Decizia civilă nr. 3178/2011, Curtea de Apel Cluj - Minori și familie
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 3178 /R/2011
Ședința publică din data de 23 septembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE : I.-D. C.
JUDECĂTORI : A.- A. P.
C.-M. CONȚ
GREFIER : S. - D. G.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul G. D. împotriva deciziei civile nr. 3. din (...) din (...) pronunțată de T. B. - N. în dosarul nr. (...), privind și pe pârâta G. M., având ca obiect reîncredințare minor.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reclamantul recurent G. D., lipsă fiind pârâta intimată.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat de reclamantul G. D. a fost formulat și motivat în termenul legal și comunicat pârâtei intimate.
S-a făcut referatul cauzei, după care, reclamantul recurent face dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 3 lei prin chitanța nr. BAL-0719-
089 din 19 iulie 2011, emisă de P. orașului B.- S. I. și taxe locale ( fila 11 din dosar ), recursul fiind astfel legal timbrat.
Curtea, constată că recursul a fost formulat prin avocat, dar pe împuternicirea avocațială anexată recursului apare mențiunea, „redactare acțiune recurs".
La întrebarea instanței reclamantul recurent declară că nu are de formulat alte cereri sau excepții de invocat.
Nefiind formulate cereri prealabile ori excepții de invocat, Curtea declară închise dezbaterile, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul reclamantului recurent în susținerea recursului.
Reclamantul recurent, solicită admiterea recursului și judecarea procesului în R..
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1. pronunțată de Judecătoria Beclean la data de
26 octombrie 2010 în dosarul nr. (...) s-a admis excepția necompetenței instanțelor române în soluționarea acțiunii având ca obiect reîncredințare minor formulată de reclamantul G. D. în contradictoriu cu pârâta G. M. și în consecință s-a respins acțiunea ca nefiind de competența instanțelor române.
S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond, în baza probatoriului administrat, a reținut faptul că potrivit art. 189 din Tratat, regulamentele instituțiilor europene sunt de aplicabilitate generală, obligatorii în toate elementele lor și direct aplicabile în fiecare stat membru. Curtea de
Justiție a U. E. a statuat în Cauza 6/64 Flaminio Costa v. ENEL, dar și în altele, că aceste reglementări comunitare sunt cu aplicabilitate prioritară față de dreptul intern. Aceasta întrucât sistemul juridic născut din Tratat, izvor independent de drept, nu poate fi, datorită naturii sale speciale și originale, surclasat de normele juridice interne, oricare ar fi forța lor juridică, fără ca acesta să fie lipsit de caracterul său de drept comunitar și fără ca fundamentul juridic al C. să fie pus sub semnul îndoielii.
Astfel încât, în speță, instanța și-a verificat competența prin raportare la norma comunitară, R. C. U. E. nr. 2., iar nu la cele interne printre care și L.
105/1992 pe care reclamantul o invocă. Conform art. 8 al acestui regulament, instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată, sub rezerva dispozițiilor articolelor 9, 10 și 12, răspunderea părintească fiind definită la art. 2 pct. 7 din același regulament ca ". drepturilor și obligațiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătorești, în temeiul legii sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil. Aceasta cuprinde în special încredințarea și dreptul de vizită;";
Articolul 9 se referă la situația în care copilul se mută în mod legal dintr- un stat membru în altul și dobândește o nouă reședință obișnuită, caz în care instanțele judecătorești din statul membru al fostei reședințe obișnuite a copilului își păstrează competența, prin derogare de la articolul 8, pe o perioadă de trei luni de la mutare, pentru modificarea unei hotărâri privind dreptul de vizită pronunțată în acest stat membru înainte de mutarea copilului, în cazul în care titularul dreptului de vizită în temeiul hotărârii privind dreptul de vizită continuă să locuiască în mod obișnuit în statul membru al fostei reședințe obișnuite a copilului, afară de cazul în care titularul dreptului de vizită menționat a acceptat competența instanțelor judecătorești din statul membru în care copilul are noua sa reședință obișnuită prin participarea la o procedură în fața acestor instanțe fără a le contesta competența, această situație nefiind incidentă în speță în condițiile în care minorul s-a mutat în M. B. în anul 2008.
