010); și, nu în ultimul rând, cu exigențele noului ambient legislativ, acela conturat –ulterior soluționării recursului în interesul legii, supra anunțat-, de L 10/2001, în versiunea ce i-a fost dată prin legea modificatoare completatoare cu nr.1/2009 (care, prin acțiunea conjugată a celor două principii de drept intertemporal, consacrate legislativ de alin.2 apartenent art.15 din Constituție și art.1 apartenent codului civil din 1864 și preluate, de codul civil actual, adoptat prin L 287/2009, în cuprinsul art.său 6, pentru unitate și obligativitate generală, se impun a fi aplicat imediat), -în ale căror coordonate, particularitățile dreptului subiectiv alegat și, implicit, ale disputei procesuale, decelabile prin raportare la finalitatea urmărită; ca și ale contextului temporal legislativ, cer a fi cantonată verificarea jurisdicțională și, implicit, controlul judiciar-, apelul, pentru considerațiile ce succed, se verifică a fi fondat.
Și, de aceea (apreciind că admiterea recursului și casarea hotărârii date în finalul apelului, subsumat celui de al doilea ciclu procesual, nu atrage inexorabil și o decizie favorabilă petiționarilor, așa cum cei din urmă subiecți procesuali tind la a acredita) instanța de trimitere, în accepția deja constant evocatului art.315 c.proc.civ., va reforma hotărârea atacată, în sensul că va respinge demersul judiciar pendent.
Așa cum, cu îndestulătoare evidență, rezultă din expunerea rezumativă a actelor și lucrărilor dosarului; și cum, îndeajuns de credibil o confirmă probatoriul administrat și nu neagă petiționarii; la 29.03.2007, cei din urmă (prevalând calitatea de fost proprietar tabular codevălmaș –petiționara de rând 1- și, toți subiecții procesuali activi, de moștenitori ai celui de al doilea fost proprietar tabular codevălmaș, defunctul lor soț, tată și bunic B. G., ai imobilului teren identificat topografic cu nr.2055/2/2 în CF nr._-Timișoara, pretins în întindere reală de 2016 mp, preluat în patrimoniul statului la 02.02.1983, în condițiile D 478/1954 –chemat, în regimul totalitar comunist, să confere legitimitate donațiilor făcute în favoarea statului-), au recurs, direct, la concursul justiției pentru retrocedarea jurisdicțională, pe calea dreptului comun al revendicării, configurată legislativ de alin.(2) apartenent art.6 din L 213/1998, a proprietății imobiliare supra individualizată cantitativ și topografic, de care petiționara de rând 1 și al ei defunct soț, supra nominalizat, au fost spoliați în intervalul temporal conturat legislativ de același art.6 apartenent L 213/1998.
Context în care, într-un raționament de logică juridică (conturat prin observarea exactă și riguroasă a epocii pretinsei spolieri, aceea a regimului totalitar comunist; conjugată cu modul în care ea a operat) devine neîndoielnică –impunându-se cu puterea evidenței- și concluzia că în speță se tinde –ca o consecință a constatării jurisdicționale a ineficacității operațiunii de preluare-, la retrocedarea jurisdicțională, pe calea dreptului comun al revendicării, a unei proprietăți imobiliare circumscrisă sferei de incidență a L 10/2001, prin eludarea imperativului celui din urmă act normativ. Chemat, ca act normativ special, confirmativ de drepturi, cu evidentă vocație reparatorie și aplicație generală în materia reparării injustițiilor și abuzurilor puterii totalitare, instalată la 6 martie 1945, să redea forța juridică anterioară dreptului de proprietate aneantizat prin acte ale puterii comuniste, pe calea unei proceduri nejurisdicționale sui generis, de el configurată legislativ, în chiar scopul retrocedării către foștii proprietari, a proprietăților imobiliare, de care, cei din urmă, au fost deposedați abuziv, cu sau fără titlu valabil, în folosul Statului, in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (a cărei obligativitate a fost, de altfel, consacrată și legislativ, prin norma legală circumscrisă noului alin.4, introdus în corpul art.46 apartenent legii speciale reparatorii cu nr.10/2001, prin legea modificatoare completatoare având nr.1/2009). Și care, -așa cum, îndeajuns de tranșant și constant a statuat doctrina reputată în materie; și, mai apoi, tot constant și tranșant a confirmat jurisprudența- conferă destinatarilor săi –identificabili în persoana foștilor proprietari și a moștenitorilor lor legali sau testamentari-, doar o vocație revendicativă (în accepția de aptitudine, de capacitate), a cărei conversie în drept rămâne subsumată cerinței declanșării- în termenul și condițiile de exigență impuse de imperativul art.22 apartenent legii reparatorii speciale-; și, nu în ultimul rând, parcurgerii și finalizării deja anunțatei proceduri administrative speciale (identificabilă a fi și singura cale legală deschisă foștilor proprietari spoliați, pentru valorizarea dreptului patrimonial potestativ conferit lor legislativ –acela de a cere și a obține retrocedarea proprietăților imobiliare de care au fost spoliați în intervalul temporal, conturat legislativ de art.1 apartenent și el aceleiași legi reparatorii speciale-; cum se arată a avea fizionomia vocația revendicativă).
