Decizia civilă nr. 2403/2011, Curtea de Apel Cluj - Minori și familie
Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURARI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMI.
DOSAR NR. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 2403/R/2011
Ședința publică din 29 iunie 2011
I. constituită din:
PREȘEDINTE:
JUDECĂTORI:
T. D. - președintele Secției civile
T.-A. N. M.-C. V.
GREFIER:
M. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul T. A.-D., împotriva deciziei civile nr. 2. din 3 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...), privind și pe reclamanta O. R.-G., având ca obiect stabilire program vizitare minor.
La apelul nominal făcut în cauză, se prezintă reprezentanta reclamantei-intimate O. R.-G., avocat G. L., lipsă fiind pârâtul-recurent.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar întrucât vizează cheltuielile de judecată.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că la data de 24 iunie 2011, reclamanta-intimată a depus la dosar, prin registratura instanței, întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului și în consecință menținerea deciziei recurate.
La termenul de azi reprezentanta reclamantei-intimate depune la dosar delegația de reprezentare și un exemplar mai lizibil al întâmpinării.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat,
Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamantei-intimate susține întâmpinarea depusă la dosar, solicită respingerea recursului ca nefondat cu consecința menținerii ca temeinice și legale a deciziei pronunțate de instanța de apel. A. că în mod judicios instanța de apel a dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată având în vedere că s-a ajuns la proces din cauza atitudinii sale față de încercarea reclamantei de a ajunge la o conciliere cu acesta în vederea stabilirii unui program de vizită a minorei A.-A.
Nu solicită cheltuieli de judecată în recurs.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr.146/6 aprilie 2010 a Judecătoriei Șomcuta Mare a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta O. R. G. în contradictoriu cu pârâtul T. A. D. și în consecință: a fost încuviințat reclamantei dreptul de a avea legături personale cu minora T. A. A., după următorul program de vizitare: din data de 11 aprilie până în data de 18 aprilie afiecărui an, cu luarea minorei la domiciliul bunicilor materni, părinții reclamantei, din localitatea P. V., nr. 42; din data de 1 august până în data de 10 august a fiecărui an, cu luarea minorei la domiciliul bunicilor materni, părinții reclamantei, din localitatea P. V., nr. 42; din data de 19 decembrie până în data de 26 decembrie în ani pari și de la 26 decembrie până la data de 3 ianuarie, în anii impari, alternativ de la an la an, cu luarea minorei la domiciliul bunicilor materni, părinții reclamantei, din localitatea P. V., nr. 42; a fost respinsă cererea privind stabilirea unui program de vizitare ce implică luarea minorei la reședința reclamantei din Spania și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În considerentele sentinței s-a reținut că prin sentința civilă nr.
318/(...) pronunțată în dosar nr. (...) al Judecătoriei Șomcuta Mare, a fost desfăcută căsătoria părților, minora fiind încredințată spre creștere și educare, pârâtului.
Dreptul părintelui divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul de a avea legături personale cu acesta din urmă este consacrat expres prin art. 43 alin. (3) Codul familiei. Raporturile dintre părinți și copii constituie una dintre componentele esențiale ale vieții de familie și deci protecția lor trebui recunoscută cu precădere. În conformitate cu jurisprudența C.E.D.O., viața comună nu este un element indispensabil pentru a exista o viață familială între părinți și copiii minori. A. înseamnă că, în caz de divorț, trebuie organizat un program de vizitare a copilului de către părintele căruia nu i-a fost încredințat.
Modalitățile de exercitare a dreptului părintelui de a avea legături personale cu copilul, respectiv a dreptului copilului de a menține relații personale și contacte directe cu acesta sunt, în principal, cele prevăzute de dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 272/2004.
Cât privește circumstanțele concrete ale cauzei, instanța de fond a reținut că minora T. A. A. este născută la data de (...), având vârsta de 4 ani și jumătate și ulterior separării în fapt a părinților săi, separare ce a precedat divorțul, aceasta a rămas în grija tatălui său, reclamanta părăsind domiciliul conjugal la începutul anului 2006. A. stare de fapt rezultă din considerentele sentinței civile nr. 318/(...) pronunțată în dosar nr. (...) al
Judecătoriei Șomcuta Mare.
Martorii propuși de către reclamantă au declarat că în prezent există o relație de afecțiune între mamă și fiică, reclamanta manifestând preocupare față de fiica sa, pe care o vizitează atunci când vine în țară. Chiar și martorul propus de către pârât, G. V. S. a declarat că deși fetița are o vârstă fragedă, se bucură când o vede pe reclamantă și obișnuiește în mod frecvent să întrebe de mama sa.
I. a reținut că pârâtul s-a opus luării minorei de către reclamantă pe un interval de timp mai mare de 3 zile, la domiciliul reclamantei din țară, motivându-și atitudinea prin faptul că minora nu este obișnuită cu mama sa pe care o vede doar ocazional, expunând, în cadrul întâmpinării la precizarea de acțiune a reclamantei un model de program de vizitare pe care l-a considerat oportun raportat la interesul minorei.