Articolul 10 se referă la competența în situația răpirii copilului deasemenea neincidentă în cauza de față.
Articolul 12 se referă la situația în care instanțele judecătorești din statul membru care exercită competența în temeiul articolului 3 cu privire la o cerere de divorț, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei sunt competente în orice chestiune privind răspunderea părintească în legătură cu această cerere, situație care iarăși nu se regăsește în cauza de față.
De altfel, rațiunea reglementării cuprinse în art. 8 al regulamentului rezultă din preambulul acestuia, pct. 12: "Temeiurile de competență stabilite prin prezentul regulament în materia răspunderii părintești sunt concepute în funcție de interesul superior al copilului și, în special, de criteriul proximității. Prin urmare, ar trebui să fie competente în primul rând instanțele statului membru în care copilul își are reședința obișnuită, cu excepția unor cazuri de schimbare a reședinței copilului sau ca urmare a unui acord încheiat între titularii răspunderii părintești.";
În speță, reședința minorului de află în M. B., W. H. L., T., E., CM 16
6ND, acesta locuind aici alături de mama sa încă din anul 2008.
În drept s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 189 din Tratatul U. E., art. 8 din R. nr. 2201/CE/2003.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 3. din (...) pronunțată de T. B.-N. s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul G. D., împotriva sentinței civile nr. 1. pronunțată de J udecătoria Beclean la data de 26 octombrie 2010 în dosarul nr. (...), care a fost menținută.
S-a respins ca neîntemeiată cererea intimatei G. M., de obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecată în apel, reprezentând onorariul de avocat.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, neexistând niciun temei care să ducă la anularea sau desființarea acesteia.
Prima instanță a fost sesizată la data de 20 august 2009 cu o acțiune având ca obiect reîncredințarea minorului E. A., născut la data de (...), spre creștere și educare tatălui.
La momentul investirii instanței tatăl reclamant avea domiciliul în localitatea B., iar minorul și mama sa căreia copilul i-a fost încredințat spre creștere și educare, locuiau efectiv în A., aspect cunoscut de reclamant și necontestat de acesta.
În materia competenței în litigiile privitoare la răspunderea părintească, atunci când una dintre părți domiciliază în R., iar cealaltă parte își are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru al U. E., sunt incidente prevederile R.ui (CE) nr. 2. din 27 noiembrie 2003, act normativ care, potrivit art. 288 din Tratatul privind funcționarea U. E. (ex art. 249 din Tratatul pentru instituirea C. E.), are aplicabilitate generală, acesta fiind obligatoriu în toate elementele sale și aplicându-se direct în fiecare stat membru, fără a fi necesară vreo normă de transpunere a acestuia în dreptul intern.
Contrar susținerilor apelantului, conform cărora R. nr. 2. nu ar avea prioritate față de legea internă, acesta fiind preluat în legislația românească prin L. nr. 8., tribunalul a reținut că acest regulament european, așa cum rezultă explicit din prevederile art. 288 din TFUE (ex art. 249 TUE) nu a fost preluat în dreptul intern prin vreun act normativ, ci el odată adoptat de C. U. E. este direct aplicabil în R. din momentul aderării țării noastre la U. E.. Numai în scopul aplicării acestui regulament Guvernul României a adoptat Ordonanța de urgență nr. 1. care se referă la unele măsuri necesare pentru aplicarea regulamentului, altele decât competența de soluționare a acțiunilor judiciare vizate de regulamentul european.
În raportul dintre L. nr. 105/1992, care este o lege generală internă ce reglementează în ansamblu raporturile de drept internațional privat și R. (CE) nr. 2. care este un act comunitar care se referă strict la competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, are prioritate R. (CE) nr. 2..