În alți termeni, la retrocedarea jurisdicțională, pe calea dreptului comun –inițiată ulterior apariției L 10/2001-, a unei proprietăți imobiliare al cărui mod de preluare în patrimoniul statului; în intervalul temporal configurat legislativ de deja evocatul art.1 apartenent legii reparatorii speciale în discuție, fiind consacrat abuziv, ex lege, o propulsează ipotezei particularizată legislativ de litera „c” apartenentă alin.1 al art.2, care (conturând, alături de restul cazurilor de preluare, enumerate în corpul aceluiași art.2, limitele de incidență ale legii reparatorii speciale în discuție), circumscrie sintagmei „imobile preluate abuziv”, folosită de legiuitor la redactarea textului, și imobilele donate statului, în condițiile D 478/1954, fără a subsuma valorizarea prerogativei conferită de legea specială, cerinței constatării jurisdicționale prealabile, a ineficacității contractului de donație, din specia celui pendinte repudiat, ce are a se privi (așa cum –fără a nega înglobarea bunului supus restituirii, sferei de incidență a L 10/2001-, a conchis jurisdicțional, cu o autoritate procesuală de necontestat, instanța de casare) a fi admisibil, de vreme ce, nemișcătorul, -statuează aceeași instanță de casare-, ca o consecință firească a constatării jurisdicționale a ineficacității actului de spoliere repudiat, rămâne în patrimoniul statului spoliator.
In adevăr (chemată în condițiile de exigență ale alin.1 apartenent art.329 c.proc.civ. -în versiunea atunci în vigoare-, să statueze, pe calea recursului în interesul legii, asupra „admisibilității acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . legii nr.10/2001”), Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite a tranșat cu valoare obligatorie pentru toate instanțele, atât chestiunea „Raportului dintre L 10/2001 –ca lege specială în materia imobilelor preluate abuziv- și Codul Civil -ca lege generală, în materia revendicării-„; cum și chestiunea „Raportului dintre L 10/2001 –ca lege specială internă-, și Convenția Europeană a Dreprurilor Omului”.
Context în care, statuând -în limitele exclusivității de competență, ce i-a fost conferită în materia asigurării interpretării și aplicării unitare a legii și, implicit, a uniformizării jurisprudenței, cu observarea exactă și riguroasă a scopului și finalității L 10/2001; și, cu precădere, a ei sferă de cuprindere, jurisdicția supremă a stabilit, în termeni indeniabili, îndeajuns de clarificator, că, în rigoarea principiului axiomatic, exprimat de specialia generalibus derongant (complinit, în plan procesual, cu cel exprimat de adagiul alea una acta via, a cărui rigoare obligă subiectul să aleagă un singur demers în justiție pentru obținerea dreptului pretins); concursul dintre legea specială și legea generală, are a fi rezolvat în favoarea legii speciale, „fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul -in discuție-, să fie încorporat în textul legii speciale” (abstracție făcând că, ulterior, soluția avansată pe calea recursului în interesul legii, -prin norma legală, deja evocată pe parcursul expunerii rezumative, aceea înscrisă în noul alin.4 introdus, prin L 1/2009, în corpul art.46 apartenent L 10/2001-, a primit și consacrare legislativă).