Ca orice drept recunoscut persoanelor fizice, dreptul părintelui divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul de a avea legături personale cu acesta trebuie exercitat în conformitate cu scopul avut în vedere de lege,adică ocrotirea copilului. În temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr.
272/2004, instanța judecătorească poate să aprecieze dacă modul în care părintele căruia nu i-a fost încredințat copilul își exercită dreptul de a avea legături personale cu acesta contravine interesului superior al copilului și, astfel, să dispună interzicerea dreptului. De asemenea, legiuitorul a reglementat expres posibilitatea limitării de către instanța judecătorească a dreptului copilului de a menține relații personale cu părintele căruia nu i-a fost încredințat, în cazul în care există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului (art. 16 alin. (2) din Legea nr. 272/2004).
Judecătoria a constatat că în cauză nu s-a dovedit că există vreun impediment de natură să afecteze interesul minorei, ci dimpotrivă, aceasta frecventează grădinița, și ca atare poate fi deplasată la domiciliul mamei din
România, cel puțin în perioada corespunzătoare vacanțelor școlare și a sărbătorilor religioase. Doar în această manieră se poate asigura o prezență semnificativă, calitativă și cantitativă a mamei, căreia minora nu i-a fost încredințată la divorț. De altfel, după cum rezultă din ancheta socială efectuată la domiciliul părinților reclamantei din localitatea P. V., la locuința acestora există toate condițiile necesare pentru ca minora pe perioada programului de vizitare să beneficieze de toate facilitățile unui trai decent.
Cât privește solicitarea reclamantei ca începând cu anul 2011, dreptul reclamantei de a avea legături personale cu minora, în timpul vacanței de vară, să se concretizeze prin luarea minorei la reședința reclamantei din Spania, instanța având în vedere vârsta minorei, faptul că aceasta are nevoie de un interval de timp de acomodare cu un alt mediu, respectiv cel al mamei și al familiei acesteia, evident că în prezent, o desprindere bruscă de mediul familial pe care ar presupune-o efectuarea unei vizite în Spania ar fi de natură a-i perturba minorei echilibrul emoțional. I. a respins cererea privind stabilirea unui program de vizitare ce implică luarea minorei la reședința reclamantei din Spania.
Reținând culpa procesuală a pârâtului și fiind în prezența unei acțiuni neevaluabile în bani, prima instanță, în temeiul art. 274 alin.1 Cod procedură civilă, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1.500 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial, restul cheltuielilor nefiind dovedite.
Prin decizia civilă nr. 2./(...) a T.ui M. a fost admis apelul declarat decătre pârâtul T. A. D., împotriva sentinței civile nr. 146 din (...) a Judecătoriei Șomcuta Mare, care a fost schimbată în parte în sensul că a încuviințat reclamantei dreptul de a avea legături personale cu minora după următorul program de vizitare, în perioada primăverii: 3 zile în perioada sărbătorilor Pascale, în anii pari, cu luarea minorei de la domiciliul tatălui din ziua de vineri, de la ora 16, și până duminica, la ora 20, înlăturând programul stabilit de prima instanță pentru intervalul 11-18 aprilie și a menținut restul dispozițiilor sentinței atacate.
Pentru a pronunța această decizie,tribunalul a apreciat că nu este fondată critica apelantului cu privire la cheltuielile de judecată. Prin exprimarea poziției procesuale în fața primei instanțe la prima zi de înfățișare, pârâtul nu a agreat programul de vizită solicitat de cătrereclamantă și în consecință, art.275 Cod procedură civilă nu era incident în cauză.
În ceea ce privește aplicabilitatea prevederilor art.276 Cod procedură civilă tribunalul a reținut că, potrivit textului legii, instanța are căderea să aprecieze în ce măsură părțile vor fi obligate la plata cheltuielilor de judecată.
T., având în vedere pretențiile reclamantei care și-au găsit o rezolvare favorabilă, atitudinea procesuală a pârâtului, care într-o primă etapă a procesului, în întâmpinare a arătat că nu i se pare firesc să își lase fiica mai mult de câteva ori pe zi cu mama ei, dovedind astfel și atitudinea sa anteprocesuală și care a determinat judecata, îmbrățișează punctul de vedere al primei instanțe care a apreciat că pârâtul trebuie să plătească reclamantei, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 1500 lei.
T. a admis însă apelul, prin schimbarea în parte a sentinței, în partea ce privește programul de vizitare în perioada primăverii. Astfel cum arăta apelantul, perioada 11-18 aprilie nu coincide întotdeauna cu vacanța. Pentru a nu afecta programul de grădiniță al minorei, această perioadă avută în vedere de prima instanță a fost înlocuită cu perioada Sărbătorilor de P. în anii pari.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul T. A. D., solicitândinstanței înlăturarea obligării acestuia de la plata sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, întrucât nu se află în culpă procesuală. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, proporțional cu pretențiile admise; nu a solicitat cheltuieli de judecată .