Aceasta deoarece, pe de o parte, conform art. 10 din L. nr. 105/1992, aceasta se aplică numai în măsura în care convențiile internaționale la care R. este parte nu stabilesc o altă reglementare.
Pe de altă parte, conform art. 148 alin. 2 din Constituție, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale U. E., precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
R. (CE) nr. 2. se aplică potrivit art. 1 alin. 1 lit. b materiilor civile privind atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești, materii care potrivit art. 1 alin. 2 lit. a din regulament cuprind și încredințarea copilului minor.
Totodată, potrivit art. 2 pct. 7 din R. (CE) nr. 2., sintagma „răspundere părintească"; înseamnă ansamblul drepturilor și obligațiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărârijudecătorești, al unui act cu putere de lege sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil, în special încredințarea și dreptul de vizită.
Ca atare, se poate constata că în prezenta cauză dispozițiile R.ui (CE) nr.
2. sunt pe deplin aplicabile, prioritar față de vreo altă reglementare internă.
Odată stabilit actul normativ aplicabil în privința competenței, trebuie stabilit dacă instanța română este sau nu competentă, în temeiul regulamentului, să judece prezentul litigiu.
Potrivit art. 8 din R. (CE) nr. 2., ce reglementează competența de fond în materia răspunderii părintești, instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată, sub rezerva dispozițiilor articolelor 9, 10 și 12.
Conform art. 9 al regulamentului, care se referă la menținerea competenței fostei reședințe obișnuite a copilului, în cazul în care copilul se mută în mod legal dintr-un stat membru în altul și dobândește o nouă reședință obișnuită, instanțele judecătorești din statul membru al fostei reședințe obișnuite a copilului își păstrează competența, prin derogare de la articolul 8, pe o perioadă de trei luni de la mutare , pentru modificarea unei hotărâri privind dreptul de vizită pronunțată în acest stat membru înainte de mutarea copilului, în cazul în care titularul dreptului de vizită în temeiul hotărârii privind dreptul de vizită continuă să locuiască în mod obișnuit în statul membru al fostei reședințe obișnuite a copilului.
Dispozițiile art. 9 nu sunt incidente în cauză, întrucât, așa cum rezultă chiar din motivarea acțiunii introductive (unde se subliniază faptul că imediat după pronunțarea sentinței civile nr. 4., înainte de rămânerea definitivă a hotărârii, pârâta a venit în țară și a luat minorul, ducând-l în A.), la data sesizării instanței de fond minorul își avea reședința în alt stat membru de peste 3 luni (raportat la faptul că sentința civilă nr. 4. a rămas definitivă prin decizia nr. 7. la data pronunțării, (...), iar acțiunea de reîncredințare obiect al prezentului dosar s-a promovat la data de 20 august 2009), astfel că instanța de la fosta reședință obișnuită a copilului nu își mai menține competența, fiind expirat termenul de 3 luni de la mutare.
De asemenea, prevederile art. 10 ale regulamentului, care reglementează competența în cazurile de răpire a minorului, nu sunt aplicabile în cauză, minorul deplasându-se în A. în mod licit, împreună cu mama căreia i-a fost încredințat copilul spre creștere și educare, fiind ținut de mamă în temeiul obligației sale de creștere și educare, de titular al răspunderii părintești.
Într-adevăr, art. 12 alin. 1 din R. (CE) nr. 2. reglementează prorogarea de competență, statuând că instanțele judecătorești din statul membru care exercită competența în temeiul articolului 3 cu privire la o cerere de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei sunt competente în orice chestiune privind răspunderea părintească în legătură cu această cerere atunci când:
(a) cel puțin unul dintre soți exercită răspunderea părintească față de copil și
(b) competența instanțelor a fost acceptată expres sau în orice alt mod neechivoc de către soți și de către titularii răspunderii părintești, la data sesizării instanței judecătorești, iar aceasta este în interesul superior al copilului.