Și, reținând -în limita celui de al doilea posibil conflict-, (cu observarea riguroasă și a jurisprudenței, „din ultimii ani” a instanței de contencios european, obiectivată prin Hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea exigențelor art.1 din Primul Protocol Adițional la Conveție, date în cauzele Brumărescu, R., S., J., P. și, nu în ultimul rând, P.) că „procedura de aplicare a Legii nr.10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art.1 alin.(1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art.20 alin.(2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin L 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art.11 alin.(2) din legea fundamentală”, aceeași jurisdicție supremă, a conchis, în aceeași termeni indeniabili și clarificatori că „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv, L 10/2001 și Convenția Europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate”. Cu precizarea că –în situația prevalării unui B. aflat sub protecția Convenției și a Protocoalelor ce-i sunt asociate- „aceeași prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”; (cea din urmă cerință –lasă a se înțelege jurisdicția supremă-, găsindu-și incidență, în ipoteza prevalării de către ambii subiecți aflați în ecuația procesuală a unui B. în accepția art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană, instituie în sarcina instanței obligația de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea riguroasă a principiului securității raporturilor juridice).
Ceea ce, urmare logică a unor așa aserțiuni, ce, de altfel, se extrag axiomatic din întreaga economie a amplului aparat argumentativ, elaborat în fundamentarea soluției interpretative (prin preluarea rezumativă și a argumentelor alegate în susținerea soluției obiectivată prin Decizia având nr.53 dată, la 04.06.2007, și ea în interesul legii, de către aceeași jurisdicție supremă, în rezolvarea concursului dintre art.35 apartenent L 33/1994 și dispozițiile aceleiași L 10/2001; acelea că „persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile L 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun”; și, respectiv, că „adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art.6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă”, așa cum, se observă a face L 10/2001 care, deși „prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un Tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în finalul procedurii administrative nejurisdicționale, prin al său art.26; legea prevede calea contestației în instanță, căreia i-au fost conferite prerogativele jurisdicționale depline”), conturează, îndeajuns de legitim, și concluzia (recent, de altfel, confirmată jurisprudențial și de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin deja anunțatele Decizii având nr.5933 din 10.XI.2010, și respectiv, 6008 din 11.XI.2010) că, Decizia în interesul legii, supusă pendinte analizei, consacrând cu titlu principal prevalența legii reparatorii speciale, a conferit caracter excepțional acțiunii în revendicare de drept comun, a cărei valorizare a subsumat-o identificării existenței unor neconcordanțe între cea din urmă lege specială reparatorie internă și prevederile (cum și interpretarea oferită lor prin Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului) Convenției; și, nu în ultimul rând, condiției de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate constituit deja în beneficiul unui terț, sau securității raporturilor juridice.
Și, mai apoi, că preferabilitatea reglementării internaționale în fața legii interne speciale, este inexorabil, atrasă de prevalarea de către reclamantul-revendicant, în legitimarea calității de proprietar, a unui bun, apt a-l sustrage pe al său titular obligației de a recurge la procedura configurată legislativ de legea reparatorie specială; și, ca o consecință firească, a înlătura și incidența chestiunii raportului dintre norma generală și cea specială.