În motivarea recursului, pârâtul a arătat că prin întâmpinare nu s-a opus stabilirii unui program de vizitare, însă datorită comportamentului neadecvat al mamei, a arătat care ar fi programul optim în acel moment, urmând ca instanța să decidă în raport cu interesul fetiței.
Deși instanța de fond a reținut că pârâtul nu s-a opus admiterii acțiunii, totuși acesta a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 lei, reprezentând onorariul avocațial.
Recurentul a arătat că acțiunea formulată de reclamantă a avut trei petite, din care unul s-a respins în totalitate, cel privind luarea fetiței la domiciliul mamei în Spania, iar asupra petitului privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de consimțământ, instanța nu s-a pronunțat.
Așadar, recurentul nu putea fi obligat la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
Prin întâmpinare, reclamanta intimată O. R. G. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că pârâtul s-a opus soluționării amiabile a cauzei, tranzacție pentru care reclamanta a făcut demersuri.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta este parțial fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:
În principal pârâtul a solicitat să fie exonerat de plata cheltuielilor de judecată întrucât nu s-a opus admiterii acțiunii.
Acordarea cheltuielilor de judecată potrivit art. 274 C. se bazează pe culpa procesuală a pârâtului și trebuie să fie îndeplinite cumulativ douăcondiții: să fie admisă acțiunea reclamantului și pârâtul să se fi opus acțiunii.
Potrivit art. 275 C. pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă nu a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.
Prin întâmpinare recurentul pârâtul nu s-a opus în principiu unui program de vizitare, dar s-a opus programului solicitat de reclamantă ceea ce semnifică o opoziție clară la solicitarea din acțiune.
Așadar instanța nu putea aplica dispozițiile art. 275 C., deoarece procesul nu s-a finalizat ca urmare a recunoașterii pretențiilor reclamantei. Mai mult pârâtul nu a achiesat nici la programul stabilit de instanță, criticându-l în calea de atac a apelului.
Curtea apreciază că nu este fondat motivul principal de recurs și pârâtul nu poate fi exonerat de la plata cheltuielilor de judecată.
În ceea ce privește motivul de recurs subsidiar, curtea constată că acesta este fondat. Art. 276 C. prevede că în situația în care pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele vor fi obligate să le suporte.
În prezenta cauză reclamanta a solicitat să i se acorde dreptul de a avea legături personale cu fiica sa și să fie obligat pârâtul să-și dea consimțământul pentru a lua fetița în Spania o dată pe an. I. de fond a admis numai primul petit și a respins a doua cerere a reclamantei.
Prin urmare, având în vedere dispozițiile art. 276 C. curtea constată că pârâtul putea fi obligat numai parțial la plata cheltuielilor de judecată, raportat la pretențiile admise. I. va aprecia în ce măsură părțile vor fi obligate la plata cheltuielilor de judecată, însă această apreciere nu este pur subiectivă, ci se are în vedere proporția în care au fost admise cererile părților. T. în mod greșit a interpretat dispozițiile art. 276 C. și a apreciat că toate cererile reclamantei au fost soluționate în mod favorabil obligându-l pe pârât la plata integrală a cheltuielilor de judecată.
Întrucât reclamantei i s-a admis numai un capăt de cerere pârâtul va fi obligat la plata parțială a cheltuielilor de judecată adică la 750 lei reprezentând ½ din onorariul avocațial achitat de reclamantă.
În temeiul art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 C. curtea va admite recursul împotriva deciziei civile nr. 2. din 3 februarie 2011 a T.ui M. pronunțată în dosar nr. (...) pe care o va modifica și în consecință o va schimba în parte sentința civilă nr. 146 din 6 aprilie 2010 a Judecătoriei Șomcuta-Mare în sensul obligării pârâtului să-i plătească reclamantei suma de 750 lei cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată la prima instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul T. A.-D. împotriva deciziei civile nr. 2. din 3 februarie 2011 a T.ui M. pronunțată în dosar nr. (...) pe care omodifică și în consecință schimbă în parte sentința civilă nr. 146 din 6 aprilie 2010 a Judecătoriei Șomcuta-Mare în sensul obligării pârâtului să-i plătească reclamantei suma de 750 lei cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată la prima instanță.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 29 iunie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
T. D. T. A. N. M. C. V.
GREFIER M. T.
Red. T.A.N. dact. GC
3 ex/(...)
Jud.apel: V.Pop, D.Waltner
← Decizia civilă nr. 541/2011, Curtea de Apel Cluj - Minori și... | Decizia civilă nr. 1221/2011, Curtea de Apel Cluj - Minori și... → |
---|