Așa cum rezultă din cuprinsul său, textul este incident numai cererilor în materia răspunderii părintești în legătură cu cererile strict enumerate și anume, de divorț, de separare de drept, de anulare a căsătoriei. Or, prezentacerere, deși privește materia răspunderii părintești, nu este în legătură cu cererile expres și limitativ prevăzute de art. 12 alin. 1.
Conform art. 12 alin. 3 al regulamentului, instanțele judecătorești dintr- un stat membru sunt competente, de asemenea, în materie de răspundere părintească în alte proceduri decât cele menționate la alineatul (1) atunci când: (a) copilul are o legătură strânsă cu acest stat membru, în special datorită faptului că unul dintre titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru
și
(b) competența instanțelor a fost acceptată în mod expres sau în orice alt mod neechivoc de către toate părțile la procedură la data sesizării instanței, iar competența este în interesul superior al copilului.
Raportat la această prevedere legală, derogatorie de la competența stabilită în art. 8 din regulament, în favoarea instanței din statul membru în care minorul își are reședința obișnuită, în speță instanța engleză, rezultă că pentru a opera prorogarea de competență în favoarea instanței de la domiciliul reclamantului, în speță Judecătoria Beclean, se cer întrunite cumulativ următoarele condiții prevăzute de alin. 3 al art. 12 și anume:
1. copilul are o legătură strânsă cu R., în special datorită faptului că unul dintre titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru;
2. competența instanțelor a fost acceptată în mod expres sau în orice alt mod neechivoc de către toate părțile la procedură la data sesizării instanței, iar competența este în interesul superior al copilului.
Dacă prima condiție este îndeplinită în cauză, tribunalul constată că cea de a doua condiție, cerută cumulativ, nu este realizată.
Astfel, competența instanței române nu a fost acceptată de pârâtă expres și nici tacit, în mod neechivoc. Dimpotrivă, după punerea în discuție a competenței instanței române, pârâta prin apărătorul ales a arătat la termenul de judecată din 26 octombrie 2010, că solicită admiterea excepției, opunându- se astfel competenței instanței române.
Oricum, din întreg dosarul cauzei nu rezultă vreo acceptare neechivocă din partea pârâtei cu privire la competența instanței române.
Pe de altă parte, judecata la locul unde locuiește efectiv copilul este în interesul superior al acestuia. În examinarea acestui interes al minorului (de a se judeca la instanța de la locul unde locuiește efectiv sau la instanța de la domiciliul său avut în R.) trebuie să se țină seama și să se acorde prioritate criteriului proximității.
În acest sens, se impune a se sublinia faptul că acest criteriu este afirmat și în preambulul R.ui (CE) nr. 2., unde la alin. 12 se subliniază că
„temeiurile de competență stabilite prin prezentul regulament în materia răspunderii părintești sunt concepute în funcție de interesul superior al copilului și, în special, de criteriul proximității. Prin urmare, ar trebui să fie competente în primul rând instanțele statului membru în care copilul își are reședința obișnuită, cu excepția unor cazuri de schimbare a reședinței copilului sau ca urmare a unui acord încheiat între titularii răspunderii părintești";.
Întrucât în cauză nu sunt întrunite cumulativ cerințele prorogării de competență, prevăzute de art. 12 din R. (CE) nr. 2., minorul locuiește efectiv în A. împreună cu mama sa de mai mult de 3 luni anterior promovării prezentei acțiuni, în temeiul dispozițiilor art. 8 din R. (CE) nr. 2., competența soluționării acțiunii revine instanțelor engleze, astfel că în mod corect instanța de fond a respins acțiunea ca nefiind de competența instanțelor române.
Nu s-a reținut apărarea reclamantului în sensul că în cauză este vorba de o necompetență relativă, întrucât se pune în discuție competența teritorială, astfel încât aceasta nu poate fi invocată decât de partea interesată și nu de instanță din oficiu.