Or, în așa situație (observând particularitățile dreptului subiectiv pendinte alegat –care, așa cum pe parcursul expunerii rezumative s-a tins a se demonstra, se arată a avea fizionomia juridică a unui drept la reparație, pentru un prejudiciu derivat din operațiunea de spoliere, înfăptuită în 1983, anterior ratificării de către România a Convenției Europene prin L 30/1994 și, pe cale de consecință, inaptă de a constitui o încălcare continuă a Convenției, imputabilă autorităților române și a fi susceptibilă de a-și exercita efectele în limitele temporale, asupra cărora instanța europeană are căderea ratione temporis, a se pronunța-; prin raportare la rigoarea principiilor statuate de către Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, pe calea Deciziei având nr.33 dată, la 09.06.2008- amplu redate în corpul părții expozitive-, puse în corelație cu principiile consacrate jurisprudențial de către instanța de contencios european, pentru conturarea domeniului de aplicare al art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenție –acelea care, în termeni a căror acuratețe nu îngăduie interpretări ori speculații, spun că: convenția nu garantează dreptul unei persoane fizice sau juridice de a dobândi un bun; și, mai apoi, că: protecția convenției se aplică numai cu privire la „bunurile actuale”; și, nu în ultimul rând că: reclamantul beneficiază de protecția art.1 din Protocolul nr.1 și în situația în care are cel puțin „o speranță legitimă” de redobândire a bunului în materialitatea sa sau prin echivalent; și, finalmente, că,: instanța europeană nu va examina o plângere decât în măsura în care se raportează la evenimente care s-au produs după . convenției-), cu puterea evidenței se impune și concluzia, că problema de drept tranșată de jurisdicția supremă, aceea a preferabilității reglementării internaționale, se verifică a fi extranee pricinii. Și aceasta, pentru că, absența din patrimoniul petiționarilor-revendicanți a unui drept (recunoscut jurisdicțional sau administrativ, ulterior ratificării de către România a Convenției prin L 30/1994; și anterior intrării în vigoare a L 10/2001, apt a antrena garanțiile internaționale, consacrate de art.1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție și a-i legitima pe cei din urmă subiecți procesuali, ca titulari ai dreptului de proprietate, reclamat jurisdicțional după . L 10/2001, pe calea dreptului comun), obstaculează și identificarea vreunei neconcordanțe între legea internă specială și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În alte cuvinte, a unui bun (in sensul autonom al sistemului convențional) care, așa cum tranșant a statuat jurisprudențial Curtea Europeană a Drepturilor Omului -până în octombrie 2010- în pricinile repetitive, ce au urmat tripticului de cauze P., S. și P. (finalizate cu condamnări ale României pentru încălcări ale art.1 din Protocolul 1) avea a se privi ca având două accepțiuni apte a atrage inexorabil protecția convenției și a protocoalelor ce-i sunt asociate. Acelea de bun actual și, respectiv, de valoare patrimonială –echivalentă unui drept de creanță în temeiul căruia un reclamant poate pretinde că are speranța legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate decurgând din existența unei legislații de restituire, confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor-, a cărei existență, lasă a se înțelege –in practica conturată anterior lunii octombrie 2010-, instanța de contencios european, putea deriva și din „simpla constatare a nevalabilității titlului statului printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, chiar dacă nu a fost menționată în dispozitivul unei hotărâri judecătorești irevocabile, ci obiectivată doar în considerente”.
În același context temporal, aceeași jurisdicție europeană, statuând axiomatic și că nu se circumscrie sferei de protecție a art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, speranța de a redobândi un vechi drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv o perioadă îndelungată – care, având fizionomia unei creanțe condiționale, prin nerealizarea condiției (ce presupune recunoașterea jurisdicțională națională, cu putere de lucru judecat; sau chiar pe calea unei dispoziții administrative, nesupusă controlului jurisdicțional, a calității de persoană îndreptățită) se stinge- (vezi cauza Prințul Hans-A. II de Liechtenstein contra Germaniei din 27 iunie 2001; și, mai apoi, cauzele contra României, Z. din 14 decembrie 2006, CARACAS din 29 iunie 2006, Țetu din 7 februarie 2008 sau C. din 11 iunie 2002).
Pentru ca recent, -nuanțând aplicarea noțiunii autonome de B.-, aceeași instanță de contencios european să afirme, în termeni indeniabili, în cauza-pilot M. A. și alții împotriva României (hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, publicată in M.Of. nr.778 din 22 noiembrie 2010) că, existența unui „bun actual” în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, rămâne subsumată cerinței pronunțării în prealabil a unei hotărâri judecătorești definitive și executorii, prin care să fie recunoscută jurisdicțional calitatea de proprietar și, tot jurisdicțional, ordonată expres, pe calea părții dispozitive a actului jurisdicțional, restituirea bunului- parag.140 și 143-. Și, finalmente, că „transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art.1 din Protocolul nr.1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi”. Zis altfel, că, -în ipoteza contrară-, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații –parag.141, 142 și 143-.
Ceea ce, se verifică a fi îndeajuns de clarificator, pentru a fi îndreptățită și concluzia că (pierzând prin inacțiune, prerogativa procesuală de a accede cu succes, la concursul justiției, pe calea dreptului comun al revendicării, pentru retrocedarea jurisdicțională a proprietății imobiliare de care, petiționara de rând 1 și al său defunct soț, au fost spoliați în perioada regimului totalitar comunist; și, mai apoi, -prin nevalorizarea vocației revendicative ce legea reparatorie specială le-a conferit-, dreptul de a mai cere și obține măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, pe calea procedurii speciale configurată legislativ de legea reparatorie în discuție) cererea petiționarilor-revendicanți, ce poartă asupra constatării jurisdicționale a ineficacității actului de preluare a nemișcătorului, spre a cărui retrocedare jurisdicțională tind, are a se privi ca lipsită de orice finalitate. Abstracție făcând, că subsumându-se revendicării jurisdicționale și, nu în ultimul rând, fiind intrinsecă ei, constatarea jurisdicțională a ineficacității titlului statului spoliator, are doar o valoare argumentativă aptă a conferi legitimitate retrocedării jurisdicționale, iar nu configurația unei chestiuni prejudiciale, circumscrisă unui petit veritabil, ce se impune a fi tranșat distinct, și nu împreună cu acțiunea în revendicare, găsită, -în absența din patrimoniul petiționarilor a unui drept la restituire, situat sub protecția convenției și a protocoalelor ce-i sunt asociate- a fi neîntemeiată.
Detașându-se astfel, îndeajuns de legitimă și concluzia că inexistența în patrimoniul petiționarilor a unui „bun actual” și a unui „drept la restituire” (în accepția consacrată pe calea hotărârii-pilot, de către instanța europeană) lipsește de relevanță și împrejurarea că proprietatea imobiliară în discuție, a rămas în patrimoniul statului spoliator.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, toți reclamanții inițiali solicitând, în principal, casarea ei, rejudecarea în fond a cauzei și respingerea ca nefondat a apelului instituțiilor pârâte, iar în subsidiar, modificarea ei în tot, cu consecința respingerii acestui apel.
Pentru solicitarea principală au fost invocate în drept dispozițiile art. 312 al. 5 și 61 Cod proc.civ. modificat prin Legea nr. 202/2010, raportat la art. 304 pct. 5, 7 și 9 Cod proc.civ., iar pentru cea subsidiară, dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 Cod proc.civ. raportat la art. 312 alin. 3 Cod proc.civ.
În dezvoltarea motivelor de apel, s-a făcut o prezentare a procedurilor de judecare și rejudecare urmate în prezentul dosar, arătându-se că, după ce inițial prin sentința civilă nr. 1097/30.01.2008 a fost admisă acțiunea reclamanților, constatându-se nulitatea donației (prin care imobilul a fost cedat în 1983 statului român), nevalabilitatea titlului acestuia din urmă și admiterea solicitării de revendicare prin rectificarea situației de C.F. și reînscrierea reclamanților ca proprietari, conform cotelor lor părți, prin decizia civilă nr. 247/A/13.03.2009, Tribunalul T. a admis apelul instituțiilor pârâte, a schimbat sentința și a respins acțiunea ca inadmisibilă în condițiile în care imobilele litigioase făceau obiectul Legii nr.10/2001, ca lege specială de reparație.
P. decizia civilă nr. 910/21.10.2009 Curtea de Apel Timișoara a admis recursul reclamanților și a casat decizia Tribunalului T., cu trimitere spre rejudecarea apelului la aceeași instanță considerând că acțiunea în revendicare de drept comun formulată de reclamanți era admisibilă.
În rejudecarea apelului, prin decizia civilă nr. 417/17.05.2010 Tribunalul T. a admis, din nou, apelul declarat de pârâți și a respins acțiunea reclamanților.