În cauză, raportat la dispozițiile regulamentului comunitar aplicabil, se pune în discuție nu competența teritorială a instanței, ci tocmai competența generală a instanței române de a judeca pricina.
Or, necompetența generală este una absolută, conform art. 159
C.proc.civ., care poate fi invocată oricând, chiar și de instanță din oficiu.
Prevederile art. 5 C.proc.civ. invocate în apărare de reclamant sunt incidente numai atunci când instanța română este competentă să judece cauza.
În baza considerentelor reținute și făcând aplicarea dispozițiilor art. 296
C.proc.civ., art. 8 din R. (CE) nr. 2., tribunalul a respins ca nefondat apelul declarat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul G. D. solicitând admiterea recursului și respingerea excepției necompetenței teritoriale invocate de instanța de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivarea recursului a arătat că instanța de apel aduce în discuție întâietatea normei comunitare, respectiv R. CE 2. față de orice altă normă internă, generală sau specială.
Consideră că inițial trebuie analizată discuția despre cine poate invoca lipsa competenței teritoriale, ulterior putând fi aceasta pusă în discuție.
În considerarea art. 159 C.proc.civ. s-au determinat reguli cu privire la caracterul regulilor de competență: competența teritorială a instanțelor judecătorești, este, de principiu, relativă.
Necompetența relativă poate fi invocată numai de partea în favoarea căreia a fost dată acea normă de competența; poate fi invocată numai in limine litis, adică numai prin întâmpinare sau cel mai târziu până la prima zi de înfățișare; părțile pot conveni, expres sau tacit, să deroge de la normele competenței relative.
În speță fiind vorba expres de invocarea unei necompetențe teritoriale, pe considerentul că domiciliul pârâtei și al minorului nu ar mai fi în țară, ci în A., la adresa pe care aceasta o menționează în scriptele depuse, aceasta este una teritorială, deci relativă, astfel încât nu poate fi invocată de către instanță din oficiu, ci doar de pârâtă și aceasta până la prima zi de înfățișare, explicit, printr-un script și nu achiesând la părerea instanței după ce procesul civil s-a desfășurat deja pe parcursul unui an de zile.
Mai arată că nicio probă existentă la dosar nu atestă cu certitudine faptul că domiciliul pârâtei este în A. și că minorul este la același domiciliu cu ea, pe parcursul procesului pârâta schimbând mai multe domicilii. Procedura cu aceasta nu a fost niciodată îndeplinită în A., aceasta alegându-și domiciliul procesual la cabinetul avocatului din R..
Conform practicii și doctrinei, prin „. se înțelege acela pe care o persoană și l-a stabilit în fapt în localitatea în care trăiește și își desfășoară activitatea profesională.
Dacă pârâta împreună cu minorul locuiește, trăiește și muncește în A., cu siguranță o face într-un cadru legal, dar a cărui dovadă lipsește cu desăvârșire din cuprinsul dosarului.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
În mod corect instanța acordă prioritate normei comunitare, respectiv R. CE 2., față de orice altă normă internă, generală sau specială, deoarece conform art. 148 alin. 2 din Constituție, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale U. E., precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Pe de altă parte, Curtea de Justiție a U. E. a statuat în Cauza 6/64
Flaminio Costa v. ENEL, dar și în altele, că aceste reglementări comunitare sunt cu aplicabilitate prioritară față de dreptul intern. Aceasta întrucât sistemul juridic născut din Tratat, izvor independent de drept, nu poate fi, datorită naturii sale speciale și originale, surclasat de normele juridice interne, oricare ar fi forța lor juridică, fără ca acesta să fie lipsit de caracterul său de drept comunitar și fără ca fundamentul juridic al C. să fie pus sub semnul îndoielii.