P. decizia civilă nr. 175/R/02.03.2011, Curtea de Apel Timișoara a admis recursul reclamanților și a casat încă o dată decizia Tribunalului T. cu trimitere spre rejudecarea cauzei la aceeași instanță, constatându-se că s-au încălcat dispozițiile art. 315 al. 1 Cod proc.civ., întrucât a fost nesocotită prima decizie de casare, apelul fiind admis pentru aceleași considerente pe care tribunalul le reținuse deja în prima lui decizie din apel, apreciind că acțiunea reclamanților este inadmisibilă în condițiile dreptului comun, câtă vreme este în vigoare Legea nr.10/2001 și că prin neexercitarea procedurilor acesteia, ei au pierdut însăși dreptul de proprietate.
De asemenea, Curtea a mai statuat că atât timp cât instanța de recurs a stabilit deja irevocabil admisibilitatea acțiunii pe calea dreptului comun, în mod nelegal instanța de apel a considerat că reclamanții nu justifică calitate procesuală activă.
În rejudecarea apelului, după cele două casări succesive, Tribunalul T., deși afirmativ reține faptul că acțiunea în revendicare de drept comun este admisibilă, admițând din nou apelul pârâtelor, o respinge, în realitate soluția bazându-se pe aceeași paradigmă a inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun.
P. acest fapt, instanța de apel a nesocotit încă o dată dispozițiile art. 315 al. 1 Cod proc.civ., ignorând dispozițiile instanței de recurs care erau obligatorii pentru ea în privința problemei de drept rezolvate, deși cadrul legislativ pe care s-a bazat demersul judiciar al reclamanților nu s-a schimbat după data introducerii acțiunii lor, Hotărârea pilot din cauza A. și alții contra România (la care s-a făcut referire în ultima decizie în susținerea tezei potrivit căreia reclamanții nu dețin „un bun actual” în sensul autonom al Convenției pentru a face admisibilă acțiunea lor), fiind pronunțată de abia la data de 08.06.2010.
În opinia recurenților, acțiunea era admisibilă nu numai pentru că prin două decizii de casare irevocabile instanțele de recurs au statuat în acest sens, ci și pentru faptul că, chiar prin prisma unor abordări jurisprudențiale mai noi (bazată pe o generoasă jurisprudență a C.E.D.O. pe care reclamanții au invocat-o în recursul lor), o astfel de admisibilitate este recunoscută atunci când retrocedarea nu aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice (ipoteze ce vizează înstrăinarea de către stat a imobilului naționalizat), ceea ce nu este cazul cauza de față în care s-a dovedit că imobilul solicitat se află și în prezent în proprietatea statului.
S-a mai criticat decizia din apel și pentru faptul că conține motive contradictorii în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7 Cod proc.civ. întrucât, pe de o parte, se afirmă că instanța înțelege să se supună dispozițiilor art. 315 al. 1 Cod proc.civ. iar, pe de altă parte, prin motivarea folosită în sprijinul soluției contrazice aceste dispoziții legale precum și pe cele ale deciziei de casare.
În fine, s-a mai susținut și faptul că prin decizia din apel s-a încălcat dreptul reclamanților la un proces echitabil judecat de o instanță imparțială, întrucât completul de judecată a fost alcătuit din aceiași judecători care au format completul de judecată din anterioara rejudecare în apel.
P. concluziile verbale formulate în cauză, reprezentantul instituțiilor pârâte a solicitat respingerea ca nefondat a recursului reclamanților.
Pe parcursul soluționării recursului a intervenit decesul reclamantei S. L. al cărei demers judiciar au înțeles să-l continue moștenitorii săi legali N. E. S. și M. W. S. care au fost introduși în cauză în acest sens.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate cât și din oficiu, potrivit art. 306 al. 2 Cod proc.civ., sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat în cauză este fondat pentru următoarele considerente:
Ca și constatare prealabilă se impune aceea că nu se poate reține în cauză o încălcare a dreptului reclamanților la un proces echitabil pentru lipsa de imparțialitate a tribunalului (care a rejudecat în două rânduri cauza de apel) întrucât nu este vorba în acest sens de o conduită voluntară a membrilor completului, ci de una impusă printr-o hotărâre de soluționare a unui incident procedural.
În concret, unul din judecătorii din prima fază procedurală din apel a fost recuzat de reclamanți la momentul rejudecării după casare a apelului pentru faptul că ar fi făcut parte din completul a cărui hotărâre a fost casată, însă această cerere de recuzare a fost respinsă prin încheierea din 18.03.2010 cu motivarea că nu și-a exprimat opinia în cauză pentru că soluția la a cărei pronunțare a participat nu a vizat fondul cauzei.