Prin urmare prioritatea normelor comunitare obligatorii este recunoscută atât din partea Statului Român cât și din partea U. E..
Acestea fiind stabilite, mai trebuie arătat că R. (CE) nr. 2. se aplică potrivit art. 1 alin. 1 lit. b materiilor civile privind atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești, materii care potrivit art. 1 alin. 2 lit. a din regulament cuprind și încredințarea copilului minor, deci și acțiunii de față.
Recurentul mai invocă faptul că inițial trebuie analizată discuția despre cine poate invoca lipsa competenței teritoriale, ulterior putând fi aceasta pusă în discuție.
Curtea constată că acest motiv de recurs și ideile subsecvente acestuia nu pot fi primite deoarece se bazează pe invocarea competenței teritoriale, dar în cauză necompetența incidentă este cea generală a instanțelor române iar nu una teritorială, iar necompetența generală este una absolută, conform art. 159
C.proc.civ., care poate fi invocată oricând, chiar și de instanță din oficiu.
Acest aspect este reglementat și de art. 17 din R. (CE) nr. 2. care prevede că „Instanța judecătorească dintr-un stat membru sesizată cu o cauză pentru care nu este competentă în temeiul prezentului regulament și pentru care, în temeiul prezentului regulament, este competentă o instanță dintr-un alt stat membru, se declară, din oficiu, necompetentă."
Că este vorba de competența generală iar nu teritorială derivă din principiul suveranității, potrivit căruia instanțele dintr-un stat nu pot dispune declinarea competenței decât instanțelor din respectivul stat iar nu și instanțelor dintr-un alt stat.
Faptul că domiciliul pârâtei și al minorului nu ar mai fi în țară, ci în A., implică o necompetență generală a instanțelor române, potrivit art. 8 din R. (CE) nr. 2. - ce reglementează competența de fond în materia răspunderii părintești - iar instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată, sub rezerva dispozițiilor articolelor 9, 10 și 12.
Mai susține recurentul că nicio probă existentă la dosar nu atestă cu certitudine faptul că domiciliul pârâtei este în A. și că minorul este la același domiciliu cu ea. Dacă pârâta împreună cu minorul locuiește, trăiește și muncește în A., cu siguranță o face într-un cadru legal, dar a cărui dovadă lipsește cu desăvârșire din cuprinsul dosarului.
Curtea constată că acest aspect nu mai poate fi pus în discuție dat fiind că se referă la starea de fapt stabilită de instanța de fond și apel, iar în recurs nu mai poate fi analizată starea de fapt ci doar aplicarea normei de drept, iarpe de altă parte această stare de fapt a fost stabilită tocmai pe baza celor arătate de reclamant prin acțiune.
Cât privește legalitatea șederii și a muncii mamei în A., textul din R. (CE) nr. 2. face vorbire doar de „. obișnuită în acest stat membru", dar acest text nu permite analiza legalității actelor de ședere și de muncă ci doar că minorul s-a deplasat în A. în mod licit, împreună cu mama căreia i-a fost încredințat prin sentința civilă nr. 7. a J. B. pronunțată în dosar nr. 590/2006 copilul spre creștere și educare, fiind ținut de mamă în temeiul obligației sale de creștere și educare, de titular al răspunderii părintești.
În temeiul prevederilor art. 312 alin . 1 și art. 299 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat recursul, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul G. D. împotriva deciziei civile nr. 3. din (...) a T.ui B.- N. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din (...).
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
I.-D. C. A.-A. P. C.-M. CONȚ
S.-D. G.
GREFIER R edactat de I., dactilografiat de S. În 2 ex., la data de (...)
Judecători apel - Berari I.R., Frențiu G.C. - T. B.-N.
Judecător fond - Z. D. - Judecătoria Beclean
| ← Decizia civilă nr. 939/2011, Curtea de Apel Cluj - Minori și... | Decizia civilă nr. 1128/2011, Curtea de Apel Cluj - Minori și... → |
|---|