Deoarece o a două casare a fost pronunțată tot pentru aceleași motive ca și prima, la rejudecare pentru a treia oară a apelului, judecătorii s-au abținut de la judecată chiar dacă reclamanții nu au mai cerut recuzarea lor, însă având în vedere opinia deja exprimată de tribunal în urma examinării incidentului procedural similar din ciclul de judecată anterior, cererea lor de abținere a fost respinsă.
P. urmare, nu se poate vorbi de o încălcare culpabilă de către judecători a obligației lor de abținere, de așa manieră încât să se poată considera că s-a produs o nesocotire a dispozițiilor art. 6 par. 1 al Convenției, care garantează dreptul la un proces echitabil, în fața unei instanțe imparțiale.
În ceea ce privește susținerile de fond ale recurenților, Curtea constată că ele sunt întemeiate și susțin solicitarea principală din recursul lor.
Pentru a se putea concluziona în acest sens, urmează a se reține că acțiunea de drept comun formulată de reclamanți pentru retrocedarea imobilului în litigiu preluat de stat fără titlu valabil a fost înregistrată la Judecătoria Timișoara la data de 29.03.2007, dată la care deși era intrată în vigoare legea specială de reparație (Legea nr.10/2001), în jurisprudența națională nu se conturase o opinie unanimă în sensul considerării ca inadmisibil a unui astfel de demers judiciar, acest lucru fiind consacrat (cu excepții însă) mai târziu, respectiv prin Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite și parțial prin argumentele de principiu conținute în Hotărârea pilot din 12.10.2010 din cauza A. și alții contra România care, ambele, și-au produs efecte, potrivit normelor speciale în materie, doar de la data publicării lor în Monitorul Oficial.
La data când Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 910/21.10.2009 a admis recursul reclamanților și a casat decizia Tribunalului T. cu trimitere spre rejudecarea apelului pârâților la aceeași instanță considerând ca admisibilă, de principiu, acțiunea în revendicare de drept comun (spre deosebire de tribunal care admițând apelul instituțiilor pârâte, a considerat ca inadmisibilă această acțiune), s-au avut în vedere atât dispozițiile speciale ale Legii nr.10/2001, cât și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite (care fusese deja publicată în Monitorul Oficial), în raport cu ale căror excepții și cu situația juridică a imobilului s-a considerat că acțiunea reclamanților nu putea fi, de facto, respinsă.
Potrivit art. 315 al. 1 Cod proc.civ., dezlegarea dată de instanță problemei juridice a admisibilității acțiunii reclamanților era obligatorie pentru instanța de retrimitere și, aceasta, atât în considerarea principiului ierarhiei instanțelor de control judiciar, cât și din necesitatea de a consacra prin deciziile de casare un instrument de disciplină jurisprudențială.
Respectul argumentelor reținute printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat este necesar a fi acordat și potrivit jurisprudenței C.E.D.O. exprimată în aplicarea art. 6 par. 1 al Convenției, ele având același efect de opozabilitate ca și hotărârea pe care o explicitează (a se vedea în acest sens Hotărârea din cauza S.C. Pilot Service contra România – par. 96 sau Hotărârea din cauza Zazanis contra G. –par. 36).
În rejudecarea apelului, tribunalul a ignorat caracterul obligatoriu al dispozițiilor deciziei de casare și, din nou, a contrazis această decizie dată de Curtea de Apel Timișoara, respingând acțiunea reclamanților prin raportare, în principal, la Legea nr.10/2001, dar și la jurisprudența C.E.D.O.(deci, la aceleași repere ca și Curtea de Apel Timișoara) din argumentele expuse în cuprinsul deciziei civile nr. 417/17.05.2010, rezultând, în fapt, că nu poate fi admisă în aceste condiții.
După casarea, din nou, a hotărârii anterior menționate, prin decizia civilă nr. 175/02.03.2011 a Curții de Apel Timișoara, s-a constatat nesocotirea dispozițiilor art. 315 al. 1 Cod proc.civ. prin reținerea greșită, și cu această ocazie, a excepției inadmisibilității acțiunii.
Cu aceleași argumente de substanță din dreptul național și din jurisprudența C.E.D.O., Tribunalul T. prin decizia civilă nr. 652/A/07.10.2011 a respins încă o dată acțiunea reclamanților.
Având a proceda la efectuarea controlului judiciar al acestei din urmă decizii, Curtea constată că ea este netemeinică și nelegală pentru aceleași considerente reținute în decizia de casare anterioară care a constatat ignorarea repetată de către tribunal a dispozițiilor art. 315 al. 1 Cod proc.civ. care impuneau instanței de retrimitere respectul necondiționat al dezlegării date de către Curte problemei juridice a acțiunii în revendicare de drept comun formulată de reclamanți la data de 29.03.2007, care, în mod irevocabil și în două rânduri, a fost considerată ca admisibilă.
În condițiile date, era inutilă analizarea acelorași argumente de drept (pe baza cărora și Curtea de Apel Timișoara pronunțase deciziile de casare) pentru a ajunge la o soluție contrarie, tribunalul trebuind doar să verifice alte aspecte și, în primul rând, situația juridică actuală a imobilului litigios pentru a constata dacă el a fost legal înstrăinat de către stat unei terțe persoane sau dacă se mai află în proprietatea statului și să procedeze pe cale de consecință la examinarea apelului instituțiilor pârâte.
Neprocedând în acest fel, tribunalul a prilejuit incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 312 alin. 5 Cod proc.civ.
Având în vedere, pe de o parte, faptul că excepția inadmisibilității acțiunii este o excepție de fond (deci din categoria celor care sunt invocate atunci când se contestă lipsuri referitoare la exercițiul dreptului la acțiune, în cauza de față impedimentul constatat de tribunal fiind existența în vigoare a legii speciale de reparație) - iar nu o excepție de procedură și constatând la fel ca și în cele două hotărâri de casare anterioare că, această excepție a fost considerată greșit ca incidentă în cauză, Curtea reține că reformarea deciziei din apel nu se poate face decât prin casarea ei.
Având în vedere parcursul îndelungat al procedurilor urmate în prezentul dosar, prin casările repetate ale hotărârilor, faptul că soluția tribunalului s-a bazat în mod eronat pe excepția de fond anterior menționată, că decizia a fost pronunțată după modificarea Codului de procedură prin efectul Legii nr. 202/2010 și că în recurs nu s-a solicitat casarea din nou a deciziei din apel, Curtea, în baza art. 312 alin. 61 Cod proc.civ., va admite recursul reclamanților împotriva deciziei civile nr. 652/07.10.2011 pronunțată de Tribunalul T. Secția I Civilă și, rejudecând cauza, va respinge ca nefondat apelul declarat de instituția pârâtă împotriva sentinței civile nr. 1097/30.01.2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._ .
Respingerea acestui apel și menținerea în acest fel a soluției instanței de fond prin care s-a dispus retrocedarea imobilului către reclamanți, este și posibilă și legală întrucât bunul nu a fost legal înstrăinat vreunui terț și, ca atare, nu se încalcă nici dreptul de proprietate al altuia, nici securitatea raporturilor juridice în sensul Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în aplicarea Legii nr. 10/2001.
Luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanții B. A., B. A., G. M. – A., V. – N. M. A., B. C. V. și S. L. și însușit și continuat de moștenitorii acesteia din urmă N. E. S. și M. W. S., împotriva deciziei civile nr. 652/A/07.10.2011 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă pe care o casează și rejudecând:
Respinge apelul declarat de pârâții S. R. prin Municipiul Timișoara reprezentat de Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, reprezentat de același Primar, împotriva sentinței civile nr. 1097/30.01.2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._ .
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11 septembrie 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. R. M. L. D. C.
GREFIER,
L. P.
Red. D.C./03.10.2012
Tehnored.L.P./15.10.2012
Ex.2
Instanța de fond: I. I. – Judecătoria Timișoara
Instanța de apel:Z. H., D. D. – Tribunalul T.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1722/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Legea 10/2001. Decizia nr. 1812/2012. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|








